Introducere-Universul

 

Odinioară, nu prea de multă vreme, — popoarele mici fac repede progrese mari, — părinții noștri ziceau cu mândrie că românul e născut poet. Astăzi, tot cu atâta mândrie, dacă nu chiar cu mai multă, noi putem zice că românul e născut critic.

Poezia este atributul tinereței — critica, al bărbăției. Să fim bărbați! și sper că suntem.

Astăzi orice român care se respectă trebue să fie un critic, și, din norocire, foarte rar se găsesc români cari să nu se respecte, ba încă, și aceia, crez eu, nu sunt români curați, nu se poate, trebue să fie de cine știe ce viță străină.

Așadar, am să aștern și eu câteva notițe critice. Decât... trebue să previu la vreme pe cititor despre extrema modestie a obiectului criticei mele, și adică.

În genere, românii critică lucrări, împrejurări și persoane de cea mai mare importanță în viața publică: de exemplu, critică justiția supremă, universitățile și alte instituțiuni de cultură înaltă, direcția superioară a politicei, șcl , și, firește, în același timp, critică persoanele ilustre cari dau suflet lucrurilor și împrejurărilor. Iar acei cari vor să fie și mai și critică criticele acelor critici. Ce aripi trebue să aibă acei ce vor să vază de d-asupra pe vulturii cari văd de sus fisionomia celor mai înalte culmi ale societății!

Așa sunt toți criticii noștri: cu gândul tot la sus ei privesc atât de departe peste capetele noastre, ale comunilor muritori, încât pentru lucrurile umile, pentru împrejurări banale, pentru persoanele ordinare — cari ating viața noastră de toate zilele și ne-o afectează, în proporție cu atât mai mare cu cât sufletul nostru e mai individual, nu mai rămâne o singură privire interesată a le face onoarea unei critice.

Mi se vorbește de monumentele publice. Dar ce-mi pasă mie de monumentele publice? Să ne ferească Dumnezeu, neam de neamul meu, să dormim în monumente publice! Le văz în treacăt și, când le-am văzut odată, n-am nevoie să mă mai uit la ele a doua oară, știu că sunt toate strâmbe. Mie-mi pasă de casa-n care stau cu chirie, unde deger iarna și mă prăjesc vara, unde n-am un zid întreg să-mi așez patul.

Mi se critică profesorii de științe înalte. E vorba să mă facă și pe mine să știu dacă sunt sau nu acești celebri savanți vrednici de misiunea lor. „Nu”, zice un critic. „Ba da!”, răspunde criticul criticului. Ei! Domnilor! dar ce-mi pasă mie cine dintre dv. are dreptate. Eu aș vrea să mă luminați dacă bucătăreasa mea e sau nu demnă de misiunea ei.

A propos. Mi se critică primadonele de la opera națională. Dar eu nu sunt aristocrat, să merg la opera națională. Mie-mi trebue să mi se dea o critică asupra flașnetei, instrumentul eminamente democratic, care, ca tot ce este eminamente democratic, mă-nveselește când sunt trist și mă-ntristează când sunt vesel.

Eu nu mă pot gândi sus când umblu cu picioarele goale pe coji de nuci. Viața banală a mea, a noastră, a tutulor românilor, iată ce mă interesează, iată ce-mi atrage irezistibil atenția.

Ferice de cei ce pot să gândească sus, nesimțind pe ce calcă jos! Ferice de ei! groase tălpi trebue să aibă.

Mie mi-e capul gios. Imposibil să mă uit acolo unde-mi arată cu degetul criticii noștri. Aplec ochii în jos, la cojile de nuci cari mă înțeapă, mă taie, mă sângeră — și iată dar obiectul criticei mele, fiindcă și eu sunt român care mă respect, adică fiindcă și eu am dreptul, pot zice chiar datoria, să fac critică.

Voi critica bucătăresele și stăpânele, flașnetele și amatorii lor, chelnerii, birjarii și mușteriii, voi critica tramvaie, tramcare, precupeți, marfă, consumatori — tot.

Voi fi sever, dar drept.

Voi fi blând și naiv în formă, dar violent și caustic în fond.

Și cu toată josnicia obiectului, cu toată urbanitatea tonului meu, sunt sigur că se vor găsi mulți compatrioți să facă aspră critică criticei mele. Parcă-i auz:

„Cum, domnule? D-ta denunți străinilor micile noastre mizerii, și încă unde? în «Universul», care are un tiraj colosal! Vrei să împrăștii în toate unghiurile lumii veninul pesimismului d-tale? Rufele murdare, domnule, trebuesc spălate în familie, cum zice francezul!”

La toate astea, răspund anticipat.

Domnilor, francezul o fi zicând așa , dar eu am văzut acu de curând că francejii fac nu cum zice francezul.

Pe urmă, orice critică implică o plângere, și orice plângere implică o dorință: plângere împotriva a ceva care-mi turbură liniștea, care mă supără, care-mi face rău, și dorința, dacă nu a suprimării acelui ceva, cel puțin a pedepsirii lui — o răzbunare ca toate răzbunările. Și tocmai de aceea, domnilor, am ales „Universul”: pentru ca plângerea mea să fie auzită de foarte multă lume și astfel răzbunarea mea să fie cât se poate mai strigătoare.

Cât despre denunțarea micilor noastre mizerii față de străini.

A! domnilor, desigur mă socotiți din cale afară naiv ca să mă credeți în stare a-nghiți așa mofturi!

Să mă iertați, aci nu e vorba de murdăria rufelor, e vorba de bubele trupului.

Auzi dumneata! Să n-afle străinii de micile noastre mizerii!

Dar asta, domnilor, nu e judecată de bărbat, e curată țachismă muerească, asta mi-aduce aminte de cocheta veștedă: ar vrea mititica să facă și pe dentistu-i cunoscut s-o crează că are toți dinții naturali.

O! iluștrii mei patrioți! Dar străinii, oricât am tăcea noi despre micile noastre mizerii, ni le știu mai bine chiar decât ni le știm noi — și pe cele mici, și pe cele mijlocii și pe cele mari, —și n-au nici naivitatea, ca mulți dintre noi, să-și facă iluziuni, nici interesul, ca mai mulți dintre noi, să-și mință asupra stării noastre publice.

Mi-aduc bine aminte de când s-a jucat pentru prima oară „Noaptea furtunoasă” la teatrul din București. Ce indignare din partea patrioților! Un ziar patriotic a doua zi mă denunța tuturor bunilor români ca pe un trădător, care denunț străinilor micile noastre mizerii. La a doua reprezentație, am fost fluerat, huiduit și amenințat de o droaie de patrioți, din garda civică cu bătaie în piața teatrului. Niște tineri ofițeri m-au scăpat de furia poporului. Piesa a fost scoasă din repertoriul teatrului.

Pentru ce toate acestea? — pentru că-mi permisesem să glumesc «față cu străinii» asupra gardei civice ca și cum străinii, oficiali și neoficiali, n-o vedeau la parade în toată ridicula ei maiestate!

De câte ori vine așa în treacăt un străin să ne laude din cale afară, să aplaude entusiast toate cele de la noi, minunându-se fără nici un frâu, la fiece pas, de doina română, de strachina română, de opinca română, de femeia română, de bărbatul român, în fine de literele, arta și știința române — eu strâng din fălci, îmi încrețesc nasul în sus și zic în gândul meu:

Domnul acesta, dacă nu e un găgăuță patentat, de exemplu, vreun erudit privat-doțent de la cine știe ce Universitate rurală, a cărei reședință s-ar găsi numai pe chartele de scară enormă ale statului-major german, — ori vreun xenamorasit de ginte latină — atunci desigur e un om deștept, care ne știe bine slăbiciunile și slăbiciunea, e un filo-român de industrie!

De câte ori un om îmi exaltează calitățile, pe cari eu nu mi le constatasem prea bine, — nesocotindu-mi defectele, pe cari foarte bine mi le cunosc, — și subliniază prea mult bunele sale opinii despre mine, îi zic politicos foarte mulțumim! și-l părăsesc ducând în cugetul meu o mare îndoială: e prost? ori ticălos?

Căci eu sunt, în privința opiniei unui om asupra semenului, cu totul pesimist: știu bine cât de greu i-e omului, cu tot dreptul ce i s-ar părea că are, să împlânte pentru sine în cugetul altui om o opinie buna, care să-i rodească un tratament potrivit de omenie.

*

Introducerea la notițele mele critice e sfârșită. Mulțumind amicului meu, d. Cazzavillan, pentru ospitalitatea ce dă modestelor mele opinii în mult răspânditul său „Universul”, le recomand cu sfială cititorilor acestui prețios organ popular.