Liniștea
Prin rariștea pădurii trec tinerii, pereche,
Vorbindu-și vorbe scumpe, grăite la ureche;
El, nalt, mereu se pleacă spre mica lui stăpână,
Iar psalmul îndrăgirea pe buze li se-îngână.
Pc umerii lor, seara aruncă ca o haină
Amurgul plin de taină.
Se-ncearcă pân-la dânșii răsunetul să poarte
Din văile pădurii un freamăt de foi moarte;
Găteje subțirateci s-aud trosnind pe haturi,
Când tinerele ramuri se plec ușor pe laturi.
E cine-va...
Copila de brațul lui se strânge
Și tremurând de frică, îi zice, parcă-ar plânge:
E cine-va...
El pleacă spre ea a lui statură
Și-i face semn să tacă cu-n deget dus la gură.
Atuncea se ivește în cadrul trist al serii
Icoana întrupată și gânditoare-a verii.
E naltă, plină-n umeri, și-i singură ca ea:
Cu foi de mirt pe frunte și-o ramură în mână,
De n-ar avea privirea senină ca o stea,
Ai crede că e însăși Diana cea păgână.
Atât de albă-i pielea și vinele curate,
Că-n tâmpla ce se mișcă vezi inima cum bate,
Îi cade către umeri, în unde, perii creți,
De parcă-i întruparea eternei tinereți.
Privirea ei se duce și taie lungul spațiu
Sorbind nemărginirea cu ochi plin de nesaț,
Și astfel depărtată de-a pururea de soare
Spre tainele câmpiei ea trece călătoare.
Copila, întrebându-l, la sânul lui s-ascunde.
El palid în gândire, se-ncearcă a-i răspunde:
E Liniștea, e doamna adâncilor păduri,
E zâna nevăzută, ce seara, la izvoare,
Suflând în josul apei, le face sa coboare
Sfioase, fără zgomot și far-de crețituri.
E Liniștea, e doamna poveștilor de seară,
Când vântul nu mai bate, torente nu mai curg;
În urma ei văzduhul se umple de amurg
Și iarba de flori albe lucrate ca din ceară.
E Liniștea, e doamna misterelor naturii,
Când florile polenul și-l scutură pe vânt,
Când buciumul o cheamă cu adormitu-i cânt,
Și toată vietatea își pune strajă gurii.
În urma ei el tace somnul stă să-i fure.
O lume nouă vine stăpână pe pădure;
Vedenii îmbrăcate în țesături de raze,
Acorduri înecate în prelungiri de fraze
Pe care le rostește tăcerea vorbitoare;
Și zgomotele surde ce-n râpe nasc și mor;
Și miile de fire fantastice, ușoare,
Ce greierii le mișcă din unghiurile lor;
Și-apoi sfioase umbre de-nchipuiri nebune,
Ce ochiul, când nu vede, în minte ni le pune;
Și toată nesfârșita viață dintr-un vis,
Ca într-un cap ce doarme aici parcă s-a-închis.
Atuncea el, în urma-i, copila vrând să-și culce,
Îi ia pe brațe capul, și, legănând-o dulce,
Îi zice, sărutând-o în umbra moale-a gurii:
Dormi, Liniștea e doamna misterelor naturii.