Pentru coalizarea opoziției
Fără îndoială, un guvern, fie compus din sfinți și mucenici, nu are să poată mulțumi pe toată lumea, și este neapărat natural ca și guvernul acesta, cu toată majoritatea de care se bucură, să aibă și el nemulțumiții săi. Unul dintre aceștia a emis o idee nouă și luminoasă: constituirea lor în opoziție cum se cade. E drept că inițiatorul ideii acesteia, care mărturisim că n-ar fi rea — căci opoziția este necesară în mecanismul statului modern — a scos-o la iveală într-un mod cam pripit. Domnia sa — d-l Panu din Iași — crede că o coalizare de nemulțumiți, care să-și aleagă un șef și să țină câteva întruniri, ar fi destul ca nemulțumiții să capete numaidecât caftanul și pitacul de la palat.
Noi am spus, la timp, că aceasta n-ar fi cu putință, și că pe lângă aceste ar mai trebui, constituțional vorbind, să mai voiască și majoritatea alegătorilor aceea ce voiesc nemulțumiții noștri. Ceea ce am mai zis cu mult regret tot atunci este că ne pare aproape cu neputință o înțelegere a deosebiților și multicolorilor nemulțumiți, fie chiar asupra unei programe negative. Asupra acestei păreri a noastre voim să revenim, pentru a arăta că faptele o justifică în fiece zi cu prisos. Și nu numai atât. Nu numai că deosebitele spețe de nemulțumiți nu se pot organiza în coaliție, dar încă își dau toate ostenelile să dovedească că niciodată nu le-a crezut lumea atât de slabe pe cât sunt, și că trebuie să renunțe oricine la vreo iluzie în privința puterilor disparate din a căror închegare își închipuie Lupta de la Iași că ar ieși o formidabilă legiune de opoziție.
Să dăm exemple.
D-l Dum. Brătianu a fost un vechi membru al Partidului Național-Liberal. Domnia sa s-a rupt de la acest partid, încă nu se știe bine pentru ce. Toată lumea trebuia să creadă că ruptura aceasta se făcuse nu individual din partea d-lui Dum. Brătianu, ci de un grup în capul căruia s-ar fi aflând domnia sa. Iată un fenomen politic foarte posibil. O deosebire fundamentală de vederi asupra unei chestiuni foarte importante poate oricând lua naștere în sânul unui mare partid; și asemenea deosebire determină deci o ruptură. Era prin urmare firesc lucru să creadă lumea că un grup de disidenți, având pe onor. d-l Dum. Brătianu în frunte, s-au hotărât de astăzi să se rupă de lângă partid și să-l combată.
Ei bine, nu; nu e ce crede lumea.
Iată că d-l Dumitru Brătianu ne dă la lumină un manifest, plin de abstracțiuni și de formule mistice de politică transcendentală, în care, pe lângă că exprimă dorința foarte patriotică de a vedea România ajungând a fi cel mai mare imperiu din lume, ne declară categoric că domnia sa nu are partid, nu are grup, nu are pe nimeni alături de domnia sa; că domnia sa este singuratic și stingher, un fel de pui hârbar, rătăcit de cloșcă și care piuiește jalnic printre străini, departe de adăpostul său firesc. Ce importanță politică poate avea acest piuit ? Alegătorii, presupunând că ar avea toată bunăvoința pentru a împrumuta puterile lor d-lui Dum. Brătianu, l-ar întreba: „Bine, onorabile, d-ta n-ai grup, n-ai pe nimeni; cu cine o să faci, prin urmare, marele imperiu ?”. Ce ar răspunde d-l Dum. Brătianu ? Vorba ceea: „Eu și cu mine”. Vorbind serios, nu e d-l Dum. Brătianu astăzi, în urma manifestului său, cu mult mai slab decât înainte ?
Dar să trecem la alt exemplu.
Românul era un organ de publicitate pe care toată lumea se obișnuise să-l creadă ca având mare autoritate, ca fiind stindardul unui însemnat grup politic. De la o vreme încoace bătrânul organ din nenorocire s-a cam poticnit; cu o pornire foarte juvenilă și caracteristică, el face, și reușește a dovedi că acele păreri publice în privința autorității sale erau cu mult prea exagerate. El face un apel la toți partizanii și amicii săi, și-i convoacă a se aduna să arate cu prezența lor că urmează „a-l stima și a-l iubi”. Pentru colorit local, convocarea se face la ziua aniversară a mișcării de la 1848. De unde se aștepta lumea să vadă o adunare impunătoare, lucrul se reduce la un conciliabil de vechi prietini și de câțiva debutanți politici, nemulțumiți pentru cauze regionale: socoteală rotundă, 26 de onorabili și vreo 2 venerabili.
Cam puțintel, dar fie ! Ponderantur non numerantur. Așteaptă lumea să iasă gazeta, să vedem ce s-a hotărât, pe care teren constituțional venerabilul general și-așează oastea. Când colo, ce fusese ? Dumnealor erau toți revoltați. De ce ? Nu se știe. Și ce au de gând să facă ? Să chibzuiască.
Prea bine, onorabili domni, chibzuiți; chibzuiala e lucru foarte bun, numai atâta că ea cere mai mult sânge rece și cumpăt decât pot avea revoltații de orice vârstă; așa că dacă d-voastră chibzuiați de cu vreme, nu vă expuneați a da în ziua de 9 iunie o dovadă patentă că părerile lumii despre autoritatea d-voastră trebuiesc mărginite la niște proporții regretabil de reduse.
Iată fapte ce trebuiesc să descurajeze foarte mult pe d-l Panu de la Iași — care, fie zis în treacăt, oricât de nervos și oricât de călduros predică contopirea nemulțumiților, n-a voit deocamdată să se vâre între „revoltați”. E rău din partea domniei sale. Predica domniei sale ar fi câștigat mult printr-un exemplu personal.
De toate acestea, mărturisim că nouă ne pare rău. Este greu a guverna având o opoziție puternică și bine organizată, dar este cu mult mai greu a guverna fără să ai nici una. Și astfel pentru noi, din punctul nostru de vedere, este tot așa de neplăcut lucru ca și pentru Lupta să credem că pe fiece zi trebuie să renunțăm mai mult la speranța de a vedea în față-ne o opozițiune serioasă.
Luptă în șiruri regulate și disciplinate, cu ordine și plan stabilit, așa se face opozițiunea serioasă într-un stat constituțional; iar nu guerilă răzleață, în care în loc să împuști pe adversar îți împuști partizanul. Binevoiască a nu ne lua nemulțumiții și „revoltații” în nume de rău această povață, și a o primi în interesul dezvoltării instituțiunilor noastre, la care spun că țin atât de mult.