Cronici teatrale
Teatrul Național a intrat cu stagiunea aceasta într-o eră de adevărat progres. Din toate punctele de vedere, această instituție a luat acuma un avânt îmbucurător, care ar fi de dorit să meargă tot înainte. Producțiile nouă ale stagiunii (Copila din flori, Hamlet, Scrisoarea pierdută, Boccacio și, în sfârșit, cea mai importantă dintre toate, Ovidiu al eminentului nostru poet d. V. Alecsandri) au fost în genere bine interpretate, și, potrivit mijloacelor încă neîndestulătoare ale teatrului nostru, bine puse în scenă. Precum se vede, lipsa relativă de mijloace provine în parte și din mărginirea activității Societății dramatice la numai trei reprezentațiuni pe săptămână, și aceasta tocmai în lunile de iarnă. Un teatru așa de mare, cu atâta personal artistic, cu un aparat de scenă și de administrație atât de numeros, nu poate face bune afaceri și prin urmare nu poate nici artisticește progresa într-un chip normal — fiindcă mai ales în teatru cestiunea artistică este strâns legată de cea finanțiară — pe câtă vreme produce sistematic numai trei din șapte părți ale timpului. Pentru a produce bine, trebuie să câștige mult, și pentru a câștiga mult, trebuie să producă mereu. Trebuie dar neapărat adoptată sistema reprezentațiunilor fără întrerupere în toate serile; asemenea, trebuie adoptată și sistema seriilor: o piesă pusă pe afiș trebuie jucată necontenit, și șirul ei nu trebuie întrerupt decât atunci când ar da un deficit. Spre a pune o piesă în scenă, mai ales una originală, se cere munca autorului pentru a o scrie, munca actorilor pentru a o studia și munca întregului aparat al regiei de scenă pentru a o monta. Această muncă multiplă trebuie plătită din produsul piesei. Cu cât piesa rezistă mai mult, cu atât aduce mai multe foloase: economicește poate plăti mai îndestulător cheltuiala de puteri ce ea a necesitat; artisticește, dă pas actorilor să prepare mai în ticnă alte producțiuni, îi deprinde a studia mai bine rolurile, iar pe public a nu cere de la reprezentațiile pieselor alt decât o exhibițiune cât se poate mai îngrijită și mai proprie de artă teatrală, iar nu o serie variată de romanuri ori de povești în acțiune, dintre cari una ar înceta să mai fie interesantă o dată ce el ar cunoaște-o, trebuind numaidecât altă nouă spre a-i mai deștepta interesul pentru teatru.
În teatru este, sau trebuie să fie, mai puțin importantă întrebarea ce se joacă, decât cum se joacă. Că trebuiesc amândouă elementele, literatură și interpretație, să fie bune pentru a produce ceva perfect mulțumitor pentru public nu încape vorbă; dar tot asemenea nu încape vorbă că între două teatre dintre cari unul ar juca foarte bine o piesă destul de mediocră, iar altul ar juca foarte rău un cap-de-operă, cel dintâi este un teatru mai bun. Era un timp, nu demult, când întreprinderile teatrale, curat private, având o existență nehotărâtă și provizorie, nu puteau subsista decât apelând numai la o infinită varietate de spectacole, mai toate melodrame franțuzești de senzație; toate romanurile de bulevard, toată literatura de industrie, dramatizate, treceau una câte una într-o stagiune de patru luni. Publicul îndărătnic la citire găsea la teatru romanul gata în acțiune; într-o seară vedea desfășurându-se înainte-i, cu toate fabuloasele ei peripeții, o poveste viu ilustrată, care ar fi costat cu mult mai mult timp și atențiune pentru a fi citită. Piesele montate într-un mod absurd se jucau într-un mod ridicul, pentru că într-o săptămână trebuiau cel puțin două cu totul nouă: era un fel de muncă silnică artistică, făcută cu oameni de strânsură, și care trebuia să ucidă și rarele talente ce din întâmplare se iveau între aceia. Din norocire, timpurile acelea au trecut; Teatrul Național este astăzi o instituție de stat, cultura se lățește tot mai mult, publicul încebul cu încetul se deprinde a privi teatrul ca teatru, si astfel, câtuși de puțin interesantă să fie piesa, numai bine să fie jucată, totdeauna munca artiștilor va fi potrivit răsplătită. Cu bucurie constatăm că se face de amândouă părțile un progres paralel: de o parte teatrul a început a lucra în sensul cel adevărat, de altă parte publicul, fără deosebire de clase, a dovedit, mai ales în stagiunea aceasta, că susține Teatrul Național cu toată bunăvoința.
Este de dorit și sperăm că atât Societatea dramatică, cât și publicul să continue pe calea cea bună pe care în fine au apucat. Fără îndoială că o instituție tânără cum e Societatea noastră dramatică, deși compusă în mare parte de artiști plini de talent, nu poate da producțiuni necriticabile; de altă parte, administrația Teatrului Național, neavând încă o tradiție stabilită, nu și-a putut până acum fixa bine o sistemă de vederi, cum au toate instituțiile de același fel mai vechi din străinătate; însă prin mai multă disciplină, tragere de inimă și cunoștință de cauză din toate părțile, Teatrul Național, cu elementele de care dispune și cu situația de stat ce i s-a creat, va putea ajunge la o stare mai înaltă de dezvoltare. Se înțelege că pentru această înaintare, mai mult decât pentru orice, competența este neapărată, și fără a contesta deocamdată niminui această competență, vom face din vreme în vreme sub această rubrică, asupra mersului Teatrului Național, observațiile noastre, cu încrederea că o părere bună niciodată nu strică și este oricând bine primită de cătră aceia cari, daca nu le ajunge totdeuna competența, îndoplinesc lipsa prin o mai mare bunăvoință. [...]
Direcția generală a teatrelor a voit să dovedească în stagiunea aceasta că și cu băieți și tinere de la noi se poale face ceea ce odinioară făcea papa Franchetticu ragazzi italiani — și a dovedit-o cu prisos: ragazzi bătrânului impresariu au rămas cu mult pe jos.
Sâmbătă, 28 septemvrie, s-a deschis stagiunea Teatrului Național cu Lucia de Lamermoor, preacunoscuta operă lirică a lui Donizetti.
Rugăm pe cititori să nu ne ia în nume de rău că-i scutim de notița de rigoare despre viața melancolicului compozitor și despre circumstanțele în cari s-a produs și executat întâia oară această operă. S-au făcut de atâtea ori acele notițe de câte ori s-a dat la București Lucia, și de câte ori s-a dat Lucia la noi nu se mai poate număra: nu e cucoana de mahala, nu e ștrengar de uliță care să nu cunoască întreaga partițiepe de rost.
Și apoi, unde mai pui flașnetele! flașnetele, flagelul capitalei tânărului nostru regat. Sâmbătă seara, când mergeam la teatru, o flașnetă cânta de vale, la “Gambrinus”, aria finală, “Tu, che al ciel spiegcisti...”, foarte încet și tânguios. Uite, acum, când scriu aceste rânduri, în biuroul redacției noastre, casele Lempart pe bulevard — de aceea și zic unii confrați “foaia de bulevard” — pe onoarea mea! a început să cânte o flașnetă în curte — e tot cea de la berărie: “Tu, che al ciel...”
Dacă Nazarineanul ar propovedui cuvântul astăzi la București literatura biblică s-ar înavuți cu încă o fericire, a opta:
„Fericiți cei fuduli de urechi, că aceia n-aud flașnetele!”
Asta e partea grozavă a capodoperelor populare și ieftine! Mi-e rușine, dar trebuie să mărturisesc că pe mine multe capodopere de soiul Luciei, de care sunt infectate toate răspântiile și toate clavirele din mahalale, mă vâră într-un fel de furnicătură de nervi foarte neplăcută — o senzație analoagă cu efectul ce ți-l produce dulceața de vișine după ce ai luat cu ea multă vreme hapurile lui Morizon.
Am dreptul, prin urmare, să crez că unul dintre cei mai mari șoviniști sâmbătă seara la Teatrul Național am fost eu. Daca Lucia era cântată de nu știu care Biscottina sau Biscottini din lume, nu mergeam. M-a apucat însă șovinismul pe dinainte și am înghițit-o românește de la inceput până la partea flașnetii; și mergea încet, domol de tot, așa că șovinismul meu a fost pus, probabil, la vreo zece minute de încercare în plus peste vremea cerută de tempo obligato al partiturii.
Dar nu face nimica, nu-mi pare rău: când e vorba de așa încercări naționale, fiecare e dator să se sacrifice — chiar Donizetti.
În condițiile în care s-a deschis stagiunea aceasta, este aproape peste putință cuiva, după părerea mea, să facă o critică teatrală amănunțită. În cinci seri am avut: o operă italiană, o tragedie englezească tradusă din franțuzește, după mai multe texte, cam în românește, o piesă-antichitate — cum ar zice elegantul Gionîn stilul lui tigheluit— și o operă bufă franțuzească...
E cea mai prodigioasă productivitate ce o poate da un teatru, cu atât mai prodigioasă cu cât toate patru producțiile acestea s-au bucurat de un succes nemaipomenit.
Patru succese nemaipomenite la București însemnează ceva !
Publicul nostru este, poate, cel mai cunoscător de pe continent. Nu știu cum se face, dar în orice seară mă pot prinde că de la galerie până la orchestră nu găsești un găgăuță măcar, unul singur, care să aplaude fără să priceapă, sau care să ia de bani buni cine știe ce speculă șarlatanească și grosolană a sentimentelor de patriotism și naționalism în artă. Nu, nici un gagăuță: toți, de orice sex și de orice vârstă, au o educație artistică hiperrafinată, și nu pot plăti nerozește, oricât ar fi eticheta de națională, o marfă de contrabandă artistică.
Patru succese așa de miraculoase în patru genuri așa de deosebite! pas de te ține cu condeiul după ele! O cronică ușoară, mai mult niște notițe generale asupra vertiginosului avânt al teatrului nostru național — iată ce pot face eu deocamdată.
Înainte de deschiderea stagiunii, s-a făcut multă discuție despre opera și opereta română. Erau și aci, ca în orice discuție despre ceva ce are să fie, pesimiști și optimiști. Ba are să iasă rău, ba are să iasă bine, ba nu, ba da, și, discuția încălzindu-se, pe lângă celelalte și cele late, s-au zis și vorbe groase. De aci apoi s-au ivit supărări, cari s-au tradus mai la urmă prin faptul regretabil că Direcția teatrelor a refuzat gazetelor pesimiste locul la care aveau dreptul în Teatrul Național după datină și bună-cuviință.
Ce bine că noi am rămas în acea discuție neutri! noi avem bilet, și, fiindcă ținem mult la el și voim să-l păstrăm, promitem onor. direcții cea mai desăvârșită amabilitate.
S-a deschis, în sfârșit, stagiunea în necazul pesimiștilor, și încă d-a dreptul, fără încunjur, cu operă.
D-șoara Leria, deprinsă cu focul rampei, a început bătălia, și era peste putință, cu bravura d-sale artistică, să nu o câștige; cu atât mai bravă însă a fost d-șoara Leria cu cât comparșiicari o secundau erau cu toții recruți nedeprinși, cari intrau pentru întâia oară în foc.
Să facem vorbă puțină despre Lucia. Chestiunea întreprinderilor artistice de acest fel internațional este o chestiune curat economică: cât dai, atâta iei — scurtă socoteală. Adevărul acesta îl ilustrează foarte bine împrejurarea că baritonul Popovicieste în ajun de a intra la Opera imperială din Viena, Teodorinieste la Barcelona sau mai știu eu unde, și Bîrseascaeste pensionară la Burgtheater.
O ilustrare mai picantă a celor ce zicem se va vedea în anecdota pe care o dăm aci la sfârșit.
În toată Europa este astăzi, în legătură cu criza economică, o mare criză de cântăreți de operă — amândouă din cauza Americii. Un confrate al meu, care se pricepe la economia politică, mă asigură că criza economică a Europei se datorește în mare parte cerealelor americane, care inundă piețele vechiului continent.
Eu nu mă pricep la economia politică, dar cum îmi explică de bine confratele meu relația între cerere și ofertă și între valoarea convențională și cea reală, înțeleg lucrul foarte bine. Atunci stabilesc eu teoria: America ne dă grâne și ne ia cântăreții.
Târgurile bogate, răsărite ca prin minune în câțiva ani pe nomolurile aurifere ale Lumii Nouă, au nevoie de petreceri de lux, și și le pot plăti mai bine decât noi.
Unde mai pui apoi efectele dezastroase ale umidității coastelor americane, care ruinează în scurt timp vocile italienilor, și frigurile galbene, care dau o mortalitate foarte însemnată printre cântăreții de importație europeană.
Pe un vapor cu destinație pentru Antile se îmbarcase odată un impressario cu o trupă de operă. În trupă era și un tenor care avea în contractul său anume stipulația că numai dânsul va cânta în operele de forță.
Vaporul pornește. Era o seară de basmu: luna plină și marea liniștită.Toata lumea se tolănea pe covertă.
Tenorul începe să cânte o cavatina. Numaidecât un alt tenor îi răspunde; apoi altul, apoi al treilea și încă unul: erau cinci tenori de forța. Imediat tenorul nostru exclusivist protesteaza:
— Signor impressario, d-ta ai convenit cu mine să fiu numai eu tenor în trupa d-tale, și d-ta mai ai încă patru!
— Caro signor mio, răspunde impresariul, d-ta nu știi ce sunt frigurile galbene; întreabă-mă pe mine, să-ți spun. Anul trecut am avut pentru Havana patru tenori și am rămas fără nici unul; anul ăsta am luat cinci, ca să-mi rămâie unul și mie.
Închipuiască-și oricine puterea de concurență a Americei: pentru ca să capete unul, plătește cinci.
Astfel am ajuns noi, europenii, bătrâni iubitori de teatru liric, în așa hal încât nu ne-a mai rămas decât să înființăm pretutindeni opere italiane... naționale. Desigur că pe d. Rașianu n-are să ni-l dispute America . Cât e de mititel și de slăbuț delicatul nostru tenoraș, impresariul, care știe ce sunt frigurile galbene, nu l-ar lua în corabie.
Dar câte suveniri vesele din copilărie — răposatul Pio Motta, și el se lua la serios! — îmi deșteaptă mie arătarea nobilului lord Arthur Buclaw, ginere nenorocit, care cade în patul nupțial victima pumnalului Luciei, prea credincioasă amantului ei pentru a putea suferi pe un altul!
Nu e vorba, o domnișoară nu ar trebui să fie prea credincioasă unui altuia pentru a nu putea suferi o așa miniatură de ginere. Aceasta poate a fost chiar un truc admirabil al direcției teatrului de a întări efectul tragic al scenei de nebunie și a scuza mai bine crima nefericitei mirese.
Bietul nobilul lord Buclaw! el este ursit pesemne a nu ni se înfățișa nouă la București decât cu niște foarte iconomice dimensiuni: voce subțirică, talie și mai subțirică, o spadă foarte subțirică și niște pulpe și mai subțirele — prea foarte slăbuț: un fel de lord de post.
Ravenswood are și el cusururile lui: niște maniere prea de amploiatde la primărie; se cam lasă a fi smucit de Lucia pentru a înainta la rampă în momentele acute ale duetului; dar cel puțin e un băiat curățel, bine făcut, și picioarele i sunt mai groase decât spada. Cântă și el cam fals, cam prea sus, dar asta s-ar putea scuza cu aceea că atunci orchestra cântă cam prea jos — și cel puțin cântă, nu fluieră ca nenorocitul său rival.
Cine s-ar duce în America dintre toți, știu eu — d-ra Leria. Cu minunatul său talent, cu maniera fină cu care interpretează până și cele mai mici fraze, și cât o prinde de bine a fi pe scenă, de mult s-ar fi și dus, dacă n-ar fi avut o sănătate cu deosebire debilă, care o osândește chiar la o inactivitate artistică, când nu poate cânta aici la noi, unde are îngrijirile și liniștea familiei.
În această slăbiciune fizică a simpaticei cantatrice găsim explicarea avantajului că posedăm pe scena noastră o așa de superioară artistă, avantaj de care ne felicităm cu caracteristica cruzime a egoismului omenesc.
Despre Hamlet și Fântâna Blanduziei s-au zis destule. Zilele trecute s-a dat chiar aci o critică amănunțită asupra executării tragediei lui Shakespeare.
Giroflé-Girofla — încă un succes.
Iulian este un om, un adevărat artist: el e comic nu numai pentru el, e comic pentru toți.
Murzuc pare că abuzează de cafea nu numai pentru a-și zugrăvi chipul de maur: glasul îi e foarte înecat și intonează grozav de alături.
Marasquin joacă pe găgăuță cu destulă sinceritate, și la falsete poate da mult înainte nobilului lord Buclaw — în once caz, e departe de a face o figură așa de tristă ca mititelul scoțian.
Doamna Danescu, deși bucurându-se de niște proporții foarte respectabile, cancaneazăcu destulă furie.
Cancanul a avut un succes monstru și e totdeuna bisat.
Giroflé, Pedro și Paquitta... nici pe aceste tinere debutante nu e, din nenorocire, primejdie să ni le răpească Lumea Nouă.
Dar ce e în lumea asta fără cuvânt și, prin urmare, fără scuză? într-un oraș mic de provincie a venit odată un fel de papa Franchetti cu câțiva ragazzi, tutti assoluti, să dea un șir de reprezentații. Prima reprezentație: Il Trovatore, alt capodoperă care-mi face mie efectul dulceții de vișine.
La actul întâi, după canzona Trovatorului la cantonadă, publicul cheamă pe assolutul pe scenă și trage-i:
“Abbasso, fuori, buffone! Alla porta, canaglia”
Și fluierături, și huiduieli zguduitoare, o tempestăturbată.
Bietul Trovator se închină, mulțumește și iese. A doua seară iar așa, a treia seară iar. În sfârșit, a patra seară, în mijlocul unui zgomot infernal, Trovator își scoate casca, înaintează la rampă și face semn că vrea să vorbească. Tot publicul tace și ascultă, și el:
— Signore e signori, le zice, știți dumneavoastră câtă leafă am eu ca să vă cânt aici?
— Nu, nu! Cât? din toate părțile sălii.
— Am cinci sute de lei pe lună. Ei! nu cumva poftiți dumneavoastră să vă cânt pe cinci sute ca pentru zece mii? îmi pare rău! Apoi daca eram tenor bun, nu mai găseam eu să cânt în altă parte? Tocmai aici la dumneavoastră era să ajung?
Publicul a fost pe deplin pătruns de logica Trovatorului: din seara aceea s-a făcut pace, și tenorul a mers din reușită în reușită, ba încă la plecare i s-au făcut și ovațiuni.
În așteptarea unui al cincilea mare succes, Teatrul Național reia pe rând Lucia și Giroflé. Se anunță pentru curând sosirea trupei de balet, care să ne dea pantomime. Cel puțin aceia n-au să cânte.
Un copil răsfățat, un Pepi sau un Toto, a trăit în sânul familiei până la o vârstă cam înaintată. Papa și maman i-au permis să bage mâna în bucate, să se strâmbe la lume, să se vâre în conversația oamenilor bătrâni, să ocărască și să înjure pe trecători; i-au zis că e admirabil, extraordinar, fenomenal de frumusețe și de spirit; l-au lăsat sa fie leneș și să arunce cartea în capul pedagogului; într-un cuvânt, papa și maman, dintr-o dragoste rău inspirată, i-au încurajat copilului toate neroziile.
Domnul Pepi al nostru a ajuns acum băiețel așa de mare, încât papa și maman trebuie să se desparță cu lacrămi de dânsul și să-l înfunde într-un pensionat. Junele nostru merge în institut cu acea zestre de rele năravuri, care a progresat, grație complezenței părinților lui simpli, până într-atât, încât a ajuns nesuferită pentru lumea straină.
La pensionat, numaidecât, domnul Pepi începe să capete observații, admonițiiși în sfârșit pedepse, una mai aspră decât alta. Închipuiască-și oricine figura lunguiață și ochii rotunzi ce-i face băiatul când aude observația aceasta:
“Domnule Pepi, ceea ce faci d-ta nu se face: mergi la arest!”
Scurt.
D. Pepi se revoltă, țipă, plânge, se zvârcolește; dă din mîini și din picioare: un adevărat scandal!
Cum se poate, el, admirabilul, extraordinarul, fenomenalul, să capete observații! să fie pus la arest! Și seara, când merge acasă, face o reclamație plină de obidă lui papa și lui maman, că l-au certat la școală și că el nu vrea să mai meargă să învețe.
Dar o să-mi zică cineva: ce are a face istoria lui Pepi cu teatrul?
Iată ce are a face.
Istoria băiatului corupt de laude și aplaude este numai o parimie: junele cel imposibil, care se minunează și se revoltă grozav când i se face cumva o observare critică, este Teatrul Național. Ca și Pepi, teatrul nostru s-a deprins a nu citi despre dânsul la gazetă decât: “Domnul X... admirabil! doamna Y... fenomenală! domnișoara Z... sublimă!”
Și astfel, când un om care pricepe lucrul cutează să rupă armonia acestor platitudini și sa zică de bună-credință: “Domnul X... fals; doamna Y... lipsită de talent; domnișoara Z... imposibilă”, ține-te: obidă, nervi și istericale!
Întrebăm: până când copilăriile astea à la Pepi cel fără viitor?
Noi, artiștii, scriitorii, cronicarii, publiciștii, suntem oare o familie în sânul căreia trebuie să ne tămâiem reciproc și mutual spre a face admirația unui public de gură-cască? Ar fi trist să fie așa.
Nu. Noi suntem o seamă de oameni pe cari dispozițiile noastre intelectuale și morale ne-au abătut de la o cale mai utilitară în viață și ne-au împins la niște cariere a căror răsplată completă nu poate sta decât în înalta satisfacție morală că, supunându-ne unei irezistibile vocațiuni, am muncit pentru cultura poporului nostru cu sinceră iubire de adevăr.
Și afară de aceste considerațiuni mai înalte — prea înalte poate pentru unele naturi deplasate în mișcarea artistică — să ne coborâm chiar pe terenul mai strâmt al personalității unui artist: nu au obosit încă domnii și doamnele de la teatru de eternele laude banale cu care îi încarcă zilnic gazetele noastre?
Cum adică? Noi, care ne pretindem că facem artă, literatură și știință, suntem, în mijlocul societății noastre, o conjurație, o conspirație, al cărei cuvânt de ordine ar fi nesinceritatea, neadevărul și tragerea pe sfoară a publicului profan, mai puțin deprins decât noi la judecata lucrurilor de artă?
Nu, nu poate fi astfel, și — oricât ne-ar părea de rău dacă aceasta ar produce oarecare nervozitate în anumite locuri — ne simțim datori a-i spune teatrului nostru adevărul și a-i arata cusururile ce trebuie să și le îndrepte. Făcând aceasta, credem sincer că facem mai mult bine copilului rău nărăvit de răsfățuri decât i-au făcut aceia cari l-au încurajat în relele sale deprinderi. Și astfel, cât timp împrejurări materiale nu ne vor împiedeca de la împlinirea acestei datorii, o vom îndeplini-o după puterea noastră.
Știe cineva ce e teatrul, atunci trebuie să știe asemenea că: un artist necriticabil nu poate exista, o piesă fără cusururi nu se găsește până acuma, și o reprezentație teatrală absolut perfectă nici nu s-a văzut, nici se va vedea vreodată. Ei! nu e o copilărie să pretindem că aceste minunății nevăzute în toată lumea s-ar putea vedea la noi, în București?
Chestia în artă nu stă în atingerea absolutei perfecții, ci în o relativă lipsă de imperfecțiuni. Și tocmai aci stă rolul criticei: să semnaleze imperfecțiile și să recomande eliminarea lor, daca lucrul e cu putință.
Astfel, de ce e Manolescu mult mai bine în Hamlet decât în Ruy Blas? Pentru că în cel dintâi e mult mai puțin imperfect decât în cel d-al doilea. Și e mai ușor unui talent tânăr și sănătos să se apropie mai mult de perfecție într-un rol așa de bine făcut, cum este melancolicul și simpaticul prinț al Danemarcei — cu nehotărârea lui, cu desprețul lui pentru deșertăciunile omenești, cu filozofia lui și cu dorul acela, pe atât de nesecat pe cât e de neajutat de energie, de a răzbuna pe nobilul si nefericitul său tată — decât rolul lacheului blagomanși impertinent, debitând toată seara tirade piramidale, în care-și face reclama mărețelor sale calități de inimă.
Firește, pentru o natură înzestrată și încă nedeprinsă îndeajuns ca a lui Manolescu, e mai ușor a compune o figură shakespeariană plină de adevăr decât un rol sec și imposibil de fals, product tipic al unei școale literare pe care pentru teatru n-o mai poate scăpa de părăsire și uitare nici chiar talentul retoric și frumusețile stilistice ale unui Victor Hugo sau Schiller.
Ceea ce zicem de Manolescu în Hamlet și Ruy Blas vom zice și de d-na Ar. Romanescu-Manolescu în Ofelia și Jeanne d’Arc.
Dar cum? cutezi să critici și pe Victor Hugo și pe Schiller? Da. în țara noastră, care e reputată ca foarte liberală și progresistă, poate că ne-a mai rămas să mai scuturăm jugul unui rest de fetișism și să cucerim încă o libertate foarte necesară culturii publice: libertatea judecății în materie intelectuală. S-a apucat odată să se știe că Victor Hugo și Schiller au fost mari poeți, s-a mântuit: daca vrei să-ți găsești beleaua, poftim de spune cuiva, și mai ales acelora ce n-au habar de scrierile acestor doi poeți, că Ruy Blas și Fecioara de la Orleans, cu toate admirabilele lor calități lirice, au ca bucăți dramatice o foarte contestată și slabă valoare.
Și cu toate acestea, daca ar fi să-mi stârnesc o revoltă tot așa de mare în cercurile noastre artistice ca și cu cronica mea trecută, cutez a-mi spune părerea.
Faptul cum că Victor Hugo și Schiller au fost mari gânditori, niște înalte talente artistice ca poeți lirici, nu împiedică de loc ca piesele lor teatrale să aibă, în loc de scene, niște conferențe, și, în loc de acțiune, numai o sarbădă concurență de tirade retorice. Aceste piese nu au în ele nici un tip, nici un caracter posibil și susținut; ele, de pe teatru, ca de pe o tribună, îndoapă publicul cu un optimism tendențios revoltător, arătându-i o galerie de păpuși — lipsite de atributele fatale ale vieții reale — toate bune, toate generoase și poetice, care toate vorbesc într-un lirism trandafiriu, insuportabil până la urma urmelor pentru publicul modern. Din piesele acestea se pot scoate acte întregi, și piesa rămâne tot piesă, și fiece act e aproape de sine stătător, ca și un organism de pe treapta zoologică din urmă, care, fragmentat în câte părți voiești, îți dă tot atâtea vietăți de același fel.
Și cât sunt de grele de jucat, tocmai pentru că sunt false și indigeste !
Dar să mă opresc aci. Să critic eu pe Victor Hugo și pe Schiller! Cum se poate?
Să trec dar la lucruri mai vesele și mai puțin compromițătoare.
La Ruy Blas aveam în bancă lângă mine un vecin glumeț. Ruy Blas, ajuns prim-ministru, maltratează în o tiradă gigantică de 104 versuri pe miniștri, pe care-i surprinde certându-se ca bandiții, în gura mare, la consiliu în palat, în picioare, în lipsă de scaune, certându-se asupra împărțirii bunurilor Spaniei. Miniștrii — vreo cinsprezece, toți coriștii (pe atunci Spania avea cinsprezece departamente, se vede) — sunt foarte nespălați și rău îmbrăcați.
Vecinul meu din bancă îmi șoptește observația:
— Eu în locul lui Ruy Blas nu m-aș mira de loc că jefuiesc Spania; niște bieți zdrențuroși și nepieptănați ca ăștia cu greu pot rămâne, oameni de treabă!
Adevărul e că tot firul, poleielile și mătasea le luase onestul Ruy Blas, ca tot lacheul ajuns, și colegii din minister aveau aerul nici chiar de bandiți, ci de-a dreptul de cerșetori.
Regina din Ruy Blas are un vecinic surâs, grozav de dulce și de familiar, care contrastează într-un chip picant cu dignitatea cerută la curtea ei așa de rigidă. Tocmai această rigiditate ultracatolică o face pe rotunjoara Maria de Neubourg să exclame:
“De când sunt, de-un an, regină , mă sting...”
La acest strigăt de mâhnire al blondei și durduliei germane, vecinul meu din bancă îmi observă:
— De un an se stinge! închipuiește-ți ce proporții trebuie să fi avut acum un an!
Observarea trecătoare a vecinului meu are un important fond de adevăr, și anume acesta: artistul dramatic este un executant instrumental, al cărui instrument este însăși ființa lui materială.
Un instrument poate fi minunat pentru o anume bucată, foarte nepotrivit pentru alta, absolut imposibil pentru o a treia.
Țipătul feroce de alarmă nu ni-l poate da clarineta guturăiată: ni-l dă trâmbița metalică cu glasul ei strălucitor și eroic. Dar pentru aceasta, cu accentele-i mai slabe, și melancolice și vesele, clarineta nu rămâne un instrument mai puțin prețios: când e vorba a ne da fraza idilică, pastorală, o trâmbiță ce se respectă trebuie să lase clarineta să-i treacă înainte.
Astfel, o artistă care se bucură de niște proporții relativ fericite este, prin chiar aceste avantaje demne de invidiat în viața privată, împiedicată de a ne reprezenta pe scenă personaje suferinde sau prea eterice. Tot asemenea, pe o damă cu proporții și linii mai delicate, micuță și agilă, nu o prinde de loc — cu atât mai puțin cu cât și-ar da mai multe sforțări — să joace pe o vitează amazonă.
Nepotriviri de acestea ne amintesc totdeauna concertele populare ale muzicelor militare dirijate de sergenți-majori, care fac furori la grădinile publice din provincie cu variațiile Carnavalului de Veneția executate pe trâmbiță. Pentru gură-cască din provincie lucrul face un efect amețitor; pentru cine are, însă, gustul câtuși de puțin dezvoltat, e o anomalie artistică intolerabilă.
Nu e foarte greu a arăta că e adevărat ceea ce spunem. E așa de plăcută apariția doamnei Ana Manolescuîn Casilda din Ruy Blas; e așa de gentilă și de convenabilă malițioasa spaniolă, încât ne rămâne dintr-o bucățică de rol o impresie mult mai vie decât din tot bagajul liric al eroinei din piesă. Asemenea și contele d'Onate, care n-are decât câteva replice, în raport cu colosalul hors-d'oeuvre Don Cesar de Bazan, căruia i se consacră un act întreg, al patrulea, tocmai când acțiunea ar trebui să se precipite.
Pentru ce? Pentru că instrumentele sunt potrivite, în acord, și se cântă bine pe ele.
Un alt exemplu, prin contrariu: Panu, în Jeanna d’Arc, apare în sfite grele, cu cârja arhiepiscopală, ca monseniorul de Reims . Deocamdată, publicul nu recunoaște sub venerabila barbă pe simpaticul comic: cum deschide însă eminenția-sa gura, deși spune lucruri foarte catolice, toată sala izbucnește într-un acces de veselie nebiruită. Nu e vorba, între noi fie zis, și eminenția-sa monseniorul de Reims prea seamănă cu popa Zăbavă.
Și, în fine, Manolescu, un începător, cu toate imperfecțiile lui, este preferabil în Hamlet lui Rossi, cu toată virtuozitatea acestuia. Rossi este un virtuoz ; el joacă pe Hamlet și pe Romeo cu o interpretare miraculoasă. Ce folos însă? E o cavatină de Rossini, cu ruladele, pichetateleși fioriturileei, executată exact și bine, dar... de un trombon.
Nu ! asta nu ne poate da o mulțumire artistică deplină; și de aceea preferim pe Manolescu.
Așa e, actorul este un instrument, al cărui instrumentist este înăuntru: spiritul, sufletul lui. Interiorul artistului—acolo stă chestiunea cea mare; pentru că, mai la urmă, orice corp sănătos și întreg ar fi un bun instrument pentru teatru; dar câte instrumente admirabile, în interiorul cărora doarme o brută, incapabilă de a înțelege oricât de pe departe ce minuni ar putea face cu el; — interiorul, cu înțelegerea și simțirea lui!
Despre Préville, vestitul comic și profesor francez, se povestește următoarele:
O elevă care voia să debuteze repeta dinaintea lui scena de jale a unei amante delăsatepentru o alta de amantu-i necredincios.
— Mai cald, domnișoară, mai cald! îi zicea mereu profesorul.
Fata, însă, nu ieșea din al ei. În sfârșit, Préville, plictisit, strigă:
— Pentru numele lui Dumnezeu, domnișoară! d-ta ești aici o amantă trădată și părăsită, fii mai caldă!... Ai dumneata amant?
— Da, domnule.
— Cum îl cheamă?
— Ernest.
— Îl iubești?
— O, da!
— Mult?
— O, da, foarte mult.
— Ei! ia presupune că te pomenești odată cu o nenorocire: Ernest, pe care-l iubești așa de mult, te lasă și fuge cu o prietină a d-tale; îți pierzi amantul pentru totdeuna: ce faci?
— Iau altul.
— Altul! strigă Préville deznădăjduit. Altul! Domnișoară, lasă-te de teatru și apucă-te de cusătorie!
Bună vorbă, dar să poftească s-o zică la teatrul nostru daca vrea să treacă numaidecât de dușman al instituțiilor noastre naționale.
Cum se poate să nu încurajezi începuturile noastre de cultură?! Dar, slavă Domnului! de la 1835 în fiece an — și e jumătate de veac la mijloc! — ce facem alta decât să încurajăm mereu la începuturi? N-ar fi odată vremea să isprăvim cu începuturile astea interminabile?
Însă mă pun contra unui curent aproape general. Tocmai; recunosc. Dar de când n-are cineva voie să gândească și să-și spună părerea daca n-o mai împărtăsește și un altul? Se critică la noi tot, și profan și sacru, se critică aspru cei mai însemnați bărbați politici; din nenorocire, critica merge și mai departe; și teatrul să rămână sacrosanct, să n-aibă nimeni dreptul să vorbească de el fără să se închine? Ce absurdități sunt astea?
Și-apoi, daca n-am dreptate, ce-i pasă teatrului de ce zic eu? E o întreagă lume care, neavând pretenții de artă, n-are unde să se arate iarna ca saison decât la teatru. Părerile unei critice izolate n-are decât să le nesocotească acest teatru, care se găsește într-un caz analog cu al birtașului din următoarea anecdotă:
Un prieten al meu, după o călătorie de o zi în căruță de poștă, ajunge seara zdruncinat și flămând într-un orășel de provincie. În orășel, un singur birt; intră și zice birtașului:
— Domnule, mi-e foame grozav; dă-mi ceva; ce ai?
— Stufat.
— Stufat! nu pot să sufăr; nu manânc stufat!
— Ba ai să mănânci, zice birtașul imperturbabil.
— Cum asta, să mănânc? Nu mănânc de loc, mă iartă!
Și iese trântind ușa . Caută alt birt, nu e; vreo cafenea, nu găsește. Se plimbă un sfert de ceas, două, trei; în sfârșit, biruit de oboseală și de foame, intră iar:
— Ei, daca n-ai altceva, dă-mi și stufat.
— Nu ți-am spus eu că o să mănânci? zice birtașul triumfător.