Scrisorile anonime
Este aproape imposibil, crez eu, să se găsească un român, indiferent de sex, care să nu fi scris – chiar dacă nu știe să scrie, – care să nu fi primit, sau despre care să nu se fi scris măcar o scrisoare anonimă.
Scrisoarea anonimă este unul din semnele caracteristice ale societății românești.
Românul începe să scrie și să primească scrisori anonime din cea mai crudă vârstă.
Foarte puține scrisori anonime au caracterul ostil.
Câteva cuvinte despre aceste foarte puține.
Când un om vrea să-și verse focul necazului asupra cuiva spunându-i lucruri foarte neplăcute fără nici o teamă de neplăcută urmare, îi scrie o scrisoare anonimă injurioasă.
Astfel face gugumanul care nu admite vederile unui publicist sau invidiosul care ofticeaza de succesele omului cu un nume public; astfel face secul căruia o femeie îi nesocotește curtea nesărată; astfel face femeia geloasă de triumful alteia.
Întotdeauna scrisoarea anonimă injurioasă este opera unui neputincios laș: femeia bătrână și slută care găsește voluptate în a scoate ochii portretului unei femei tinere și grațioase crezând că aruncă un farmec, o piază rea cu urmări fatale pentru ochii cei frumoși.
Dar încă o dată, scrisorile de-a dreptul ostile adresantului sunt foarte puține.
În genere scrisorile anonime sunt inspirate de un cald interes ce-l poartă autorul discret pentru adresant.
Ele sunt foarte rar pur și simplu nesemnate.
În imensa majoritate a cazurilor, scrisorile anonime sunt iscălite cu nume închipuite câteodată, mult mai des cu:
„un amic”, „un om care ține la d-ta”, „un binevoitor”, „o veche cunoștință”, „un tată de familie”, „un cetățean mâhnit de câte vede”, „un sincer liberal”, "un nestrămutat conservator”, „un român neaoș”, ș.c.l., ș.c.l.
Cu cât o persoană are o situație mai înaltă în societate, sau cu cât atârnă mai multe interese ale altora de la opinia și sentimentele acelei persoane, cu atât este mai des și mai stăruitor onorată cu scrisori anonime.
De exemplu, cei ce se bucură mai mult de așa onoare sunt miniștrii, directorii generali ai marilor administrațiuni și ai marilor gazete, mitropoliții și episcopii, generalii, inspectorii superiori, primarii, soacrele fidanțaților și fidanțatelor, ș.c.l., ș.c.l.
Scrisoarea anonimă are o putere magică, formidabilă.
Interesează, captivează, subjugă; amețește, orbește și stăpânește cu cea mai neînfrânată, cu cea mai diabolică tiranie.
Cine poate avea tăria să arunce o scrisoare anonimă și să rămână cu sufletul și cu mintea nealterate de atingerea ei?
Dar ministrul afla că unul din cei mai fervenți partizani ai lui, din Cameră sau din Senat, îl sapă; că unul din cei mai importanți impiegați ai departamentului său este un gheșeftar, care poate, din moment în moment, să-l expună la grea răspundere, să-l compromită. „Un binevoitor” îi atrage toată atenția și el să nu-i acorde nicio atenție?
Un director general al cutării mari administrațiuni află că inginerul cutare fură de la materiale, încarcă foile de plată cu nume de lucrători fictive, ori este de-a-dreptul tovarăș cu întreprinzătorul unei imense lucrări publice.
S-ar putea să rămână directorul general indiferent?
Când află generalul de brigadă, de la un „admirator al bravei armate române”, ca d. căpitan cutare a omorât un sergent-major, fiindcă acesta a refuzat să împuște pe un soldat bacalaureat pe care-l bănuia că-i curtează ș.c.l., ș.c.l, – se poate să nu se altereze până în suflet d. general?
Se poate mitropolitul sau episcopul să nu sară în sus când un „adevărat ortodox” îi spune cu lacrimi de mâhnită evlavie că popa din mahalaua cutare umblă beat și face liturghia cu bragă?
Soacra, în ajun de a se despărți de copila ei, spre a o da în brațele unui necunoscut, care i-a întors capul bietului înger nevinovat, se poate să dea din umeri când „un tată de familie, vechi prieten al răposatului, onorabilului și mult regretatului vostru soț”, se grăbește a-i spune, „cât mai e timp ca să se evite o mare nenorocire”, că viitorul ei ginere este cartofor, bețiv și altceva; că are două țiitoare în două mahalale deosebite și că cu știrea lor se însoară ca să scape de mizerie și să aibă cu ce le întreține mai departe din venitul zestrei?
Câte majorități parlamentare slăbite, câte cariere publice zdruncinate, câte prieteșuguri sfărâmate, câte logodne stricate din cauza minunatei scrisori anonime!
O! Neînțeleasă și nelimitată putere! cum stăpânești tu mințile noastre!
Eram odinioară revizor școlar.
Întorcându-mă de la revizie, aflu acasă printre alte scrisori una iscălită tot de „un tată de familie”.
Ce-mi spunea onorabilul tată de familie?
Îmi atrăgea serioasa atenție asupra purtărilor învățătorului de la școala mixtă din satul cutare.
Pe scurt: bețiv, nu da pe la școală cu anii; se ocupa cu cultivarea unei moșioare, și da bani cu camătă pe la nenorociții consăteni; când merge din joi în paști la școală, bate pe copii de-i umple de sânge; pe unul l-a bătut până i-a venit copilului boala rea; în fine, există bănuieli că o elevă de 11 ani, o nenorocită fetiță a unei biete văduve ș.c.l., ș.c.l.
N-apucasem să termin interesanta scrisoare, și primesc un ordin de la Ministerul Școalelor, prin care mi se spune că imediat să fac cercetare la fața locului asupra învățătorului aceluia, în privința purtărilor căruia s-a primit și la minister o scrisoare anonimă identică, cu însemnarea că „s-a trimes una asemenea și revizorului, dar că revizorul protejează pe învățătorul cămătar și nu vrea să meargă a cerceta, deși a primit scrisoarea de vreo zece zile”.
A doua zi după amiazi, pe o vreme de toamnă foarte aspră, am plecat cu căruța să calc fără veste pe monstrul acela.
Am ajuns plouat și înghețat la școală, unde am găsit ce se găsește la o școală de sat – mizerie, neagra mizerie, mizeria română!
Ce am constatat? ești nerăbdător să știi, firește. Iată:
Învățătorul era plătit de comună cu 20 de lei pe lună, dar nu luase leafa de aproape un an.
Era văduv cu doi copii mititei. Amândoi zăceau de febră tifoidă în aceeași odăița unde dormea și tatăl.
El trăia din pomana arendașului, un evreu care-i trimitea din când în când mălai și uneori fasole și brânză.
Cât despre eleva de 11 ani, nenorocita copilă a bietei văduve, acea elevă nu se știa să fi existat în comună, pentru simplul motiv că nici biata văduvă, mama ei, nu existase vreodată.
L-am întrebat pe nenorocitul cine poate fi „tatăl de familie”, autorul scrisorii anonime.
Îl știa: era băiatul popii, un flăcău de vreo douăzeci și unu de ani; vrea să fie el învățător acolo, ca să scape de armată.
Trebuia să mă-nvăț minte – nu-i așa? să nu mai alerg gâfâind prin zloată la porunca unei scrisori anonime. Aș!
Nu știu dacă, fiind revizor, am făcut altă treabă decât să dau credincios urmare la scrisori anonime și, se-ntelege, cu același rezultat ca și întâia oară.
Așa e cine are un cerc oarecare de autoritate: cine, prin opinia și sentimentele lui, poate ocroti sau primejdui interesele altcuiva, este supusul ascultător al scrisorii anonime.
Dar asta nu va să zică, firește, că numai înalții demnitari și soacrele se bucură de scrisorile anonime.
Oricât de infimă și umilă, o creatură umană trebue să aibă cercul ei cât de meschin de protecțiune.
Un cerșetor schilod și orb stă la o răspântie, trăind din resturile ce i se acordă de la bucătăria unei bogate case vecine.
Are acel schilod nenorocit, poate oare avea un cerc în care să-și exercite și el protecțiunea?
Da, poate avea.
Alături de el s-a lipit un câine jigărit, care așteaptă hrana de la pomana lui, resturile din resturi.
Orbul primește o scrisoare anonimă și mă roagă să i-o citesc:
„Nenorocitule! javra pe care o protejezi, rupându-ți de la gură bucățica pentru ea, nu știi câte bucățele îți fură din strachină câtă vreme îți faci cruce și zici bogdaproste!
Un binevoitor care te compătimește”.
Dumnezeule! zic eu; cine să fie câinele „binevoitor”?