Noaptea învierii

 

Notiță explicativă

Dacă literatura este, în adevăr, o artă, atunci se întâmplă cu dânsa, în deosebire de toate celelalte arte, un lucru foarte ciudat. Să vedem.

Toate artele cer de la om o strădanie mai mult sau mai puțin îndelungată. Muzica, pictura, sculptura, arhitectura, teatrul, până și călăria, trebuiesc învățate încet-încet, ani întregi. Cu cât le învață omul și le pătrunde, cu atât descoperă că-i mai rămâne încă mult de știut; așa s-a zis cu drept cuvânt că viața este prea scurtă și arta prea lungă.

Toate - afară de literatură.

Literatura este o artă care nu trebuie învățată; cine știe cum din litere se fac silabe și din acestea cuvinte, este destul de preparat pentru a face literatură.

Deosebirea acestei nobile arte de celelalte se poate compara cu privilegiul de odinioară al claselor aristocratice; când intra copilul nobil în armată, intra dintr-o dată cu un grad înalt; nu-i trebuia, pentru ca să ajungă polcovnic, nici vechime, nici practică, numele lui era de ajuns pentru înaintare.

Așa e și-n literatura; ai învățat alfabetul, poți fi literat. Aminteri, nici nu s-ar explica progresul și bogăția de producere a acestei nobile arte la noi.

Întrebați pe un muzicant, pe un pictor, pe orice alt artist, om matur: în câtă vreme ai învățat d-ta arta dumitale? Are să-ți răspunză, dacă e adevărat artist, aproape invariabil: "în foarte mult timp, vreo douăzeci de ani, și tot nu o știu bine". Dar ia întreabă și pe un june literat, în cât și-a învățat arta; are să-ți spună: "Domnule, literatura nu se învață; talentul este suficient; am talent, prin urmare am tot ce-mi trebuie ca să fiu literat desăvârșit".

Și astfel vedem că lumea părăsește artele ingrate, care reclamă atâta bătaie de cap până să le înveți, și că tinerimea dă năvală în ogorul literelor, pe atât de comod pe cât de nobil.

Dar nu numai pe calea producerii literatura-i exigentă, ci și pe calea judecării producerilor.

Un exemplu. Ca să judeci o operă de artă, un tablou, o statuie, o simfonie, mai știu cu ce, îți trebuie, pe lângă gustul înnăscut, și o deprindere îndelungată, o anume pregătire, care nu se pot căpăta decât cu vremea.

Un muzicant bătrân, om care și-a petrecut o viață cu cercetarea secretelor artei sale, nu îndrăznește a se pronunța așa dintr-o dată asupra valorii unei produceri de școală nouă.

Un pictor, vechi meșter, nu poate judeca lucrarea altuia, trecând numai pe dinaintea ei, dintr-o singură aruncătură de ochi.

Așa cu toate artele - afară de literatură. Și e de drept să fie așa; dacă, pentru ca să o faci cu succes, nu-ți trebuie altă pregătire decât scrisul, de ce ți-ar trebui mai mult decât cititul ca să o judeci cu competență?

Știi să scrii? ești literat.

Știi să citești? ești critic.

Prin urmare, eu, care nu am învățat arta ce profesez, nu am deloc dreptul să mă supăr, nici cuvânt sa mă mir că d-ta, fără nici o preparare, îmi critici producerile; cum mie nu mi-a trebuit învățătură ca să le scriu, nici d-tale nu-ți trebuie ca să pricepi producerea mea decât să o citești.

Și iată, numaidecât am să dau aici o novelă. Eu n-am făcut până acum literatură serioasă, și mă jur că n-am vreo prealabilă pregătire pentru așa ceva; de astă dată însă, m-am hotărât. Trebuie, pe lângă teoria de mai sus, și un exemplu, și mi-am ales novela, un gen la modă.

Iată opera mea :

Nuvelă

Este în ajunul Învierii.

Natura, ca o mireasă răpită, care a dormit vrăjită în lanțurile de gheață ale unui crud uriaș răpitor, se deșteaptă fericită, grațioasă, mândră, la mângâierile dulci, duioase, molcome ale tânărului și fierbintelui său mire care o căuta de mult, care a regăsit-o în sfârșit, și care vine să dezlege vraja de gheață cu farmecul unei sărutări de foc. Este tânărul și zburdalnicul copil favorit a lui Paște-Împărat, este minunatul făt-frumos April cu părul auriu, care o ia în brațe pe adormita fecioară, o alintă, o leagănă, o mângâie și, cu mii și mii de sărutări, una mai înflăcărată decât alta, o recheamă la o nouă și strălucitoare viață!

Pretutindeni este o mișuială, o forfoteală, o fierbere, o pornire de trai proaspăt: muguri verzi, flori de toate firile de tort ale curcubeului, musculițe șăgalnice, gândaci nebunateci... Ce viață și ce veselie în totul și în toate... Totul trăiește, toate se bucură.

O! primăvară, junețea anului! O! junețe, primăvara vieții! O! nouă și sublimă antiteză!

Și pentru ca această sărbătoare a lumii întregi, când prăznuim regăsirea și reînvierea copilei de împărat de câtre mirele său, făt-frumosul April, feciorul favorit al lui Paște-Împărat, să fie vrednică de așa părinți și așa copii, Cerul, părintele fecioarei, plângând de bucurie, aruncă mană bogată din ochii săi pe țarinile și ogoarele muncite cu sudoarea frunții harnicului și neobositului plugar, prietenul totdeauna credincios al Zorilor, al Nămiezii și al Amurgului, iar tunetele largului văzduh vestesc, în chip de biruință împărătească, tuturor popoarelor și semințiilor isprava mirelui April, redeșteptarea miresei lui fecioare!

Hristos a înviat! vom zice mâine. Adevărat a-nviat! vom răspunde tot noi. Da! A renviat Natura, a renviat viața și celor din morminte viață dăruindu-le!

O zi frumoasă, măreață, sublimă va fi ziua de mâine pentru toți, pentru toți, - afară de Leiba Zibal, hangiul de la Podeni.

Cine este acest Leiba?

Este un jidan, un om, prototipul rasei lui în veci persecutate pentru defectele ei sociale, laș, fricos, slab, temându-se și de o umbră și urând pentru aceasta pe români, pe cari-i numește, în jargonul său barbar, trifene goi, adică infideli spurcați, tocmai pentru că sunt energici, îndrăzneți, nepăsători și voinici. El vede în îndrăzneala și voinicia lor o amenințare veșnică pentru lașitatea sufletului lui pururea clătinat de frică, de spaimă, de groază. El este în mijlocul românilor, ca o hienă, fricoasă deși crudă, în societatea leilor bravi și incapabili de lașitate.

Dar să lăsăm aceste considerațiuni și să facem cititorului portretul lașului nostru erou. Iată singurul caz, în care un laș poate fi erou.

Mic, slab, pipernicit, nervos, bolnav de friguri, el e cuprins de o nedescrisă groază la apropierea nopții învierii, fiindcă știe bine că, în noaptea aceasta, un tâlhar are să-l calce ca să-și răzbune asupra lui. Acela care va veni peste noapte, care trebuie să vie, se cheamă Gheorghe; el a fost odată slugă pripășită de pe drumuri la hanul jidanului. El era un om fioros, și hangiul știe că, odată căzut în mâinile lui Gheorghe, nu mai poate fi scăpare pentru el. Acela, om rău și crud, îl ura pe hangiu de două ori, și ca de un vrăjmaș și ca de un creștin. Îi promisese că are să vie, și acum jidanul îl aștepta.

Până acolo mergea groaza lașului jidan, că visa ziua-n amiaza mare că cineva îl atacă, în fața lumii întregi, că un nebun furios vine în fața unei mari mulțimi de oameni să strivească, sub ochii lui, capetele copilului și balabustei lui unul de altul și să le confunde ca pe niște ouă moi. Teribil! Oribil! Înfiorător! Atunci să deșteptă.

Dar iată că sosia și dilijența cu doi studenți, care mergeau să facă Paștile în provincie, în familie.

De ce sosise astăzi dilijența așa târziu?

La tactul poștii, de unde trebuise să ia cai odihniți; se făcuse un omor, mai bine adică cinci omoruri, și se furaseră patru cai. Era teribilă, înfiorătoare, oribilă înfățișarea teatrului crimei. Aceasta o putea afla Leiba Zibal de la cei doi pasageri, studenți, care ospătând subt umbrar, discutau despre crimă în genere, foarte emoționați de cele ce văzuseră.

Ei erau doi din acei tineri care înțeleg năzuințele unei lumi viitoare, care, la lumina științei, văd păsurile și nevoile societății, și suferind de suferințele altora, dorind dorințele tuturor, cred și speră într-o lume mai bună, mai frumoasă, mai adevărată, mai justă, mai echitabilă. Ei erau amândoi de unanimă părere că în o mai bună organizație economică, o organizație socială care să nu lase nimica de dorit, crima nu va mai avea loc și prin urmare va trebui să dispară de tot, sau mai bine zis să nu mai apară deloc.

Deși jidanul nu înțelegea bine teoriile înalte economico-sociale ale celor doi tineri altruiști, el în egoismul său înțelegea instinctiv că, în organizația actuală, care e încă foarte departe de idealul lor sublim, Gheorghe poate să-i facă peste noapte ceea ce tâlharii ceilalți făcuseră dimineața trecută la tactul poștii...

De aci, îndată după plecarea dilijenții rămânând singur, pe înserate, fricosul jidan intră într-o grijă omorâtoare. Se puse să încuie hanul și să se închidă înăuntru ca într-o cetate, de unde să reziste în ruptul capului la atacul lui Gheorghe.

Așa, închis în cetățuia lui, ca un senior din evul mediu, care știe că are să fie atacat de un măreț suveran însoțit de o puternică oaste, el așteaptă prins de frigurile groazei... Noaptea a sosit într-un târziu, iată sosește și momentul oribil. Tâlharii, cu Gheorghe în frunte, încep atacul cetățuiei. Ei au un plan lesne de înțeles: să facă patru găuri cu un burghiu mare în scândura groasă de stejar a porții; pe urmă, cu un ferăstrău, să unească toate găurile, și, când acestea vor fi toate unite, pătratul dintre ele să-l tragă afară, apoi, prin locul rămas gol, unul să introducă mâna înăuntru, să apuce bârna care închide poarta, s-o dea-ntr-o parte, să deschiză poarta de perete, și să intre la jidan, să-l apuce în culcuș.

La această închipuire jidanul, care urmărea dinăuntru, dârdâind de groază, ce se petrecea afară, fu coprins de toți fiorii: era pierdut! era față-n față cu moartea neîmpăcată, moartea pe care nu forțe inconștiente i-o preparau cu toată rafinata cruzime de care numai omul este capabil.

Care va să zică, e prins în laț, în laț!...

"În laț! Iehova!" zise jidanul în sine... "În laț!"... Și atunci, se bătu în piept și se rugă, ca și cum ar fi cerut lui Iehova o inspirație de mântuire.

"În laț!" mai zise el o dată. Apoi după o zguduitură teribilă, începu să zâmbească sardonic:

"În laț! în laț! las' să ziche el!" și, galben, desfigurat, abătut, zdrobit, torturat de groaza apropiatei morți, dispăru pe furiș iute în întuneric...

Puțin apoi, apăru iarăși.

Jidanul era acum gata. El combinase astfel planul său: o frânghie lungă legată cu un căpătâi de un butuc al gârliciului pimniței; la o potrivită lungime, pe unde era să dispară pătratul scobit, un ochi pe care îl ținea deschis cu mâna stângă, în timp ce cu mâna dreaptă ținea strâns celălalt căpătâi. La momentul dat, jidanul dă drumul ochiului și apucând repede cu amândouă mâinile căpătâiul liber, cu o smucitură supremă trage înăuntru brațul întreg.

Se înțelege că tovarășii banditului prins astfel îl părăsiră în fuga mare: se știe că bandiții în genere sunt lași!

Uf! Jidanul scăpase: era triumfător!

Jidanul se repezi în dughiană: luă o lampă și o apropiă de mâna captivă. Atunci mâna simți, și această simțire dete jidanului o inspirație diabolică.

El intră iarăși în dughiană, cuprins de o nouă dârdâială de friguri; luă o făclie mare, o aprinse, și o fixă să arză subt mâna banditului, care nu l-ar fi cruțat pe el.

Era acum, nu numai salvat, era chiar răzbunat!...

Da! dar... Dar era... nebun...

Spaima pe de o parte, mulțumirea și emoția triumfului pe de alta îi rătăciseră mințile...

Nebun! căci atunci când propria lui balabustă și toți țăranii, care, natural, de la Înviere veneau la cârciumă, l-au întrebat: "ce s-a petrecut, jidane? ce este?" el, cu privirile pierdute, vagi, rătăcite, le răspunse că el nu e jidan, că el merge la leși să spună rabinului că el e creștin, fiindcă el a aprins o făclie lui Christos în noaptea Învierii!...

Și a și pornit să plece spre lași.

Se făcea ziuă, ziua Paștilor.

Natura, ca o mireasa răpită, care a dormit vrăjită în lanțurile de gheață ale unui crud uriaș răpitor, se deștepta fericită, grațioasă, mândră, la mângâierile dulci, duioase, molcome ale tânărului și fierbintelui său mire, care o căutase de mult, care o regăsise în fine, și care venea să dezlege vraja de gheață cu farmecul unei sărutări de foc. Era tânărul și zburdalnicul copil favorit a lui Paște-Împărat, este minunatul făt-frumos April cu părul auriu, care o lua în brațe pe adormita fecioară, o alinta, o legăna, o mângâia și, cu mii și mii de sărutări, una mai înflăcărată decât alta o rechema la o nouă și strălucitoare viață.

Pretutindeni, o pornire, o fierbere, o forfoteală, o mișuială de trai proaspăt: muguri verzi, flori de toate firele de tort ale curcubeului, musculițe nebunatice și gândâcei șăgalnici!

...Ce viață și ce veselie în toate și în totul!... Totul trăia, toate se bucurau!

O! junețe, primăvara anului! O! primăvară, junețea vieții! O! sublimă și mai ales nouă antiteză!

Și pentru ca această sărbătoare a lumii întregi, când se prăznuia regăsirea și reînvierea copilei de împărat de către mirele său, făt-frumos April, feciorul favorit al lui Paște-Împărat, să fie vrednică de așa părinți și așa copii, Cerul, părintele fecioarii, plângând de bucurie, arunca mana bogată din ochii săi peste țarinele și ogoarele muncite cu sudoarea frunții harnicului și neobositului plugar, prietenul totdeauna credincios al Zorilor, al Nămiezii și al Amurgului, iar tunetele largului văzduh vesteau, în chip de biruință împărătească, tutulor popoarelor și semințiilor isprava mirelui April, redeșteptarea miresei lui fecioare!

"Christos a înviat! jidane!" ziceau veseli românii.

"Adevărat a-nviat!" răspundea nebun jidanul.

Da! reînviase natura, reînviase viața, și celor din mormânturi viață dăruindu-le.

O zi frumoasă, măreață, sublimă era aceea pentru toți, chiar pentru Leiba Zibal, hangiul de la Podeni!

Notă

În momentul când cronica mea este deja culeasă la tipografie, un amic îmi spune că i se cam pare a fi citit odată o novelă ceva cam așa.

Acum e prea târziu ca să mai schimbi subiectul.

Nu voiu putea fi acuzat de plagiat, căci mai la urmă subiectul nu e atât de important în arta cât este de importantă tratarea.

Vedeți, de exemplu, în pictură sau în sculptură de câte ori nu s-a tratat același subiect, fie profan, fie sacru, de diferiți artiști, și n-a mai făcut nimeni gură.

Am încercat dar și eu să tratez în modul meu original un subiect pe care poate l-a tratat și un altul, de unde știi? poate am avut norocul să fac mai bine.

În fine, orișice puteți zice de novela mea! un lucru rămâne netăgăduit: ce stil! ce limbă! ce limbă românească! Ei? Apoi, dacă e limba frumoasă, ce mai poftiți?...