VELICU Dan, Consideraţii asupra inovaţiei aduse prin art. 106 din Legea nr.

85/2014
în materia verificării creanţelor

Publicaţie: Revista Dreptul 5 din 2021

Autor:
VELICU Dan
Tip:
Doctrina

Consideraţii asupra inovaţiei aduse prin art. 106 din Legea nr. 85/2014 în materia
verificării creanţelor
dr. DAN VELICU*
*
e-mail: [email protected]
Lector univ. - Facultatea de Relaţii Internaţionale şi Administraţie, Universitatea "Nicolae
Titulescu" din Bucureşti
Avocat - Baroul Bucureşti
ABSTRACT
As it is well known, the insolvency procedure involves the collaboration of the insolvent
company, of the syndic judge, of the creditors and, of course, of the judicial
administrator. Once the state of insolvency is established by the court, one of the first
steps is to assess the debts of the insolvent company, and this action can be done only by
communicating the state of insolvency to the creditors, in order to allow them to record
their claims to the company. At this stage, an important role is that of the judicial
administrator, who must work with all those involved in the procedure in order to
determine the amounts owed to the creditors. The judicial administrator is not limited
to receiving the creditors’ requests. He must analyze each claim, must establish the
amount claimed and ascertain whether that claim is based on a valid title.
The prescription period affects the claim of any creditor, however, in the field of
insolvency, the judicial administrator and not the debtor is the one who, researching the
claim, will be able to reject it on the grounds of completion of the prescription period.
According to the Law No 85/2006, currently repealed, sometimes, in practice, the
judicial administrator did not investigate the basis of the creditor’s right, considering
that he was affected by the prescription period. This practice has been and is
questionable, because, after a possible contrary decision of the court, it is not clear
whether the foundation of the claim has been investigated, because, in the absence of
observations, it can be considered that the judicial administrator did not formulate
objections.
The last insolvency regulation in Romania, namely the Law No 85/2014, has offered to
the judicial administrator the right to stop the investigation if he considers that the
respective claim is prescribed.
In this study we will analyze whether the current regulation has improved the
insolvency procedure, clearly giving this right to the judicial administrator. By studying
the motivation of a case settled by the Bucharest Court of Appeal, we have concluded
that there is no logical basis for recognizing the right to terminate the investigation of
the claim if he considers that it is prescribed.
On the contrary, this approach will, in our opinion, lead to the extension of the
procedure to the detriment of the creditors.
Keywords:
insolvency procedure; prescription; judicial administrator; claim; creditor.
1. Introducere
Aşa cum este bine cunoscut, sub imperiul ultimelor două acte normative, care au reglementat
procedura insolvenţei, aceasta urmărea "acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă"
(art. 2 din Legea nr. 85/20061) şi, în prezent, într-o formulare mai elaborată "acoperirea
pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a şansei de redresare a activităţii
acestuia" (art. 2 din Legea nr. 85/20142). În mod evident, pentru cunoaşterea cuantumului şi
structurii pasivului este necesară evaluarea şi însumarea creanţelor pe care le reclamă
creditorii debitorului. Ca urmare, indiferent de modul în care se deschide procedura,
administratorul judiciar provizoriu sau lichidatorul judiciar provizoriu desemnat de către
judecătorul-sindic va acţiona la solicitarea instanţei, efectuând notificarea creditorilor
conform regulilor prevăzute în prezent de art. 100 din Legea nr. 85/2014.
1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006.
2
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014.
Această activitate stabilită în sarcina administratorului judiciar pentru începerea procedurii
era şi este dublată, în ambele reglementări, de menţionarea sa separat în cadrul art. 20 alin. (1)
lit. k) din vechea reglementare (verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de
obiecţiuni la acestea, precum şi întocmirea tabelelor creanţelor) şi într-o formulare mai amplă
în cadrul art. 58 alin. (1) lit. k) din actuala reglementare (verificarea creanţelor şi, atunci când
este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea, notificarea creditorilor în cazul neînscrierii sau
înscrierii parţiale a creanţelor, precum şi întocmirea tabelelor de creanţe). Aşa cum prevede
art. 100 din actuala reglementare, notificarea va fi comunicată creditorilor de îndată şi, în
orice caz, cu cel puţin 10 zile înainte de împlinirea termenului-limită pentru înregistrarea
cererilor de admitere a creanţelor. Printre altele, ea va cuprinde:
- termenul-limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra averii
debitorului, care va fi de maximum 45 de zile de la deschiderea procedurii, precum şi
cerinţele pentru ca o creanţă înregistrată să fie considerată valabilă;
- termenul de verificare a creanţelor, de întocmire şi publicare în BPI a tabelului preliminar de
creanţe, care nu va depăşi 20 de zile pentru procedura generală sau, respectiv, 10 zile, în cazul
procedurii simplificate, de la expirarea termenului prevăzut mai sus;
- termenul de definitivare a tabelului creanţelor, care nu va depăşi 25 de zile, în cazul
procedurii generale şi al celei simplificate, de la expirarea termenului corespunzător fiecărei
proceduri, prevăzut mai sus.
2. Importanţa şi sensul activităţii administratorului judiciar. Consideraţii generale
La o primă vedere, aşa cum am menţionat, administratorul judiciar are sarcina de a stabili cu
precizie pasivul debitorului, element de esenţă fără de care procedura nu îşi poate atinge
finalitatea. Dincolo de aceasta, în primul rând, este, în opinia noastră, foarte important să nu
considerăm evaluarea pasivului ca o procedură pur formalistă sau birocratică întrucât, în
realitate, alături de creanţe care prezintă un profil similar sau cel puţin un profil tipic,
repetabil, activitatea debitorului poate da naştere şi unor creanţe cu grad mare de
complexitate.
În al doilea rând, apreciem că este eronat să considerăm administratorul judiciar doar un actor
subordonat judecătorului-sindic sau, în sens contrar, asimilabil judecătorului-sindic. Este
adevărat că o serie de norme juridice referitoare la administratorul judiciar pot conduce la
astfel de concluzii. Exempli gratia, conform art. 45 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 85/2014
"judecătorul-sindic confirmă, prin încheiere, administratorul judiciar desemnat de adunarea
creditorilor ori de creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor", în timp ce
conform art. 58 alin. (2) din acelaşi act normativ, "judecătorul-sindic poate stabili în sarcina
administratorului judiciar, prin încheiere, orice alte atribuţii în afara celor prevăzute la alin.
(1), cu excepţia celor prevăzute de lege în competenţa exclusivă a acestuia". În acelaşi sens,
conform art. 92 alin. (1) "administratorul judiciar va întocmi şi va supune judecătorului-
sindic, în termenul stabilit de acesta, care nu va putea depăşi 20 de zile de la desemnarea sa,
un raport prin care să propună fie intrarea în procedura simplificată, fie continuarea perioadei
de observaţie din procedura generală".
Tot la fel de adevărat este că nici vechea reglementare şi nici cea actuală nu definesc poziţia
administratorului judiciar, ci se mărginesc la a-i stabili principalele atribuţii. Pe de altă parte,
nu trebuie ignorat faptul că, în temeiul art. 57 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 "în cadrul
primei şedinţe a adunării creditorilor, creditorii care deţin mai mult de 50% din valoarea
totală a creanţelor cu drept de vot pot decide desemnarea unui administrator judiciar,
stabilindu-i şi onorariul", iar în temeiul alineatului următor din acelaşi articol "creditorul care
deţine mai mult de 50% din valoarea totală a creanţelor poate să decidă, fără consultarea
adunării creditorilor, desemnarea unui administrator judiciar ori lichidator judiciar în locul
administratorului judiciar sau lichidatorului judiciar provizoriu ori să confirme
administratorul judiciar provizoriu/lichidatorul judiciar provizoriu şi să îi stabilească
onorariul".
Prin urmare, administratorul judiciar este, în principal, reprezentantul creditorilor, sau cel
puţin al majorităţii creditorilor, dar acţionează şi sub controlul judecătorului-sindic, urmărind,
dacă este să ne întoarcem la prevederile art. 2 din Legea nr. 85/2014, atunci când este posibil,
acordarea şansei de redresare a activităţii debitorului. Cu alte cuvinte, faptul că principalul
scop al procedurii îl constituie acoperirea pasivului nu ar trebui să înlăture măsuri de
administrare eficiente din punct de vedere economic pentru redresarea activităţii debitorului.
Drept concluzie, administratorul judiciar are de îndeplinit mai multe atribuţii care, uneori, se
pot suprapune în mod fericit sau, alteori, din păcate, pot genera conflicte, acţiunea sa
profilându-se drept una contencioasă.
3. Lărgirea atribuţiilor de evaluare ale administratorului judiciar, un pas înainte sau unul
înapoi?
Având ca punct de plecare aceste consideraţii, urmează a ne referi punctual la modificarea pe
care a suferit-o vechea reglementare în ceea ce priveşte limitele atribuţiilor administratorului
judiciar în evaluarea creanţelor. Această activitate prealabilă are un caracter atât contabil, cât
şi juridic. În mod evident, administratorul trebuie să investigheze sau să analizeze drepturile
evocate de creditori prin cererea de înscriere la masa credală. Aşa cum este cunoscut,
conform dispoziţiilor art. 67 din vechea reglementare, administratorul judiciar proceda de
îndată la verificarea fiecărei cereri şi a documentelor depuse şi efectua o cercetare amănunţită
pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe3.
3
St. Cărpenaru, M. Hoţea, V. Nemeş, Codul insolvenţei comentat, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2017, p. 315.
Acelaşi text legal menţionat îi permitea administratorului judiciar să solicite explicaţii de la
debitor, să poarte discuţii cu fiecare creditor, solicitându-i, dacă consideră necesar, informaţii
şi documente suplimentare pentru a controla extrajudiciar, în limbajului vechiului Cod
comercial, actualmente abrogat, dacă creanţa este "adevărată şi reală" [art. 770 alin. 2)]. Deşi
activitatea administratorului judiciar părea a fi conturată în mod clar, totuşi noţiunea modernă
de "legitimitate" a creanţei avea un caracter vag, putând da naştere unor discuţii asupra sa,
dacă am compara-o cu "valoarea exactă" sau "prioritatea", caracteristici mai uşor de stabilit.
Aşadar, pentru a stabili legitimitatea, trebuia verificată, în primul rând, existenţa creanţei
creditorului, creanţă care, în mod normal, provenea din raporturi contractuale ale creditorului
încheiate înainte de deschiderea procedurii.
Dacă, în mod evident, pretenţiile creditorului puteau fi respinse, arătând că respectiva creanţă
fusese stinsă prin plată sau alte mijloace uzuale, mai delicată era chestiunea de a şti dacă prin
"legitimitate" se înţelege nu numai valabilitatea actului juridic, a titlului ce genera creanţa, dar
şi posibilitatea de a invoca excepţia prescripţiei în cazul în care administratorul judiciar ar fi
putut demonstra că o creanţă, deşi întemeiată pe fond, fusese prescrisă. Este evident că o
astfel de interpretare era agreată probabil de majoritatea practicienilor în insolvenţă, deoarece
respingerea cererii de înscriere la masa credală pe motivul prescrierii i-ar fi eliberat de sarcina
mult mai anevoioasă a analizei fondului creanţei evocate.
Aşa cum era de aşteptat, în practică, administratorul judiciar respingea cererea de înscriere la
masa credală, invocând prescrierea creanţei. Pe de altă parte, respingerea cererii creditorului
doar pe motivul unei potenţiale prescrieri a creanţei genera cel puţin câteva probleme:
1. Dacă administratorul judiciar putea constata că respectiva creanţă a fost prescrisă la data
înregistrării cererii? întrucât cererea de înscriere la masa credală poate fi asimilată unei cereri
în pretenţii a creditorului, aşa cum s-a constatat în jurisprudenţa franceză4, ea are în sine
germenele contenciosului. Dacă administratorul judiciar reţinea creanţa în totalitate, cererea
îşi pierdea caracterul contencios, în timp ce dacă acelaşi administrator ar fi respins-o pe
motivul prescrierii, ulterior, printr-o contestaţie, procedura de natură administrativă se
transforma într-una contencioasă, judiciară.
4
La declaration de creance a ete analysee par la Cour de Cassation comme equivalente
a une demande en justice (Cass. Com., 14 decembrie 1993,
https://www.legifrance.gouv.fr/affichJuriJudi.do?idTexte=JURITEXT000007032319,
accesată la 13 septembrie 2019).
Deşi cererea creditorului poate fi asimilată unei cereri în pretenţii, activitatea
administratorului avea şi are un rol de control prealabil şi pentru a identifica eventualele
"vicii" ale creanţei, însă în niciun caz administratorul nu poate constata prescrierea creanţei,
ci va putea să o aprecieze sau menţioneze ca prescrisă.
2. Dacă simpla respingere a creanţei de către administratorul judiciar ca fiind prescrisă
permitea administratorului judiciar să se oprească în analiza cererii creditorului? Dacă cel
dintâi a procedat în acest sens, lipsa altor menţiuni sau constatări ar fi echivalat cu
recunoaşterea tacită a fondului creanţei? Soluţionarea unei asemenea întrebări era deosebit de
importantă pentru ipoteza, nu rareori întâlnită, în care creditorul va obţine prin contestaţie
înscrierea în tabelul preliminar de creanţe. Contestaţia nu putea avea în vedere decât
problema presupusei prescrieri, iar judecătorul sindic era sesizat să cerceteze creanţa exclusiv
sub acest aspect. Dacă fondul creanţei ar fi fost discutabil era necesară o nouă cercetare a
creanţei de către administratorul judiciar?
Sub imperiul vechii reglementări, într-o speţă soluţionată de Curtea de Apel Bucureşti5,
aceasta a casat hotărârea instanţei inferioare, stabilind că declaraţia de creanţă a fost
formulată în interiorul termenului de prescripţie. Evident, în lipsa contestării fondului, se
ridica întrebarea dacă mai putea contesta la acest moment cineva "legitimitatea" creanţei.
5
C. Ap. Bucureşti, S. a VI-a civ., Dec. nr. 552/2016, nepublicată.
Ulterior, în acelaşi dosar, după ce contestaţia înscrierii în tabelul preliminar pe motive de
fond a fost respinsă de Tribunalul Bucureşti, interpretând art. 67 alin. (1) din Legea nr.
85/2006, aceeaşi instanţă de recurs a stabilit că "administratorul judiciar va efectua
verificările cu privire la toate aspectele enumerate (legitimitate, valoare şi prioritate), fără a fi
îndreptăţit să reţină caracterul peremptoriu al vreunuia dintre aceste elemente, care să îl poată
dispensa de analizarea restului condiţiilor6. Mai precis, instanţa a adăugat că "în cazul
activităţii desfăşurate de administratorul judiciar nu pot fi aplicate, prin analogie, prevederile
art. 137 alin. (1) C. pr. civ. din 1865, care sunt valabile numai în cazul instanţelor
judecătoreşti, în sensul că odată ce administratorul judiciar constată că o creanţă este
prescrisă, acesta nu ar mai trebui să procedeze la verificarea fundamentului juridic al cererii
creditorului ("care este valoarea exactă a creanţei sau prioritatea ei")"7. Aşadar, "faptul că
singurul motiv invocat de administratorul judiciar l-a reprezentat prescrierea creanţei
determină concluzia instanţei că restul condiţiilor cerute de art. 67 alin. (1) din Legea nr.
85/2006 pentru înscrierea creanţei erau îndeplinite"8.
6
C. Ap. Bucureşti, S. a VI-a civ., Dec. nr. 528/2018, nepublicată.
7
Ibidem.
8
Ibidem.
În prezent, dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 85/2006 se regăsesc în cadrul art. 106 din Legea
nr. 85/2014, astfel încât primul alineat şi cel de-al treilea sunt aproape identice cu normele
anterioare, cu excepţia faptului că discuţia avută în vedere urmează a se purta cu fiecare
debitor, ceea ce constituie probabil o eroare de redactare. Dincolo de acest aspect care ridică
astfel de întrebări, noua reglementare conţine un al doilea alineat, care prevede că "în cazul în
care, prin derogare de la prevederile art. 2.512 şi următoarele din Codul civil, administratorul
judiciar/lichidatorul judiciar constată că a intervenit prescripţia extinctivă a creanţei, va
notifica în acest sens creditorul, fără a mai face verificări de fond ale creanţei pretinse".
În mod probabil, această modificare a textului anterior a urmărit, cel puţin teoretic, să atribuie
expres administratorului judiciar dreptul de a opune efectul prescripţiei creditorului care
stăruie asupra creanţei sale pentru a elimina din masa credală creanţele prescrise.
Doctrina recentă, în opinia noastră, nu s-a aplecat suficient asupra acestei inovaţii9, a
considerat-o utilă10 ori a verificat dacă ne aflăm în prezenţa unei excepţii de ordine publică11.
9
St. Cărpenaru, M. Hoţea, V. Nemeş, op. cit., p. 315.
10
N. Ţăndăreanu, Codul insolvenţei comentat: Legea nr. 85/2014 privind procedurile de
prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă. vol. 1: Art. 1-182, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2017, p. 395; I. Turcu, Codul insolvenţei: Legea nr. 85/2014 privind
procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă: comentariu pe articole, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2015, p. 293.
11
Gh. Piperea, C. Antonache, A. Dumitru, Codul insolvenţei: note, corelaţii, explicaţii:
Art. 1- 203, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 585-586.
4. Concluzii
Având ca punct de plecare această evoluţie şi actuala reglementare, credem că acordarea
dreptului administratorului de a opune prescripţia şi de a respinge cererea creditorului de a fi
înscris la masa credală doar pentru acest motiv este o inovaţie legislativă, care sub aparenţa
unei ameliorări a reglementării procedurii intră în contradicţie cu alte principii ale procedurii
şi poate fi cauza directă a întârzierii procedurii şi a discriminării unor creditori.
O astfel de concluzie se bazează pe următoarele argumente:
1. Activitatea administratorului judiciar este, în principal, necontencioasă cu creditorii,
întrucât acesta acţionează, în principal, în interesul lor, iar prin verificarea creanţelor el
realizează o cercetare prealabilă pentru a stabili masa credală şi evoca elemente ce nu oferă
fundament pretenţiilor unui creditor (de la stingerea obligaţiei prin plată, la prescripţie).
2. Administratorul judiciar nu poate constata că a intervenit prescripţia extinctivă a creanţei,
întrucât este un atribut exclusiv al instanţei. În doctrina recentă se arată pe drept cuvânt faptul
că "administratorul judiciar nu este un organ de jurisdicţie, ci un organ care aplică procedura,
neavând atribuţii jurisdicţionale"12. În cazul în care sesizează o astfel de situaţie, concluzia sa
nu are valoarea unei hotărâri judecătoreşti.
12
N. Tândâreanu, op. cit., p. 394-395.
3. Pe de altă parte, în mod practic se diminuează activitatea de analiză a creanţelor pe termen
scurt, însă, pe termen lung, lipsa verificării de fond a creanţei pretinse va lungi procedura în
defavoarea unor creditori.
4. În plus, din analiza noastră - restrânsă, este drept, la câteva state europene - nu am
identificat acordarea acestui drept administratorului judiciar.
În legislaţia italiană spre exemplu, conform alin. (1) al articolului 95 din Legea falimentului
nr. 267/1942, "administratorul judiciar cercetează cererile la care trimite art. 93 şi întocmeşte
liste separate de creditori şi deţinători de drepturi asupra bunurilor mobile şi imobile aflate în
posesia debitorului, prezentând concluziile motivate pentru fiecare. Administratorul poate
ridica excepţii având în vedere faptele modificatoare sau impedimente ale dreptului afirmat,
precum şi ineficienta titlului pe care se bazează creanţa, chiar dacă este prescrisă acţiunea
relativă13". Cu alte cuvinte, rolul administratorului este de a ridica eventuale obiecţii, însă cel
care va decide dacă dreptul creditorului a fost prescris este în continuare judecătorul14.
13
Progetto di stato passivo e udienza di discussione - Il curatore esamina le domande di
cui ail’ art. 93 e predispone elenchi separati dei creditori e dei titolari di diritti su beni
mobili e immobili di proprieta’ o in possesso del fallito, rassegnando per ciascuno le sue
motivate conclusioni. Il curatore puo’ eccepire i fatti estintivi, modificativi o impeditivi
del diritto fatto valere, nonche’ rinefficacia dei titolo su cui sono fondati il credito o la
prelazione, anche se e’ prescritta la relativa azione.
14
A se vedea B. Quatraro, F. Dimundo, La verifica dei crediti nelle procedure
concorsuali, Giuffre, Milano, 2011, p. 69 et seq.
Acelaşi rol în regăsim în legislaţia franceză. Conform art. L624-1 din Codul de comerţ, "în
termenul stabilit de instanţă, administratorul judiciar întocmeşte, după solicitarea de
observaţii debitorului, lista cererilor declarate cu propunerile sale de admitere, respingere sau
sesizare către instanţa competentă. El trimite această listă judecătorului sindic"15, în timp ce
art. L624-2 stabileşte că "având în vedere propunerile administratorului judiciar, judecătorul
sindic decide asupra admiterii sau respingerii cererilor sau constată fie că o procedură este în
desfăşurare, fie că litigiul nu intră în competenţa sa"16. Nici legea germană nu permite
administratorului judiciar să constate o creanţă ca prescrisă17.
15
Dans le delai fixe par le tribunal, le mandataire judiciaire etablit, apres avoir sollicite
les observations du debiteur, la liste des creances declarees avec ses propositions
d’admission, de rejet ou de renvoi devant la juridiction competente. Il transmet cette
liste au juge-commissaire.
16
Au vu des propositions du mandataire judiciaire, le juge-commissaire decide de
l’admission ou du rejet des creances ou constate soit qu’une instance est en cours, soit
que la contestation ne releve pas de sa competence.
17
A se vedea Capitolul I - Feststellung der Forderungen din Insolvenzordnung.
În baza acestor argumente, considerăm că atribuirea dreptului de a respinge o creanţă pentru
că o consideră prescrisă administratorului judiciar, drept care odată exercitat îl absolvă de
obligaţia de a cerceta şi celelalte chestiuni de fond, este o inovaţie criticabilă care va greva
asupra întinderii procedurii, permiţând discutarea fondului la un interval mare de timp de la
depunerea cererii în cazul în care instanţa consideră creanţa ca nefiind prescrisă.
BIBLIOGRAFIE
Cărpenaru S., Hoţea M., Nemeş V. (2017), Codul insolvenţei comentat, Editura Universul
Juridic, Bucureşti.
Piperea G., Antonache C., Dumitru A. (2017), Codul insolvenţei: note, corelaţii, explicaţii:
Art. 1-203, Editura C.H. Beck, Bucureşti.
Quatraro B., Dimundo F. (2011), La verifica dei crediti nelle procedure concorsuali, Giuffre,
Milano.
Turcu I. (2015), Codul insolvenţei: Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a
insolvenţei şi de insolvenţă: comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti.
Ţăndăreanu N. (2017), Codul insolvenţei comentat: Legea nr. 85/2014 privind procedurile de
prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, vol. 1, Art. 1-182, Editura Universul Juridic,
Bucureşti.
Publicat în "REVISTA DREPTUL" cu numărul 5 din data de 31 mai 2021