Criza

 

Cu titlul „Criza spiritului“, în „La Nonvelle Revue Française“ poetul și eseystul Paul Valéry încearcă câteva idei și pretexte de studiu.

Paul Valéry socoate războiul european, ultimul capitol la marea carte a civilizației moderne și crede că, din haosul care va urma, din contradicție, va naște surâsul altei civilizații, așa crede Paul Valéry. Sau e cel puțin probabil.

Pentru noi, care nu suntem augur! în critica evenimentelor ni se pare ridicol să notăm sentimental și repede. Cuvintele: criză, decadență n'au nici-o semnificație. atâta vreme cât sensul lor nu se sprijină pa o realitate calculabilă. Montesquieu a pățit in trecut experiența asta tristă — de oarece a început istoria decadenții romane din însăși epoca ei de pace și auroră. Exemplul lui dacă nu există pentru Valéry, există pentru noi. E un obicei naiv pe care-l au oamenii, de a voi să surprindă legile naturii încă in mișcare. Inainte ca fructul să fi căzut definitiv din pom. Newton n’ar fi îndrăznit teoria gravității. Să scoți imediat din eveniment legile generale, scepticismul sau remediul e acelaș nărav al oamenilor bolnavi care se pipăe după lingurița cu doftorie, dacă nu sunt încă teferi. Noi așteptăm anotimpul în care fructele fenomenelor s’au copt în pomii aparenței, ca să le putem judeca valoarea. Judecăm fructele dacă sunt mușcate de păduchi sau gustoase, din punctul de vedere al trebuinței noastre și le judecăm indiferent, fenomene egale, în optica naturii.

Spaima d-lui Valéry este cel puțin ciudată. Pentru noi lucrurile literare au variat puțin. Un minut de stagnare, poate. Dar orice mișcare se rupe, în ochii spectatorului, într'o sumedenie infinită de stagnări, al căror total abia închipuie mișcarea. Pe un film de cinema, întreaga desfășurare în timp a dramei, poate fi urmărită în fotografii succesive și spațiale. O sumă de fotografii din acestea imobile, desfășurate repede în timp, construiesc un gest, o mișcare. Marile epoci literare au devenit mari epoci când a intervenit comparația cu celelalte și când reprezentarea globală a tuturor micilor evenimente, a crescut noțiunea. Spectatorul pieselor lui Racine credea tot atât în criza literară a secolului cât spectatorul care vorbește de criză, astăzi, la o poemă de Francis Jammes, la o piesă de Maeterlink.

Austrul care mută astăzi nisipul, dintr'o plajă în alta, se întâmplă în duna socială. Politicește se operează când bruscă, când latentă, marea transformare a substituirii claselor. Faptul acesta nu adaugă nimic nou, vechei ideologii. Nu s'a născut spontan din criza războiului. E un microb care via și caro a găsit acum, în boala organică a omenirii așezate, mediul căldicel, hrana și umezeala priitoare.

Democrația am mai întâlnit-o și la Indei și în Atena și in Roma creștină. Evenimentele se țin de mâni și se perirndă identice, cu aceleași presupuse efecte. Probabil că o civilizație are un conținut care nu poate fi depășit, de vreme ce veșnic revine. Probabil că este o sferă de civilizație peste care nu putem trece de vreme ce, așezată bine, se răstoarnă, ca să înceapă din nou de la invenția focului prin caverne, același. Lumea legilor morale nu se supune oare aceleași fatalități? Asistăm parcă istoricește, la un cerc care se învârtește mereu, ca să revie în ochii noștri după identice intervale, și în care numai oamenii călări pe evenimente se cred stătători pe loc și nu se văd în continua întoarcere.

Pe d. Paul Valéry nu-l interesează schimbarea administrativă care se poate bănui în cârma societăților. Paul Valéry, care vânează o ideie, își crează factice și punctele de reper. Pentru d-sa războiul răstoarnă, prin definiție, realitățile și atunci bocitoarele literare pot să se adune cu părul despletit, țipând: „Faptele sunt totuși limpezi șl nemilostive. Au murit mii de tineri scriitori și artiști. A pierit iluzia unei culturi europene și credința în puternicia cunoașterei, de a salva orice ; știința e lovită mortal în ambițiile ei morale și aproape dezonorată de cruzimea aplicațiilor sale; este idealismul, cu greu biruitor, adânc rănit, responsabil de visurile lui; realismul înșelat, lovit, împovărat de crime și greșeli; concupiscența și renunțarea, egal batjocorite, .credințele confundate în tabere, crucea împotriva crucei, cruciatul împotriva cruciatului." După enumărarea asta patetică, a d-lui Valéry, am putea conclude: o să fie haos. Lumina zace încă paralitică în întuneric, pământul n’a înfrunzit fncâ în ape și spiritul n’a gângăvlt încă în materie. Toate lucrurile curg întunecos ca niște râuri, fără maluri, fără țintă. Nu sunt legi — fiindcă nu sunt conture statornice. Fizicianul acestei lumi e Heraclit șl moralistul el, Protagoras. Fizicianul sceptic și moralistul sceptic.

Dar d. Valéry urmează;* chiar scepticii dezarmați de evenimente așa subite (pot exista .evenimente subite* în curgerea fenomenală?) așa de violente, care se joacă cu gândurile noastre ca pisica cu șoarecul — scepticii înșiși și-au pierdut îndoielile, le au regăsit iarăși, le-au pierdut din nou (îndoielile pierdute — se numesc certitudini?) și nu se mai pot servi de mișcarea creierului lor".

Dar astea toate sunt cuvinte de sentimental. O cultură nu e un soclu care se poate răsturna și nu-i pot atribui noțiunea de pudoare, ca să se poată dezonora. Ideile nu pot fi detronate definitiv, cum pot fi regii. Sistemele de cugetare sunt în afară de victoria lor socială. Iar știința, care e o culegere de bune observații, legată de câteva ipoteze, nu poate fi responsabilă de aplicațiile ei rele. Ar fi să-i admitem o finalitate șl încă una morală.

Mai rămân scepticii. Îl putem consola pe Valéry; vor rămâne mai departe sceptici. „Criza Spiritului”, pentru noi, stă tocmai în faptul că ideologiile stăpânesc acum, mai mult ca înainte, că sistemul lui Marx și-a dat mâna cu cel al lui Bergson; că democrația a fost chemată în jețul ideilor, sus în turn, unde stătea singur, astrologul. Criza spiritului e în lipsa de sceptici. Așa cum pune însă Valéry problema — ei n’ar putea decât spori. Și atunci — sunt de acord cu Valéry — ar fi foarte penibil.

Dar pentru sceptici.

B. Fundoianu.