Dochia (Bolintineanu)

 

Candela licurătoare
Strălucește-ncetior,
Ascultați?... Un pas ușor!...
Luna mai dând o vulvoare
Se ascunde într-un nor.

Umbra Dochiei ușoară,
Pătrunzând închise porți,
Vine, -apare, se strecoară
În cămara-acestor soți.

E frumoasă, biata fată!
Însă chipu-i e pălit,
Într-un giulgiu e înfășată,
Ca un om ce a murit;

Umbra, candela aprinse,
La oglindă se-așeză,
Și din suflet suspină;
Apoi fețele ei stinse
Ea cu lacrimi le spălă.

Domnul se deșteaptă-ndată
Și deodată-a tresărit
Ca tot omul fericit
Ce al morții glas deodată
Împrejur a auzit.

— „Fugi, o, umbră întristată!
Fugi! Eu nu te mai iubesc.
Ah! mă lasă să trăiesc.
Iată, ziua se arată,
Umbrele se risipesc!"

— „Dar eu sunt a ta Dochie;
Lângă tine-i locul meu...
Scoală, dragă; eu sunt, eu...
Pe-a ta viață și junie
Mi-ai jurăt, sufletul meu!"

— „Fugi, o, umbră! și mă lasă;
Să nu scoli mireasa mea.
Ți-oi da aur cât vei vrea;
Dar te du din astă casă
Să nu se sperie ea."

— „Morții nu au trebuință
De-avuție pre pământ.
Viu din tristul meu mormânt
Ca să-ți cer a ta credință,
Al tău dulce jurământ."

— „Fugi! și peste piatra-ți rece
Candele voi atârna;
Mândre flori voi semăna,
Încât cela ce va trece
S-a opri și-a lăcrima!"

— „Oh! nu! Eu voi, drăguliță,
Lângă tine să trăiesc;
Mi-este frig, ș-acum voiesc
Înghețata mea guriță
La-al tău foc s-o dezmorțesc!"

Zise și cu-o mânușiță
Ea vestmintele-și strângea,
Să se culce se gătea;
Și din mândra ei cosiță
Floricelele scotea.

— „Fugi, o, umbră fericită!
Nu e aici locul tău,
Du-te în mormântul rău!
Pe-a mea inimă răpită
Alta-nclină capul său."

— „Nu-ți mai sunt eu dragă ție,
Viața sufletului meu?
Ah! dar ce ți-am făcut eu?
Doamne, doamne, spune-mi mie
Care fu păcatul meu?

Dar tu plângi, o, mândrioare?
Ah! tu plângi? mai zise ea.
Pentru ce, inima mea,
Curg aceste lăcrimioare
Ce-ard ca focul mâna mea?...

Te mâhnește-a mea mustrare?
Nume dulce ce iubesc!
Spune, să nu-ți mai grăiesc
Vorbe aspre și amare,
Lucruri care te mâhnesc?

Vino, vin'; să ne cunune,
Drăgușorul meu bărbat!
Ah! tu nu știi ce-am răbdat,
Al meu mire drag și june,
Să te văd tot depărtat!

Când gândesc că o femeie
Capul ei și-a odihnit
Pe-al tău sân, al meu iubit,
Soare, stele-aș vrea să pieie
Într-un ceas nefericit!

Martori sunt în nopți senine
Stelele la al meu dor;
Morții care mă-nconjor
Și la tristele-mi suspine
Se deștept din somnul lor.

Moartea cea fără-ndurare,
Văzând cât am suferit,
Însăși ea s-a îmblânzit;
Ca să curme-a mea-ntristare
Către tine a venit.

A venit... Ea ne cunună...
Vino, scumpul meu bărbat!
Vin', căci ora a sunat,
Să trăim d-aci-mpreună
În al mormintelor pat.

Vin', căci umbrele se-ndeasă...
Vezi? ce bine m-am gătit!
Cum mi-e părul împletit!
Vezi ce tânără mireasă
Ai tu, mândrul meu iubit!"

Ea vorbește cu căldură
Și pe sânu-i se pleca,
Calde lacrimi revărsa.
Iar micuța-i rece gură
A lui frunte săruta.

Dar cocoșii-n luncă cântă...
Umbra-atunci a tresărit...
— „Ah, te las, al meu iubit!
Căci se-arată ziua sfântă
Și-n cer zori au rumenit!"