O blană rară

 

E ger și ceață... ceață-nghețată... o vreme, să nu scoți un câine afară. Lumina fanarelor, roșie, e îmbrobodită într-o stranie aureolă irizată.

În gangul palatului d-lui Psaridi, mare proprietar, arde, clipind arare, o mare lampă electrică cu arc, e ca un vis albastru și rece de poet dezgustat. Pe ferestrele mari, mate de abureală, ale palatului — ce cald trebuie să fie înăuntru! — ies, rupând pâcla groasă în bande largi și drepte, lumină și sunete armonioase și alegre. E un bal sus!

Un ceas despre ziuă, și încă intră trăsuri închise pe gang.

Aha! iată doamna Cuțopolu! iată cea mai splendidă, cea mai infatigabilă dintre elegantele bucureștene! E o arătare ca din povești... O rochie de catifea vânetă-deschis ca opalul... Pe cap, pe umeri, pe gât, pe brațe, în degete, în urechi, o avere, o avere întreagă în pietre scumpe!

De unde vine această scânteietoare apariție?

De la Capșa... A fost la Teatrul Național. A luat apoi la patisierul à la mode, en petite chambré, un pahar de șampanie... și acum vine la amica sa madam Psaridi să-și facă actul de prezență... D. Cuțopolu este oprit acasă de afaceri politice... O criză... o nouă combinație ministerială... adunarea unui grup parlamentar... și o tânără slujnică unguroaică servește domnilor ceaiul — și face patul domnului... mai știu eu ce?

Doamna elegantă a intrat în salon.

Un vârtej de tineri din lumea mare au dat năvală împrejuru-i, ca tot atâți fluturi de noapte, ce s-ar repezi orbește asupra unei lămpi aprinse deodată într-o pădure întunecoasă! Ce triumf pentru frumusețe! Și frumusețea e lumină!

Ce vârstă să aibă doamna Cuțopolu? O, doamne! Femeile n-au decât vârsta pe care o arată — minus cât nu le convine. Dar e tânără. E o diferență între ea și d. Cuțopolu, ca între o fiică și un tată.

Cine a fost? cine este doamna Cuțopolu?

E născută Popescu... Dar acest Popescu era numai tatăl oficial. El a fost luat pe madam Popescu, când aceasta era deja mama a două fetițe, Aglaia și Lucreția, cari au crescut în casa lui Popescu vechi funcționar de la Finanțe, în mahalaua Dobroteasa, până la vârsta de cinsprezece-șaisprezece ani. Atunci Popescu, bătrânul arhivar, a murit, și Aglaia, sigur de desperare, a făcut — o greșală...

Ce? — Cine a zis ceva? Cine n-a făcut o greșală? O greșală? — asta este lucru care se face regulat.

Aruncată în valurile prăpăstioase ale lumii, ea, de atunci, s-a zbătut cu uraganul, dând din mâini și picioare, și a dat așa de bine, din fericire, că la fiecare mișcare, a nemerit cu mâna numai peste perle.

Cea din urmă perlă, cea mai prețioasă, cea mai fină a fost grosul Cuțopolu.

Când, după un bal mascat, s-a apucat de el, desperată de mișcarea nebună a uraganului lumii; când s-a hotărât să-și lege viața poetică și flușturatecă de viața prozaică și greoaie a unui arendaș, ea nu spera să-și vază încununat sacrificiul așa degrabă.

Cine o hotărâse să facă acel sacrificiu? Necazul... Căpitanul... Mișu !

„Ah! Mișule, poate că să mor!" iată ce și-a zis ea, într-un moment de desperare amestecată cu dispreț.

Îl iubise pe Mișu! pe acel nenorocit!

Amorul ei nu fusese considerat de omul acela decât ca prilejul unor plăceri brutale și stupide!

Amor și înjosire!

„Nu! nu mai voi!" și-a zis ea, și a urmat pe Cuțopolu.

Astăzi este femeia unui influent senator, de șapte ori milionar:

Dă-te-n lături! nenorocitule căpitan Mișu; dă-te-n lături! te stropește!

Îl mai iubește ea?... Poate.

O mai iubește el?... Desigur.

Dar... ea este atât de sus astăzi și el... el e atât de jos! omul căzut, omul care a fost degradat pentru că și-a călcat onoarea, pentru că...a furat. A furat, da. Pentru ce a furat? Pentru copilul ei!

În seara când, dintr-un cabinet particular, după un bal mascat, Aglaia, amețită de băutură, a plecat cu arendașul, dându-i amantului ei cu tifla, acesta, în primul moment n-a vrut să crează că-i adevărat. Era și el beat! atâta șampanie! Toată scena de despărțire atât de scandaloasă, acel marș! aruncat cu despreț la plecare, nu aveau aerul destul de serios.

El a crezut că e ca todeuna o farsă. El spera că Aglaia are să lase la otel pe bătrânul Cuțopolu și, ca de regulă, are să se întoarcă a doua zi înapoi, căită, să-i ceară o iertare, despre care erau tacit înțeleși îndestul, și să-i dea jumătate din o sută de franci... Trebuiau bani, mai ales pentru copil, pe care-l creștea nenorocita de Lucreția, sora Aglaii.

O zi, două, o săptămână, o lună... Aglaia n-a mai venit. Unde era Aglaia? Era în Țopârleni, la arendașul. Când Mișu a aflat de urma ei, Aglaia Popescu se chema deja madam Cuțopolu.

Și căpitanul a trebuit, uimit de hotărârea Aglaii, să bată în retragere.

Adânc lovit de această schimbare, și foarte băut, a mers la Lucreția Popescu, să-și vază băiatul. A plâns! a plâns așa de sincer și de îndelung, încât Lucreția s-a hotărât să-l consoleze.

Dar d. căpitanul a început să joace cărți... a câștigat... a pierdut, pe urmă a pierdut iar... și iar, și pe urmă de tot, a alunecat la casa companiei: a furat... A fost judecat, condamnat, degradat și închis.

Până să scape de la închisoare, un an, cu mare greutate Lucreția a putut crește băiatul — băiat fără noroc, fiindcă Lucreția era foarte urâtă și posacă.

Căpitanul ar fi căzut în cea mai neagră mizerie, dacă nu găsea pe prietinul tatălui său, pe Psaridi, mare om de afaceri... Acum Mișu este omul de alergătură al lui Psaridi. Foarte credincios, binecrescut și discret, Mișu face afacerile domnului și doamnei — și-i plătit destul de binișor.

Ar fi fericit daca băiatul și Lucreția n-ar fi bolnavi!... o casă igrasioasă în mahala... Și el n-are lemne... și n-are sfanț!...

Dar astăzi e bal la Psaridi, și Mișu dirijează bufetul și domesticitatea, cum odinioară conducea cotilioanele.

— Bună seara, căpitane, zice doamna Cuțopolu, când ex-căpitanul, îmbătrânit, o primește la scară.

— Sărut mâna, madam Cuțopolu, răspunde el.

— Ce face Lucreția?

— Tot bolnavă.

— Dar băiatul?

— Tot rău.

— Daca nu-l îngrijiți!... cine strică?

Și doamna Cuțopolu își lăsă molatic în mâinile ex-căpitanului blana superbă de vulpe albastră, un giuvaer, un exemplar unic în București. Apoi desfăcându-și minunatul evantail de sidef și de pene de struț, urcă, luată literalmente pe sus de un stol de fluturi nebuni, treptele scării de onoare.

Ș-apoi, o dată sus în saloane, vârtejul...

E șapte dimineața... Aurora cu degetele ei de roză vine să deschiză porțile orientului.

Doamna Cuțopolu, zdrobită de oboseală, dar tot veselă, scoboară scara însoțită de toți fluturii... La garderobă, blana!... Blana... lipsește. Caută-n sus, caută-n jos: blana nu e. Unde e căpitanul?... caută-l în sus, caută-l în jos... căpitanul nu e nicăieri. Unde e căpitanul?

— Căpitanul — zice un fecior — a fost chemat repede acasă... Copilu-i e rău bolnav!

Dar iată căpitanul — palid, plâns, defigurat [sic]:

—Copilul! îmi moare copilul!

— Bine, bine, copilul, strigă madam Cuțopolu impacientată; dar blana? unde e blana?

— Blana? care blană?... răspunde aiurit căpitanul... și începe să urle iar.

— Copilul meu! copilul meu! Și pleacă nebun iar înapoi.

Scandal! Blana! Cum se poate?... blana! ia-o de unde nu e.

Copilul s-a făcut, din norocire, bine, dar, din nenorocire, blana nu s-a mai găsit!

A! ce mediu social!