Articol de Oana Duşmănescu - Publicat sambata, 30 noiembrie 2024 09:34 / Actualizat sambata, 30 noiembrie 2024 09:35
Sfârșit de noiembrie. Seară în București. E frig și nici drumul parcurs pe jos până la Sala Polivalentă nu face altceva decât să alimenteze povești cu fantome sau cu răufăcători care sar din tufișuri. Dar joacă CSO Voluntari în grupele Ligii Campionilor și e un moment care merită atenție.
Sau poate nu. Cele 4.500 de locuri ale sălii sunt covârșitor pustii și vântul bate la propriu pe lângă voleibalistele care au ieșit la încălzire - fetele de la CSO și adversarele lor de la MTK Stuttgart, dar și pe lângă puținii spectatori care dârdâie copios în temperaturile deloc ospitaliere din arenă.
Da, e adevărat că echipa-gazdă nu e din București, ci din Ilfov, și nu și-a putut folosi propria sală pentru că aceasta nu se ridică la standardele impuse de Liga Campionilor.
Dar exact acest detaliu ar fi trebuit să fie în favoarea venirii publicului la meci: faptul că partidele din Champions League ale fetelor de la Voluntari, campioane ale României, se dispută în sala din inima capitalei, cu INTRAREA LIBERĂ pentru asistență.
În tribune au fost aproximativ 100 de oameni, cei mai mulți veniți din orășelul lipit de București. Știți care e marele noroc la meciurile de volei? Se bagă muzică în difuzoare după fiecare punct, ceea ce alungă frigul și goliciunea locului.
Poți și dansa dacă vrei, ca și cum nu te-ar vedea nimeni. Ah, stai... chiar NU te vede nimeni.
În plus, partida chiar a fost animată și tensionată, chiar dacă Voluntari a încasat-o de la nemțoaice (1-3).
Tristețea din tribune e un fenomen tipic Bucureștiului
Mulți se plâng că sporturile sunt împinse în buza prăpastiei, uitând că ar putea face oricând parte din public. Atmosfera de la meciuri, în Capitală, e una aproape funebră, ca la o înmormântare a unui camarad nu prea simpatizat, la care se vine așa, mai mult, în cinstea vremurilor demult trecute: în număr cât mai mic și cu mutre cât mai mohorâte și lipsite de orice așteptare.
Am intrat în presa sportivă în anii '90, pentru că eram îndrăgostită de baschet. Pe atunci, o vizită a lui „U ” Cluj-Napoca în fosta sală Dinamo zguduia efectiv cartierul Ștefan cel Mare, iar gălăgia, galeriile și orgoliile aprindeau spiritele comparativ cu ceea ce se întâmpla la un meci de fotbal.
Era o senzație absolut amețitoare: erau suporteri înăuntru, dar și mai mulți afară, sala nu-i putea cuprinde niciodată pe toți. Era zarvă, era bucurie, era emoție, era anticipare, era adrenalină.
Acum, când Dinamo joacă în European North Basketball League (ENBL) și îl are și antrenor pe Roger Grimau, care a pregătit Barcelona, dar sala aceea frumușică și primitoare, deloc greu de umplut, la o adică, e dezolant de golașă - noroc doar că e mai mică și mai intimă decât Polivalenta.
E adevărat, la Dinamo, intrarea nu e liberă, dar sumele cerute pe bilete sunt mai mult decât accesibile: 15-20 lei pe bilet sau 200 de lei pe un abonament anual la meciurile de baschet al „câinilor roșii”.
Pentru mine, una dintre explicații este lipsa de stabilitate și de continuitate a echipelor - poate e greu să ții cu un club a cărui componență se schimbă aproape sezon de sezon, fără să mai ai repere, fără să te mai poți atașa sentimental de jucători sau jucătoare.
A dispărut total (dacă o fi existat vreodată) și obiceiul de a merge la meci cu familia sau cu prietenii înainte de a ieși în oraș, vineri sau sâmbătă seara, în cazul partidelor din campionat, sau ca relaxare după programul de muncă, în cazul celor din cupele europene.
E clar că și nivelul nu tocmai înalt atins de sporturile de echipă nu vorbește în favoarea invaziei spectatorilor la meciuri. Poate că și televiziunile care transmit tot „fură” din eventualii iubitori de sport.
Excepție face, pe alocuri, handbalul - Rapidul și CSM-ul reprezentând două nuclee care mai scot oamenii din casă
Poate că locuim cu toții pe submarinul galben și foarte iute al internetului, care cuprinde toate lucrurile care au fost, sunt și vor fi vreodată, poate că sportul bucureștean, în afara fotbalului, a căzut în butoiul dezinteresului și al derizoriului, ca pedeapsă pentru lipsa sa de rezultate.
Dar rezultatul e unul jalnic, friguros și lipsit de nădejde: sălile Bucureștiului, și-așa puține, au sărăcit definitiv de oameni. Oare s-or putea pune boți pe scaunele goale din tribune?