CEZAR BĂLĂȘOIU PROBLEME ALE DISCURSULUI RAPORTAT Ilustrația copertei: Valeriu Pantilimon, Crin în gravitație redusă, creioane acuarelă Prietenilor mei CUPRINS Introducere Abrevieri Partea întâi. Forme ale discursului raportat 1. Discursul raportat 2. Discursul narativizat 3. Discursul indirect 4. Discursul indirect liber 5. Discursul direct 6. Discursul direct liber Partea a doua. Concepte particulare 1. Eterogenitate 2. Heteroglosie 3. Verbe declarative 4. Dialogism 5. Ființe discursive 6. Modalități enunțiative Încheiere Surse Bibliografie INTRODUCERE De mai mulți ani, predau la anul III de la Litere un curs opțional numit Probleme ale discursului raportat. Deși la început cursul avea drept obiectiv prezentarea unor forme cu care studenții erau deja familiarizați de la seminarele de stilistică a limbii române sau din exercițiile de gramatică ce implică translatarea unei fraze dintr-un tip de „vorbire” în altul, odată cu trecerea timpului substanța cursului s-a îmbogățit cu întrebări, generate pe de o parte de amplificarea bibliografiei, pe de alta de problemele ridicate de multe dintre textele supuse analizei. Era nevoie, așadar, de o lucrare care să sintetizeze bibliografia pe care o strânsesem, să cumuleze cele mai bune exemple, să-mi pună mai multă ordine în idei, încercând să propună posibile răspunsuri pentru aceste întrebări și să constituie un ghid acceptabil pentru studenți, într-un domeniu pe cât de interesant, pe atât de vast. Această carte înlocuiește pachetul de materiale pe care îl utilizam până acum pentru cursul amintit și constituie o bornă pe traiectoria acestuia. Informația existentă în bibliografia românească asupra discursului raportat alimentează o teorie pe care în cuprinsul lucrării am numită clasică (sau tradițională) și care ar justifica cu greu o lucrare nouă pe această temă, pentru că în perimetrul acestei teorii, ocupat de vorbirea directă, vorbirea indirectă și de stilul indirect liber – forme ale raportării în comunicarea cotidiană și în același timp procedee ale stilisticii – schimbările de viziune sunt condiționate de înlocuirea completă a principiilor ce o susțin. Tot ceea ce era de spus s-a spus deja. Paralel cu aceasta, s-au dezvoltat însă, începând cu deceniul opt al secolului trecut, diferite teorii ale enunțării, unele stimulate și de traducerea în franceză și engleză a lucrărilor lui Bahtin. Lucrarea de față încearcă să pondereze afirmațiile ce compun teoria tradițională prin contraargumente venind dinspre noile teorii asupra fenomenului studiat aici. Întrebările la care noile teorii încearcă să răspundă nu vizează strict domeniul discursului raportat, care acum devine doar o zonă aflată la confluența unor câmpuri mai largi: este simptomatic, de exemplu, că discursul raportat este perceput simultan ca manifestare a eterogenității demonstrate și a heteroglosiei sau că este descriptibil atât în termenii polifoniei lingvistice, cât și în cei ai polifoniei literare, care la rândul lor sunt manifestări ale dialogismului. Legăturile dintre aceste noțiuni trebuiau scoase în evidență – de aici, structura lucrării, în care, alături de formele discursului raportat, sunt cercetate și câteva zone de influență cu care domeniul acestuia vine în contact. Partea întâi trece, așadar, în revistă cele cinci forme standard ale fenomenului (discursul narativizat, indirect, indirect liber, direct și direct liber), precedate de o încercare de definire a discursului raportat. Pentru fiecare dintre modalitățile amintite am indicat câteva dintre principalele puncte nevralgice, încercând nu numai să le documentez, dar și să le discut pornind de la exemple românești. Latura practică este întregită, de asemenea, printr-o aplicație pe text pentru fiecare dintre aceste discursuri. Partea a doua începe cu relevarea eterogenității constitutive a limbajului, care poate ajunge să se manifeste sub diferite forme; una dintre acestea este heteroglosia, adică realizarea eterogenității demonstrate în operele de ficțiune. Am rezervat un spațiu discutării verbelor declarative, care constituie unul dintre mijloacele prin care eterogenitatea constitutivă devine una demonstrată și care au importanță pentru studierea discursului raportat. M-a interesat apoi problema dialogismului, care este sursa eterogenității limbajului și care se poate manifesta pe mai multe planuri. Dialogismul determină apariția mai multor puncte de vedere în unul și același enunț (uneori în unul și același cuvânt), puncte de vedere care sunt susținute de entități numite în literatura de specialitate enunțiatori, o specie de ființe discursive (fr. êtres discursifs, termen promovat de Oswald Ducrot și Henning Nølke, printre alții). De aici, necesitatea de a le acorda un spațiu – acestora și relațiilor dintre ele, care se realizează sub forma modalităților enunțiative. Teoriile recente asupra domeniului pe care îl parcurgem aici surprind prin diversitatea abordărilor și a direcțiilor de explorare, contribuțiile venind de la cercetători interesați de lingvistică, pragmatică, sociologie, dialectologie, semiotică sau naratologie. Diversitatea termenilor întrebuințați pentru studierea fenomenelor legate de discursul raportat nu este mai puțin deconcertantă. Astfel, pentru varianta directă și indirectă a raportării, lucrările de referință ale teoriei clasice fac în general referire la oratio recta și oratio obliqua (termeni păstrați ca atare în studiile de semiotică și semantică teoretică), pe care lucrările românești de gramatică îi traduc prin vorbire directă și vorbire indirectă; descoperirea stilului indirect liber și intrarea acestuia în atenția lingviștilor îl atrage între speciile definibile gramatical (ceea ce produce o tentativă de omogenizare a terminologiei prin vorbirea indirectă liberă, termen care totuși nu prinde) și, simultan, trece formele clasice ale raportării în zona de interes a stilisticii, fapt care le transformă în stiluri. Termenul stil este departe de a conveni pentru descrierea unor forme de raportare ce apar în corpusuri de limbă vorbită, unde ne întâmpină modalități de redare și nu procedee de reprezentare (a spuselor, scriselor, gândurilor, atitudinilor), utilizate deliberat și vizând efecte estetice, ca în proza scrisă. Vorbire nu este însă întru totul necorespunzător pentru utilizarea sa în ficțiunea narativă: de pildă, speech, uzual în terminologia naratologiei britanice și americane, ar putea găsi în vorbire o posibilă traducere; o echivalare alternativă ar fi cea prin discurs. În ultimele decenii s-a impus în literatura de specialitate de limbă franceză seria terminologică ce utilizează termenul discurs pentru a opera discriminări între modurile reprezentării în proza ficțională (discours du récit). Se vorbește, prin urmare, despre discurs narativizat, discurs indirect liber etc. Folosirea acestora este pe deplin justificată atunci când desemnează diferite modalități de raportare a spuselor; unii cercetători pun însă sub semnul întrebării adecvarea utilizării lor pentru procedee literare de reprezentare a gândurilor, așadar a unor procese mintale ce pot exclude verbalizarea. S-ar impune, prin urmare, folosirea unor serii terminologice paralele pentru reprezentarea spuselor și a gândurilor. Într-o lucrare dedicată modalităților narative utilizate în proza ficțională engleză și semnată de Geoffrey Leech și Mick Short, autorii fac, de pildă, diferența dintre indirect speech, direct speech etc. și indirect thought, direct thought etc. Terminologia utilizată de Leech & Short este însă greu de impus, unul dintre motive fiind și faptul că în limba română gândire liberă sau gândire indirectă sună forțat și nepotrivit pentru a desemna modurile de reprezentare pe care autorii citați le au în vedere. Ann Banfield, pe de altă parte, redescoperă avantajele termenului stil: autoarea utilizează sintagma represented speech and thought pentru a trimite la un ansamblu de mijloace al cărui principal membru este stilul indirect liber (free indirect style), nume pe care Banfield îl preferă celui de discourse tocmai pentru că style accentuează pe natura pur literară și necomunicațională a procedeului. Speech ajunge, prin urmare, să desemneze nu un ansamblu de procedee (ca în teoria tradițională), ci procesul verbal la care fac trimitere acestea. Cu alte cuvinte, în timp ce pentru unii speech/discours/vorbire numesc modalitățile generale de realizare narativă a unui conținut, alții operează discriminări în acest conținut, ceea ce-i determină să separe modalitățile de reprezentare a vorbirii de cele de reprezentare a gândirii sau atitudinii. Banfield rămâne așadar credincioasă tradiției inaugurate de Bally și preferă termenul stil pentru manifestările narative ale reprezentării spuselor și gândurilor, folosind termenul discurs în sens restrâns, exclusiv pentru situații de comunicare dialogale factuale, de tipul conversației. În această situație, fiecare studiu din domeniu trebuie să-și avizeze cititorii asupra modului în care va folosi terminologia. Legitimitatea termenului raportare a fost ea însăși pusă sub semnul întrebării. Monika Fludernik (2005) sau Sophie Marnette (2005), de pildă, scot în evidență faptul că raportare (care sugerează o activitate de redare a unui discurs anterior, pus pe seama unui terț) este inadecvat pentru a trimite la un ansamblu de modalități de redare (sau de procedee de reprezentare) a unor discursuri reale sau imaginare, trecute sau potențiale, aparținând unui terț sau raportorului însuși (cazurile de autocitare). În plus, studii precum cele semnate de Diane Vincent și Sylvie Dubois (1996) sau de Deborah Tannen (1989) scot în evidență faptul că modalități de raportare precum discursul direct sau discursul indirect au în contextele narative și în cele argumentative valori diferite, în acestea din urmă funcția de raportare fiind doar una (slab reprezentată) din mai multe posibile. Observații de acest gen contribuie și la necesitatea de discriminare între modalități de redare (în general a spuselor), în utilizarea obișnuită a limbajului, și procedee de reprezentare (a spuselor, gândurilor, atitudinii), în literatură. Pentru comoditate, în lucrarea de față voi utiliza termenii discurs direct, discurs indirect etc. pentru a trimite atât la modalități de redare, cât și la procedee de reprezentare, ori de câte ori este posibil. De asemenea, voi păstra ca atare terminologia proprie unui autor, lămurind local abrevierile de care mă folosesc, fără să risc o traducere. Unele dintre reflecțiile prilejuite de modalitățile discursului raportat cărora le-am făcut loc în lucrarea de față au apărut anterior în diferite locuri (secțiunea despre discursul direct liber reia, de exemplu, un articol publicat într-un volum omagial dedicat doamnei profesoare Mihaela Mancaș). Aceste piese independente au fost însă regândite pentru a funcționa ca părți ale lucrării de față, îmbogățindu-le cu observații și exemple noi sau eliminând secțiunile care ar fi complicat expunerea. Fiecare dintre formele discursului raportat care populează partea întâi este urmată de o aplicație pe text, care urmărește să rafineze observațiile făcute în partea teoretică și să urmărească modul în care un anumit tip de discurs funcționează într-o operă anume. Pentru citatele extrase din lucrările străine, am utilizat, atunci când a fost posibil, versiunea românească (traducătorii fiind indicați între paranteze); când versiunea românească lipsește, traducerea citatelor îmi aparține. În sfârșit, trebuie să amintesc de cei care au contribuit la realizarea acestei lucrări. Proiectul Probleme ale discursului raportat a fost finanțat de compania Jollyturns LLC (jollyturns.com). Aș vrea să le mulțumesc: Alinei și lui Ovidiu Predescu, fără generozitatea cărora această carte ar fi apărut mult mai târziu sau nu ar fi apărut deloc. Colegei mele, conf. dr. Camelia Ușurelu, pentru discreția și delicatețea cu care m-a încurajat să scriu cartea; Camelia a citit, de asemenea, un articol care a intrat ulterior în componența lucrării, făcând observații valoroase și îndemnându-mă să continui. Referenților acestei lucrări, prof. dr. Mihaela Gheorghe, de la Universitatea Transilvania, conf. dr. Ioan Milică, de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza, și prof. dr. Ariadna Ștefănescu, de la Universitatea din București, care au avut amabilitatea de a o citi și de a o recomanda pentru publicare. Ariadna Ștefănescu a citit metodic și cu un ochi critic textul și mi-a semnalat numeroase locuri în care expunerea a putut fi îmbunătățită, iar observațiile ei au fost minuțioase, plasându-se la nivelul celor mai fine detalii, fapt pentru care îi sunt în mod special recunoscător. Nu în ultimul rând, soției mele, redactor de carte Simina Bălășoiu, care m-a sprijinit pe tot parcursul scrierii cărții și cu care m-am consultat adesea pe măsură ce o redactam. De asememea, Simina a fost un partener de dialog atent, receptiv și stimulant în toate situațiile în care am simțit nevoia să expun prin viu grai, pentru a le înțelege, multe dintre problemele despre care va fi vorba în cele ce urmează. Abrevieri: DD – discurs direct DDl – discurs direct legat DDL – discurs direct liber DI – discurs indirect DIID – discurs indirect intonat direct DIL – discurs indirect liber DN – discurs narativizat Do – discurs originar DR – discurs raportat SIL – stil indirect liber PARTEA ÎNTÂI FORME ALE DISCURSULUI RAPORTAT DISCURSUL RAPORTAT teoria clasică vs. teorii ale enunțării, représentation du discours autre, forme marcate vs. forme interpretative, discurs raportat vs. modalizare în discurs secundar, cadru vs. inserție, legătură reprezentațională, încadrare structurală, subordonare comunicativă, montaj de perspective, axe ale mimesis-ului, reprezentare, formalizare, orientare Discurs raportat (DR) este un termen generic pentru ansamblul modalităților de redare sau reprezentare, în cadrul unui discurs, a altui discurs. Deși cele două mari tipuri de teorii care detaliază funcționarea acestor modalități de redare sunt de acord în privința acestei definiri generale, ele diferă în ceea ce privește felul în care văd relația dintre acestea și discursul pe care ele îl reprezintă, precum și relațiile dintre aceste modalități înseși. Teoria clasică (TC de aici înainte) asupra DR își are originea în moștenirea tratatelor latinești de retorică, în gramaticile franceze din sec. XVIII, în gramaticile școlare din sec. XIX și în structuralismul lingvistic. Conform acestei teorii, DR cuprinde ansamblul modalităților de redare a spuselor unui terț, modalități pentru discriminarea cărora sunt utilizate criteriul sintactic și criteriul referențial. TC consideră că DD este punctul zero al redării, modalitatea de redare prin excelență, pentru că DD redă integral și întocmai spusele cuiva, fidelitatea fiind atât una de ordin logic, cât și una de ordin gramatical, în sensul că nu există un ansamblu de transformări care, aplicate unui discurs originar (Do), să furnizeze DD. Trăsăturile acestuia din urmă devin puncte de verificare pentru trăsăturile DI, obținut prin aplicarea unui ansamblu de transformări (sintactice și referențiale) aplicate DD. DD și DI sunt văzute ca moduri primare de redare, tipuri polare, care se opun în mai multe planuri: ontologic (real vs. fals), psihologic (obiectiv vs. subiectiv), sintactic (independență vs. dependență), enunțiativ (eterogen vs. omogen). La fel este percepută relația dintre emițătorul originar și emițătorul raportor: discursul citat din DD este spațiul raportatului, în care raportorul nu intervine; în schimb, discursul citat din DI este prin excelență spațiul raportorului, din care raportatul a fost eliminat. TC este centrată în sistemul lingvistic și are următoarele caracteristici: 1. în TC, obiectul raportării este enunțul, care este privit exclusiv gramatical; 2. TC face diferența dintre forme de raportare primare (DD și DI) și derivate (DIL, DDL, DDl, DIID). Admite legătura dintre un Do și DD, pe care îl consideră fidel primului, redându-l cu exactitate și în mod obiectiv. Explică DI prin aplicarea unui set de transformări asupra DD, transformări care sunt de ordin gramatical (corespondența timpurilor, transpunerea persoanelor verbale și pronominale) și referențial (transpunerea deicticelor în anaforice). Explică toate celelalte forme de DR prin combinații ale trăsăturilor definitorii ale DD și DI; 3. în TC, relațiile dintre participanții la comunicare sunt statice. Enunțul de raportat aparține unui emițător originar, care devine emițător citat (sau raportat) în interiorul dispozitivului de citare utilizat de emițătorul raportor. Definitoriu pentru DD este faptul că rolul raportorului este restricționat, el se oprește la selecții operate în discursul citant al DD, partea citată fiind redată fidel și obiectiv. În mod similar, emițătorul raportat tinde să fie exclus din discursul citat al DI, care este o formă revendicată de raportor. 4. consideră formele primare ale DR ca manifestări polare ale acestuia, care pot fi definite prin prezența sau absența unei anumite trăsături: fonetică (+/– intonație), sintactică (+/– dependență), lexicală (+/– termeni afectivi, argotici, dialectali), referențială (+/– deictice). 5. este definibilă în termeni cheie precum: stiluri primare/stiluri derivate, fidelitate/transpunere, literar/nonliterar. Teoriile enunțării (TE) asupra DR s-au conturat treptat, prin lucrările unor teoreticieni precum M.M. Bahtin, J. Austin, J. Searle, E. Benveniste, D. Sperber, A. Culioli, D. Maingueneau sau J. Authier-Revuz. TE consideră că obiectul raportării nu este enunțul, ci actul de enunțare. Enunțul este produsul actului de enunțare; deși responsabilitatea asupra acestuia aparține locutorului său, un enunț este realizat prin cooperare între enunțiator și co-enunțiator, care sunt numiți împreună coenunțiatori; enunțul este rezultatul eforturilor de cooperare depuse de coenunțiatori. DR este spațiul unei eterogenități demonstrate a limbajului și cuprinde modalitățile prin care eterogenitatea constitutivă a acestuia este făcută evidentă. TE sunt centrate pe activitatea de enunțare și au următoarele trăsături: 1. consideră că obiectul raportării îl constituie actul enunțării, care cuprinde toate circumstanțele activității de enunțare și al cărui nucleu este enunțul. În raportare, raportorul nu redă doar enunțul, ci poate face trimitere la diferite alte componente ale enunțării (participanți, timp, loc, diferite referințe); 2. consideră că există o relație dinamică între participanții la enunțare, care în TE sunt numiți locutor și colocutor, enunțiator și co-enunțiator (sau, împreună, coenunțiatori). Între coenunțiatori există o relație dinamică și în interiorul formelor DR: în DD, rolul raportorului nu se limitează la selecții operate în discursul citant (este respinsă ipoteza fidelității și obiectivității DD), iar raportatul rămâne prezent și detectabil, cel puțin ca sursă pragmatică, în DI; 3. consideră formele DR ca forme ale activității de redare/reprezentare a unui Do (real, posibil, fictiv), nu explică DI prin DD și nu definesc DIL ca pe un hibrid rezultat din combinarea unor trăsături aparținând primelor două; 4. privesc formele raportării ca fiind organizate într-un continuum, structurat după diferite criterii; 5. sunt definibile în termeni cheie, precum: enunțare, eterogenitate, autonimie, menționare, întrebuințare, polifonie, ambreiere, dezambreiere, ștergerea mărcilor enunțiative. Ne interesează în continuare să delimităm domeniul DR și să vedem modul în care acesta poate fi descris ca sistem, iar pe de altă parte să înțelegem modul în care acest sistem funcționează. Am ales pentru aceasta două perspective diferite, dar complementare, asupra acestui domeniu: perspectiva propusă de J. Authier-Revuz asupra DR, care încearcă să ofere o descriere a sistemului DR, și perspectiva propusă de M. Sternberg, care încearcă să explice modul în care acest sistem funcționează; așadar, o abordare descriptivă și una pragmatică asupra domeniului DR. Authier-Revuz operează mai multe distincții în câmpul metadiscursivității. În primul rând, ar trebui să diferențiem metalimbajul logicii de metalimbajul natural (ultimul reflectă reflexivitatea limbilor naturale, capacitatea unei limbi de a trimite nu numai la realitatea extralingvistică, ci și la ea însăși. Metalimbajul natural cuprinde discursul metalingvistic asupra limbajului (fie codificat, așa cum apare acesta în gramatici sau în lingvistică, fie spontan) și metadiscursul, adică discursul secundar, al cărui obiect este alt discurs. În sfârșit, metadiscursul poate trimite la discursul care este în derulare (caz în care avem exemple de auto-reprezentare a vorbirii: dialogism interdiscursiv, interlocutiv și intralocutiv) sau la alt discurs. RDA (représentation du discours autre, termen pe care Authier-Revuz îl preferă celui de discurs raportat) acoperă acest din urmă domeniu, al unui discurs secundar, al cărui obiect este alt discurs. Informațiile de mai sus pot fi reprezentate în următoarea schemă: metadiscursivitate metalimbajul logicii metalimbaj natural metalimbaj metadiscurs (gramatică, lingvistică, spontan) dialogism RDA Authier-Revuz semnalează mai multe zone delicate: - între RDA și exemple ca Se spune X, dar și Y; se folosește uneori X; ar fi mai potrivit să spunem X; - între RDA și auto-reprezentarea unui discurs în desfășurare, unde trebuie să diferențiem între enunțurile performative – îți spun, cazuri în care toți parametrii enunțiativi ai actului de vorbire reprezentat (a) coincid cu parametrii discursului în desfășurare (A) – și enunțurile în care această identitate nu există (verbe declarative la perfect, prezent cu adverbe iterative, prezent cu sens de viitor: ți-am spus, îți spun mereu că, îți spun mâine). Cu alte cuvinte, Îți promit că voi veni. este un enunț performativ, dar nu și exemplu de RDA, în timp ce Ți-am promis că voi veni. este o mostră de RDA (fiind un exemplu de DI). RDA are o dublă eterogenitate: una care ține de ireductibilitatea actului de enunțare originar la imaginea (în mod necesar parțială și subiectivă) care îl reflectă în RDA și una care privește articularea, comună pentru toate speciile de RDA, dintre două acte de enunțare (două sisteme de reperaj enunțiativ, două modalități de enunțare, două conținuturi ale mesajului, două maniere de formulare). Formele care constituie RDA au o natură eterogenă, ele nu au coerența subsistemelor gramaticale omogene și structurate, chiar dacă teoria clasică prezintă cele trei specii principale (DD, DI, DIL) ca formând o paradigmă și având atributele acesteia. Cu alte cuvinte, pentru formele RDA nu poate fi scrisă o gramatică, ci doar desenată o structurare pe zone, realizată cu ajutorul câtorva operații și forme elementare, care nu sunt proprii câmpului RDA. Authier-Revuz utilizează două astfel de operații, predicația și modalizarea pentru a delimita în interiorul RDA. În tabelul de mai jos, AD trimite la alt discurs. A. predicație privind AD B. modalizare a enunțării prin AD a. imagine a AD construită prin descriere Aa: DI în sens larg Ba: modalizare conținut b. imagine a AD construită prin demonstrare Ab: DD Bb: modalizare cuvinte Autoarea citată structurează câmpul RDA cu ajutorul a două opoziții binare: I. i. discursul celuilalt este considerat ca obiect al discursului secundar (acest criteriu delimitează domeniul discursului raportat, care este inclus în RDA). Discursul raportat are două specii: DD și DI, adică zonele Aa și Ab de mai sus. În privința enunțurilor în DD și DI, vorbim despre forme ale DR în sens strict; acestea au ca obiect actul de enunțare în care a fost produs enunțul; diferența dintre acestea constă în faptul că, în timp ce DD menționează cuvintele (fiind citare-demonstrare), DI le utilizează (fiind reformulare-traducere). ii. discursul celuilalt este considerat ca sursă a discursului secundar, el este unul după care și împreună cu care are loc discursul secundar (acest criteriu delimitează domeniul modalizărilor). Există două tipuri de modalizări: modalizarea în discurs secundar asupra conținutului și modalizarea în discurs secundar asupra cuvintelor (adică simultan a expresiei și a conținutului), adică zonele Ba și Bb de mai sus. II. în interiorul subgrupelor generate de aplicarea opoziției I, avem, pe de o parte, i. specii RDA în care reprezentarea se realizează doar la nivelul conținutului (cuvintele sunt întrebuințate; această clasă include DI și modalizarea în discurs secundar asupra conținutului, adică zonele Aa și Ba), iar, pe de alta, ii. specii RDA în care reprezentarea implică nu numai conținutul, ci și expresia (cuvintele sunt menționate și întrebuințate; această clasă include DD și modalizarea în discurs secundar asupra cuvintelor, adică zonele Ab și Bb). III. în plus, Authier-Revuz utilizează o opoziție nonbinară între forme marcate (DD, DI) și forme interpretative (DDL, DIL). Zona Aa acoperă enunțuri precum: 1. A spus că va veni. A cerut permisiunea de a pleca. Și-a anunțat reîntoarcerea. (relatarea actului ilocuționar) 2. A pus o mulțime de întrebări. A proferat injurii. (indicarea actului ilocuționar) 3. Au vorbit despre mașini. Și-a evocat tinerețea. (indicarea temei) 4. A vorbit o oră întreagă. (rezumat diegetic) Aa include așadar: DI clasic cu că, DI cu substantiv și atribut verbal în infinitiv, DI cu grup nominal (Aa 1), forme descriptive ale conținutului, fără intenția de a parafraza, indicând actul ilocuționar (Aa 2), DN tematic (Aa 3). Indicarea enunțării, fără niciun element care să informeze asupra conținutului, ar fi „gradul zero” al RDA, ca în Aa 4. Zona Ab cuprinde enunțuri precum: 1. El spuse: „Sunt fericit!” (supramarcaj sintactic și tipografic) 2. Sunt fericit, spuse el. (marcaj sintactic) 3. Era entuziasmat: „Sunt fericit!” (marcaj tipografic, cu indice semantic) 4. Era entuziasmat. Sunt fericit. (interpretativ, cu indice semantic; absența marcajelor tipografice face ca segmentul Sunt fericit să fie ambiguu, pentru că sursa acestuia este detectabilă doar contextual) 5. E iarăși aici. Sunt fericit. A plecat din nou. Spre deosebire de DIL, ireductibil la una dintre cele patru zone ale tabelului, DDL (Ab 4) nu este decât DD nemarcat. DIL (Ab 5) face însă parte dintr-o zonă de bivocalitate. Zona este caracterizată de o eterogenitate enunțiativă particulară, prin faptul că se rupe unitatea enunțiativă fundamentală în care deicticele de persoană, de timp și modalitatea enunțiativă sunt în mod clar asociate unei surse. Persoanele și timpurile verbale trimit la cadrul enunțiativ al discursului în desfășurare, în timp ce modalitatea de enunțare și eventual circumstanțele temporale trimit la actul de enunțare originar. Zona Ba este una a modalizării spuselor ca discurs secundar, definită prin faptul că se vorbește despre un obiect oarecare după modelul altui discurs, a cărui imagine se transmite prin parafrază discursivă. Enunțurile din această zonă sunt recognoscibile prin ocurența unor formule precum după X, conform celor declarate de X, pentru X, dacă ar fi să-l credem pe X, dacă e să ne luăm după X, care se opun formulelor după mine, țin să spun, mi se pare, dacă mă întrebi, din câte îmi dau eu seama etc. Bb este zona modalizării spuselor ca discurs secundar, definită prin faptul că se vorbește despre un obiect oarecare după modelul altui discurs, a cărui imagine se transmite prin indicarea cuvintelor; ne aflăm într-o situație de modalitate autonimică. Această zonă se opune, prin trăsătura „discurs diferit”, unor forme de tipul dacă pot zice așa, este cazul să spun că, zic eu bine că, forme care indică faptul că discursul aparține locutorului în curs. În concluzie, raportul dintre discursul de reprezentat (AD) și RDA poate fi exprimat, sintetic și totodată sugestiv, prin metafora unui dialog între RDA și AD: 1. RDA vorbește despre AD restaurându-l: DI simplu sau în sens larg; 2. RDA vorbește despre AD afișându-l, local, ca fiind diferit: DD; 3. RDA vorbește după AD: modalizări, interferențe cu AD; 4. RDA vorbește împreună cu AD: hibriditate, mixaj enunțiativ (dar nu ca amestec de DD și DI, ci ca mod enunțiativ complet diferit de tratament al AD în RDA). O teorie care ia în considerare doar trei forme de raportare, DD, DI și DIL, cum este teoria clasică este, observă Authier-Revuz, o descriere parțială a formelor discursului secundar (deoarece, pe lângă cele trei, mai există DDL, DN, formele mixte, modalizările în discurs secundar) și, în același timp, exclusivistă, pentru că nu ține cont de toate formele eterogenității demonstrate. (Authier-Revuz 1992: 38) Modul în care discursul reprezentant interacționează cu discursul reprezentat (discursul celuilalt) este unul dintre factorii pe care îi ia în considerație în delimitarea câmpului DR și Meir Sternberg. Spre deosebire de Authier-Revuz, Sternberg crede că esențială în definirea DR nu este relația dintre discursul reprezentant și cel reprezentat, ci relația dintre cadru (engl. frame) și inserție (engl. inset), ambele componente ale mecanismului de reprezentare: „Dacă formele discursului raportat pot fi diferențiate, acest lucru se poate face doar în termeni de relații (lingvistice) interne în interiorul evenimentului care raportează, și nu din perspectiva relațiilor (mimetice) externe, dintre evenimentul care raportează și evenimentul raportat; cu alte cuvinte, numai în termenii legăturilor create între cadru și inserție și prin completa ignorare a originalului.” (Sternberg 1982: 154) Sternberg delimitează câmpul DR în trei pași, prin aplicarea criteriului referențial (dacă discursul trimite la realitate sau la alt discurs), a celui mimetic (discursul reprezentant este o imagine a celui reprezentat) și a criteriului structural (discursul reprezentant este o inserție într-un cadru care îl prilejuiește și îl susține, între inserție și cadru existând o relație ca de la parte la întreg). În legătură cu acest ultim aspect, trebuie să facem observația că termenul cadru se referă în mod obișnuit la discursul citant (care cuprinde mecanismele de introducere a discursului citat, între care verbele declarative); cu toate acestea, pentru Sternberg termenul cadru are un sens mai amplu, el trimițând, de pildă, în cazul formelor DR care nu sunt introduse printr-un discurs citant (cum ar fi DIL sau DDL) la contextul care ajută la dezambiguizarea acestor forme. În privința modului de funcționare a DR, Sternberg vorbește despre patru universalii ale citării, care sunt legătura reprezentațională (cea dintre discursul-imagine și discursul-obiect, pe care primul îl reprezintă), încadrarea structurală (privește raportul dintre cadru și inserție, prin actualizarea căruia iau naștere formele standard ale raportării: DD, DI, DIL), subordonarea comunicativă (potrivit căreia discursul-imagine servește intereselor și scopurilor raportorului) și montajul de perspective (faptul că DR este o combinare dintre punctul de vedere aparținând locutorului raportat și cel aparținând locutorului raportor). Una dintre tezele pe care TC le susține este și aceea că între anumite forme ale raportării (DD, DI) și anumite variabile care derivă din legătura reprezentațională există legături biunivoce. De exemplu, în TC se consideră că DD redă în mod empatic, specific, realist, distinct și fidel discursul reprezentat, în timp ce DI îl va reda într-un mod nonempatic, nonspecific, nonrealist, indistinct și infidel. Invers, dacă doresc să redau în mod empatic, realist, fidel un anumit discurs, aleg DD ca modalitate de reprezentare; dacă doresc să estompez sau să șterg aceste trăsături, aleg DI. Ce demonstrează Meir Sternberg în studiile sale este faptul că această teză nu se poate susține. Potrivit lui Sternberg, cel care guvernează interacțiunea dintre unitate și varietate în domeniul citării este Principiul lui Proteu, care stipulează faptul că între forma lingvistică (DD, DI, DIL etc.) și forma reprezentațională nu există corespondențe biunivoce, ci unele care pot pune în legătură diferite trăsături formale cu diferite trăsături reprezentaționale: „Principiul lui Proteu: în contexte diferite (cadre ale raportării, dar și cadre în care nu are loc o raportare), aceeași formă poate să îndeplinească funcții diferite, iar forme diferite, aceeași funcție.” (ibid.: 148) De exemplu, între trăsăturile formale direct/indirect și trăsăturile reprezentaționale empatic/nonempatic nu există o corespondență biunivocă, deoarece formele directe ale DR nu sunt neapărat empatice, așa cum nici formele indirecte nu sunt neapărat nonempatice, detașate, distanțate. Posibilitățile de interpretare ale DD sau DI sunt create în interiorul structurii de raportare (cadru și inserție), care este o structură de recontextualizare a discursului-obiect. În contextul său, DD poate obține oricare dintre valorile reprezentaționale (mergând de la empatie la caricatură și condamnare), așa cum DI poate fi diegetic sau mimetic în propriul context. Cu alte cuvinte, nu există restricţii de valori în cadrul speciilor de raportare, aşa cum ar lăsa să se înţeleagă TC. Sternberg trece în revistă cinci axe ale mimesis-ului: mimesis1, axa afectivă (empatie/nonempatie), mimesis2, axa informațională (specificitate/nonspecificitate), mimesis3, axa reprezentării (realiste/nonrealiste), mimesis4, axa caracterului individual (distinctiv/nondistinctiv) și mimesis5, axa reproductivității (fidelitate/nonfidelitate). După cum spuneam, între o anumită formă a raportării și anumite valori de pe aceste axe nu există raporturi biunivoce. Principiul lui Proteu lasă deschisă posibilitatea ca o formă a raportării să preia în contextul ei în mod liber anumite valori. În același timp, însă, o modalitate de raportare poate manifesta disponibilități pentru acceptarea mai probabilă sau mai puțin probabilă a anumitor valori. De exemplu, în timp ce efectele de mimesis1 (empatie) și mimesis3 (realism) sunt uneori mai bine realizate de DI, acesta nu manifestă aceleași atracții pentru mimesis2 (specificitate) și mimesis4 (caracter individual). Utilizarea unei anumite forme de raportare nu presupune un anumit tip de discurs originar (particularizat sau nu) și nici nu produce un anumit tip de inserție. Indiferent de trăsăturile discursului originar, o reprezentare în DD a acestuia va oferi redării un plus de particularitate în comparație cu alte forme de raportare, dar acest efect se produce nu datorită trăsăturilor discursului originar, ci datorită disponibilităților DD, care are capacitatea de a reține ceea ce se poate reproduce din discursul-obiect. Capacitatea reproductivă, mimesis5, nu este o calitate definitorie a DD, așa cum consideră TC, ci este mai degrabă o funcție care „nu este în mod necesar căutată de niciunul dintre modurile raportării, poate fi realizată de toate și depinde nu atât de relația dintre inserție și discursul originar, cât de strategia care formează cadrul.” (ibid.: 153). Discursul raportat este așadar un dispozitiv cu trei componente, care privesc reprezentarea, formalizarea și orientarea unui discurs alogen, al raportatului, în discursul raportorului. Reprezentarea Prima particularitate a discursului raportat ține de modul specific în care acesta reflectă lumea: el nu se află în relație cu realitatea, pe care ar încerca să o descrie, ci cu un alt discurs, pe care își propune să îl reproducă (sau să îl reprezinte). Distincția dintre cele două moduri de reflectare a lumii, care sunt diferite datorită naturii diferite a lucrurilor pe care le traduc (discurs asupra realității vs. discurs asupra discursului) este fundamentală pentru discursul raportat: „Discursul raportat este discurs în discurs, enunț în enunț și, în același timp, discurs despre discurs, enunț despre enunț.” (Bakhtin 1996a: 115, subl. aut.) Orice discurs raportat este un mimesis al unui discurs printr-un alt discurs. Observația pe care Bahtin o făcuse în legătură cu relația dintre narator și personajele sale în romanele lui Dostoievski este valabilă pentru modul în care se petrec lucrurile în întregul domeniu al discursului raportat: „în fața noastră se află o «vorbire indirectă», nu într-un limbaj, ci printr-un limbaj, printr-un mediu lingvistic «străin»” (Bahtin 1982: 173). Formalizarea În același timp, discursul raportat este un discurs în interiorul altui discurs, este relația dintre context (discursul „gazdă”) și discursul citat în interiorul acestuia, conexiunea dintre context și discursul citat putând fi realizată cu ajutorul discursului citant. În această configurație există, prin urmare, două tipuri de legături. Primul este cel dintre discursul cadru și discursul inserat în acesta. Faptul că discursul inserat este încastrat într-un discurs care îl găzduiește presupune o relaționare între acestea două, adică o subordonare a părții față de întreg, implicând o recontextualizare a discursului inserat (acesta este scos din cadrul lui originar și relocat în alt cadru), dar și o retextualizare a acestuia. Cel de-al doilea tip de legătură este cel dintre discursul inserat și elementul (în general, un verb declarativ) care asigură legătura acestuia cu cadrul. Verbul declarativ semnalează trecerea de la discursul cadru la discursul inserat; în același timp, verbul declarativ introduce, în calitate de discurs citant, un discurs pe care îl citează. Această configurație este, bineînțeles, o schemă ideală, care se poate realiza în diferite moduri: în DD legătura dintre discursul citant și cel citat se realizează fără conjuncție, în DDL și DIL nu există un verb declarativ de introducere (acesta este doar presupus), în anumite manifestări ale DI discursul inserat nu apare într-un cadru imediat sau explicit, anumite tipuri de DN sunt reduse la discursul citant etc. TC utilizează două criterii pentru departajarea speciilor de discurs raportat: un criteriu sintactic și unul referențial, ce privește folosirea deicticelor. Primul dintre acestea desparte DD și DIL (în care citarea este independentă din punct de vedere sintactic, rezultatul având forma unei construcții paratactice) de DI (în care discursul citat este subordonat discursului citant, rezultatul având forma unei construcții hipotactice). Aplicarea celui de-al doilea criteriu desparte DD (ce prezintă autonomie referențială), de DIL și DI (ce prezintă dependență referențială față de discursul cadru, deoarece transpun deicticele pentru a păstra referința). Discutarea DR în termeni de sintaxă (sau de coeziune) privește modalitățile de legare a discursului citat de discursul cadru (implicând sau nu un discurs citant) și este, prin urmare, o problemă de comunicare și de direcționare către destinatar; discutarea DR în termeni de semantică (de reprezentare, de referință), privește modalitățile de realizare a corespondenței dintre discursul citat și discursul originar și este, prin urmare, o problemă de direcționare către lume. Schema care rezultă prin aplicarea acestor criterii este doar un model, util din rațiuni de identificare; felul în care un anumit model (DD, DI etc.) se manifestă reprezintă însă un construct al discursului, necesar a fi dedus și construit, pentru fiecare caz în parte, prin utilizarea indiciilor contextuale particulare. În TC se presupune însă că fiecare formă de raportare își are propria imagine a realității: DD reproduce, iar DI parafrazează vorbirea (sau gândirea) originară; DD și DI sunt văzute ca blocuri fixe, guvernate de propriile reguli și reflectând o imagine specifică a realității, cele două aflându-se în opoziție binară. Sternberg remarcă astfel că, potrivit acestei teorii, „autonomia sintactică și deictică a discursului citat în DD permite și induce reproducerea (verbatim) a discursului originar, în timp ce subordonarea sintactică și deictică a discursului citat în DI previne și împiedică reproducerea discursului originar” (Sternberg 1991: 81-82). Definițiile gramaticale care includ folosirea anumitor semne tipografice pentru DD și subordonarea complexă, pentru DI, indică o asimilare a acestor procedee în zona limbii scrise, inducând imaginea unor forme standard, epurate de ambiguitățile și „erorile” realizărilor acestora în limba vorbită. DD a ajuns să fie specificat de utilizarea ghilimelelor, marcă a fidelității acestuia față de un discurs originar, pe care îl reproduce; definițiile date DD se bazează pe fidelitatea și pe literalitatea acestuia. De cuplul DD/DI este legată o prejudecată a cărei sursă este abordarea strict gramaticală a DR: independența DD și dependența DI. Pornind de la date de natură strict gramaticală, care opun DD (independent sintactic și deictic) DI (dependent din aceste puncte de vedere), se ajunge la o viziune în care DD este imun la intervențiile locutorului raportor, iar DI este epurat de orice prezență a locutorului raportat. De fapt, DD este nu doar o citare ce reproduce alt discurs, ci și un spațiu pentru manifestarea creativității raportorului; la fel, DI nu este doar o modalitate de transpunere obținută prin aplicarea regulilor sintactice și referențiale, ci și un spațiu care mai poate păstra timbrul vocii locutorului raportat. Astfel, în (1), (2) și (3), exemple de DD, apar intervenții ale raportorului: în (1), un termen obscen din discursul originar este înlocuit de raportor prin asta, în (2) raportorul reproduce nu numai cuvintele, ci și tonul și ritmul spuselor (imitarea acestora este un comentariu al raportorului, arată punctul de vedere al acestuia și sugerează interlocutorului cum ar trebui să interpreteze întreaga conversație redată în DD), iar în (3) sunt transpuse verbal semne ale locutorilor citați (unul dintre ei este „mutul”, personaj din jocul Călușarii; „replica” celuilalt este însoțită de precizarea i-arăta din deget că nu mai face (cu alte cuvinte, în (3), nu mai fac traduce în DD un gest din situația de comunicare raportată): (1) [o femeie] a fos cu putineiu dă picior/ș-a foz zicînd așa la tuate buruienili: „țîr d-iși/țîr dă colea”/și uomu-a păzit//uomu-a păzit//zîce/ăla a ziz dă colo/vă roc să mă scuzaz/zi [k] ce „țîr și dîn ast-a me”// […] ș-a luat-o/ș-a omorît-o/ (TDM III: 55) (2) da ĉe spune? „nu-zdau că-ntrebuie să fac țuică!”¹/cîia iera surdă săraca//„maică!/ amfosproastă că nu ț-anda prune ieri/că ia uite maic-ai dracuũuograda mea/cum mi-a ruptoate prunili/mi-a frîŋcrăĉili cu totu!”//„bine ț-a făcut!//” (TDM III: 248) ¹ridică tonul și sacadează cuvintele, încercând s-o imite pe baba surdă. (3) mutu zîĉa: „maidă-i! să-i dea o sută!”// […] și îi spunea mutu că…„mai faj?” „nu mai fac”//i-arăta dîn…dîn deĝet că nu mai faĉe// (TDM III: 543) În (4) și (5), exemple de DI, sunt păstrate deictice care conservă punctul de vedere al locutorului raportat (asta), ca în (4), sau apar secvențe de DIID – specie în care DI păstrează intonația interogativă originară – ca în (5): (4) Să duĉe maica ș-să uit-așa//că n-o vrea niĉ ia p-asta// (TDM I: 363) (5) uameni văzînd așa…că…cum și-a făcupăcalăatîta avere/l-a [k] veniră la el să-l întrebe…cum a făcut iel atîta avere?// (TDM III: 171) Orientarea În sfârșit, și în directă legătură cu cele observate mai sus, discursul raportat este, după cum remarcă Meir Sternberg, un „montaj de perspective” (Sternberg 1991: 88), adică o relaționare a cel puțin două puncte de vedere (diferite, în măsura în care fiecare dintre cele două discursuri are propria sa perspectivă), care pot fi convergente sau divergente. Având în vedere că în unele specii ale discursului raportat (ca DIL sau DDL) elementul de introducere a citării (de ex., verbul declarativ) poate lipsi, iar în altele, precum DD, el poate constitui doar un semnal repetitiv al unei enunțări și al sursei acesteia (zise el), am putea conchide că relația dintre discursul cadru și discursul inserat în acesta este mai importantă decât cea dintre discursul citant și discursul citat. Cu toate acestea, multe dintre definițiile propuse pentru discursul raportat îl consideră un cuplu format din discursul citant și discursul citat (ignorând discursul cadru amintit), cum este această definiție a DR a lui Laurence Rosier: „Discursul raportat presupune relaționarea a două discursuri, dintre care unul creează un spațiu enunțiativ particular, iar celălalt este pus la distanță și atribuit unei alte surse, într-un mod univoc sau echivoc.” (Rosier 1999: 125) O astfel de definiție nu poate acoperi, însă, cazurile de modalizare în discurs secundar asupra cuvintelor (caseta Bb din schema lui Authier-Revuz), care păstrează elemente ale discursului reprodus și în care discursul citat nu este subordonat sintactic față de verbele declarative (acestea apar totuși în context pentru a semnala prezența unui discurs alogen), ca în (6): (6) Pe de o parte, semnala austriacilor toate măsurile revoluționare luate de domn, cum erau liberarea robilor și introducerea unor instituțiuni noi, după calupul francez, zicea ea, și mai ales acțiunea fățișă a lui Grigore Ghyka în favoarea ideii unirii, atât de aducătoare de primejdii pentru Împărăția Habsburgică prin stârnirea năzuințelor blastamate de închegare și de neatârnare ale naționalităților care trăiau atât de fericite sub sceptrul milos și înțălept al casei de Habsburg-Lorena. Pe de alta, denunța turcilor purtarea și intențiunile viclene ale acestui domn nechibzuit, care, pe lângă că aducea în țară fermentele revoluționare cele mai primejdioase, nu avea de scop, prin năzuințele de unire ce le stârnise și ideea punerii unui principe străin pe scaunul acestor țări, decât saparea legăturilor de vasalitate seculare și binefăcătoare cu Poarta și dezlipirea lor de suzeranitatea gloriosului sultan. (Amintiri, Rosetti 2013: 301, subl. n.) Exemplul de mai sus seamănă cu o partitură de pian pentru execuție la patru mâini, în care determinații par că aparțin locutorului raportor (ideea unirii, năzuințe, trăiau, sceptrul, intențiunile, domn, fermentele, legături, sultan), în timp ce determinanții aparțin locutorului raportat (atât de aducătoare de primejdii, blastamate, atât de fericite, milos și înțălept, viclene, nechibzuit etc.). De fapt, întregul fragment este reproducerea conținutului unei scrisori, operație în care sintetizarea acestui conținut nu a fost dusă până la capăt, păstrând din discursul obiect adjectivele calificative citate mai sus. Acestea închid un punct de vedere care aparține locutorului raportat și de care raportorul se distanțează, dar nu cu ajutorul verbelor declarative (semnala, zicea, denunța), ci prin contextul în care întregul fragment apare și pe care nu l-am reprodus aici, context în care ne este expusă perspectiva raportorului. Cu alte cuvinte, discursul citant eșuează aici în încercarea de a-și exercita unul dintre rolurile pe care Rosier i le acordă, și anume acela de a pune la distanță discursul citat, deoarece o parte importantă a acestei funcții (cea care ne oferă cheia în care trebuie interpretat întregul fragment) este îndeplinită de context (discursul cadru, care aparține naratorului). Definiția propusă de Rosier funcționează așadar pentru DR (în accepția lui Authier-Revuz, adică DD și DI) și nu funcționează pentru ceea ce autoarea citată numește modalizări în discurs secundar. O discuție asupra utilizării discursului raportat pune, prin urmare, trei tipuri de probleme: de reprezentare (adică de reproducere a lumii, cu precizarea că lumea pe care discursul raportat încearcă să o reproducă este un alt discurs), de formalizare (adică de gramatică textuală și de gramatică a frazei) și de orientare (în măsura în care este un montaj al unor puncte de vedere diferite, al raportorului și al raportatului). Ignorarea acestora nu poate avea ca rezultat decât o prezentare deformată a realității DR și o înțelegere trunchiată a modului în care el funcționează. În prezentarea modalităților de raportare am adoptat organizarea acestora după criteriul controlului pe care locutorul(-narator) îl exercită asupra informațiilor transmise, ca și după cel al gradului de transpunere mimetică pe care fiecare dintre aceste modalități o reflectă, discursul narativizat (DN) situându-se la unul dintre poli (ca manifestare a distanței minime dintre locutorul-narator și lucrurile narate), în timp ce discursul direct liber (DDL) se află la polul opus, al personajului, și este o manifestare a distanței maxime pe care naratorul o poate avea față de actorii săi. În această ordine a tratării, nu componenta narativă ne interesează însă în primul rând, după cum nici evidențierea gradului diferit de reflectare mimetică a acestor moduri de raportare față de un (presupus) discurs originar. După cum spuneam, fiecare dintre formele raportării are o anumită libertate în relațiile pe care le întreține cu diferitele forme de mimesis (evidențiate de Sternberg 1982); modul în care formele raportării realizează diferite funcții reprezentaționale va fi una dintre constantele cercetării noastre. Motivul pentru care tratăm formele raportării în această ordine (cu implicațiile ce pot deriva aici, de exemplu ipoteza unui continuum al DR) este faptul că nu aderăm la schema tripartită tradițională a formelor DR, precum și la presupozițiile pe care este fundamentată aceasta. Succesiunea DN, DI, DIL, DD, DDL nu este decât una pe care am ales-o pentru că ni s-a părut mai liberă decât versiunea tradițională, în sensul că niciunul dintre membrii ei nu îl determină în vreun fel pe următorul, așa cum, în TC, DD este la originea și la baza DI, împreună cu care dă seama de formarea celorlalte modalități de raportare, organizând domeniul DR în forme primare și derivate, literare și nonliterare, simple sau mixte, acceptate sau tolerate etc. DISCURSUL NARATIVIZAT DN diegetic, DN tematic, DN cu secvență de DD, DN declanșator de discurs, DN finalizator de discurs, DN perlocuționar, criterii de distingere a DN, ambiguități între DN și alte forme de DR Discursul narativizat intră în atenția naratologilor Termenul discurs narativizat apare pentru prima oară la Genette, care, discutând despre actualizările modului narativ numit récit de paroles, îl opune discursului transpus (adică stilului indirect) și discursului raportat. În interiorul acestuia din urmă, Genette distinge între un discurs exterior, a cărui formă tipică de manifestare este dialogul, și un discurs interior, ce cuprinde monologul interior și stilul indirect liber. Sub incidența DN cade folosirea unor verbe sau a unor substantive postverbale ce trimit foarte sumar la un conținut, ca în următorul exemplu, considerat de către autorul citat „formă pură de discurs narativizat” (Genette 1972: 191): Agamemnon îl refuză pe Chryses și îl trimise înapoi. Tipice pentru DN sunt așadar atât exprimarea condensată a unui conținut, cât și ambiguitatea care derivă din aceasta: secvența îl refuză, de pildă, redă conținutul unor spuse sau al unui gest, deoarece se poate refuza la fel de bine în ambele feluri. Pentru Genette, însă, esențial este ca DN să trimită la un set de informații care are sau ar putea lua forma unui enunț: acest tip de redare a spuselor împărtășește deci o calitate comună celorlalte tipuri ale modului récit de paroles: DD: Poți să pleci. DI: I-a spus că poate pleca. DIL: Nu mai avea nevoie de el. Putea pleca. DN: I-a cerut secretarului ultimele noutăți, apoi l-a concediat scurt. Ne putem întreba de ce gramatica tradițională nu ia în considerare DN, așa cum este el înțeles de către Genette. Un posibil răspuns ar avea în vedere ambiguitatea de care vorbeam mai sus și care indică una dintre limitele discursului redat: aceea care îl desparte de narațiune; o altă justificare ar privi structura citațională a acestui mod de raportare: termenul în DN referă simultan la o activitate de enunțare și la produsul acesteia - un enunț; într-adevăr, l-a concediat înseamnă în același timp El i-a spus și Poți să pleci. DN este aproape DR După cum am văzut, Genette consideră că DN acoperă exemple precum A l-a refuzat pe B; refuzul lui A l-a supărat pe B; esențială pentru segmentele de acest gen, care trimit simultan la o enunțare și la un enunț, este legătura lor cu enunțul, mai degrabă decât aceea cu enunțarea. În: (7) „Dar încântarea începuse: omul vorbea…” (Craii de Curtea-Veche, Caragiale 2001: 77) fragmentul subliniat nu este deci o mostră de DN, căci nu este reprezentarea unui conținut, ci arată doar că o activitate de enunțare este în curs de desfășurare. Laurence Rosier pornește tocmai de la astfel de exemple pentru a include DN printre formele DR, operație pe care o face parcurgând următorii pași: - înțelege DR ca pe un cuplu format dintr-un discurs citant și un discurs citat; - înțelege prin DN toate acele expresii care trimit în primul rând nu la conținut, ci la tematica discursului; - trage de aici concluzia că DN este (un tip aparte de) DR. Pentru Rosier, DN din exemple precum (7) este una dintre formele de manifestare a DR, și anume una redusă la discursul citant, în condițiile în care discursul citat „nu accede la citare” (Rosier 1999: 226). Deducția este însă falacioasă: atâta vreme cât discursul citant are funcția definitorie de a introduce un discurs citat, a recunoaște că vorbea menționează performarea unei enunțări de al cărei enunț rămâne neinteresat și a spune totodată că el este un exemplu de discurs citant înseamnă a ilustra o specie printr-un specimen care nu-i satisface definiția. Rosier pornește, prin urmare, dintr-un punct în care DN apare ca narațiune care nu trimite la evenimente factuale, ci la unele enunțiative: (8) În împrejurările mai grave era poftit să dea lămuriri însuși patronul tipografiei, Petruță Iliescu, un om mic de statură, cu o mustăcioară scurtă, rară, cu ochi blânzi și buni, cu vorba potolită. El asculta politicos nemulțumirile redacției, mințea atât de sincer și delicat, făgăduind marea și sarea cu atâta generozitate, încât uraganul de la început se isprăvea cu încă un aconto acordat tipografiei. (Amintiri de la Viața Românească, Sevastos 2015: 19) Așadar, pentru Rosier, DN acoperă exemple pe care récit de paroles genettian nu le avea în vedere, exemple în care apar termeni ce au funcția de a menționa acte de vorbire. Pentru Rosier, secvențe precum omul vorbea sunt mostre de DN, în timp ce Ea nu a spus nimic, nu cade sub incidența acestuia, deși tăcerea (adică abținerea de la performarea unui act verbal) poate avea uneori valoarea unui act verbal. Eliminarea din DN a unor secvențe ca Ea nu a spus nimic sugerează faptul că DN descris de Rosier face figură aparte în comparație cu Nu a spus nimeni: „Nu mai vreau!” și N-a spus că nu ar vrea, care sunt mostre de DD sau DI. DD și DI nu sunt definite ontologic – ca mijloace de redare a unor replici reale sau posibile, ci sunt definite semantico-sintactic: ceea ce este esențial în cazul lor este, pe de o parte, faptul că raportează un enunț, iar, pe de alta, independența sintactică a citatului direct față de verbul declarativ, în cazul DD și, respectiv, dependența sintactică a citatului indirect față de același verb declarativ, în cazul DI. DN, în schimb, ar trebui definit semantico-pragmatic, pentru că, în ceea ce-l privește, singura condiție este ca raportorul să identifice într-un anumit fel actul de vorbire pe care îl are în vedere. De aceea, Ea nu a spus nimic este doar un exemplu de narațiune și nu de DR. În acest caz, este clar de ce DN (înțeles ca menționare a unui act de vorbire neînsoțit de citat) nu apare ca tip al reproducerii spuselor în teoria clasică: tradițional, prin stiluri ale vorbirii se înțeleg diferite mijloace de a reda (și) conținutul spuselor raportate; or, în limitele definiției de mai sus, DN nu face acest lucru. Rosier crede că trebuie să diferențiem două mari clase de termeni, după felul în care aceștia pot forma DN. Prima clasă (DN1) actualizează doar discursul citant. Aici ar intra verbe ca a se plânge, a refuza, a se extazia, a insulta, a nega, a povesti, a mărturisi, adică verbe ce denotă „un spațiu discursiv care nu trebuie în mod necesar explicitat” (Rosier 1999: 226); când formează DN, ele sunt folosite absolut. Ne aflăm în situația unui tip de DN pe care Monika Fludernik îl numește rezumat diegetic: (9) – N-am putut dormi toată noaptea. Auzi? Să ne ia la rost ca pe niște derbedei, care au primit plata pentru clacă și nu s-au ținut de învoială! (Amintiri de la Viața Românească, Sevastos 2015: 127) Tot din prima clasă fac parte grupuri verbale stereotipe ca a profera injurii, a schimba câteva vorbe cu cineva, a lansa o diatribă împotriva cuiva, a se interesa de noutăți și expresii care devalorizează cele spuse, precum a vorbi pentru a nu spune nimic. De asemenea, în primul tip de DN intră și substantive cu aceeași caracteristică, de a denota un discurs, ca un discurs, un dialog, o conversație. După cum se poate observa, Rosier este nevoită aici să facă o concesie și să accepte în interiorul DN termeni care denotă un discurs, cu condiția însă ca acesta să fie unul al cărui conținut să fie previzibil. Fludernik numește acest tip rezumat mai puțin diegetic: (10) Eu nu înțelegeam cum Alexandru Moisă, pe care, într-un ziar ilustrat, îl văzusem plutind, într-un paner, pe Dâmbovița, era copilul lui Librecht, și când ceream lămuriri eram trimis la primblare. (Amintiri, Rosetti 2013: 390) (11) Voi reda această parte a trecutului din crâmpeiele de discuții ce s-au desfășurat în redacție, în cursul anilor – căci venea mereu vorba despre întâmplări de odinioară. Se dădeau explicații asupra obârșiei și sensului unor fapte. Se subliniau unele acțiuni juste. Se exprimau regrete pentru greșelile săvârșite. (Amintiri de la Viața Românească, Sevastos 2015: 26) (12) <RDomnuleR> Pleșu↓ încă de pe vremea când erați ministru de externe↑ manifestați: optimism în privința integrării României în structurile Alianței Nord-Atlantice. (CORV, Dascălu Jinga 2002: 241) DN devine DR A doua clasă (DN2) reprezintă clar cuplul discurs citant + discurs citat. Aici intră grupuri verbale constituite în jurul unor verba dicendi: a vorbi politică, a discuta literatură, a ține o predică, a-și declara adeziunea. DN se instalează cu drepturi depline printre formele DR: el ilustrează cuplul definitoriu pentru orice raportare. Discursul citat este concentrat atât de mult, încât Rosier vorbește despre un „discurs citant însoțit de un rezumat tematic al discursului citat” (Rosier 1999: 228); Fludernik folosește pentru acest tip un termen asemănător, rezumat tematic: (13) O singură dată dl. Maiorescu ne-a vorbit politică – într-o seară când ieșeam de la Junimea care avusese loc la dl. Pogor – mie, lui Lambrior și lui Tasu. (Amintiri de la Junimea din Iași, Panu 2013: 105-106) DN este atât trimitere, cât și raportare În acest moment are loc o lărgire a domeniului pe care DN îl acoperă, deoarece tot în DN2 Rosier include și sintagme verbale care îl au ca determinat pe a face sau pe a trata, precum a face pe cineva imbecil/idiot, a trata drept dezertor. Acestea din urmă nu mai ilustrează însă omogenitatea caracteristică DN, deoarece imbecil, idiot sau dezertor sunt secvențe ireductibile de DD; prezența lor produce eterogenitatea acestor sintagme: (14) Bietul Ureche aruncând greșelele sale pe distracția zețarilor își permitea să scrie „că unui zețar îi e permis să fie ignorant ca un redactor de la Convorbiri”, făcându-ne chiar și tâmpiți. (Amintiri de la Junimea din Iași, Panu 2013: 462) (15) De aceea, declarându-l de fiu nesupus și călcător de cele sfinte, prin aceea că a violentat pe preot pentru ca, în contra legei, să celebreze o cununie netolerabilă, ca părinte și ca domn decretează anularea căsătoriei și supunerea sa la o pedeapsă disciplinară, care va rămânea să se determine după ce va fi adus la casa părintească. (Suvenire contimpurane, Sion 2014: 411-412) (16) Adaug că în aceeași depeșă în care Gödel-Lannoy raporta câștigarea lui Ștefănică Catargiu de cătră Mihai Sturdza, el trata pe Costache Negri de demagog și pe Petre Mavrogheni de vândut Rusiei. (Amintiri, Rosetti 2013: 355) (17) Muscalii m-ar fi calificat de trădător sau, cum ne zic ei, „duh turecki”, că am băgat discordia între doi generali ca să se omoare unul pe altul. (Amintirile colonelului Lăcusteanu, Lăcusteanu 2015: 189) (18) Securitatea ar fi taxat poziția neutră a țiganului drept complicitate, ceea ce nu era chiar așa departe de realitate. (Închisoarea noastră cea de toate zilele, Ioanid 2013, vol II: 32) (19) Din criminali și pungași el nu-i scoate, adesea ai impresia că rândurile sunt încruntate, că frazele fluieră ascuțit, că paginile se întunecă și, pe undeva, chiar tună și cade grindina. (Bibliografia generală, Simionescu 2007: 200) Ultimele exemple țin totuși de DN, consideră Rosier, dat fiind că exhibă trăsătura fundamentală a acestuia, și anume aceea de a neglija, în interiorul cuplului definitoriu pentru DR, discursul citat, în favoarea celui citant (la care s-ar putea adăuga, în spiritul cercetării întreprinse de către Rosier, și caracterul previzibil al discursului pe care îl denotă aceste expresii). Acceptarea ca mostre de DN a unor expresii de acest fel ridică problema raporturilor pe care secvențele de discurs narativizat le pot întreține cu citatele directe. Astfel, DN poate fi urmat de un citat direct care funcționează ca o glosă pentru DN; este deci vorba despre o mișcare de la DN spre DD, caz pe care îl vom indica prin DN3: (20) „Opinia inițială din Ziua a dnei Zoe Petre a fost extrem de interesantă, că viza un profesor universitar. Este vorba despre doua nume «grele» ale sistemului politic-academic. Ați citit-o? Ea a generat o discuție extrem de interesantă: «principii? Da, dar până la cunoscuții mei».” (romania_eu_ [email protected]) Rosier vorbește, referitor la astfel de exemple, despre un DN declanșator de discurs. Astfel, DN este în acest moment atât un tip de DR, cât și termen de introducere (are rol de discurs citant). Lucrul interesant este faptul că discursul citat este facultativ; așadar, putem avea situații în care DN, care acționează ca un discurs citant, să nu citeze, de fapt, nimic. Există însă și situația inversă, în care DN3 condensează un citat direct care îl precedă (mișcare de la DD spre DN), ca în: (21) [titlu:] Ne-au anulat un gol clar ca lumina zilei. [imagine] [comentariu sub imagine:] Antrenorul lui Cosmin Contra, Gregorio Manzano, se plânge de arbitrajul din partida de campionat cu Barcelona. (ProSport) (22) [titlu:] Sunt doar o puicuță, mai am timp pentru căsătorie. [imagine] [comentariu sub imagine:] Nicoleta Țolișteanu (22 de ani), componentă a naționalei de volei a României, dând detalii despre starea ei civilă. (ProSport) situații în care DN are rol de finalizator de discurs. Să observăm că, în astfel de exemple, verbul care funcționează ca DN nu poate apărea decât la indicativ prezent sau la gerunziu, efect morfologic al intenției de a prezenta citatul direct ca reprezentativ pentru imaginea lumii sportive din respectiva zi (situație în care, în jargonul redacției ProSport, el devine un proverb). În exemplele în care apare folosit gerunziul, DN a devenit un tip de discurs care presupune citatul direct în mod necesar. La limita dintre DD și DN: DD reprezentativ Există însă și cazul în care puse în legătură sunt un DD fictiv, situat la granița dintre DN și DD – un tip interesant de hibrid: acesta are toate caracteristicile DD, plus faptul, specific DN, că sintetizează la maximum un discurs originar, care este reprodus în context: (23) „Culisele asigură rezultatul.” – Eu zic că pentru a avea succes trebuie să avem grijă la toate amănuntele care asigură un rezultat pozitiv. Normal că jucătorii fac rezultatul pe teren, dar în spatele lor stau foarte multe detalii. Probabil ăsta e unul dintre factorii care au dus la ratarea calificării. (Gazeta Sporturilor) (24) Stewart: „Schumi, renunță!” Jackie Stewart avea aceeași vârstă ca și Michael Schumacher, 34 de ani, când s-a retras din Formula 1. „E cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată”, a declarat britanicul, care a adunat 27 de victorii în cariera sa. „Ar trebui ca și Michael să facă același lucru până nu e prea târziu. E în bună formă, e sănătos și nu s-a omorât încă.”, a adăugat el. (Gazeta Sporturilor) DN perlocuționar În sfârșit, pentru Gaulmyn, DN presupune, alături de rezumarea spuselor (ca la Genette) sau menționarea actelor de vorbire (ca la Rosier) și descrierea efectelor cuvintelor (Gaulmyn 1987: 346). Gaulmyn are în vedere verbele care desemnează efecte perlocuționare, precum a agasa, a alarma, a alerta, a amăgi, a ameți, a consola, a convinge, a enerva, a fermeca, a flata, a incita, a îmbărbăta, a încânta, a încredința, a încuraja, a înnebuni, a înșela, a liniști, a manipula, a păcăli, a persuada, a prosti, a tâmpi, a vrăji. (25) Îi plăcea să steie la vorbă cu medicii asupra medicinii și-i uimea prin întrebările ce li le punea, care trădau, pe lângă interesul ce-l punea în chestiile medicale, și aptitudinile ei pentru asemene chestiuni. (Amintiri, Rosetti 2013: 291) Prin urmare, în acest moment DN poate face referire la un enunț (sau la informații reproductibile printr-un enunț): l-a condamnat; l-a trimis în sat; a demonstrat inutilitatea demersului nostru; ar fi dorit să-i spună ceea ce gândea despre el; la un set organizat de enunțuri: scenariu, carte, roman, text, discurs, liturghie, sentință, formulare, rugăciune, lecție, document, frază; la o enunțare (el povestește fermecător) sau la un efect perlocuționar: ne-a lămurit, ne-a luminat. Dincolo de granițele enunțării Sophie Marnette lărgește aria de acoperire a DN, incluzând aici nu numai nararea spuselor, ci și nararea scriselor, a gândurilor, a atitudinii; de asemenea, autoarea citată include în DN secvențele negative (exemple precum Ea nu a spus nimic, amintit mai sus) virtuale (verbul este la viitor sau la condițional) și performative. Pentru că utilizarea criteriului semantic nu reușește să traseze o linie de separație între DN ce menționează (mai amplu sau mai condensat) tema discursului la care se face trimitere și DI ce raportează (mai amplu sau mai condensat) un discurs citat, Marnette folosește criteriul sintactic și consideră că sunt DI „toate ocurențele care trimit la procese verbale, cognitive sau emoționale și care sunt exprimate printr-o completivă sau o construcție infinitivală” (Marnette 2005: 91), lăsându-le sub acoperirea DN pe toate celelalte. Astfel, în exemplul următor: (26) Îl socotea infatuat, reclamagiu și prezumțios sub aere de modestie, era din ce în ce mai încredințat că așa-zisa lui dezinteresare e numai o formă perversă de parvenitism. (Bietul Ioanide, Călinescu 2001, I: 127) deși secvența este omogenă semantic, fiind un fragment psihonarativ ce exprimă părerea lui Pomponescu despre Ioanide, prima parte („îl socotea infatuat, reclamagiu și prezumțios sub are de modestie”) este în DN, pe când cea de-a doua („era din ce în ce mai încredințat că așa-zisa lui dezinteresare e numai o formă perversă de parvenitism”) este în DI, ceea ce distinge cele două modalități fiind exclusiv utilizarea unui verb de opinie cu subordonată în al doilea fragment. Principalele date ale acestui mod de a vedea lucrurile sunt sintetizate în următorul tabel: discurs indirect discurs narativizat vorbire m-am gândit să te sun și să-ți spun că m-am gândit la tine (IVLRA 2002: 260) ți-am spus ceva, dar nu ai fost atent scriere la capitolul al șaptesprezecelea vom citi că sfîntul apostol Pavel a ajuns la Atena (ibid.: 251) ne-am întâlnit în fața unei ordini de zi care după părerea mea nu are nici cap și nici coadă (ibid.: 256) gândire m-am gândit să te sun și să-ți spun că m-am gândit la tine (ibid.: 260) m-am gândit la tine atitudine nu cred că vom putea finaliza cu ceva ceea ce ne propunem (ibid.: 256) el credea altceva Analizând realizările formelor de DR dintr-un larg corpus de texte în franceza contemporană, Marnette ajunge la concluzia că, în privința reprezentării fenomenelor mintale, DI este mai pregătit (și mai frecvent utilizat) pentru redarea gândurilor decât DN, în timp ce acesta din urmă apare mult mai des cu verbe de atitudine decât DI. Continuumul pe care îl trasează autoarea plecând de la datele analizei ilustrează, de asemenea, relația dintre diferitele modalități ale raportării din punctul de vedere al aptitudinii acestora de a reprezenta fenomene mintale. În schema de mai jos, formele DR și tipurile de fenomene indicate între paranteze sunt cele utilizate mai puțin: Verbalizare maximă Verbalizare parțială Verbalizare minimă DD (DIL) DI DN gânduri (atitudini) gânduri/atitudini (gânduri) atitudini - + Marnette scoate, de asemenea, în evidență câteva situații ambigue în care este implicat DN. Prima dintre aceste situații privește secvențele care pot fi interpretate ca DN sau ca narațiune. Ambiguitatea este favorizată de faptul că anumite verbe sau locuțiuni verbale care nu sunt declarative pot obține în context valoarea de verba dicendi, iar cititorul trebuie să apeleze la context pentru a le interpreta ca DN. Uneori confuzia este rezolvată, deoarece există un DD sau un DI, iar secvența în DN poate fi interpretată ca rezumat al discursului la care trimit acestea: (27) cînmăugla lăuutari/propiietaru casi nu ne mai lasă pă noi ca să mai băgăm lăutari-ŋcasă// „nu să puate neculaie să baĝ tu lăutari la mine-aiĉ îŋcasă”// „băi nea gligore/c-o fi c-o păți/că suĉită câ-nvîrti” „nimic !”//ne-a dala o parte cu lăutari// (TDM II: 28) Atunci când urmează după DD și DI, DN are deci uneori rolul de a rezuma informațiile oferite de acestea; de asemenea, el semnalează revenirea la narațiune: (28) iel mă-ntreba pă mini câ „cum ii la spital ?”//și mă simt ieu bine?//să…să țîu reĝim/să țîu diieta care me-a dat-o mediĉi/șîsă stau liniștitâ/sânu fac efuort/că sînfată tînără șî…/„ai cuopil tată/trebi să-l crești”//deĉ…întodeauna mă punia la…la cale de bine// (TDM II: 453) Astfel, în exemplul de mai sus, o succesiune de secvențe în DD și DIL este urmată de DN (subliniat), care este semnalat prin deci. Ambiguitățile pot apărea însă în momentul în care DN precedă DD, pentru că întregul ansamblu poate fi interpretat fie drept cuplu DN + DDL, fie drept structură în care DN funcționează ca verbum dicendi care semnalează o secvență în DD. Marnette crede că interpretarea acestui cuplu drept discurs mixt (DN + DDL) este mai puțin probabil să funcționeze în contexte în care nu putem apela la mărci tipografice (ca în textele de limbă vorbită sau de limbă veche), cazuri în care potențiala secvență în DN poate fi mai convenabil socotită drept verb declarativ cu rol de introducere a DD. Cu toate acestea, o cercetare a combinațiilor de acest fel dintr-un corpus de limbă română populară (antologii de texte dialectale) arată faptul că structurile de acest fel care pot fi interpretate drept cuplu verbum dicendi + DD sunt relativ rare: (29) [jandarmii] a vindla familia mea ș-a sfătuiit-o/„spune pă fii-to une ie/că” ĉe „te iau pă tinẽlocu lui”// (TDM III: 273) (30) tata m-a luala goană d-acas: „să te dujdracu dă la casa mea/că nu maai treabă sâ mai stai aiiĉ”// (TDM III: 246) Mult mai frecvent, locutorul glosează o ocurență de DN (locuțiune verbală care obține în context valoare declarativă) printr-o secvență în DD, calitatea de glosă rezultând fie din existența unui contur melodic al enunțării (marcat prin / sau // în transcriere) care decupează secvența DD din ansamblu, ca în (31): (31) ŝ-amfăcut?/…amfăcutașa: curc-andat-uoafarâ/„tu sî-țcauuț di uouatu tău/ di…curcanu tău/șî…ńia [ε] clo…cloșcî curcî nu-ńi mai trebui”// (MB 2: 39) fie din ocurența unor verbe (dicendi și declarative secundare) suplimentare, care au rolul de a separa DD de secvența în DN subliniată și de a-l împiedica pe acesta din urmă să funcționeze ca simplu verb dicendi cu rol de semnalare a DD: (32) a dat dă ei/gîlĉevyindu-să-nsosea//șî unu mai vuorbăreț/mai îndrăzneț/a-nfhib mîinili-n a bătrînă/ cum să zîĉe//„da ĉe trăi-v-ar dumnezău/azvenit” zîĉe „atîta drum/atîta cale/șî nu vressă mai mergez”/ zîce „uŋќilometru?//păi nu n-e satu ăsta fĥir-ar mama lor al răiilor dă rudari//satu nuostru” zîĉe „să-nĉepe dẫiei îŋcolo”// (TDM III: 21) (33) și mă jeleãși mă jumuleãși mă băteam pă toată poianaacolo-șa/ că „uor îl scoateți uor împușcațî-mă pă mine/că să nu [k] ieu nu mă dugd-aiiĉa/nu plegd-aiiĉa”/ (TDM I: 146) În sfârșit, cea de-a treia situație acoperă cazurile de ștergere a granițelor dintre narațiune, DN și DIL. Această posibilă ambiguitate are loc atunci când DN trimite la gânduri sau atitudini (percepute ca evenimente interiore), pentru că același lucru îl poate face și narațiunea (caz în care același eveniment este văzut însă din exterior). Să considerăm următorul exemplu: (34)a. Lucrurile s-au desfășurat astfel: Giani Monaco, încântat, l-a vizitat îndată după lectură pe cardinalul Marucci, căruia i-a vorbit cu căldură despre marile calități ale poetului. b. Marucci tocmai era preocupat în acel moment de scandalul care se iscase într-o mânăstire din Vercelli, unde o novice ucisese, în urma unui conflict, pe una dintre colegele sale. c. Avea nevoie de un ambasador cult, care să expună situația și să susțină cauza bisericii în fața podestatului, peste măsură de afectat de acest scandal. d. Socoti că omul potrivit pentru o asemenea misiune era Ariosto, pe care îl căuta, fără să-l cunoască, din momentul izbucnirii afacerii. (Bibliografia generală, Simionescu 2007: 327-328) Aici, fragmentul (34)b. cuprinde o secvență ambiguă (partea subliniată), care poate fi narațiune (dacă trimite la preocuparea personajului, ca eveniment privit din exterior), DN (dacă trimite la un set de informații conținute de procesul mintal denotat de „era preocupat”) sau DIL (dacă secvența redă un eveniment verbal, și anume spusele lui Marucci, care își informează vizitatorul despre preocupările sale). Acestea reprezintă, de fapt, trei stadii ale implicării personajului în povestire, gradul zero aparținând exclusiv naratorului, DN reflectând un eveniment de conștiință nonreflexivă, iar DIL fiind vehiculul unei formulări ce aparține lui Marucci. În același fel, (34)c. și (34)d. sunt exemple de narațiune sau de DIL (în ultimul dintre ele, „a socoti” apare la perfectul simplu, timp narativ prin excelență, dar calitatea sa de verb cogitandi ne poate îndreptăți să considerăm secvența ca fiind reprezentarea în DIL a unui proces mintal). (34)a. este însă o secvență narativă în care apare o mostră de DN ce trimite la spuse. Ambiguitățile sunt favorizate, prin urmare, de utilizarea unor verbe de gândire sau de atitudine la timpuri multifuncționale (imperfectul, de pildă, poate fi și timp narativ și timp al DIL, perfectul simplu este timp narativ dar apare uneori în DIL etc.). *** Aplicație. Mircea Horia Simionescu, Bibliografia generală Bibliografia generală inventariază, clasifică și rezumă 263 de lucrări fictive. Cartea este așadar o colecție de fișe de lectură, care au în comun cel puțin două elemente: au un caracter sintetic și trimit la alte discursuri (cărțile pe care le prezintă succint). Ne putem aștepta, prin urmare, încă înainte de a o parcurge, la o frecvență crescută a utilizării DN, previziune care se confirmă, pentru că lucrarea este o sărbătoare a discursului narativizat. „Fișele de lectură” despre care vorbeam se pot reduce la încadrarea cărții într-un anumit arhitext, ca în: (35) FRANÇOIS BERTIN: Pentru o incultură mai puțin crasă, mai puțin evidentă – Eseu. (Bibliografia generală, Simionescu 2007: 89) sau se pot întinde pe mai multe pagini, în care autorul trece de la notația foarte concisă la dezvoltări mai ample ale observațiilor sale. Discursul narativizat ocupă, însă, un loc privilegiat prin frecvența cu care apare și prin formele sub care se manifestă. Iată un fragment în care DN apare alături de secvențe de DI cu un grad variabil de concentrare a informațiilor: (36) GEORG SOLONA: Urmărirea – Am văzut în altă parte cum Hrizante a încercat să ajungă din urmă roata de motocicletă. Să vedem în ce fel s-a orientat el în alte împrejurări. […] Hotărî să-și procure imediat cele mai sigure informații despre universitate. Află astfel că cei mai mulți absolvenți ai ei deveniseră oameni stimabili, cu funcții bune, apreciați în societate, folositori colectivității, cu venituri sigure și cu posibilitatea colaborării, chiar și după absolvire, la Analele centenare, avantaj deloc neglijabil. Zăbovi multe ore la ghișeul secretariatului, interesându-se ce materii se predau, dacă se editează cursuri, cum sunt acestea ilustrate. Ceru explicații asupra criteriilor după care se face aprecierea cunoștințelor, fu puțin surprins că la examene nu se mai utilizează bilele albe și cele roșii. Deschise discret ușa mai multor săli de cursuri, înregistrând vădita grijă a administrației pentru repararea mobilierului, pentru curățenie. Un raft cu cărți cartonate, într-o bibliotecă, îi făcu impresie; deduse că instituția este serioasă. Călători timp de două zile, în zona exploatărilor petrolifere. Vizită câteva sonde, se interesă de calitatea țițeiului obținut, de rezervele păturilor subterane, de politețea funcționarilor, virtualii săi colegi, nu uită să investigheze cât de întinse sunt raporturile comerciale ale societății. Semn al maturității, nu se mulțumi până nu discută la un pahar de coniac prevederile regulamentului de ordine interioară, interlocutorul și invitatul său fiind un oficiant ce slujise treizeci de ani interesele societății. (ibid.: 316) Atunci când spațiul pe care îl rezervă unei lucrări este mai mare de câteva rânduri, autorul se transformă încet din bibliograf în narator. Titulatura privește legătura dintre DN și rezumat, pe de o parte, și relația pe care ambele o întrețin cu narațiunea, pe de alta, pentru că DN este o modalitate narativă, pe când rezumatul nu poate avea un narator, ci doar un recenzent. Spuneam că unele dintre cărțile pe care le fișează autorul se reduc la încadrarea lor într-un arhitext, așa cum se întâmplă în (35) sau în următoarele exemple: (37) ADY ORANGE: Horații, curiații și mașinile lor. Studiu. (ibid.: 158) (38) LOLA CENTOMILLA: Condiția de șoarece. Roman. (ibid.: 158) Astfel de cazuri sunt însă destul de rare, ele interesând doar pentru capacitatea de invenție solicitată de numele autorului fictiv și de titlul cărții. Următorul nivel este cel al rezumatului, limitat de multe ori la un singur rând, ce poate consta într-o enumerare sau o construcție cu un substantiv verbal: (39) JEAN-JACQUES RIBOT: Urbanele – Peisaje fine, observații interesante, idei. (ibid.: 70) (40) Dramatica lor căutare reciprocă. (ibid.: 17) Ultimul exemplu ridică problema legăturii dintre DN și rezumat și suscită întrebarea dacă DN este o realizare specifică a rezumatului, rezumatul un tip aparte de DN sau rezumatul este o specie separată, asimilabilă descrierii. DN și rezumatul au în comun faptul că redau sintetic un discurs, fiind tipuri de referință care nu trimit la realitate, ci la alte discursuri: DN este o modalitate de reprezentare a spuselor unui personaj; rezumatul prezintă în mod condensat conținutul unei lucrări. Pe de altă parte, așa cum este conceput de Genette, DN este o modalitate narativă ce servește redării unui discurs în interiorul narațiunii; în această calitate, DN este un mijloc de intermediere a narațiunii și poate utiliza timpurile specifice acesteia. În schimb, o trăsătură a rezumatului este faptul că în acesta „nu se spune nimic despre forma intermedierii, adică despre forma în care e narată o poveste. […] Timpul prezent dintr-un rezumat este o indicație a faptului că acesta prezintă o poveste fără intermediere sau o poveste fără narator” (Stanzel 2001: 53, 55). În cazul rezumatului, putem vorbi așadar despre gradul zero al intermedierii narative. Stanzel arată, de asemenea, că rezumatul este redat la timpul prezent în toate limbile. Acest timp ar putea fi numit prezent rezumativ (sau comentativ); el face parte dintre timpurile lumii discutate, și se opune timpurilor lumii narate. Un rezumat nu poate fi (și nu este) narat; el începe să aibă această calitate doar din clipa în care utilizează forme ale trecutului, moment în care devine o formă a narațiunii. Principala diferență dintre DN și rezumat constă așadar în faptul că DN folosește prezentul narativ, pe când rezumatul folosește prezentul descriptiv. Evident, însă, că distincția dintre un text care povestește un subiect și unul care îl discută este foarte fragilă, așa cum se întâmplă în exemplul de mai jos, unde partea narativă constituie doar un pretext pentru descrierea unui discurs, iar descrierea conține și secvențe asimilabile DN (evidențiate cu italice): (41) Orice om care se respectă, eu sunt unul care se respectă mai mult decât alții, nu evită să-și spună părerea. Mi-am spus-o. Mi-a fost fatală. Te-ai urcat în picioare pe scaun, ai început să vorbești și… Unde dracu’ ai învățat, lighioană solzoasă, discursul patetic, cu perioade largi, construite cu luciditate, cu atâta logică fermă, dezvoltând un subiect și încă ce subiect? Ce miraculoase, terifiante virtuți ascunde imbecilitatea patentată, de poate exprima, în perioade atât de largi, atât de plastice, dar deopotrivă de emoționante, o cantitate de banalități cu care s-ar putea pava un bulevard? (ibid.: 349) În Bibliografia generală există multe trimiteri criptice la lucrările inventariate, pseudorezumate ce par să ilustreze afirmația că „există puține opere literare care nu sunt ridicole sau fără sens atunci când le citim în rezumat.” (Wellek și Warren 1967: 188): (42) GIOVANNI RASSA-EX: Ocheane – Instrument relativ simplu, ocheanul este ca și viața: apropie și depărtează. O a treia soluție ar fi să nu-l folosești. (ibid.: 120) Exemple precum cel de mai sus atrag atenția asupra altei relații care trebuie discutată și care dezvăluie aspecte interesante ale DN: cea dintre acesta și discursul la care el trimite. Este un adevăr general acceptat că un discurs originar nu poate fi recuperat dintr-un rezumat, dar afirmația se poate face în legătură cu toate formele discursului raportat, inclusiv DD. Bibliografia generală pune în evidență și potențează în diferite moduri legătura de ficționalitate dintre DN și discursul originar pe care îl raportează. Caracteristic pentru DN din Bibliografia generală este că niciunul dintre discursurile la care face referire nu pot fi recuperate; cititorul se află în imposibilitatea de a consulta vreuna dintre lucrările la care DN trimite, lucru pe care îl poate face cu ușurință în cazul unei istorii a literaturii, de pildă. Chiar dacă numele autorului și titlul textului par cunoscute, din descriere ne dăm imediat seama că bibliograful se referă la un autor și la un titlu omonime cu cele pe care le cunoaștem din realitate și cu care nu au în comun decât numele și câțiva termeni, care evocă (de pildă) poezia „adevăratului” Bacovia (clavire, fanfare militare, sicrie): (43) GEORGE BACOVIA: Plumb – Apărută în Biblioteca pentru metalurgiști, cartea lui Bacovia atrage atenția asupra acestui element pe nedrept disprețuit. Se trece în revistă larga utilitate a metalului, din care se pot face margini de linii ferate, clavire, chioșcuri pentru fanfare militare, aparate cinematografice, decoruri teatrale și chiar sicrie. Informații interesante despre intoxicația cu plumb la muncitori (simptome și procese). Scrisă concis, însoțind faptele cu formule ce nu depășesc niciodată jumătate de pagină, cartea se citește cu ușurință de specialiști, ca și de cei cărora le plac chimia, fizica și spectroscopia metalurgică. (ibid.: 49) În lumea ficțională a Bibliografiei, faptul că discursul originar este imposibil de recuperat ajunge să însemne că acesta își pierde importanța, iar bibliograful devine preocupat exclusiv de DN, care va avea de multe ori un parcurs sinuos și imprevizibil. Deși pare să se revendice de la un discurs coerent, DN este în mod deliberat incoerent tematic și are frecvent o organizare aleatorie. (44) ANTONIO CESALPINO: Cum m-am rătăcit în secolul XVI – Antonio Cesalpino ne introduce în viața societății italiene din Siena în jurul anului 1512. Prima constatare: oamenii nu practică filozofia. Autorul deplânge această tristă situație. Faptul îl deconcentrează, fiind obișnuit să se servească întotdeauna de ghizi. Cu o sumă importantă tocmește un italian, pe Francesco Littera, țăran hâtru și instruit. Localnic, acesta cunoaște temeinic Italia și întreg secolul al XVI-lea. După ce-l poartă printre monumentele Renașterii, unele abia în construcție (v. Jakob Burckhardt), Littera îl părăsește la o cotitură. Cesalpino se descurcă și singur, întemeind un comerț de ilustrate. Cartea se încheie cu un elogiu al fructelor italiene. (ibid.: 91-92) În exemplul de mai sus, fiecare dintre afirmațiile care formează rezumatul pare a face referire la alt text: evocarea vieții societății italiene, prezentarea monumentelor Renașterii, comerțul cu ilustrate, elogiul fructelor nu par să trimită la părțile unui întreg coerent, iar bibliograful nu se străduiește să demonstreze afinitatea lor, ci cultivă, dimpotrivă, absurdul și aleatoriul. Astfel de exemple arată în mod clar că DN este o formă de trimitere la discursul citat, și nu o modalitate de reprezentare a acestuia. În Bibliografia generală, fișele de lectură referă la forme goale, al căror conținut este inventat pe măsură ce se face referire la ele. În acest fel, DN ajunge să fie cultivat în sine, ca modalitate de generare a textului. Paradoxal, dacă DN are capacitatea de a spune ceva, această calitate se datorează faptului că el trimite la discursuri care, în ceea ce le privește, nu spun nimic. DN devine astfel o metaforă a discursului literar, un metadiscurs care poate explica orice și care înglobează totul. Chiar și atunci când sugerează existența „reală” a unui text de la care se revendică formulele în DN, iar autorul se folosește de citate pentru a ilustra și decongestiona DN, el șarjează parodic și procură citate care nu sunt nici ilustrative și nici previzibile: (45) Trebuie menționat că primul act al noii guvernări a fost „Legea parantezelor” (1429), prin care se interziceau activitățile nocturne. „Orice activitate ascunsă, proclama primul articol, se datorează lipsei de lumină solară și ca atare este antiumană.” (ibid.: 21) (46) Himmelbrock desființează mai întâi pe Aristot („l-am prins cu mâța-n traistă”), pe Platon („cel mai anglican dintre greci”), pe Seneca („purtat de gât prin bâlciuri ar fi de o mie de ori mai interesant, mai mângâietor”), pe Sfântul Augustin („autorul șotronului spiritual”), pe Marsilio Ficino („subtil ca un băcan”), pe Thommas Morus („bun doar pentru a poza în colaje cu porumbei”), pe Fichte („mai curând electrician decât filozof”) și pe alții. (ibid.: 76) (47) LUCILLE PÉRIER: Memorii – Scrise cu multă sensibilitate, cu un anume stil delicat, memoriile doamnei Périer devin neinteresante atunci când vorbesc despre marele scriitor Aldo Périer, soțul memorialistei. În general, sunt relatate aspecte cotidiene nesemnificative și, pentru cititorul comun, profund plictisitoare. De pildă, pagina care explică împrejurările elaborării Cărții despre vase: „Lulu (așa i se spunea în casă lui Périer) s-a trezit într-o dimineață cu o pornire sălbatică de a mă avea. Eram obosită, continua să mă chinuie o migrenă din ajun. Am căutat să evit. Pentru că insista, i-am vorbit despre invenția unui suedez care a obținut din deșeurile menajere o cremă de frumusețe. N-a fost cu putință să-l abat de la gândul său: Périer s-a enervat, a tras de mine cu un fel de ură, cu un fel de dorință de a mă înjosi. Mi-a sucit brațul, m-a culcat pe covor cu puterea lui, care, cu toată vârsta înaintată, nu scăzuse cu nimic, mi-a sfâșiat capotul și m-a stăpânit dumnezeiește.” (ibid.: 80-81) Literaritatea, ficționalitatea, irealitatea DN apar evidente în procedeele livrești utilizate de autor. Termeni care nu denotă un discurs sau o activitate enunțiativă sunt atrași în sfera DN: (48) Se evocă în volum câteva erori de interpretare, precum și de manevră. Autorul șofează prost, iar personajele, schițate destul de schematic, nu trăiesc. (ibid.: 61) (49) Încercarea s-ar numi merituoasă chiar dacă Rexrey ar fi rămas numai la intenții. Dar el a mers mai departe, demonstrând că metoda lui nu are nimic revoluționar din moment ce a plecat, ca și înaintașii săi, de la observarea atentă a trăsăturilor umane. Numai că în loc să folosească hiperbole, a utilizat reductorul: el a desfoliat obiectul de multele învelișuri de prisos cu care l-au încărcat ceilalți: l-a așezat simplu în cadrul relațiilor firești și l-a descris. (ibid.: 83) (50) RUGGERO QUINTHAL: Banchetul – Replică strălucită la Platon. Comesenii tac tot timpul, ocupați peste măsură să îngurgiteze tot ce se aduce pe masă […] Se tace și în partea a doua a cărții, dar cu mai multă prudență, într-o curgere epică întru câtva mai accelerată. (ibid.: 158) (51) Volumul continuă să înregistreze conversația celor doi prieteni până când glasurile lor, din ce în ce mai monotone, se contopesc, apoi, brusc, nu se mai aude nimic. (ibid.: 289) (52) După un timp, binefăcătoarea boare a vegetației a început să influențeze poezia, în care sentimentele au prins butași, corzile s-au împlinit și s-au diversificat. (ibid.: 304) În alte părți, termenii prin care se manifestă în mod obișnuit DN își pierd capacitatea de a trimite la o activitate de enunțare. Primele două fragmente de mai jos fac parte din biografia unui boxer, Bob Hora: (53) Bob se afla în ultima bancă. Schimbul de opinii îl pasiona. Când Valeriu Popescu îl contrazise pe monitorul clasei a VI-a, simți o bucurie nemaipomenită și, pentru că monitorul găsise un citat ce produsese o mare impresie, Bob se ridică din banca lui, trecu grăbit printre rândurile din față, cerând politicos permisiunea profesorului să înainteze, și ajunse în fața vorbitorului. Dintr-o lovitură scurtă cu dreapta îl dădu peste cap. Fu, pe cât se pare, intervenția cel mai viu comentată după aceea. (ibid.: 150) (54) La Habarovsk, [Bob] studiază umărul unui sârb, în Anglia dezvoltă o temă proprie asupra fracturii unui francez. (ibid.: 153) (55) Abia câțiva dintre subiecții cercetați rămân împreună, iau zilnic masa și își amestecă rufăria, merg la cinematograf cu speranța de a afla ce fac alții în situația lor și, din disperare, discută în continuare despre subiectele mai sus enumerate. Din această discuție ies în cele din urmă niște ființe plăpânde, un fel de oameni de mici dimensiuni, drăguți și pufoși […] (ibid.: 168) În mod asemănător, termenii care denotă o activitate verbală sunt utilizați în alte contexte decât cele obișnuite: (56) Avioanele lansează adevăruri rotunde, bine șlefuite. În largul Mării Adriatice, un portavion este scufundat cu ajutorul minelor confecționate din pergamentul unor tratate medievale. Mitralierele trag cu monade, tunurile antiaeriene clănțănesc frânturi din discursurile sofiștilor. (ibid.: 15) (57) Acum, când caisul este în floare, în fața ferestrei, întreținut de stropirile versurilor lui Montale, aproape că nu-mi mai amintesc bine cum s-au desfășurat operațiunile. Știu că l-am pus în pământ de flori, într-o glastră. A crescut cu poeții minori latini, apoi cu versurile aulice ale Siciliei târzii și, în sfârșit, cu Ronsard. […] Dar e viguros, deplin format, florile sunt alb-roșii, parfumate. Lecturile nu mai sunt necesare în fiecare zi, e de ajuns să-l udăm o dată pe săptămână, când îi dăm la rădăcină și două strofe. (ibid.: 182) (58) Aveai o migrenă ce îți făcea insuportabili pantofii. Iei un Veropax, un Veramon, un Ciclostop sau un Juvenal. (ibid.: 306) (59) […] face o analiză genială a cărții Salahori în frac de Pompilio Kili, în care descoperă „idei decorticate”, „sâmburi de prună”, „așchii spirituale, dar mucezite la capete”, „pasaje de trențe”, „fraze găurite lateral”, „frumuseți smochinite”, „mici conjuncții spurcate, deocheate, răscrăcărate”, „pagini de smintit”, „strâmbături, chelălăituri, chiorăit de mațe, ațe”. (ibid.: 200) DN se transformă astfel din modalitate de narare în subiectul și tema textului, în protagonistul operei, în motivul pentru care proza înaintează, în rațiunea și principiul de generare a acesteia. El acționează simultan ca factor de formare și de dezagregare a prozei. Iată un exemplu în care subiectul unei cărți îl constituie activitatea de citare dintr-o anumită colectivitate, activitate care domină atât viața personajelor, cât și pe cea a obiectelor: (60) EGMONT PRAGER: Citatele – O carte de un fel deosebit: de-a lungul celor o sută douăzeci de pagini, sunt folosite, spre a ilustra acțiunea, peste trei mii de citate. Preotul satului începe povestirea citând ce a spus, cu un ceas mai înainte, un credincios; un nobil citează ce i-a mărturisit femeia pădurarului său în timpul unei întâlniri de dragoste; un sufleor de teatru citează frânturi din piesele pe care le-a suflat; o profesoară citează pe cel mai prost elev al ei; criticul literar citează pe toți – pe fiecare în parte, pe cei care au avut dreptate, pe cei care n-au avut – și aici se autocitează; un avion de recunoaștere citează peisaje militare; o oglindă citează detalii vestimentare. (ibid.: 67) La fel, (61) este o povestire al cărei protagonist pare a fi poetul Ludovico Ariosto, dar în fapt este activitatea verbală desfășurată în jurul acestuia și care îl are ca subiect pe poet. Textul de mai jos are o structură fractalică, în care schema inițială (faptul că X îl recomandă lui Y pe Ariosto) poate să se multiplice ad infinitum, motivată doar de apariția unor personaje noi și de repetarea mecanică a actului verbal al recomandării, ceea ce transformă totul într-o comedie al cărei protagonist este DN: (61) RAMIRO HELVETO: Circumstanțe – [Epopeea Lucynda și pădurea] […] n-a fost copiată sau reprodusă, ca să nu mai vorbim că nimeni nu s-a gândit la publicarea ei. Ea a existat într-un singur exemplar, a fost citită de Ariosto de repetate ori unor prieteni, după care a fost distrusă, cu câteva ore înainte de moartea poetului, de autorul însuși. […] Prietenii l-au lăudat, convinși că, în sfârșit, poetul se află pe calea potrivită cu temperamentul său artistic, cu posibilitățile lui însă nedezvăluite. Ei au vorbit despre acest fapt altor prieteni, mai puțin literați, dar oameni de bine. […] Giani Monaco, încântat, l-a vizitat îndată după lectură pe cardinalul Marucci, căruia i-a vorbit cu căldură despre marile calități ale poetului. [Marucci] avea nevoie de un ambasador cult, care să expună situația și să susțină cauza bisericii în fața podestatului, peste măsură de afectat de acest scandal. […] Ariosto fu adus grabnic, i se explică totul. În prima clipă refuză, pretextând că o astfel de însărcinare îl depășește, apoi, neavând nicio ieșire, acceptă. Petrecu la Vercelli câteva săptămâni, se dovedi prea puțin capabil de a lumina lucrurile și a se dumiri ce se întâmplase, după care, în vizită la cardinal, făcu o figură deplorabilă, lăsând impresia unui idiot. […] Între timp, primarul Genovei, auzind despre talentul lui Ariosto de la un prieten al poetului, îi pregăti la rândul său o altă misiune. […] Numai o minte ageră putea dejuca urzelile comerciale ce urcau de la o zi la alta prețurile. Îl chemă pe Ariosto, pentru că auzise despre el cuvinte bune, îi ceru să-l sprijine, îi dădu puteri depline, lăsându-l să înțeleagă că nereușita îl va costa pe emisar libertatea. Ariosto merse în Spania, trată îndelung afacerea, vasele de pescuit erau minunate, ar fi fost o bună achiziție, dar pierdu în fața grecilor care, mai iscusiți, oferiră mai mult. Dacă tranzacțiile durară relativ puțin, în schimb, la înapoiere, om condițional, fu nevoit să accepte temnița, cum fusese vorba. Nu stătu decât un an din cei trei câți pretinsese înfuriatul primar al Genovei, pentru că îl scoase din închisoare condotierul Geraldi din Orvieto […] Apelă la Ariosto. Poetul se scuză, arătând că, dacă dovedește vreo pricepere, aceasta privește numai percutarea versurilor. Mai de voie, mai de nevoie, în cele din urmă acceptă să-și pună la dispoziție geniul. […] Lipsit de orice mijloace de trai, acceptă să scrie un poem de cinci sute de strofe pentru rectorul universității din Padova […] Cântă în versuri inspirate ideea, elogie derogarea de știință de carte drept un act de justiție care va sta la temelia Italiei de mâine […] Pe drumul dintre Padova și Verona fu arestat de oamenii unui arab îmbogățit la Mantova. Arabului îi vorbise despre arta lui un prieten care putuse să și reproducă din memorie câteva versuri. Fusese încântat. Îl sechestră cu onoruri, îi promise o leafă substanțială […] Ariosto își petrecu doi ani din viață primind sute de străini, ascultând nesfârșite povestiri. Fu pedepsit aspru […], apoi fu alungat. Nimeri la oficiul poștal din Siena […] Refuzul lui de a lucra la cartare a fost zadarnic, pentru că poșta era pe acea vreme o anexă a armatei, iar pe el îl recomandase comandantul suprem însuși. […] Noul papă, de origine portugheză, tocmai auzise de la un prieten galițian despre talentul său neobișnuit. După ce, în audiență, discutară îndelung despre conținutul și forma poemului său în manuscris, papa îi încredință preasfintele gânduri care-l preocupau […] Sfântul părinte îl înțelese. Îi replică însă că problema de care dorea să se ocupe e mult mai importantă, relevându-i gravitatea situației […] Franconii, sectanții și ceilalți, descoperiră repede că Ariosto trage cu urechea, că se amestecă în treburi care nu-l privesc […] Papa îl rechemă, îl dojeni și-l aruncă în temniță. Era cât pe-aci să fie condamnat la moarte, dacă împăratul Germaniei de Sud, un bărbat foarte sensibil la poezie, nu l-ar fi răscumpărat. Aflase de la un prieten al poetului, se pare de la Bembo, că este genial. (ibid.: 326-331) Miza Bibliografiei generale este una metaliterară, iar câștigarea pariului presupune din partea autorului conștientizarea calității de manufactură verbală a oricărei opere literare. Cărțile și personajele Bibliografiei generale arată spre ele însele, spre țesătura din care sunt făcute, spre rețetă și procedee, și totul se poate termina într-un imens verbiaj: (62) Tânărul avea însă un foarte urât și incurabil viciu. Era palavragiu. O pălăvrăgeală de un fel deosebit, nu dintre acelea care răspândesc în câteva ore, pe o mare rază, cele mai felurite vești – asta ar fi fost fatală depozitului –, ci o pălăvrăgeală monotonă, de intensitate mijlocie, consistentă datorită faptului că exprima, egal și strâns, realități veritabile; o curgere vag interesantă, scandată doar ici și colo, dar cu darul de-a putea rămâne activă chiar și în cazul în care nu avea cui să se comunice. Era în bolboroseala tânărului ceva perfect și albastru, care-i dădea puterea să trăiască și să se bucure de viața și hărnicia sa. Tânărul exprima adevăruri arhicunoscute și era mulțumit că ele iau înfățișare obiectivă și se risipesc în aer ca fluturii. Realiza în povestirile sale unele portrete reușite, descria situații amuzante. Avea și un gust anume pentru scenele tari, din care scotea efecte ce stârneau groaza, dezgustul, lacrimile. (ibid.: 45-46) Iluzia legăturii cu realitatea unui text preexistent este în permanență subminată narativ, prin chiar utilizarea unor procedee precum DN, și în permanență alimentată ironic: tânărul palavragiu din fragmentul de mai sus, de pildă, „se numea Emile Zola”. Concluzii Categorie inventată pentru uzul analizei naratologice, discursul narativizat a ajuns să indice fapte extradiscursive, precum procese mintale, atitudini sau efectele desemnate de actele perlocuționare. Încercarea de a-l supune supracategoriei DR, înțeles ca joncțiunea dintre un discurs citant și un discurs citat, este parțial eșuată, fapt probat de exemplele în care DN este sau mai puțin sau mai mult decât un astfel de cuplu. De asemenea, prezintă dificultăți încercarea de a-l defini: enunțiativ, prin omogenitate (există și DN eterogen), discursiv, prin concizie (există DD reprezentativ) sau semantic, prin concentrarea informației (DI poate avea și el forme foarte condensate). Pentru Genette, DN este o varietate a narațiunii, și anume una care nu relatează evenimente factuale, ci trimite la evenimente enunțiative. DN este, în acest fel, modalitatea situată la un pol narativ în care vocea personajului este redusă la zero. Narațiune DN DI DIL DD DDL Rosier atrage DN în sfera DR, ceea ce înseamnă o încercare de a-l supune definiției acestuia, care îmbină un discurs citant cu unul citat, încercare parțial ratată, în măsura în care, la un capăt al continuumului evidențiat de Rosier se află o specie în care discursul citat nu accede la citare, iar la celălalt, una în care DN funcționează el însuși ca discurs care anunță o secvență în DD. Relațiile DN cu DD sunt interesante, pentru că acesta din urmă poate avea ocurențe care sintetizează un discurs prezent în context și la care trimite în același fel ca și DN. DN1: declarația lui X a surprins pe toată lumea DN2: X și-a declarat nevinovăția/X a fost declarat respins DN3: X a făcut o declarație interesantă: „DD”/DDL (numit discurs mixt de Rosier) DN4: declarația lui X a surprins pe toată lumea (de Gaulmyn) DD reprezentativ: „DD sintetic” „reproducerea Do în DD” Marnette extinde definiția DN și aria de acoperire a acestuia, cuprinzând aici și trimiterea la evenimente mintale și subliniază totodată potențialul DN de a raporta atitudini, în comparație cu DI și DD sau DIL; în același timp, folosește criteriul sintactic pentru a departaja DN de DI. În sfârșit, Marnette indică situații care prilejuiesc interpretări alternative și care pun în lumină zonele de trecere de la narațiune la DN sau de la DN la DIL, în special atunci când DN utilizează verbe ce trimit la procese mintale (gânduri și atitudini). DISCURSUL INDIRECT definirea sintactică a DI, verbe de introducere a DI, transformare, consecuție a timpurilor, sursă pragmatică, indici ai subiectivității, discurs indirect naratorial, discurs indirect al personajului, discurs indirect autonom Definiția tradițională a DI Gramatica tradițională consideră stilul indirect „o transpunere, conștientă sau explicită sau nu, a celui direct” (Mancaș 2005: 499) și indică următoarele trăsături definitorii pentru acesta: imposibilitatea suprimării verbului de declarație, transpunerea deicticelor personale și verbale, eliminarea elementelor specifice pentru adresarea directă (vocative, imperative) și consecuția timpurilor. Deși este unul dintre stilurile „primare”, alături de DD, DI este obținut din acesta prin aplicarea unor transformări de mai multe tipuri; DI își justifică însă calitatea de „stil primar” pentru că este (alături de DD) punctul de plecare pentru „stilurile derivate”: DIL, DDl, DIID. La limita dintre DN și DI Trăsătura definitorie a DI este dependența sintactică a secvenței citate de un cuvânt declarativ. Pentru limba română, conectorii cu ajutorul cărora se realizează această dependență sunt conjuncțiile că (a spune că, sub pretextul că, era de părere că), dacă (a întreba dacă) și să (a invita, a îndemna, a pofti, a sfătui să), pentru care vezi Gramatica limbii române 2005, II: 822, la care se pot adăuga adverbe și pronume relative, în cazul redării interogativelor parțiale (voia să știe cum/unde/cât/ce a lucrat). Cu toate acestea, nimic din definiția DI nu exclude introducerea discursului citat printr-o prepoziție (cu infinitivul sau substantive postverbale) sau realizarea discursului citant printr-un substantiv (discursul citat fiind legat prin că): (63) Pă d-o parte↓ e vorba dă cererea Clubului Român dă Presă de a-și verifica membrii și această operațiune e încheiată practic↓ (CORV, Dascălu Jinga 2002: 236) (64) Prima idee ce-i veni în minte fu de a rupe legăturile de amor ce avea cu calemgiul, singurul mijloc de a se pune în siguranță despre spionajul lui Păturică. (Ciocoii vechi și noi, Filimon 2005: 53) (65) […] propunerea de creare a unei organizații de tineret, așa cum au toate partidele serioase, fusese respinsă, sub pretextul că, prin natura lucrurilor, pensionarii nu pot fi tineri. (Simion liftnicul, Cimpoeșu 2011: 89) (66) După repetatele încredințări ale acestuia că el ar fi surugiul, amintirea începu a-i reveni cu încetul. (Mihai Vereanu, Negruzzi 1980: 377) (67) Postelnicul George rămăsese în opiniunea că Elena era culpabilă. (Elena, Bolintineanu, 1993: 193) (68) Zărindu-l odată la gară, luând Aradul, m-a cuprins o părere de rău copilărească la gândul că ar fi plecat pentru totdeauna prietenul necunoscut, omul care privea cu ochi duioși cerul, copacii, florile, copiii... (Craii de Curtea-Veche, Caragiale 2001: 75) (69) Totuși, pe baza unor observații sistematice, domnul Toma ajunsese la concluzia că, în concepția dumneaei, Binele era reprezentat de doamna Filofteia însăși, în vreme ce reprezentanții Răului erau: patronul magazinului unde lucra, diverși cumpărători cu pretenții exagerate, oamenii care merg cu autobuzul și nu-și cumpără bilet, un preot care nu-i dăduse împărtășanie, vecinii de la bloc împreună cu copiii lor obraznici, administratorul asociației de locatari și așa mai departe – de fapt, toți ceilalți. (Simion liftnicul, Cimpoeșu 2011: 19) (70) Principalul motiv pentru care minerii s-au strâns astăzi în fața Prefecturii este: anunțul că: de luna viitoare↑ nu vor mai fi recunoscute grupele întâi și doi pentru lucrătorii din cariere. (CORV, Dascălu Jinga 2002: 285) Discutând despre DN, Rosier se întreabă dacă putem privi această formă a raportării ca pe o specie a DI. Autoarea arată că aceste două tipuri de DR se apropie semantic, deoarece au în comun condensarea și omogenitatea, dar se diferențiază sintactic, pentru că DN nu admite completivă (Rosier 1999: 233). Există situații ce rămân ambigue și sunt dificil de încadrat aplicând criteriul semantic, așa cum se întâmplă în următoarele exemple: (71) În vreme ce urma convorbirea cu Săndulachi, Luțica era în boschetul cu lilieci și scria un răvaș lung fratelui ei. Ea îi vorbea despre dorul ce avea de a-l revedea, pe dânsul care acum avea să se întoarcă în sânul familiei, spre bucuria ei și a părinților, îi zicea cât de frumos îl găsește după portretul ce-i trimisese nu de mult, apoi despre ea însăși zicea că, ieșind din copilărie, acum este fată mare, că așa o consideră guvernanta sa pe care o iubește mult; despre viața de la țară, despre grădina ce acum era foarte frumoasă, despre florile ce le îngrijea ea singură și la urmă iarăși de nerăbdarea cu care îl așteaptă. Sfârșind de scris, ea se acufundă în aleele grădinei. (Mihai Vereanu, Negruzzi 1980: 349) (72) Deocamdată, tinerii noștri vecini ne-au vorbit despre conviețuirea lor cu membrii lotului în aceeași celulă și despre comportarea acestor oameni, care de pe o zi pe alta, din poziția de stăpâni absoluți cu drept de viață și de moarte asupra supușilor, se treziseră aruncați în închisoare, bucurându-se acum de statutul fostelor lor victime. (Închisoarea noastră cea de toate zilele, Ioanid 2013, vol. II: 29) Enunțuri precum „i-a vorbit despre dorul de a-l revedea” sau „i-a vorbit despre răbdarea cu care îl așteaptă” din (71) sunt mostre de DI sau de DN? Aplicarea criteriului sintactic trece astfel de secvențe în zona DI. În același timp, fragmentele de mai sus evidențiază și alte zone sensibile ale DI: el este o formă de raportare mai complexă decât ar lăsa să se înțeleagă exemple precum – Plec Ea a spus că pleacă, cu care teoria clasică ilustrează prezentarea DI, nu poate fi acoperit doar cu o discuție despre verba dicendi și completive, poate conține urme ale centrului deictic al raportatului („grădina ce acum era frumoasă”), ca și comentarii ale raportorului (gardienii condamnați se bucură de statutul fostelor lor victime), iar conținutul lui poate trimite atât la spusele raportatului, cât și la cunoștințe despre lume ale raportorului. Vom discuta pe rând aceste aspecte în cuprinsul secțiunii de față. Întorcându-ne la problema semnalată de Rosier, Marnette 2005 crede că principala problemă a DN este ridicată tocmai de demarcarea acestuia de DI. După cum observase și Rosier, atât DN, cât și DI pot să fie mai mult sau mai puțin concise, prin urmare nu este posibilă diferențierea lor după criterii semantice, cum ar fi gradul de sintetizare. Pentru a le discrimina, Marnette utilizează criteriul sintactic, pe care îl consideră singurul operativ, și include în DI toate construcțiile cu completivă, precum și structuri ca „propunerea de creare a unei organizații de tineret” sau „pretextul că pensionarii nu pot fi tineri”. Acest lucru înseamnă că, pe lângă astfel de construcții, ar trebui să considerăm DI enunțurile construite cu verba dicendi și pronume sau adverbe relative, precum cele din exemplele de mai jos, care actualizează structura verb declarativ + cum + P: (73) Cu vremea, micul danci crescu și, la vârsta de zece sau doisprezece ani, fiind foarte voinic și deosebit de deștept, fu ridicat la rangul de băiet la bufet, adică pus să învețe cum se spală farfuriile și cum se curăță tacâmurile și, mai ales, cum se mănâncă palme de la sofragiu și de la feciorii de sub acesta. (Amintiri, Rosetti 2013: 365) (în (73), secvența subliniată este DI, deoarece aici învățarea (= transmiterea de cunoștințe) este însoțită de (și presupune) un discurs, la care întreaga secvență face aluzie, în timp ce învățarea (= deprinderea cu o anumită situație) din secvența cum se mănâncă palme de la sofragiu și de la feciorii de sub acesta nu presupune cu necesitate un discurs) (74) Într-un rând, îl vizită I. Nicolau […], care îi povesti cum, vrând să meargă la Procov, se rătăcise prin pădure și orbecăise toată ziua până să iasă la liman. (Amintiri de la Viața Românească, Sevastos 2015: 14) (75) Anticarul nu pierdu ocazia să-i relateze pe larg cum venise Georgeoiu întâia oară la Capșa în căutarea poetului, știind că acesta trecea zilnic pe acolo, trebuia să semneze un contract important. (Galeria cu viță sălbatică, Țoiu 2011: 44) În plus, Marnette (2005) lărgește spectrul tipurilor de verbe care se construiesc cu DI din perspectiva teoriei clasice. Marnette are în vedere verbe precum a-și zice sau a se gândi, pe care le discută pentru că pot avea valori multiple. Astfel, primul poate fi folosit și pentru a reda o vorbire externă, iar celălalt poate trimite la un gând sau la o atitudine (adică are valoarea lui a crede). Marnette consideră că nu există niciun motiv pentru care aceste verbe, care în mod obișnuit sunt verbe cogitandi sau putandi să nu fie în același timp și verbe dicendi. Autoarea crede că există un continuum între verbele utilizate pentru a indica vorbirea externă, vorbirea internă (și gândurile) sau atitudinea locutorului raportat, care ar putea avea următoarea reprezentare (Marnette 2005: 54): vorbire externă vorbire internă/gânduri atitudine verba dicendi verba cogitandi verba putandi Polisemia inerentă a unor verbe precum a-și zice, a se gândi sau a crede este influențată de aspectul verbal (perfectiv, imperfectiv, iterativ, durativ) și de sintaxă (propoziție subordonată, construcție cu infinitivul, grup nominal). În contexte iterative sau perfective, de pildă, verbul a se gândi înclină mai mult către vorbirea internă, în timp ce în contextele imperfective sau durative, el înclină spre atitudine. Marnette consideră, prin urmare, că putem vorbi fără probleme despre discurs raportat (DI, în cazul de față), în exemple precum: (76) mă gândesc eventual dacă aș putea cumva↓ cam asta îmi umbla mie prin minte dimineață↑ să:: găsesc o optică MAI generală↑ în care chestia asta să intre ca un capitol știi↑ (IVLRA 2002: 43) (77) adică: fiind nepoată↑ N-AM considerat că <MARC ne desparte> adopțiune asta. (ibid.: 51) (78) <R dar eu sînt convinsă ori că au fost mînă în mînă↓ nu cred că nici aia nu ar fi pus chiar dacă era amantă↓ nu cred că i-ar fi făcut chestia asta> eu cred că au făcut-o EI de comun acord↓ (ibid.: 57) Dintre acestea, primul ar fi în ultimă instanță acceptat ca mostră de DI în teoria clasică, dar nu și ultimele două, motivul principal al respingerii fiind faptul că acestea nu au corespondente în DD, deoarece secvențe precum *Ea considera: „Ne desparte această adopțiune.” sau *Ea credea: „Ei au căzut cu toții de acord.” construiesc o stare de fapte imposibilă, cu dezacord semantic între ea considera, ea credea și secvența în DD care urmează. Este DI obținut din DD, prin aplicarea unor reguli de transformare? Ipoteza care explică derivarea DI din DD poate fi atacată din mai multe direcții; una dintre cele de care suntem interesați aici vine dinspre teoria generativ-transformațională, care susține că nu există o cale univocă de corespondență între DD și DI, cealaltă, aparținând lingviștilor Raphael Salkie și Susan Reed, subminează teoria consecuției timpurilor ca explicație pentru echivalarea timpurilor verbale din Do în DI. Ann Banfield arată că ipoteza amintită mai sus se lovește de mai multe obstacole, care sunt de două naturi. Primul dintre acestea privește dificultatea de a găsi o reprezentare convenabilă în structura profundă pentru anumite nume și adverbe, celălalt are în vedere faptul că anumite ambiguități de interpretare nu se găsesc decât în DI. Astfel, dacă DI ar deriva din DD, atunci ar trebui să fie posibilă o specificare formală a structurii DD pentru DI care conține pronume de persoana întâi și a doua; or, acest lucru nu este posibil. Un enunț în DI ca: (a) Ion a spus că eu pot fi egalul tău. poate deriva din oricare din enunțurile următoare (sau din altele asemănătoare): (i) „Eu sunt egalul tău.” (ii) „Tu ești egalul lui.” (iii) „Vasile este egalul lui Ștefan.” (iv) „Portarul este egalul ministrului.” În al doilea rând, faptul că în DI deicticele nu trimit la locul și/sau la momentul raportării discursului elimină posibilitatea de a le considera transformări ale deicticelor din DD. De exemplu, enunțul: (b) „Unde se afla el în această dimineață?” poate fi redat prin următoarele enunțuri în DI (sau prin altele asemănătoare): (i) Maria a întrebat unde se afla el în această dimineață. (ii) Maria a întrebat unde se afla el la 11 a. m. (iii) Maria a întrebat unde se afla el în dimineața zilei de marți. (iv) Maria a întrebat unde se afla el când a venit Ion. În sfârșit, grupurile nominale referențiale din DI au întotdeauna cel puțin o interpretare care contrazice ipoteza conform căreia ele ar deriva din DD. De exemplu, în enunțul: (c) Oedip a spus că mama sa este frumoasă. grupul nominal subliniat poate fi raportarea următoarelor secvențe (sau a altora similare): (i) „Mama mea este frumoasă.” (ii) „Iocasta este frumoasă.” (iii) „Regina Thebei este frumoasă.” (iv) „Doamna care trece acum pe sub portic este frumoasă.” caz în care ambiguitatea are la bază faptul că în DI raportorul poate utiliza fie grupul nominal utilizat de locutorul originar, fie secvențe care trimit (din punctul de vedere al raportorului) la același obiect la care referă secvența originară. Să considerăm următorul exemplu: (79) Kemal, care fusese cel dintâi primar al Medgidiei după ce trecuse Dobrogea de la turci la regat, se dusese la București și primise 10.000 de lei, o avere în banii de atunci, după ce îi bătuse obrazul prim-ministrului că vine el turc (sau tătar) să ceară bani de biserică pentru creștinii din Medgidia. (Medgidia, orașul de apoi, Teodorescu 2009: 131, subl. n.) Aici, raportorul subliniază (prin indecizia de alegere a termenului care identifică etnia locutorului raportat) natura de discurs construit a DI (raportorul redă ce presupune că a spus raportatul) și, implicit, imposibilitatea de a recupera din DI presupusul discurs originar (Vin eu, turc, să cer etc. sau Vin eu, tătar, să cer etc. ?) Este DI obținut din DD prin reguli de consecuție a timpurilor? Salkie și Reed își propun să ofere o explicație pentru posibilitățile specifice de interpretare a unor timpuri verbale din enunțuri precum John said that he was happy sau John will say that he is happy, deoarece în limba engleză „pare că sensurile timpurilor folosite în completivele verbelor care raportează spuse din trecut sunt restricționate, în timp ce sensurile timpurilor din completivele verbelor care raportează spuse din viitor sunt neobișnuite” (Salkie și Reed 1997: 320; subl. n.). Teoria clasică, bazată pe consecuția timpurilor, propune soluția unor reguli de corespondență între timpurile din DD și cele din DI. După o altă teorie (dual past tense hypothesis), limba engleză ar avea două forme de past tense: trecutul absolut, care arată că acțiunea se petrece înainte de momentul enunțării și trecutul relativ, care arată că acțiunea se petrece simultan cu acțiunea indicată de alt timp trecut din context. Ambele teorii consideră că, din moment ce problema se pune în legătură cu interpretarea timpurilor, soluția se află în gramatica timpurilor verbale, fiind, în esență, teorii semanticiste asupra DR. Salkie și Reed adoptă un punct de vedere diferit atât de cel tradițional, cât și de ipoteza bivalenței timpului trecut. O nouă explicație nu poate fi dată însă în afara unei teorii asupra DR, fenomen pentru care autorii oferă o definiție bazată pe noțiunea de sursă pragmatică. Modul în care autorii citați înțeleg DR în general și DI în special presupune o mutare a centrului de interes de pe ceea ce s-a spus (discursul, obiectul principal de interes în teoria clasică) pe cei care emit discursul (centru de interes pentru teoriile contemporane: locuteurs la Ducrot, pragmatic sources la Salkie și Reed). „O sursă pragmatică este un concept pe care interlocutorii îl asumă cu scopul de a utiliza și interpreta două tipuri de expresii lingvistice: expresiile deictice (pronume personale, timpuri verbale etc.) și expresii intensionale (cele ce implică lumi posibile, care nu sunt în mod necesar coextensive cu lumea reală).” (ibid.: 324) Numărul surselor pragmatice este diferit în funcție de tipul de discurs. Astfel, în timp ce în DN (Mi-a explicat problema.) există o singură sursă pragmatică, în DD există două surse pragmatice – locutorul raportor și locutorul raportat. Se pune însă întrebarea câte surse pragmatice există în DI. Salkie și Reed consideră că, în cazul acestui tip de discurs, lucrurile sunt mai complicate, deoarece definitoriu pentru acesta este raportul dinamic dintre cele două potențiale surse pragmatice, locutorul raportor și locutorul raportat. Teza pe care o susțin autorii citați este că DI reprezintă o colecție de strategii prin care locutorul raportor reduce responsabilitatea pragmatică a locutorului raportat. Printre aceste strategii, cei doi autori enumeră: încorporarea sintactică a discursului citat în discursul citant (legarea primului, pe poziția unui complement, printr-un element de relație care semnalează acest lucru); faptul că nu sunt folosite modele intonaționale specifice, ca în DD; utilizarea unor deictice care trimit mai degrabă spre raportor ca spre un centru deictic, decât spre raportat; ocurența unor verbe declarative care fac explicită forța ilocuționară a DR (a promite, a avertiza etc.), în loc de a o menține implicită, ca în DD. „Noi susținem că locutorul raportat nu dispare niciodată complet ca sursă pragmatică: acest lucru e adevărat chiar dacă locutorul raportat este nespecificat ori vag sau se afirmă în mod explicit că nu există, și chiar dacă toate expresiile deictice și intensionale îl presupun ca sursă pragmatică pe raportor. Faptul că această sursă pragmatică alternativă [a locutorului raportat] este uneori dificil de recuperat din conținutul spuselor nu anulează această afirmație (într-adevăr, povestitorii talentați pot îngreuna în mod deliberat recuperarea acestei surse pragmatice, pentru a obține anumite efecte narative).” (ibid.: 326) Unul dintre enunțurile tip analizate de către Salkie și Reed este (d) John said that he was happy. Aici, relația dintre momentele la care trimit verbul citant și verbul citat este una de simultaneitate (faptul de a fi fericit este simultan cu momentul la care trimite timpul verbului raportor) sau ar putea fi una de anterioritate (interpretare mai puțin preferabilă, dar care ar deveni singura posibilă dacă enunțul ar continua astfel: John said that he was happy the previous day); nu este posibilă însă o interpretare potrivit căreia relația la care ne referim să fie una de posterioritate (faptul de a fi fericit să fie localizat într-un moment viitor din punctul de vedere al locutorului raportat, dar trecut din cel al raportorului), deoarece această interpretare ar reduce la zero responsabilitatea pragmatică a locutorului raportat. Pentru a trimite la un moment care este viitor în raport cu timpul (trecut al) verbului raportor, limba română folosește în DI timpul viitor și nu viitorul anterior: (e) Ion mi-a spus că va fi fericit. este un enunț corect în limba română; nu însă și (f) *Ion mi-a spus că va fi fost fericit. Teoria clasică ar spune în acest caz că „în limba română sistemul temporal al verbelor nu este afectat de transpunerile dintr-un tip de vorbire în altul” (Mancaș 2005: 500) sau, cu alte cuvinte, că timpul verbului din DD este menținut în DI. Potrivit teoriei lui Salkie și Reed, însă, resursele gramaticale ale limbii române nu autorizează raportorul să păstreze în DI ambele surse pragmatice. Una dintre alegerile posibile ar fi eliminarea menționării explicite a locutorului raportat în calitatea lui de sursă pragmatică, fapt care ar presupune impunerea perspectivei locutorului raportor asupra relației dintre momentele la care trimit verbul citant și verbul citat, deci utilizarea viitorului anterior; cealaltă alegere ar însemna eliminarea menționării explicite a locutorului raportor, având drept consecință utilizarea viitorului. Dar statutul de sursă pragmatică a raportorului este implicit în DR; nimic nu se va pierde dacă va fi eliminată menționarea explicită a acestuia ca sursă pragmatică, așa încât aceasta din urmă va fi soluția aleasă. Prin urmare, în acest caz, limba română evidențiază în mod clar perspectiva locutorului raportat asupra relației temporale (faptul de a fi fericit este localizat într-un moment viitor din punctul de vedere al locutorului raportat, dar trecut din cel al raportorului). Teoria consecuției timpurilor prescrie o regulă formală de determinare a timpurilor verbale ale DI, plecând de la timpurile verbale ale DD, regulă care include o componentă morfologică și o componentă semantică. Componenta morfologică schimbă forma unor timpuri; astfel, dacă timpul verbului declarativ este altul decât trecutul, în completivă va fi păstrat timpul enunțului originar. (g) I promise I will come. Dacă timpul verbului declarativ este însă trecutul, în completivă timpul enunțului originar va fi echivalat în trecut (backshifted into the past): (h) We told them she would be there. Componenta semantică schimbă sensul unor timpuri; astfel, în (h), would este corespondentul lui will, care, conform primei părți a regulii, este echivalat în trecut; cu toate acestea, cea de-a doua parte a regulii prevede că would va păstra sensul formei originare, will. Deși pretinde că oferă o explicație formală pentru faptul că în engleză timpurile din DI funcționează în moduri neobișnuite, pentru unele tipuri de exemple teoria consecuției timpurilor nu poate furniza decât o explicație pragmatică a folosirii timpurilor. Astfel, dacă Ruby a spus „I like snakes”, raportorul poate reda acest enunț în două moduri: (i) Ruby said that she liked snakes. (j) Ruby said that she likes snakes. După cum se observă, teoria clasică poate procura o explicație pentru felul în care se petrec lucrurile în (i), unde motivul apariției preteritului în completivă este pus pe seama prezenței aceluiași timp în regentă, dar nu poate explica de ce (j) este de asemenea corectă, decât dacă precizează că raportorul va alege (j) și nu (i) în cazul în care știe că lui Ruby îi plac în continuare șerpii. Or, aceasta înseamnă să fii de acord că în cazul lui (j) componenta morfologică a regulii nu funcționează și că explicația trebuie să fie de altă natură, în timp ce componenta semantică se aplică firesc. Pe de altă parte, după teoria clasică, dat fiind că în (i) sensul lui liked este păstrat din enunțul originar, fiind, așadar, prezentul, enunțurile (i) și (j) sunt echivalente, ceea ce este fals – timpul din (j) este prezent absolut, pe când în (i) avem un prezent relativ. Altă excepție de la regulile teoriei clasice are ca obiect faptul că un simple past din enunțul originar poate fi raportat în DI fie printr-un simple past, fie printr-un past perfect: (k) Joe said: „I went to London yesterday.” (l) Joe said that he had been to London the previous day. (m) Joe said that he went to London the previous day. Teoria clasică propune următoarea rezolvare pentru această problemă: scoate din discuție pe (m), arătând că enunțurile al căror timp originar este trecutul nu cad sub incidența componentei morfologice, astfel că timpul trecut din (k) nu mai poate fi echivalat în trecut la raportarea acestuia și găsește că în (l) avem a face cu o regulă a discursului, care nu este specifică DR, regulă care prevede că past tense va fi înlocuit prin past perfect atunci când există un punct de referință în trecut, stabilit contextual. Problema aici este faptul că partea semantică a regulii de corespondență nu se aplică în (l). Componenta semantică a regulii spune că sensul timpului echivalat în trecut se schimbă din absolut în relativ, deci că had been ar trebui înțeles în raport cu timpul în care vorbește Joe; doar că had been, fiind un pluperfect, are întotdeauna sensul unui timp relativ, deci, în acest caz, aplicarea componentei semantice este inutilă. „Din punctul nostru de vedere, cea mai importantă problemă este faptul că regula discursului subminează întreaga fundație a ipotezei susținute de teoria clasică. Dacă un singur caz de echivalare în trecut poate fi scos de sub regula teoriei clasice și subordonat unui principiu pragmatic, merită să ne întrebăm dacă acest lucru nu poate fi făcut pentru toate cazurile de echivalare în trecut.” (ibid.: 338) La toate acestea se adaugă și alte excepții de la regula corespondenței, de pildă faptul că fenomenul de echivalare în trecut apare uneori după verbe declarative care nu sunt la trecut (I remember telling you that Gabriel liked snakes) sau că același fenomen nu este în mod necesar condiționat de ocurența unui verb de declarație (Because they were certain that the economy would recover, the government raised taxes) Concluzia autorilor este că „ipoteza unei legături între discursul direct și discursul indirect nu poate fi susținută.” (ibid.: 339). Reformularea definiției DI în termenii gramaticii generativ-transformaționale Ann Banfield face distincția dintre E (engl. Expression), simbol inițial, nod nerecursiv, care prescrie formarea unor construcții ce nu pot fi încastrate și nici derivate prin transformare, și nodul S (engl. Sentence), recursiv, de la care structurile încep să fie încastrate. Prin urmare, o propoziție în DD va fi un E, pe când una în DI, un S. Sunt astfel excluse din DI, ca de altfel din toate structurile încastrate, elementele care sunt obligatoriu guvernate de regulile ce pleacă dintr-un nod E și nu pot fi guvernate de un nod S. Spre deosebire de cele din nodul E, regulile de rescriere ale lui S pot forma propoziții logice; se înțelege astfel de ce doar expansiunile lui E în care E domină un nod S sunt susceptibile de a căpăta valoare de adevăr; altfel, nu poate fi vorba decât despre expresii pur subiective, care nu asertează nimic. Dacă a avea valoare de adevăr este o proprietate a propozițiilor, faptul că expresiile pur subiective nu pot avea valoare de adevăr poate fi văzut ca o consecință a sintaxei lor nonpropoziționale. Dacă, urmându-l pe Frege, vom spune că valoarea de adevăr a unei fraze o constituie referința, tot ceea ce ține de E și nu de S are ca referință subiectivitatea. În consecință, S al DI raportează conținutul propozițional al discursului citat, pe când E face mai mult de atât: raportează și expresia. Banfield definește DD, DI și DIL verificând pentru fiecare dintre ele posibilitatea apariției unor construcții a căror prezență într-un anumit discurs este un indice al subiectivității acestuia. Astfel, conform regulilor prescrise de Banfield, ar fi excluse din DI (cu toate că pot apărea în DD sau în DIL): a. topicalizările: *Maria a remarcat că un ignorant el este totuși. b. dislocările la dreapta: *Ea spuse că este foarte frumos acest anotimp, primăvara. c. exclamațiile: *Ea spuse că da, aceasta este dragostea. d. repetițiile și ezitările: *El protestă, spunând că dar..., dar.... e. frazele incomplete: *Ea spuse cu emfază că nu și regina Angliei. f. vocativele și imperativele: Ea îl strigă, spunându-i că *Ioane vino înapoi. g. secvențele de discurs citat performate în altă limbă decât cea a discursului citant: *Atunci Caesar a spus că alea iacta est. h. adverbele orientate către interlocutor: *El spuse că, fie vorba între ei, Maria minte cu nerușinare. În același timp, Banfield susține că pot apărea exclusiv în DD: i. întrebările ecou (–Cum te simți? –Cum mă simt?, pentru care vezi comentariile ce însoțesc exemplele (145) și (185)), interogativele directe, propozițiile exclamative; j. elementele unor clase lexicale care exprimă poziția sau atitudinea locutorului originar (precum termenii de apreciere calitativă, termenii evaluativi sau care indică rudenia); k. deicticele de timp și de loc care se referă la circumstanțele în care a avut loc enunțarea originară. Printre criteriile după care autoarea citată împarte și caracterizează principalele forme de DR apar deci următoarele: 1. absența/prezența unor structuri care sunt mărci ale subiectivității (DI vs. DD și DIL); 2. dependența/independența sintactică (DI vs. DD și DIL). Plecând de la dependența/independența sintactică a DI, respectiv DD, Banfield formulează o regulă semantică pentru discriminarea lor, numită și regula unicității subiectului stării de conștiință: „Pentru fiecare expresie (E) există un referent unic pentru eu (locutorul) și un referent unic pentru tu (interlocutorul).” (Banfield 1995: 206) Astfel, DD, care juxtapune două E (discursul citant și discursul citat) va avea câte un locutor pentru fiecare eu, în timp ce DI, care este un S, nu va avea decât unul singur. Important este aici faptul că în interiorul frazei citate direct (i.e. ceea ce rămâne din discursul direct dacă îndepărtăm discursul citant) nu putem avea mai mulți referenți pentru ocurențele lui eu, sau altfel spus, mai multe puncte de vedere; regula neagă faptul că fraza citată direct ar putea fi polifonică. Din această perspectivă, același lucru se poate spune și despre DI, care ar fi epurat de orice prezență a locutorului citat și monopolizat de locutorul raportor. DI, modalitate versatilă de raportare Modul excesiv de formal în care teoria clasică definește DI, privindu-l ca pe un mod de redare polarizat, rezultat al aplicării unor reguli sintactice și semantice, dominat de raportor și din care urmele locutorului raportat au fost eliminate (fapt care conferă DI o „omogenitate” enunțiativă care îi este caracteristică) a fost contestat încă din 1929, odată cu apariția lucrării lui M.M. Bahtin, Marxismul și filozofia limbajului. Încercând să circumscrie domeniul unei discipline ale cărei premise le discută aici și pe care el o numește metalingvistika, Bahtin crede că aceasta ar trebui să aibă următoarele obiecte de studiu: „(1) formele și tipurile interacțiunii verbale, văzute în legătură directă cu condițiile lor concrete; (2) formele enunțurilor particulare, ale activităților de enunțare particulare, ca elemente ale unei interacțiuni strâns legate […]; (3) reexaminarea, pe acest nou fundament, a formelor de limbă în aspectul lor lingvistic obișnuit.” (Bakhtin 1996a: 95-96) Cuvântul cheie în formularea primelor două obiective pe care autorul le fixează științei nou create este interacțiune. Am văzut la discursul direct faptul că Bahtin înțelege această modalitate de raportare ca pe un fenomen dinamic, în care discursul cadru (al raportorului) și discursul citat în DD interacționează, pentru că fiecare dintre ele poate invada teritoriul celuilalt, creând în acest fel diferite configurații de DD. Autorul citat descrie DI într-un mod similar; astfel, el este de acord că esența DI constă în transmiterea analitică a spuselor unui terț, dar consideră că există două direcții în care această tendință poate merge și, prin urmare, există două tipuri de „modificări ale modelului DI” (Bakhtin 1996a: 130). Prima direcție poate fi identificată în secvențele de DI în care analiza și modificările efectuate de raportor au în vedere structura referențială a enunțului, conținutul acestuia (ce spune locutorul citat), ca în exemplul (80), unde naratorul transmite în DI două dintre argumentele cu care M. Kogălniceanu răspunde, într-un discurs ținut în Camera Moldovei, acuzațiilor aduse de opoziție guvernului din care făcea parte. (80) Acestor capete de acuzație el a răspuns în cursul a trei șădinți, cuvintele sale cele mai de samă fiind acele rostite în șădința de la 11 fevruar 1860, care ar trebui să fie înscrise în inima oricărui român. La acuzațiile mai mărunte, cum erau: supunerea proprietarilor la contribuție cătră cutiile sătești, a răspuns că proprietarul face parte din comună, că cheltuielile cutiei sătești pentru facerea podurilor, plata Monitorului, salarul vornicului și al scriitorului erau mai mult în folosul proprietarului. În ce privește închisorile sătești, făcute de săteni pe calea beilicului, a zis că bataia desființându-se, ea trebuie, vrând, nevrând înlocuită prin alt chip de a pedepsi delictele; iar dacă a înființat fără lege județele sătești, a făcut-o în scop de a scăpa, în sfârșit, pe țaran de judecata proprietarului, prea adesa totodată judecător și împricinat în cauză. (Amintiri, Rosetti 2013: 380) Cea de-a doua direcție acoperă cazurile în care analiza și modificările făcute au în vedere modalitățile de performare a enunțului, forma acestuia (cum spune locutorul), ca în (81): (81) Conache a spus tatei că pleacă și el la Ieși și i-a propus să facă drumul împreună, în trăsura lui, ceea ce tata a primit, neputându-și închipui că un boier mare și bogat ca Conache, oricât de zgârcit era, să călătorească altfel decât toți boierii, chiar ca și mulți boiernași: în trăsură bună și cu cai buni. Dezamăgirea lui a fost mare când a tras la scară trăsura lui Conache: o brașoveancă rău aninată pe răzoare păcătoase, acoperită cu coviltir de piele cârpit în multe locuri, cu scaun al cărui acoperiș de cit era rupt ferfeniță. Dar și mai păcătoși erau caii: opt mârțoage slabe, care păreau să nu fi făcut încă până atunci cunoștința săcelii, cu hamuri de frânghie, înnodate în multe locuri, iar pe cei doi șăuași șăle de lemn acoperite cu câte un poclad rupt și grețos, de la care spânzurau, atârnate iarăși de frânghii, niște scări de lemn, și, ca surugii, doi țigani negri ca fundul ceaunului, cu hainele zdrențuite, cu ciubotele rupte, ținând în mână niște bice, de frânghie și ele. (ibid.: 114, subl. aut.) În acest exemplu, un segment ca „i-a propus să facă drumul împreună, în trăsura lui” pune altfel de probleme decât secvențele în DI din fragmentul precedent; dacă în (80) raportorul reține idei, în (81) el aude termeni, cărora le reproșează inadecvarea. Naratorul îl citează pe Răducanu Rosetti, care îl citează pe Costache Conachi, într-o relatare în care cel dintâi susține punctul de vedere al celui de-al doilea, iar acesta se distanțează de discursul celui din urmă, printr-o descriere alternativă a realității. „Ceea ce Conachi numea trăsură, cai și surugii erau după Răducanu o brașoveancă, două mârțoage și doi țigani cu haine zdrențuite”) – astfel s-ar putea rescrie DI din (81). Există așadar două dimensiuni care sunt variabile în DI: pe de o parte, fidelitatea față de forma enunțului originar, pe de alta, procesarea conținutului acestuia. În primul caz, raportorul păstrează forma lingvistică a enunțului raportat, dar o adaptează la propriul său centru deictic, în cel de-al doilea, el „alterează forma enunțului originar, căruia îi reține sensul, dar un sens pe care îl recuperează din cunoștințele sale despre lume și care poate cuprinde deducții ce îi sunt străine locutorului raportat.” (Coulmas 1986: 5) DI nu este o simplă alternativă la DD, ci un ansamblu de modalități de redare a spuselor unui terț; combinarea acestor două dimensiuni ale variației fac din DI un mod versatil de redare a spuselor. În interiorul primei direcții, de pildă, prelucrarea deicticelor se poate manifesta în diferite grade, mergând de la păstrarea centrului deictic al locutorului raportat (versantul spre DIL), până la înlocuirea acestuia cu centrul deictic al raportorului (versantul spre forme de DI din care locutorul raportat pare că a fost eliminat complet, ceea ce nu se întâmplă însă niciodată, așa cum susține teoria surselor pragmatice, dezvoltată de Salkie și Reed). Există cercetători care consideră calcularea mărcilor deictice drept principalul (dacă nu chiar singurul) criteriu de diferențiere între DD și DI, având în vedere multitudinea formelor sub care aceste două modele pot apărea: „Procedeele sintactice folosite pentru fiecare dintre acestea două [DD și DI] pot fi foarte variate, iar această opoziție de bază nu are sens decât dacă este fundamentată pe criterii enunțiative: pot fi considerate ca fiind directe modalitățile discursului raportat în care toate mărcile enunțiative sunt calculate prin raportare la situația de discurs originară; dacă însă una singură dintre aceste mărci este calculată într-un mod diferit, fie anaforic, prin raportare la contextul introductiv, fie deictic, prin raportare la situația de enunțare a raportorului, fie, în sfârșit, într-un mod mixt, adică în situația în care nu toate mărcile enunțării pot fi calculate prin raportare la situația discursivă originară, putem vorbi despre discurs indirect.” (Bruña-Cuevas: 28, subl. aut.) Poate nu vom sublinia niciodată îndeajuns ambiguitatea și eterogenitatea constitutivă a DI, care nu este un produs omogen al activității de raportare, ci un spațiu în care raportarea spuselor este concurată de indicarea sensului vehiculat de enunț, iar evidențierea componentei locuționare a discursului obiect este subminată de necesitatea de a transmite componenta ilocuționară și inferențială a acestuia, ca în următorul exemplu: (82) Profitând de clipa de nehotărâre a șefului de escortă și până ca acesta să-și revină din nedumerire, [avocatul Benea] a mai spus: „Am obligația să iau contact cu clienta mea M.C.” Și în câteva cuvinte spuse repede, dar privind insistent la mine și la Titi, a explicat că apărarea clientei lui nu prezintă nicio dificultate, deoarece în momentul când se făcuse vinovată de delictul de „favorizare de infractor”, ajutându-ne în timpul evadării, nu avusese cunoștință de crima cu caracter politic pe care o săvârșisem și pentru care fusesem condamnat la douăzeci de ani de muncă silnică. Atât a apucat să spună. Între timp, șeful escortei se dezmeticise și îl luă din scurt pe Benea, cerându-i autorizația de vizitare a deținuților, pe care bineînțeles că acesta nu o avea. A fost deci nevoit să bată în retragere. A ieșit din încăpere cu aceeași prestanță puțin teatrală cu care își făcuse și apariția, promițând să reclame superiorilor dificultățile întâmpinate cu garda. Ceea ce voise însă să spună fusese spus, iar noi înțelesesem: cazul lui M.C. trebuia să rămână în limitele stricte ale articolului de lege care se ocupa de „delictul de favorizare de infractor” și deci de „omisiune de enunț”. Mesajul lui Benea fusese clar. Nu trebuia să iasă la iveală că M.C. ar fi știut că Titi și cu mine eram condamnați pentru „crimă de înaltă trădare”, ceea ce ar fi implicat-o într-o cauză politică, încadrată într-un alt articol de lege, cu consecințe mult mai grave. (Închisoarea noastră cea de toate zilele, Ioanid 2013, vol II: 36) Astfel, în (82), prima secvența subliniată redă spusele avocatului Benea, care au forma unor aserțiuni (din mai multe motive, apărarea clientei sale nu prezintă dificultăți etc.). Prin chiar aceste afirmații aparent banale, prin care avocatul face caz de meritele sale, dând scurtei sale intervenții un caracter teatral și fanfaron, el transmite clienților săi, în prezența gardienilor și fără ca aceștia să înțeleagă adevăratul conținut al spuselor, informații privind declarațiile pe care aceștia trebuie să le facă într-un proces în care urmau să compară ca acuzați și ca martori. Sensul mesajului său este redat în ultimele secvențe subliniate în fragmentul de mai sus. Chiar dacă secvența finală este, formal, în DIL, aceasta nu ne poate împiedica să observăm că DI este un construct eterogen, ce poate raporta fie componenta locuționară, fie componenta ilocuționară (și inferențială) a enunțului, fie pe ambele. Vom vedea că interpretarea pe care raportorul-narator o dă spuselor raportatului (interpretare care echivalează cu identificarea forței ilocuționare a mesajului transmis de locutorul raportat) este una dintre sursele DIL ilocuționar, specie în care intră ultimul pasaj din (82), formă a DIL diferită de DIL locuționar, ce corespunde redării componentei locuționare a discursului obiect. Regula , prescrisă de Banfield, nu poate fi susținută așadar cu argumente convingătoare: „Afirmând […] că DI nu poate fi dominat decât de un singur locutor și că lasă să se audă o singură voce, Banfield atribuie de facto această voce raportorului, în pofida polifoniei evidente a fenomenelor expresive, asumate uneori de discursul citant, uneori de discursul citat, iar alteori de amândouă. Voința de a opune în mod ireductibil cele două discursuri falsifică înțelegerea și receptarea faptelor.” (Rosier 1999: 224-225) De fapt, DI poate încălca toate regulile impuse de decalogul lui Banfield, atât pe cele sintactico-semantice prescrise de modelul abstract (în care DI este înțeles ca modalitate de redare strict interpretativă, specie de DR al cărei scop este raportarea conținutului propozițional și nu a formei), cât și regulile de natură mimetică, ce stabilesc apariția anumitor elemente doar în DD și DIL. Sintetizând modul în care Bahtin înțelege natura DI (în care factorul determinant este dialogul dintre raportor și enunțul pe care acesta îl raportează), Bernard Combettes face următoarea remarcă: „Dacă DI nu poate fi considerat ca „derivat” din DD, aceasta se întâmplă nu pentru că anumite transformări ar fi obligatorii, ci pentru că există, față de discursul unui terț, o luare de poziție, la fel de imediată în cazul DD ca și în cel al DI: și unul și celălalt pot fi mai mult sau mai puțin „fidele” sau „obiective”, sau, dimpotrivă, se pot îndepărta de discursul inițial. (Combettes 1989: 116) Prin urmare, așa cum DD poate parafraza discursul originar la care trimite, ca în (83): (83) – Să scoți o revistă! Nu mai merge așa, X, Y, Z, în Foaie de varză, în Rătăciri literare, în Zi-i pe nume, otrăvesc tineretul, falsifică gustul literar, buimăcesc opinia publică. N-ai dreptul… Ai datoria… Ar fi o crimă… (Amintiri de la Viața Românească, Sevastos 2015: 27), DI îl poate reda pe acesta cu exactitate (așa cum se întâmplă în exemplele de modalizare autonimă care vizează cuvinte sau în DI care păstrează insule textuale), ca în următoarele exemple: (84) Vodă, cum intră, merse de-i sărută mâna, întrebând-o cum se mai simte; apoi, întorcându-se la mine, îmi mulțămi că viu să țin tovărășie acestui înger nenorocit, după cum o numea el. (Suvenire contimpurane, Sion 2014: 59, subl. aut.) (85) El, pur și simplu, nu voise „să introducă între ei o hârtie” – propriile lui cuvinte –, o hârtie conținând în ea, prin însuși faptul că ar fi dat-o, termenele îndoielii […] (Galeria cu viță sălbatică, Țoiu 2011: 54, subl. n.) (86) Dar doamna, fosta amantă a lui Șerban Cantacuzino, mai lacomă și mai zgârcită decât soțul ei, nu a voit să deie bani, zicând că „întâi să scoată pe vodă și apoi va da bani”. (Amintiri, Rosetti 2013: 27) Sternberg 1991 oferă mai multe exemple din limba engleză în care apar elemente care ar fi prohibite din DI dacă luăm în considerare modelul lui Banfield; iată câteva exemple pentru limba română (toate sublinierile ne aparțin): topicalizări: (87) Așa fiind, atunci când Al. Pal. […] mă întreabă dacă socotesc că Vulturescu se poate mântui, îi răspund fără șovăială că speța mi se pare a se încadra în textul de la Romani 2, 12-16 și că în consecință Vulturescu va fi judecat după propria-i lege. (Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia, Steinhardt 2012: 305-306) (88) Ceru să-i facă părinții partea ce i să cădea Și împrotiva voinții să nu-i facă, ci să-i dea, Zicând că cu a ei parte are a se ritera, Să trăiască într-o parte, fără a-i mai supăra. (Povestea vorbii, Pann 1963, vol.2: 139) termeni evaluativi: (89) ursul a aflacă vulpea a făcut…rost de pește și…a zîs că de unde-a făcurozde pește, să-i dea șilui, că tare mai rîmnește. (TDO: 3) (90) Așa cu toții dodată la un cârciumar mergând Îi deteră-n mână toate, învățându-l și zicând Crapul să-l curețe bine, să-l cresteze frumușel Să-i puie piper și sare, ș-untdelemnul peste el Și cu o tavă să-l ducă să se frigă la coptor, În loc de apă turnându-i pe dasupra vinișor… (Povestea vorbii, Pann 1963, vol.2: 59-60) adverbe (sau replici întregi) orientate către interlocutor: (91) Așa stam și tăifăsuiam cu dr.-ul Al-G. la Jilava, și nici nu mai știam unde ne aflăm, iar eu mai spuneam că numai creștinismul e dragoste și împlinire și doctorul zicea că desigur așa e, însă că din budism și hinduism eu nu înțeleg nimic și ce ne păsa nouă de vuietul din cameră și de caralii și de comunism și de osândă și de pușcărie și cine era mai fericit ca noi. (Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia, Steinhardt 2012: 248) exclamative și interogative: (92) Și-apoi nu-mi spun oare mereu ce frumoși au fost anii noștri de studenție și ce neîncetat înviorătoare prietenia noastră […]? (ibid.: 148) (93) Concluzia pe care au tras-o de aici unii cugetători […] este că, de vreme ce Dumnezeu e dincolo de bine și de rău, de ce trebuie oare să fim noi, credincioșii Lui (ori măcar cei evoluați), altminteri decât El […] ? (ibid.: 59) (94) Dar când șefuleasa i-a spus că cei care-l bătuseră pe Fănică al ei erau legionari și că băieții de prăvălie care dăduseră foc blănăriei erau tot legionari, a întrebat-o Virginica de ce nu chemase șeful gării jandarmii, cum îl rugase? (Medgidia, orașul de apoi, Teodorescu 2009: 25) deictice: (95) Apoi, cu un gest brusc, scoate un revolver din sân și-l întreabă pe călugăr ce-ar putea să facă cu arma aceasta pe care a izbutit s-o tăinuiască. (Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia, Steinhardt 2012: 346) (96) Însă mai nainte cu o zi au trimis Tomșa olăcari înaintea lui Vișnovețschii, dându-i véste cu înșelăciune cum mâine dimineață vor ieși boierii toți înainte-i, de i să vor închina și vor mérge cu toții asupra lui Dispot. (Letopisețul Țărâi Moldovei, Ureche 2007: 230) (97) Odobescu îi răspunse că nu are nici un secret pentru camarazii săi și, dacă are cevași să-i zică, să-i spuie acum! (Amintirile colonelului Lăcusteanu, Lăcusteanu 2015: 156-157) (98) I-au răspuns Solomon că s-au priimit și diseară îl va transmite la toți ofițerii regimentului. (ibid.: 129) secvențe de discurs citat performate în altă limbă decât cea a discursului citant: (99) I-am declarat „l’ancien répertoire”, sunt un tânăr diletant, personaj discret și valoros și en somme am pledat cu entuziasm cauza mea: să fiu un greluchon, amant de coeur. (Corespondență, Caragiale 2001: 533) (100) I-am spus că aș encu… moartă chiar, par devant et par derriére. (ibid.: 537) (101) Hortense ensorcelează pe Chrissoveloni, excursionând în auto-ul acelui levantin, într-un cuvânt se amuzează la desperare zicând că la vie est courte mais bonne. (ibid.: 537) (102) […] și când m-am privit în fața acelor portrete somptuoase, mi-am adus aminte și că sunt cel dintâi și cel mai mândru senior și că je dois bouter en avant sans défaillance, sans jamais „déffaillir”. (ibid.: 540) formule de adresare, grade de rudenie, hipocoristice: (103) I s-a făcut întrebare, Și el iară a răspuns Că l-a văzut i se pare Alde nea Stan pe ascuns. (Fabule și istorioare, Pann 1963, vol.1: 447-448) (104) Și-a întrebat-o că unde să duĉe așa de noapti. Șiia a spus că să duĉe pila bunicuța. Și iaa zăz [k] antrăba_lupu că undi șadi bunicuța? (TDO: 89) fraze incomplete: (105) Virginica ar fi vrut să-i mai spună ceva, că o nimerise tocmai când, dar Fănică al ei, nădușit, adormise. (Medgidia, orașul de apoi, Teodorescu 2009: 77) Indiferent de registrul limbii în care apar, exemplele de mai sus nu sunt imposibile și nici rău formate, așa cum ar indica frazele în DI prohibite de Banfield, pentru care toate exemplele citate ar fi mostre de agramaticalitate. Unele dintre aceste manifestări ale DI sunt probabil mai firești în limba română decât în altele (precum cele în care apar topicalizări, obișnuite și normale chiar în exemple de limbă literară), altele apar frecvent în limba populară (precum cele care conservă deictice, secvențe exclamative, interogații care își păstrează intonația), în sfârșit altele sunt motivate pragmatic (hipocoristicul din (104) păstrează în secvența de DI perspectiva locutorului raportat și este folosit de lup ca mijloc de seducție, deicticul aceasta din (95) provoacă surpriza și pregătește poanta anecdotei, efecte care s-ar pierde dacă l-am înlocui prin aceea). Deși pot fi comentate din punctul de vedere al normei literare, ele nu sunt respinse de norma lingvistică a limbii române. În ultima categorie amintită, a formelor motivate pragmatic, ar putea intra și (104), care conservă intonația interogativă originară, procedeu de redare numit discurs indirect intonat direct. DIID a fost semnalat de Golopenția, care îl consideră o „contaminare petrecută între vorbirea indirectă și vorbirea directă legată” (Golopenția 1959: 595), fenomen specific oralității. Există două tipuri de DIID, după criteriul modului în care sunt tratate cele două tipuri de interogative din discursul originar: o interogativă totală, al cărei semn în DI este dacă, beneficiază în DIID de că: Ai fost acolo? → L-a întrebat că a fost acolo?; o interogativă parțială, care în DI păstrează pronumele sau adverbul interogativ, în DIID capătă un că superfluu: Unde ai fost? → L-a întrebat că unde a fost? Interesant este însă faptul că această formă de redare a interogativelor poate funcționa ca modalitate prin care locutorul raportor induce un dialog cu interlocutorul său: (106) mă-ntreabă toată lumea că dă une mai sînt? cumantrăiit ieu aniăștia/că mi-a arzdouo case?// mi-a ars o cas-aiiĉașa/la drum/uite-aveam cas-așa la drum/acu amfăcut alta// (TDM I: 132) Astfel, în (106) există o legătură între intonația ascendentă a interogativelor redate în DIID și felul în care au fost receptate întrebările originare de către locutorul raportor: faptul că a fost întrebat și în același timp compătimit de către interlocutorul din situația de comunicare originară. Raportorul enunță, deci, prin chiar modul în care redă întrebările respective, faptul că este de compătimit și, eventual, de admirat – lucru pe care nu îl putea face decât folosind DIID. Această formă se justifică, prin urmare, contextual și este un mijloc puternic prin care locutorul raportor își atinge unul dintre obiectivele conversaționale – manipularea atitudinii pe care interlocutorul său o poate avea față de spusele raportate, prin utilizarea de către raportor a vocii (adică a intonației) locutorului raportat. Din acest punct de vedere, am putea spune, împreună cu autoarea mai sus citată, că DIID este „corespondentul – pe plan vorbit – al vorbirii indirecte libere” din literatura cultă. (ibid.: 596). O grilă sofisticată de evaluare a modalităților de raportare și reprezentare propune Wolf Schmid. Spre deosebire de Bahtin, pentru care DI este fie rezultatul analizei conținutului, fie cel al analizei formei unui discurs originar, Wolf Schmid definește DI în termeni de proximitate/distanță față de textul naratorului sau textul personajului. Schmid propune cinci parametri ai perspectivei (percepție, ideologie, spațiu, timp și limbaj) și patru elemente de diferențiere între textul naratorului și textul personajului (tematic, ideologic, gramatical și stilistic). Din combinarea acestora, rezultă opt factori în legătură cu care poate fi evaluat gradul de interferență textuală al unei secvențe de discurs narativ: 1. factorul tematic, 2. factorul ideologic și evaluativ, 3. trăsăturile gramaticale ale persoanei, 4. trăsăturile gramaticale ale timpului, 5. trăsăturile gramaticale ale sistemului de orientare, 6. trăsături ale funcțiilor limbajului (de reprezentare, expresivă, de apel), 7. trăsături stilistice ale lexicului și 8. trăsături stilistice ale sintaxei. Fiecare dintre acești factori poate fi realizat în textul naratorial, în textul personajului, în niciunul dintre acestea sau în ambele; în ultimele două situații vorbim despre neutralizarea dintre textul personajului și textul naratorial. Schmid distinge trei varietăți ale DI: discursul indirect naratorial, discursul indirect al personajului și discursul indirect autonom. Discursul indirect naratorial (engl. narratorial indirect discourse) se caracterizează prin modificarea avansată a discursului personajului, manifestată prin prelucrarea analitică a temei și asimilarea stilistică a discursului personajului în textul naratorial; toate trăsăturile, cu excepția temei și a evaluării (adică factorii 1 și 2), tind către textul naratorial: (107) Golescu termina scrisoarea rugând pe consul să îndemne pe Moruzi să plece chiar în acea zi și să treacă frontiera cel mai târziu la ora 8, mai adăugând că întoarcerea în țară îi este interzisă, iar un refuz din partea lui ar avea drept urmare măsuri energice din partea guvernului. (Amintiri, Rosetti 2013: 471) În exemplul de mai sus, redat în discurs indirect naratorial, sistemul de orientare („în acea zi”), funcțiile limbajului (la care fac trimitere în text verbele a îndemna sau a interzice) și lexicul aparțin naratorului. În discursul indirect al personajului (engl. figural indirect discourse), naratorul prezintă discursul personajului cu toate idiosincraziile acestuia, în forma stilistică autentică și cu trăsăturile sintactice păstrate: (108) Când a rămas singură cu el în camera-sufragerie din casa mătușilor, grăsuțul negricios i-a spus că să nu se miște el de-aici, o domnișoară ca ea era tot ce-și dorea, dinainte s-o cunoască. (Medgidia, orașul de apoi, Teodorescu 2009: 11-12) Astfel, în (108), sistemul de orientare (deicticul „aici”), funcțiile limbajului (expresivă), lexicul și sintaxa aparțin personajului (numit în text grăsuțul negricios). Impregnarea DI cu textul personajului și cu trăsăturile acestuia poate merge mai departe, astfel încât normele gramaticale și sintactice ale DI sunt încălcate, iar acesta ajunge să accepte trăsăturile constitutive ale DD (marcarea grafică, utilizarea persoanei întâi și a doua); în acest caz ne aflăm în prezența unui discurs indirect autonom (engl. autonomous indirect discourse): (109) Alteori, pe la miezul nopții, mă pomenesc cu câte un bilet de la ministerul de interne (era Iancu Filipescu), prin care îmi scria că muscalii au luat brutăriile să facă pâine pentru soldați și mâine orașul nu are pâine, și ce este de făcut? (Amintirile colonelului Lăcusteanu, Lăcusteanu 2015: 177) (110) Dis-de-dimineață, d. Stavrache, tremurând de friguri, era la popa satului, rugându-l să vie negreșit până seara să-i facă sfeștanie acasă. (În vreme de război, Caragiale 2000: 1136) În exemplele de mai sus, discursul citant este invadat de elemente care indică păstrarea centrului deictic al locutorului raportat, precum deicticele mâine, seara, acasă, adverbul negreșit (orientat spre interlocutor) sau conturul intonațional al interogativei directe ce este de făcut? *** Aplicație. Radu Rosetti, Amintiri O bună parte a memoriilor lui Radu Rosetti își are sursa în informații „auzite de la alții” (cum se și numește unul dintre volumele Amintirilor). Naratorul se servește de mai multe izvoare (genealogii, cronici, biografii, documente administrative, tradiția orală a familiei etc.) pentru a ne spune istoria Rosetteștilor, care se împletește cu istoria Moldovei și apoi cu a Principatelor Unite, izvoare pe care nu ezită să le numească ori de câte ori are ocazia; de aici o bogată utilizare în nararea evenimentelor a speciilor indirecte de raportare a spuselor. Acumularea surselor poate duce la stratificarea informațiilor, iar aceasta este accentuată de menționarea câte unui termen răzleț, păstrat din discursul originar (naratorul având pasiunea detaliilor). Una și aceeași poveste este redată uneori din mai multe perspective, ceea ce îi permite povestitorului să o extindă, augmentând varianta principală cu versiuni alternative, sau să o sintetizeze, reducând-o la un singur cuvânt: (111) În a doua domnie a lui Mihai Racoviță, [Manolache Ruset] a ajuns, în anul 1707, vornic al Țării de Sus. În întâia domnie a lui Neculai Mavrocordat, acesta a aruncat în închisoare pe Iordache Ruset și puțin a lipsit să-i taie limba. Voind să puie mâna și pe Manolache, care se afla la țară, la Bogdănești, pe Oituz, în ținutul Bacăului, a trimes pe un ciohodar cu vro patruzeci de seimeni ca să-l prindă și să-l aducă la Ieși. Dar niște prieteni dându-i de știre, vornicul a strâns cincizeci de oameni voinici, slugi și țărani din satele lui, și a venit să ațâie calea oamenilor domnești în lunca de arini care acoperea malurile pârâului Căiuțul Mare, sub biserica Popenilor. Îndată ce ciohodarul și seimenii au trecut pârâul, s-a aruncat asupra lor, oamenii domnești au luat-o îndată la sănătoasa, dar ciohodarul și vro câțiva seimeni au căzut în mâinile vornicului. Acesta, după ce a luat scrisorile ce le aveau asupra lor, i-a trimes înapoi la Ieși după ce le-ar fi tăiet urechile, apoi a trecut granița ungurească la Brețcu. Această întâmplare este menționată de Neculai Costin în letopisețul său, dar el se mulțămește a povesti că Manolache Ruset a legat pe ciohodarul domnesc trimes ca să-l aresteze. Faptul, așa cum îl relatez eu, mi-a fost povestit de tata, care îl auzise de la tată-său, și de un țăran din satul Popeni, numit Ștefan Făcăoariu, care, în anul 1866, pretindea că este de 116 ani. Povestirea despre lupta lui Manolache Ruset cu seimenii (pe care el îi numea arnăuți) zicea că o ține de la bunicul său, care-i povestise de nenumărate ori cum, fiind pe acea vreme flăcăuaș de vreo cincisprezece ani și păzind în ziua întâmplării caprele tătâne-său în luncă, privise harța întreagă cu ochii lui. (Amintiri, Rosetti 2013: 28-29) În (111), ni se relatează capturarea unui slujitor domnesc de către cel pe care fusese trimis să îl prindă. Naratorul nu își dezvăluie doar sursele, el le și compară, implicit (vornicul Manolache Ruset „ar fi tăiet” – căci informația provine dintr-o singură sursă, iar celelalte nu o confirmă – urechile ciohodarului) sau explicit (astfel, N. Costin „se mulțămește” cu o versiune limitată a poveștii) și se întoarce în timp până la sursa primă, un martor ocular care a asistat la „harță”, termen prin care naratorul rezumă întregul episod, dar care probabil fusese folosit chiar de către martor pentru a indica întâmplarea, cuvântul fiind un moldovenism prin care se desemnează o încăierare ușoară. Interesantă aici este tehnica cinematică prin care informațiile narate sunt puse în legătură cu sursa originară. Întâmplarea este mai întâi povestită pentru ea însăși, apoi, printr-o transfocare continuă, naratorul își enumeră izvoarele, parcurgând à rebours un veac și jumătate de mărturii, pentru a ajunge la cel care „privise harța întreagă cu ochii lui”. Naratorul declară că are două surse proxime, ale căror relatări se contopesc în propria sa poveste, dar reține o singură diferență care le desparte: seimenii uneia sunt arnăuți în povestea celeilalte. Povestea este prin urmare decuplată de discursurile originare de la care se revendică; ea este mai degrabă reinventată decât citată. Unul dintre efectele acestei decuplări este indeterminarea citatelor, atunci când povestea acuză mai multe surse: (112) Mi s-a povestit, tot de cătră serdarul Costache Neculau, un incident destul de nostim despre Teodor Balș, incident ce l-am găsit confirmat într-un extract din memoriile lui Dumitru Ghițescu, publicat de răposatul Xenopol în Analele Academiei Române. […] Boierii în ziua aceea s-au strâns întâi în alte încăperi și, îndată ce numărul lor s-a complectat, s-au îndreptat spre sala de șădințe, în capul lor mergând Balș, care, după obicei, pășea mândru, cu pas lin și legănat. Apropiindu-se de ușă, aruncă o ochire asupra lui Ghițescu, care stătea în coridorul ducând în sala șădințelor, pune mâna pe cleampa ușii acelei săli și o întredeschide ca de o palmă. Atunci Ghițescu face un sămn sentinelelor, cari îndată încrucișază baionetele pe pieptul logofătului. Acesta încremenind de surprindere și de mânie, strigă lui Ghițescu: „Dar bine, ce mascaralâc este acesta, domnule ofițer?” Ghițescu răspunse că nu este nici un mascaralâc, dar numai poroncă de la hatman că oricine intră în sala de șădințe trebuie să arate bilet de intrare. Atunci Balș, punând mâna sub barba lui cea lungă și albă și ridicând-o în sus zice: „Iaca bilet; oare dumneata nu mă cunoști și nu știi că eu sunt părintele acestei țări?” Iar Ghițescu răspunzând că nu poate lua barba drept bilet și nu cunoaște alt părinte decât hatmanul Constantinică Paladi, Balș strigă boierilor să se întoarcă și trimite să cheme pe hatman, care se afla și el la mitropolie. Cum îl vede, începe a țipa la el „ca un urs”, strigând că ce mascaralâc face punând de caraulă pe un ofițer tânăr, care nu știe să se poarte cu boierii și își bate joc de ei. (ibid.: 110-111, subl. n.) Naratorul ne spune că întâmplarea din (112) i-a fost povestită de către serdarul Costache Neculau; ea are ca protagonist pe Teodor Balș și ca participant la incident pe ofițerul Dumitru Ghițescu, care o relatează în propriile memorii; conflictul este generat de punerea în aplicare a unui ordin al hatmanului Constantinică Paladi, cu care Balș are în finalul povestirii un scurt schimb de replici. Cui aparține prin urmare secvența subliniată? Lui Costache Neculau, lui Dumitru Ghițescu sau lui Constantinică Paladi? Dacă ținem seama de cronologia raportărilor, am putea spune că secvența în cauză îi aparține lui Paladi, care este citat de Ghițescu, care este citat de Neculau, care este citat de narator; ea ar putea fi însă la fel de bine un comentariu al lui Ghițescu ori al lui Neculau, oricare dintre aceștia citat de narator. Alternarea procedeelor de redare în fragmentul (112) merită, de asemenea, reținută. În conversația dintre logofătul Teodor Balș și Dumitru Ghițescu, proaspăt ofițer, replicile primului sunt redate mai ales în DD, pe când ale celui de-al doilea doar în DI. Contrastul care ia naștere în acest fel arată clar diferența dintre virtuțile DD și cele ale DI: Balș este lăsat să-și exprime „liber” subiectivitatea (și să se umple în același timp de ridicol), replicile lui Ghițescu sunt lipsite de culorile stridente ale celuilalt (dar prezintă punctul de vedere administrativ, ordinul de zi pe unitate, „adevărul”). Alt efect al faptului că relatarea se poate dispensa de verbele declarative care fac legătura dintre o anumită sursă și informațiile obținute de la aceasta este apariția secvențelor în DIL, utilizate din nevoia de a elimina aparatul complicat al DI, subordonarea excesivă a acestuia. Totodată, DIL amestecă informațiile cu sursă cunoscută (mama autorului, de ex.) și comentariile acestuia. Acest mod de narare/raportare poate fi utilizat ori de câte ori naratorul semnalează existența unei surse, dar nu folosește un cuvânt declarativ de fiecare dată când furnizează informații pe care le-a obținut de la aceasta. În exemplele care urmează am închis între paranteze drepte fragmentele în DIL și am subliniat termenul declarativ proxim cu care secvența în DIL trebuie pusă în legătură pentru a-și revela natura. (113) Am întrebat adesea pe bunica cum își petrecea vremea la Bohotin când copiii ei erau încă mici și, din răspunsurile date de ea, mi-am făcut următoarea idee de viață ce se ducea atunci la țară, în Moldova, într-o casă mare boierească. [Mai niciodată nu erau fără musafiri. Toată lumea se scula relativ de dimineață. Vânătorii, când era vreme de vânătoare, adică după ideile de atunci aproape în tot cursul anului, plecau în zori de ziuă, luându-și cu dânșii un dejun copios. Ceilalți boieri se trezeau mai târziu, iar îndată ce făceau ochi, înainte de a se spăla și de a se îmbrăca, se așazau turcește pe pat și li se aduceau dulceți și apă, urmate îndată de cafe turcească. Apoi veneau ciubucele, aduse de ciubucciul curții sau de feciorii lor particulari, aprinse gata, cu „căimac cât un stog de fân” pe deasupra bucății de iască aprinsă.] (ibid.: 67) În (113), parantezele drepte închid informații pe care naratorul le-a aflat de la un terț, dar pe care le redă liber, adică fără a le subordona unui cuvânt declarativ, fapt care îi permite să insereze observații pe care le consideră necesare pentru înțelegerea faptelor („adică după ideile de atunci aproape în tot cursul anului”) sau fragmente în DD („căimac cât un stog de fân”). Procedeul poate avea efecte interesante, așa cum se întâmplă în (114), unde se trece de la perfectul simplu al narațiunii („fu adus”) la prezentul raportării în DIL („nu poate”): (114) În sfârșit, după o discuție de mai bine de un ceas, domnul, cu multă greutate, fu adus să declare că se va mai gândi și poate că-și va schimba hotărârea în cazul când ambii bărbați de stat ar izbuti să-i prezinte un minister care ar fi în stare să treacă prin Cameră budgetul și legile financiare! [Totuși nu poate da o asigurare definitivă și, în cazul când Camera nu ar încuviința această cerere, va părăsi imediat țara.] (ibid.: 527) De fapt, DIL din astfel de exemple utilizează aceleași mijloace ale raportării ca și DIID fără că, discutat mai sus: deicticele sunt echivalate cu anaforice, timpurile verbale sunt cele din discursul originar, se folosește conjunctivul în locul imperativului, este păstrată intonația originară și adverbele care o sugerează: (115) Îndată întors la Ieși, Moruzi s-a dus la caimacam și i-a comunicat hotărârea nevestei sale. În zadar Vogoridi încercatu-s-au să dea răspunsuri evazive, căutând să câștige astfel timp, Moruzi nu l-a slăbit. I-a adus aminte cum venise în țară fără absolut nici o avere și că numai faptului că se însurase cu fiica lui Conache îi datora trecerea lui subită de la neagra sărăcie la bogăție domnească; cum el avuse, față de soția lui, o purtare incalificabilă și, în puțini ani, îi risipise jumătate din avere în chipul cel mai nedemn și cel mai insultător pentru dânsa. [Să nu-i pară amerințarea de despărțenie șagă sau vorbă deșartă. El, Moruzi, a găsit-o foarte hotărâtă și doară caimacamul știe că fratele și surorile ei o împing de mult și cu stăruință să-și scape prin despărțenie rămășița averii. Să se gândească serios și să chibzuiască cum este mai bine pentru el: dacă se poate expune la asemene primejdie pe nădejdea ipoteticelor foloase ce le înfățoșază făgăduințele turcești.] (ibid.: 325) Fragmentul pus între paranteze drepte în (115) se evidențiază clar în context dacă observăm modul în care se trece de la timpurile DI propriu-zis, de la începutul fragmentului (toate verbele sunt la indicativ imperfect sau mai mult ca perfect) la timpurile DIL (verbe la indicativ prezent și perfect compus, plus conjunctivul hortativ amintit deja). Această specie de DIL, înrudită îndeaproape cu tipurile de DIID discutate mai sus, se află prin urmare la jumătatea distanței dintre DD și DI, datorând timpurile verbale, unele adverbe și intonația, celui dintâi, dar tratamentul deicticelor și al formelor de imperativ, celui din urmă. Existența acestor forme de DIL pune sub semnul întrebării metoda clasică a definirii speciilor de DR ca variante discriminate prin criterii de natură sintactică. Formele DI/DIL discutate până acum pot fi explicate co/ntextual, printr-un calcul în care sunt implicate deicticele și anaforicele, timpurile verbale și alte circumstanțe ale situației de comunicare; toate elementele amintite se află în domeniul DI, iar această încadrare nu presupune preexistența unei forme de DD de la care trebuie pornit pentru a obține DI. Formele în care DI se manifestă în Amintirile lui Rosetti sunt însă mult mai diverse, configurația fiecăreia dintre acestea depinzând de natura „ingredientelor” din care este alcătuit montajul: termeni de introducere variați – verbe declarative, ca în (116), verbe epistemice, ca în (117), substantive, ca în (118), care impun sau nu relatori, segmente de DD (insule textuale) sau secvențe în care eterogenitatea discursului nu mai poate fi demonstrată: (116) Dacă tatei desființarea acestui privilegiu nu i-a fost pe plac, vatavul nostru de ogradă, serdarul Neculai Lefter, vechilul nostru, medelnicerul Manolache Oatu, și vataful de la Pralea, medelnicerul Iancu Popovici, făceau de turbare clăbuci la gură, când denunțau batjocura ce li se făcea punându-i să plătească bir ca oricare mojic de țaran sau ca oricare cioară de țigan. (ibid.: 377; subl. aut.) (117) Manolache era dușmanul înverșunat al tuturor acestor noutăți și convins că agricultura moldovenească, așa cum o cunoscuse în satul lui natal și cum o văzuse făcută mai pe urmă de bunul meu și de vechilii lui, era ultimul cuvânt al perfecțiunii și tot ce se mai iscodea de nemți și de franțuji niște fleacuri fără de valoare. (ibid.: 419; subl. aut.) (118) Dacă în privința acelor naționaliste înțelegerea cu tata era desăvârșită, divergența între ei era mare în ce privea pe acele liberale; mama era pentru abolirea tuturor privilegiilor de castă, pe când tata nici nu voia să audă de astfel de lucru, privind existența unor asemenea clase ca indispensabilă pentru buna ordine, sanatatea, puterea și progresul unei societăți bine organizate. Și doară liberalismul mamei era departe de a fi exagerat: dacă găsea că, în principiu, sistemul republican este cel mai perfect, admitea că, pentru o țară aflându-se pe treapta de cultură pe care se afla a noastră, forma republicană ar fi fost dezastruoasă. (ibid.: 293) Ceea ce unește însă toate exemplele de mai sus și le încadrează clar în aria DI este modul în care sunt tratate deicticele (de exemplu, acest privilegiu din (116) și aceste noutăți din (117) sunt anaforice și nu deictice, primul referindu-se la scutirea de taxe și fiind în același timp antecedentul lui batjocură, iar celălalt trimițând la metodele noi de cultivare a pământului) și timpurile verbale. Interesant este, de asemenea, modul în care naratorul redă diegetic puncte de vedere care trimit la discursuri reale sau presupuse. În (119), de exemplu: (119) Dar munca asta, pe nedrept impusă, nu era excesivă, și puținul pământ ce-i rămăsese, dată fiind rodnicia lui, putea, împreună cu un prisos de muncă nu excesiv, să-l puie în stare să-și procure cele trebuitoare pentru el și pentru familia lui. În fond nu se simțea nenorocit, căci trebuințele lui erau puține și era, în sfârșit, liniște în țară. Administrația era într-adevăr jacașă, dar nu-i putea face mare rău; în caz de abuz prea mare ar fi intervenit boierul, care avea interes la buna stare a țăranului de pe moșia lui și ar fi fost rău de cinovicul care s-ar fi întrecut cu jafurile. (ibid.: 193) narația pare să redea un discurs care, dacă am lua în considerare timpurile verbale (multe ocurențe ale imperfectului) ar putea fi interpretat drept DIL: întregul fragment pare să fie o reprezentare a gândurilor cuiva. De fapt, naratorul discută aici situația țăranului din Principate după Regulamentul organic și nu redă un discurs interior al unui personaj. Întregul fragment ilustrează o strategie discursivă, ce implică comutarea centrului deictic al autorului pe un centru deictic imaginar, al țăranului, percum și unele împrumuturi din modul de a gândi și a vorbi al acestuia din urmă (jăcaşă, ar fi fost rău de..., nenorocit, în fond, în sfârşit, într-adevăr). Aceeași observație o putem face pentru (120), unde cea care face diferența dintre narațiune și DIL este prima ocurență a sintagmei fără îndoială, un comentariu al naratorului (cea de-a doua este ambiguă, putând fi un element din discursul personajului). Fragmentul (120) cuprinde așadar presupunerile naratorului asupra modului în care raționează personajul și nu reprezentarea în DIL a raționamentului acestuia: (120) Vogoridi înțelegând că ei sunt chemați pentru ca să se aleagă unul dintre ei domn, s-a felicitat fără îndoială că a avut minte să depărteze pe Balș, asupra căruia, din pricina frumoasei sale înfățoșări, a bogăției, a rangului, a rolului ce-l jucase pănă atunci în acele vremi tulbure și a legăturilor ce le avea la Stambul, ar fi căzut fără îndoială alegerea Devletului. (ibid.: 109-110) Avem ilustrată aici o tehnică narativă ale cărei rezultate sunt diferite de formele DIL discutate mai sus. Relația dinamică dintre discursul naratorial și discursul personajului este prezentă în ambele, diferența constă în faptul că (114) și (115) ilustrează dominarea perspectivei naratoriale de perspectiva pragmatică a personajului, pe când în (119) și (120) discursul personajului apare dominat de cel al naratorului. Această din urmă mișcare este de cele mai multe ori o transpunere de re a discursului originar, așa cum se poate vedea în mod clar în (121): (121) Boierul înșalat nu era de cei cari înghit ușor o asemene injurie. Și-a chemat slugile, a pus să întindă pe Roznovanu jos și a poroncit să fie supus operației la care canonicul Fulbert a supus altădată pe Abélard, operație ale cărei rezultate dau chiar celui mai strașnic Don Juan calificațiile trebuitoare pentru a fi păzitor în haremul sultanului sau pentru a cânta în Capela Sixtină. (ibid.: 208, subl. n.) unde tot fragmentul subliniat este reprezentarea unei posibile secvențe Scopiți-l!. Concluzii Teoria clasică, extinsă și rafinată de studiile de orientare generativ transformațională, oferă o definiție și o descriere a DI prin care acesta apare drept „modalitatea cea mai uniformă, mai limitată și mai guvernată de reguli, așadar cea mai puțin interesantă dintre toate.” (Sternberg 1991: 66) DI este asociat tradițional cu dependența sintactică; după paragraful care i se rezervă la capitolul dedicat vorbirii indirecte, el apare inevitabil în discuția privind câteva completive, cerute (tot tradițional) de anumite clase de verbe. DI acoperă însă nu numai construcții cu verbe dicendi, scribendi, cogitandi și putandi, dar și cazurile în care în poziția discursului citant apar substantive postverbale (ca propunere sau încredințare) sau substantive care denotă noțiuni aflate în legătură directă cu verbele amintite (opinie, părere, idee etc.); în același timp, discursul citat poate fi introdus nu numai prin conjuncție, ci și printr-un adverb sau pronume relativ sau cu ajutorul unei prepoziții. În plus, în anumite limbi, precum franceza (medievală și modernă colocvială) și engleza, relatorul conjuncțional poate lipsi, ceea ce o determină pe Sophie Marnette, interesată de acest fenomen, să observe că „dacă absența lui que nu exclude apariția discursului indirect, prezența acestei conjuncții nu îl garantează, din moment ce que poate apărea și în discursul direct cu que” (Marnette 2005: 156). Manifestările concrete ale DI arată că acesta este o modalitate de raportare mobilă și proteică. Prima care este pusă sub semnul întrebării în acest sens este ipoteza derivării DI din DD, ipoteză care se dovedește greu de susținut în condițiile în care nu există reguli care să specifice formal structura secvenței în DD corespunzătoare unei secvenței în DI în care apar anumite forme, precum pronumele de persoana întâi și a doua sau deicticele de timp și loc. De asemenea, DI prilejuiește ambiguități de interpretare (de dicto vs. de re) care îi sunt străine DD și care indică faptul că raportorul utilizează în procesul de reprezentare al cărui rezultat este DI nu un element preconstruit (DD), ci un pachet informațional eterogen, în care enunțarea de raportat poate fi procesată din perspectiva cunoștințelor despre lume ale raportorului. DI nu presupune reguli de bună formare decât dacă îl privim ca pe un model sintactic; o tentativă de explicare a DI ca structură de suprafață obținută din DD prin aplicarea unor reguli referențiale eșuează. Existența unei consecuții a timpurilor care operează în ipotetica trecere de la DD la DI este, de asemenea, suspectă. Teoria clasică se dovedește și în acest caz neputincioasă să ofere o explicație, atât pentru prezența consecuției în anumite limbi ori pentru cvasi-absența acesteia din altele, cât și pentru modul de funcționare al consecuției, grevat de numeroase inadvertențe. Teoriile recente propun ipoteze alternative pentru ambele probleme amintite mai sus, susținând, pe de o parte, caracterul nederivabil al DI, sau introducând, pe de alta, în discuție noțiuni noi, precum este cea de sursă pragmatică, pentru a explica jocul timpurilor verbale din DI. Perspectiva asupra DI se lărgește în acest fel cu elemente de natură pragmatică, menite să evidențieze, printre altele, natura dinamică și dialogică a DI, din care locutorul raportat nu dispare niciodată complet, așa cum se susține în mod tradițional. Dimpotrivă, DI poate să păstreze centrul deictic al locutorului originar, fapt care poate avea consecințe mai greu sesizabile (de pildă, apariția mai multor excepții de la regulile de consecuție a timpurilor prescrise de teoria clasică) sau mai evidente (cum ar fi apariția în discursul citat a unor elemente ce indică perspectiva locutorului raportat). DI apare ca modalitate marcată de tensiuni interne, generate de prezența enunțiatorului citat și a enunțiatorului raportor în una și aceeași secvență, tensiuni mai mult sau mai puțin evidente, după cum DI avansează în direcția unor modificări ce privesc conținutul informațiilor sau forma acestora, ambele implicând un potențial conflict între punctele de vedere implicate în sensul sau în expresia termenilor utilizați. Nu trebuie să uităm că DI este considerat punctul de plecare pentru DIL, o modalitate care a fost indicată drept singura în măsură să reprezinte subiectivitatea persoanei a treia. DI poate găzdui, prin urmare, manifestări polifonice întocmai ca și DIL. Între DI standard și DIL standard (DIL locuționar) se întinde însă o zonă gri, după cum a numit-o Alain Rabatel, în care DI penetrat de forme ce acuză un alt centru deictic decât cel al raportorului stă alături de construcții dependente sintactic, dar care pot fi descrise ca DIL, așa cum o și fac de altfel Leech & Short 2007. Această zonă acoperă și varietățile DI inventariate de Wolf Schmid pentru ficțiunea narativă, precum discursul indirect naratorial, discursul indirect al personajului și discursul indirect autonom. DISCURSUL INDIRECT LIBER forme lingvistice și figuri de gândire, timpuri ale DIL, cvasiindicatori, pronume anaforice fără antecedent, DIL locuționar, DIL ilocuționar, efect de DIL, continuum al varietăților DIL, indici ai subiectivității, narațiune vs. discurs, conștiință reflexivă vs. conștiință nonreflexivă, punct de vedere, mimetic vs. tipic, indici ai alterității, interferența textuală, reprezentări bivocale ale DIL, bitextual vs. bivocal, manifestări ale DIL în limba vorbită, în limba populară, în limba veche, dar – indice de semnalare a DIL Teoria clasică asupra DR definește DI ca fiind o specie care: 1. este obținută din DD prin transpunerea pronumelor personale și a formelor verbale, 2. este dependentă sintactic de un verb de declarație tranzitiv ce nu poate fi suprimat și care 3. „înlătură prin definiție posibilitatea de a reda reacția personajului și elementele afective ale vorbirii” (Mancaș 1972: 13). În comparație cu acesta, DIL este definit (în forma sa „pură”) ca modalitate care: 1. transpune formele pronominale și verbale (având ca referință DD) 2. se eliberează de verbul declarativ și de conjuncția subordonatoare și 3. preia din DD tocmai ceea ce i se refuză DI, adică elementele ce indică subiectivitatea raportatului. Vom urmări pe rând modul în care a fost tratată fiecare dintre aceste caracteristici în literatura de specialitate, subliniind motivele pentru care DIL poate fi considerat un discurs indirect, un discurs liber și un stil anume. DIL, un discurs indirect Pentru Bally, SIL (style indirect libre) este o formă lingvistică; în această calitate, el diferă de DD prin transpunerea pronumelor și a timpurilor, trăsături pe care le preia de la DI, pentru care acestea sunt caracteristice. Îndată însă ce raportorul include în SIL o evaluare proprie (cum ar fi ironia), secvența respectivă nu mai este un simplu caz de SIL, ci devine o figură de gândire, care, potrivit lui Bally, ar trebui separată de SIL obiectiv, un procedeu care servește exclusiv reproducerii obiective și clare a spuselor și a gândurilor. Cu toate acestea, SIL face figură separată de DD și DI, deoarece, chiar și în forma sa pură, el rămâne o figură de gândire, și anume una realizată prin substituție de subiect, adică o secvență în care „avem impresia că spusele și gândurile trebuie atribuite unui subiect, pentru ca imediat după aceea situația să arate că ele aparțin în realitate altuia” (Bally 1914: 457). Pentru a înțelege însă că ne aflăm în această situație, SIL trebuie descris nu numai prin indici interni, ci și prin indici externi, reperabili contextual, cum ar fi verbele care pregătesc apariția sau semnalează încheierea unei secvențe în stil indirect liber. Eliberarea SIL, al cărei efect este desprinderea de context, trebuie prin urmare amendată prin recuperarea din context a elementelor care pot constitui indici de evaluare. Bally consideră că printre caracterele comune DI și SIL obiectiv, cea mai importantă este cea a transpoziției timpurilor verbale. DIL rămâne în sfera DI pentru că utilizează, ca și acesta, consecuția timpurilor, transpunând prezentul din DD prin imperfect și viitorul prin condițional. Dacă SIL s-a eliberat de legătura conjuncțională a discursului citat cu verbul declarativ, care definește DI conjuncțional, el rămâne totuși o modalitate indirectă de raportare datorită consecuției timpurilor. Mihaela Mancaș subliniază însă că în limba română „nu există un timp sau un mod verbal care să caracterizeze prin excelență această modalitate de reproducere a enunțului, care să poată fi considerat criteriu de identificare a SIL […]”; apariția imperfectului într-o secvență nu este un indiciu categoric al prezenței SIL, deoarece limba română „nu cunoaște corespondența timpurilor în sensul în care aceasta există în franceză” (Mancaș 1972: 81-82; 83). În limba română, timpului prezent din DD îi poate corespunde în DIL prezentul sau imperfectul: (122) Doamna Mia Vasilian dă noilor sale cunoștințe informații despre persoana sa c-un aer de tinerețe naivă. […] Din strălucirea de altădată i-a rămas cel puțin atâta: o creștere nobilă. În condițiile de odinioară, căsătoria cu Vasilian ar fi apărut ca o mezalianță, căci domnia sa e născută Papazoglu. Având însă în vedere atâtea și atâtea lucruri, speculații nefericite, inimiciții politice, a trebuit să se resemneze. Totuși, nu se poate spune, nu-i așa? că Vasilian nu-i de familie bună. E dintr-o foarte bună familie, dimpotrivă, boieri moldoveni, însă oricine va recunoaște că Papazoglu e altceva, e un nume celebru. În sfârșit, principalul e că se simte bine și e fericită. Și Jorj îi satisface toate capriciile… Altfel nici nu se poate. El e cu cincisprezece ani mai mare ca ea și a mai fost însurat o dată. I-a rămas și un copil, o fetiță care – cum să spun? – care e un fel de ghimpe între ei… un copil, vai! destul de rău crescut. Asta aduce puțină umbră vieții lor, nu-i așa? (Dumbrava minunată, Sadoveanu 1960: 3-4) (123) Nedumerit, ofițerul a răsfoit de mai multe ori dosarul și, în cele din urmă, i s-a adresat deținutului care aștepta: – Aici nu scrie că ești legionar! […] Spre consternarea întregii comisii, deținutul a declarat că de când i-a observat și cunoscut mai îndeaproape pe legionari în închisoare, și-a însușit credința lor și se consideră și el legionar. Prin atitudinea lui de aici înainte va încerca să se dovedească demn de a face parte din Mișcarea legionară și speră să fie acceptat în rândurile ei. Ar fi o cinste pentru el să fie recunoscut ca legionar. (Închisoarea noastră cea de toate zilele, Ioanid 2013, vol. II: 8-9) Astfel, în (122) și (123) discursul naratorial și discursul personajelor sunt construite cu aceleași timpuri verbale: perfectul compus, prezentul, viitorul. Acest fapt arată că în română naratorul nu este constrâns de o regulă gramaticală, ca în franceză, ci poate alege între cele două timpuri verbale menționate; o cercetare istorică a apariției acestor timpuri în proza românească o conduce pe autoarea citată la concluzia că „prezentul, ca timp locutiv, atunci când marchează o variație de timp, întrunește cele mai multe exemple, mai ales la scriitorii care nu sunt influențați direct de forma SIL din alte limbi” (Mancaș 1972: 82). Trebuie remarcat, de asemenea, că există particularități de stil proprii utilizării în DIL a celor două timpuri, în sensul că prezentul are funcția de actualizare a planurilor narației, cu ajutorul lui realizându-se o apropiere între planul narațiunii indirecte și replica directă a personajului (ibid.: 87). Aceasta înseamnă însă și că utilizarea prezentului poate da naștere la ambiguități, așa cum se întâmplă cu enunțurile în care verbul apare la timpul prezent, ca în (124) Îmi descrie cu nespusă plăcere acel loc de desfătare… Exista, spunea el, în subteranele din adâncurile acestei clădiri, o celulă îngustă. Întunecată. Acolo sunt închiși mai mulți șobolani. Sunt obișnuiți să mănânce carne crudă, din belșug. Sunt mari. Sunt grași. Sunt lacomi. Înainte de a închide pe cineva în groapă, șobolanilor nu li se mai dă de mâncare. Mai multe zile de-a rândul. Șobolanii înfometați devin turbați. Sângeroși. Trei zile mai târziu, a doua ședință de anchetă. Nimeni nu poate rezista la atacul acestor șobolani. Se năpustesc asupra ta din toate părțile. Își înfig dinții în tine. Mirosul de sânge îi îmbată. Scot strigăte ascuțite. Ți se cațără de-a lungul trupului. Nu ai cum să te aperi. Nu mai aveam decât câteva zile ca să mă hotărăsc. Începuseră deja să nu-i mai hrănească. Îi înfometau pentru mine. (Evadarea tăcută, Constante 2013: 95) unde segmentele subliniate pot fi interpretate atât ca DIL, cât și ca DDL (ambiguitate prilejuită și de prezența în segmentele subliniate a formelor pronominale ta, tine, ți, te, care ar putea sugera enunțuri adresate direct. Altă caracteristică interesantă privește tratamentul imperativului în cele două limbi luate spre comparație. În franceză, imperativul din DD este transpus în SIL sub forma unui conjunctiv; această transpoziție este o soluție pentru problema trecerii în SIL a unei forme (imperativul) care nu are decât persoana a 2-a, soluție care constă în echivalarea formei de imperativ printr-o formă de conjunctiv la persoana a 3-a. Româna poate exprima însă valoarea de imperativ prin imperativ sau prin conjunctivul cu valoare de imperativ; în timp ce ocurența primului mod este restricționată la DD, cel de-al doilea poate apărea în toate modalitățile raportării. În exemplele de mai jos, valoarea de imperativ a conjunctivului este indicată de faptul că (i) și (ii) sunt echivalente sub raportul forței ilocuționare, iar faptul că modul în cauză nu este particular pentru DIL o arată prezența acestuia în (iii). (i) Pleacă din casa mea! (DD) (ii) Să pleci din casa mea! (DD) (iii) Mi-a cerut să plec din casa ei. (DI) (iv) Să plec din casa ei. (DIL) Prin urmare, ceea ce pentru franceză este o problemă de transpunere (și care are legătură cu calitatea de discurs indirect a DIL), pentru română privește un mod care, beneficiind de o paradigmă completă, poate apărea cu aceeași valoare în toate modalitățile raportării, fapt care arată libertatea de mișcare a acestuia și a DIL. Am văzut că utilizarea prezentului poate da naștere la ambiguități de interpretare; acest lucru este valabil și pentru conjunctivul imperativ și derivă direct din faptul că, spre deosebire de imperativ, conjunctivul cu valoare de imperativ nu are restricții de utilizare. Astfel, în (125) Duritatea – spunea anticarul – e un semn de tinerețe și de libertate, și pentru cel ce o practică și pentru cel ce o acceptă. Așa încât Chiril să se poarte fără menajamente, ceea ce el și făcea. (Galeria cu viță sălbatică, Țoiu 2011: 34-35) segmentul subliniat este ambiguu din punctul de vedere al recuperării gramaticale a timpului din Do: „(Te rog) să te porți fără menajamente!” sau „Poartă-te fără menajamente!”. A treia trăsătură a DIL care diferențiază româna de franceză privește tratarea interogativelor. Interogativa directă și cea indirectă utilizează în română aceleași elemente introductive și cu aceeași topică în DD și DI. Prin urmare, DIL nu reflectă o transpunere care să fie proprie DI, ca în franceză și, spre deosebire de această limbă, în română interogativa directă este frecventă în DIL. Datorită faptului că interogativa directă și cea indirectă au moduri identice de construire, pot exista și în acest caz ambiguități și dificultăți de interpretare. Mancaș arată, de exemplu, că în următorul fragment, din Alexăndria: (126) Iară lui Filip bine îi păru deaca auzi de Alexandru că au venit și-l chiemă la masă, și-l pusă lângă el și-l întrebă: cum au petrecut acolo? (Alexăndria, în Cărți populare 1973: 18 , citat de Mancaș 1972: 59) segmentul evidențiat este interpretabil atât timp cât semnele grafice care semnalează pauza și intonația ascendentă, specifică interogației directe, aparțin editorului. Posibilitatea ocurenței timpului prezent în DIL, mobilitatea conjunctivului cu valoare de imperativ și lipsa unor mărci sintactice particulare care să diferențieze interogativa directă de cea indirectă sunt tot atâtea semne că în română DIL este mai liber (din punctul de vedere al constrângerilor de ordin sintactic) decât este DIL din franceză; concluzia la care ajunge Mancaș, prin urmare, este că „schimbarea persoanei reprezintă singurul indiciu gramatical obligatoriu pentru identificarea SIL și în același timp unicul punct comun (din punct de vedere sintactic) între realizarea SIL în română și alte limbi.” (Mancaș 1972: 74) DIL, un discurs liber Charles Bally crede că acest procedeu literar, pe care îl numește style indirect libre, este, din punct de vedere diacronic, o formă în mișcare, ce are ca punct de plecare DI conjuncțional, de care se eliberează treptat, iar ca punct final, spre care tinde, DD. Din punct de vedere sincronic, Bally consideră că stilul indirect liber (formă în mișcare surprinsă în ipostaza sa franceză din sec. XIX) poate fi descris gramatical; el enumeră, printre caracteristicile sintactice ale acestuia, absența verbelor de declarație introductive, absența conjuncției subordonatoare, transpunerea pronumelor personale și a formelor verbale, iar drept caracteristică lexicală prezența unor elemente afective, preluate din DD. Prin urmare, DIL este liber pentru că se dispensează de subordonare; în același timp, diacronic vorbind, putem vorbi despre forme mai libere sau mai puțin libere ale acestei specii. Am văzut mai sus însă că libertatea DIL privește modul în care acesta actualizează trăsături pe care le împarte cu DI; în același timp, spuneam că DIL are o libertate ce trebuie evaluată pentru fiecare limbă în parte și că, din punct de vedere sintactic, resursele de care beneficiază DIL în limba română îl fac să fie mai liber decât echivalentul său din franceză, de exemplu. O altă trăsătură în legătură cu care poate fi discutată libertatea acestui mod de raportare/reprezentare, comună pentru oratio obliqua (sintagmă care desemnează aici DI conjuncțional, DIL, DIID), dar care se manifestă într-un mod particular în DIL, privește o categorie specială de cuvinte numită cvasiindicatori. Înainte de a vedea ce sunt aceștia, cum funcționează și care este modul propriu în care îi folosește DIL, trebuie să amintim câteva opoziții pe care Benveniste le efectuează în cadrul pronumelor și al timpurilor verbale. Émile Benveniste opune istoria (fr. histoire, evocarea evenimentelor trecute) discursului (fr. discours, activitate de enunțare marcată de prezența subiectului enunțării și rezultatul acesteia), distincție pe care o face în funcție de posibilitatea apariției pronumelor personale în aceste două planuri ale enunțării. El consideră că pronumele de pers. 1 și a 2-a se opun celor de pers. a 3-a prin corelația de personalitate. Astfel, primele au două caracteristici prin care se diferențiază de celelalte: unicitatea („«eu»-ul care enunță, «tu»-ul căruia i se adresează «eu»-ul sunt de fiecare dată unici”) și inversabilitatea („cel pe care «eu» îl definesc ca «tu» se poate reconsidera și se poate inversa în «eu», iar «eu» (însumi) poate deveni un «tu»”) (Benveniste 2000, I: 220), în timp ce el nu este unic și nici inversabil; în plus, el este singurul dintre cele trei care poate desemna obiecte. Benveniste distinge apoi, prin aplicarea corelației de subiectivitate, între eu și noneu (tu) și consideră că primul este definibil prin caracteristicile de interioritate (eu este interior enunțului și exterior lui tu) și transcendență (eu este întotdeauna transcendent față de tu). Prin urmare, singurul pronume care poate exprima subiectivitatea este cel de persoana 1. Benveniste crede că poate face diferența netă dintre istorie și discurs prin modul în care fiecare dintre acestea actualizează categoriile verbale ale timpului și persoanei (net nu înseamnă însă că aceste două planuri ale enunțării se exclud reciproc, pentru că ele alternează în mod frecvent în comunicare). Astfel, enunțării istorice îi este specifică ocurența pronumelui nonpersonal el (eu și tu fiind excluse) și ocurența aoristului (timp prin care Benveniste înțelege perfectul simplu sau perfectul compus), a imperfectului și a mai mult ca perfectului (la acestea, Benveniste adaugă prospectivul, căruia în română îi corespunde viitorul în trecut, ca în Acolo avea să se ridice mai târziu o biserică.). Afirmații asemănătoare pot fi făcute în legătură cu discursul: aici apar în mod liber toate pronumele (cu observația că el nu are aceeași valoare ca în enunțarea istorică, unde persoana a 3-a nu se opune alteia) și toate timpurile verbale (cu excepția perfectului simplu, care rămâne forma specifică istoriei), din care specifice discursului sunt prezentul, viitorul și perfectul compus. Benveniste admite însă că „enunțarea istorică și cea a discursului se pot reuni câteodată într-un al treilea tip de enunțare, în care discursul este raportat în termeni de eveniment și transpus în plan istoric; este ceea ce numim în mod obișnuit «discurs indirect»” (ibid.: 231). Cum putem explica (din perspectiva distincției operate de Benveniste) un discurs în care prezentul, adică un timp care marchează „coincidența evenimentului descris cu instanța discursivă care îl descrie” (ibid.: 249), apare într-un discurs atribuit unui terț, în care alături de pronumele el (care îl desemnează pe acesta) apar adverbe ca acum și aici, care trebuie interpretate nu din perspectiva raportorului, ci din cea a raportatului? (127) Hangiul mototoli hârtia după ce mai privi bine data: în adevăr, scrisoarea era expeduită cu trei zile mai-nainte de luarea Plevnei. Dar acuma... Plevna era luată – asta se zvonise oficial în toate unghiurile țării. (În vreme de război, Caragiale 2000: 1130) O explicație convingătoare nu poate fi decât una care implică o teorie a cvasiindicatorilor. În teoria referinței, se consideră că pronumele de pers. 1 are un impact cognitiv particular, deoarece el activează un comportament verbal centrat pe locutor, afirmație valabilă și pentru deicticele acum și aici. Această observație poate lua forma unei reguli care poartă numele de Teza ireductibilității (TI). Pentru oratio recta (sintagmă care desemnează aici toate formele de DD), TI poate fi formulată astfel: Pronumele de pers. 1 nu poate fi explicat sau înlocuit de un termen coreferențial fără a distruge impactul cognitiv pe care îl comunică utilizarea acestuia. Oratio obliqua ne arată însă că putem atribui, din perspectiva persoanei a 3-a, utilizarea pronumelui de pers. 1. Cum este posibil acest lucru? Hector-Neri Castañeda a creat un pronume artificial, she*/he*/it*, pentru a reprezenta, în atribuirea unei atitudini, utilizarea pronumelui de pers. 1. Castañeda numește pronumele care au această valoare cvasiindicatori și consideră că ele reprezintă singurul mod în care se poate realiza atribuirea unei referințe deictice din perspectiva persoanei a 3-a. Altfel spus, cvasiindicatorii sunt singurele instrumente care ne permit să captăm impactul cognitiv pe care îl comunică eu și deicticele asociate acestuia, acum și aici. Prin urmare, TI pentru oratio obliqua ar putea fi formulată astfel: Într-o construcție în oratio obliqua, impactul cognitiv comunicat de utilizarea unui pronume de pers. 1 poate fi captat numai de cvasiindicatori. Să presupunem exemplul: (128) Primarul ales al municipiului Deva, Mircia Muntean, declară că PRO* este nevinovat. (Mesagerul hunedorean) (unde PRO face vizibil subiectul subînțeles din subordonată, iar asteriscul îi semnalează calitatea de cvasiindicator). În (128), PRO* este, potrivit lui Castañeda, un cvasiindicator pentru că: 1. nu exprimă o referință deictică realizată de locutor; 2. apare în oratio obliqua; 3. are un antecedent („primarul ales al municipiului Deva”) la care trimite; 4. antecedentul nu se află în segmentul de oratio obliqua care îl conține pe PRO*; 5. PRO* este utilizat pentru a atribui o referință deictică implicită primarului ales al municipiului Deva; cu alte cuvinte, dacă acesta ar exprima în oratio recta segmentul „PRO*/el* este nevinovat”, ar spune „(eu) sunt nevinovat” (Castañeda 1967: 441) Reținem prin urmare că, atunci când suntem puși în situația de a evalua o secvență care conține un cvasiindicator, trebuie să luăm în considerare întregul discurs, deoarece un cvasiindicator depășește granițele secvenței în care apare. Pentru a-și rezolva referința, deicticele trimit la un centru, care, în cazul lor, constă dintr-un ansamblu alcătuit din locutor și interlocutor, momentul în care este performat enunțul și locul în care se desfășoară enunțarea. Dar o observație asemănătoare se poate face și în legătură cu cvasiindicatorii: „Nu este obligatoriu ca centrul să se afle în situația de comunicare, uneori el poate fi centrul enunțiatorului raportat. Acest lucru este evident mai ales atunci când atribuim altei persoane gânduri care trebuie interpretate deictic. Un pronume logoforic, ca și un cvasiindicator, depinde de un declanșator logocentric. Acesta din urmă este antecedentul pronumelui logoforic/cvasiindicatorului. În mod obișnuit, declanșator logoforic este un grup nominal, care este subiectul propoziției în care se face referire la cel căruia îi sunt atribuite spusele.” (Corazza 2004: 360) Pronumele logoforice la care face referire Corazza sunt specifice anumitor limbi, ce posedă forme pronominale specializate pentru a trimite la cel căruia îi sunt atribuite un citat sau o anumită atitudine; pronumele reflexiv românesc, de exemplu, are utilizare logoforică în ocurențe precum Ion se crede deștept (comparat cu Ion îl crede deștept sau Ion mă crede deștept), enunț care se poate rescrie ca Ion crede că el însuși este deștept sau ca Ion crede că el* este deștept. Enunțul Ion se crede deștept. nu poate fi decodat decât ca [Ion crede că el însuși este deștept] sau [Ion a spus: „Sunt deștept”]. În mod asemănător, ne putem imagina un context în care secvența Este deștept. să fie în mod univoc atribuibilă unui personaj care gândește în acest fel despre sine (adică să poată fi echivalată deictic prin secvența Sunt deștept.), lucru care se întâmplă în mod frecvent în DIL. Aceasta înseamnă că logoforicitatea este un fenomen care nu trebuie circumscris unei singure propoziții, ci „se poate extinde la nivelul unui întreg discurs, în care perspectiva egocentrică a protagonistului este discutată și raportată” (ibid.: 360-361). Faptul că un logoforic are un antecedent la care trimite este obligatoriu să fie pus în relație cu faptul că acest antecedent se află în afara segmentului în oratio obliqua. Acest cuplu de condiții face ca un logoforic/cvasiindicator (vom trata acești termeni ca sinonimi) să nu fie pur și simplu o anaforă. De pildă, dacă vom considera exemplele: (i) Maria mi-a spus că PRO* mă iubește. (ii) Maria mi-a spus că Ana e geloasă pentru că PRO mă iubește. (iii) Maria mi-a spus că Ana este convinsă că Gabriela știe că nepoata ei crede că ea este milionară. putem observa cu ușurință că PRO* din primul exemplu este un logoforic (și este marcat ca atare), pe când PRO din exemplul al doilea este o anaforă, dar nu și un logoforic. Faptul că în (i) PRO* este un logoforic înseamnă că Mariei îi poate fi atribuit un enunț Te iubesc., care să facă explicită perspectiva ei deictică. PRO din (ii) nu captează perspectiva deictică a Mariei, deoarece aici PRO trimite la Ana, care nu este sursa spuselor. În sfârșit, limitele pronumelui de persoana a 3-a pot fi observate în (iii), unde ea nu poate fi utilizat în mod univoc. Un pronume logoforic ar trimite în (iii) în mod neechivoc la Maria, adică la persoana căreia îi sunt atribuite spusele. În (iii), pronumele ea nu este logoforic pentru că nu reușește să trimită în mod univoc la cel responsabil de enunțare (Maria). Dar cum funcționează acest pronume cu rol de logoforic în DIL? Să considerăm următorul exemplu, care este o dezvoltare liberă a lui (iii): (iv) Maria nu își putea stăpâni un zâmbet când se gândea la toate zvonurile care circulaseră în legătură cu acele milioane. [Ana ciripise că totul plecase de la Gabriela. Iar Gabriela punea (evident!) totul în seama nepoatei ei, Simona. Care nepoată era ultima din acest lanț și se părea, sărmana, că nu mai are la cine să trimită.] Dar ea bănuia că lanțul nu se oprește aici. Exemplul (iv) este diferit de (iii) pentru că, în timp ce (iii) este omogen, fiind un exemplu de DI (indirect speech), (iv) este eterogen discursiv, în măsura în care primul și ultimul enunț din fragment aparțin unui DI ce reprezintă gândurile (indirect thought la Leech & Short 2007), iar enunțurile puse între paranteze drepte sunt în DIL ce reprezintă gândurile (free indirect thought). Primul tip de discurs se caracterizează printr-un control naratorial mai mare (la activitatea de gândire a personajului se face referire prin propoziții dependente de verba cogitandi: „se gândea la (…)”, „bănuia că (…)”), în timp ce al doilea discurs reprezintă gândurile personajului într-un mod mai liber, fără să utilizeze subordonarea. Enunțurile care încep și încheie (iv) au tocmai rolul de a semnala limitele între care se desfășoară, mai liberă, gândirea personajului și conțin indici pozitivi și negativi (prezența unor verba cogitandi, conectorul dar la începutul enunțului de închidere, absența unor comentarii precum: ciripise, evident! sau sărmana, ce aparțin Mariei) care îi permit cititorului să decodifice în mod corect întregul fragment. Este clar, prin urmare, de ce pronumele ea, din ultimul enunț, funcționează în (iv) ca logoforic: pentru că poate indica – în interiorul aceluiași discurs (DI în acest caz) – antecedentul a cărui valoare semantică o moștenește. Cititorul este în măsură să facă legătura dintre logoforic (ea) și numele raportatului (Maria) pentru că are la dispoziție suficienți indici care să îi permită să sesizeze eterogenitatea discursivă din (iv) și să repereze în mod univoc antecedentul logoforicului, indiferent cât de amplu ar fi DIL (secvența dintre paranteze drepte) și indiferent cât de multe nume proprii feminine ar conține acesta. În (iv), ceea ce permite funcționarea pronumelui ea ca logoforic este contrastul dintre cele două tipuri de discursuri (DI și DIL, în acest caz); această eterogenitate discursivă a textului permite cititorului să interpreteze corect eterogenitatea atributivă a acestuia și să efectueze în mod corect conexiunea dintre logoforic și antecedentul său, tocmai pentru că legătura se realizează în interiorul unuia și aceluiași discurs. Pare, așadar, că logoforicele asigură coeziunea discursivă (și coerența textuală) atâta timp cât putem stabili fără echivoc granițele discursului în care acestea funcționează. În (iv), logoforicul este un indice care comută de la DIL la un DI naratorial cu care secvența debutase, DI în care apar atât verbe de atitudine, cât și subiectul acestora. Există însă o altă categorie, ce cuprinde pronume care au capacitatea de a-și indica univoc referentul, fără ca acesta să fie menționat în contextul imediat anterior și fără ca acest antecedent să fie personajul menționat în discursul naratorial: este vorba despre anaforele fără antecedent. Să considerăm exemplele: v. Ștefan se apropie de fereastră și privi în stradă. Venise primăvara. [Dar Ela îl înșela. Și atunci ce rost mai aveau toate acestea?] vi. Ștefan se apropie de fereastră și privi în stradă. Venise primăvara. [Dar ea îl înșela. Și atunci ce rost mai aveau toate acestea?] Secvențele puse între paranteze drepte în exemplele v. și vi. sunt în DIL. Cu toate acestea, în vi. DIL are o situație specială, deoarece conține un pronume anaforic fără antecedent. Deși sintagma pare contradictorie (deoarece o anaforă este definită ca element care își moștenește sensul de la un antecedent), ea este utilizată (Vuillaume 2000, Jørgensen 2002b, Ligatto 1997) pentru a denumi pronumele care nu au un antecedent în contextul imediat anterior și care, tocmai datorită acestei proprietăți, pot fi semnale ale DIL: „Personajul locutor vorbește, fără să îl numească, despre un obiect care este probabil notoriu atât pentru el însuși, cât și pentru interlocutorul său, deoarece acesta nu solicită nicio precizare asupra conținutului referențial al expresiei utilizate în cadrul discursului. Într-adevăr, enunțul produs nu conține expresia lexicală care face referire la acest obiect; nu găsim decât un pronume care se acordă – vrem să credem asta – în gen și în număr cu numele care face referire la obiectul despre care este vorba. Dar contrar așteptărilor pe care le-am avea atunci când reperăm într-un enunț o unitate pronominală, numele care ar putea juca rolul de antecedent nu se găsește în contextul anterior.” (Ligatto 1997: 22) Ocurența unui pronume anaforic fără antecedent într-un discurs naratorial ar fi agramaticală și ar afecta coerența textuală; în DIL, însă, el poate apărea fără probleme, deoarece este un indice al unui discurs interior, subiectiv – discursul interior al personajului enunțiator nu are nevoie de antecedente pentru a identifica sensul pronumelui, iar discursul naratorului locutor se folosește de acest lucru pentru a nu utiliza un antecedent și pentru a semnala în acest fel un discurs interior. În vi., cititorul identifică în mod corect referentul pronumelui ea pe parcursul câtorva pași: constată că acesta este lipsit de antecedent în discursul naratorial, deduce de aici că el face parte dintr-un alt discurs decât cel naratorial și că textul are o eterogenitate atributivă, stabilește cine este, din punctul de vedere al personajului, referentul acestui pronume. Cu alte cuvinte, ea din vi. funcționează ca indice DIL și pentru că eșuează să funcționeze ca anaforă în discursul naratorial: „Prezența unui lanț referențial reprezentat printr-un singur pronume sugerează prin lipsă existența unei unități tematice care furnizează – pentru interlocutor – condițiile necesare unei interpretări coerente.” (ibid.: 30, subl. n.) Pronumele anaforice fără antecedent au rolul de semnalare a unei secvențe în DIL; ele reprezintă însă versiunea tare a funcționării anaforicelor în DIL, cazul standard fiind acela în care, dacă în discursul naratorial apare un nume propriu, ocurențele ulterioare ale acestuia au rolul de a semnala discursul naratorial, pe când anaforele pronominale sau logoforicele sunt rezervate DIL. Bally consideră că în cuplul discurs naratorial în care apare un nume propriu și stil indirect liber, singurul apt să trimită înapoi la numele propriu este un pronume anaforic; utilizarea oricărui alt mijloc de referire ar face ca stilul indirect liber să dispară. „Într-adevăr, să ne imaginăm fraze precum: Pierre s’arrêta: Pierre entrarait-il? sau Pierre s’arrêta: celui-ci entrarait-il? – dintr-odată orice urmă de stil indirect liber dispare, pentru că acum chiar raportorul (naratorul) este cel care se substituie raportatului.” (Bally 1914a: 408) Prin urmare, singura modalitate de a păstra DIL în exemplul dat de Bally ar fi Pierre s’arrêta: entrarait-il? (Pierre se opri: să intre?), ceea ce echivalează cu a spune că doar naratorul își poate indica personajul folosind numele acestuia și că acest criteriu poate fi utilizat ca distincție formală între discursul naratorial și DIL. Ann Banfield se arată de acord cu aceasta, atunci când afirmă: „[…] în secvențele cu spuse sau gânduri reprezentate numai un pronume poate ocupa poziția unui grup nominal care trimite la SINE […]” (Banfield 1995: 307) (SINE = centrul deictic al conștiinței) Se pare că această regulă nu funcționează însă în exemple precum cele ce urmează (segmentele subliniate cu o linie sunt grupuri nominale ce apar în secvențele de DIL; segmentele tăiate cu o linie sunt grupuri nominale din narațiune): (129 bis) Dacă stau puhoaiele, domnia sa Alexandru își poate începe vânătorile. Ce spune despre asta diacul? Diacul spune că, după o ploaie ca asta, la mijlocul lui august, lumina câmpiilor și a zorilor se schimbă și se simte că toamna e aproape. E vremea potârnichilor și a iepurilor. Prepelițele se cârduiesc și se tot duc spre miazăzi. – E vremea vânătorilor mele, zice mezinul. (Nicoară Potcoavă, Sadoveanu 1964: 298) (130) – Este, îi răspunde căpitanul, dar mai îngăduie, meștere Miloslav, până ce-a veni la noi un voievod după inima noastră. Atuncea are să fie și mai mult de lucru pentru meșteșugul dumitale. Iar de papistași ai a te teme la noi ca de Sisoie cel Mare. Meșterul Cișca râde. Domnia-sa nu știe cine-i sfântul Sisoie. Socoate că va fi fiind un bărbos cumsecade și blând de la Ierusalim ori de la Bizanț. (ibid.: 207) (131) În poarta acestei așezări a Sfântului Munte bătu Alecu Ruset într-o sară, la începutul lunii martie, și fratele portar îl primi cu bunăvoie ca pe un străin călător. Acest călător străin dorea să vadă pe cuviosul părinte arhimandrit Teofan. Preacuvioșia Sa era în strana lui, în sfânta biserică, ascultând slujba de vecernie. Lăsând caii, sania și pe Vâlcu afară, la poarta deschisă, beizade Alecu pătrunse în biserică. (Zodia Cancerului, Sadoveanu 2011: 260) (132) Elena primise o lovitură teribilă, față cu lumea, cât și față cu bărbatu-său: nimic nu-i făcea atâta rău ca opiniunea lui Alexandru. El dispăruse la cele dintâi vorbe ale țiganei. Va afla el că Elena era inocentă? dacă va afla, nu va fi oare prea târziu? inima lui nu se va fi zdrobit la întâia lovire? … astfel se întreba Elena, ce căzuse bolnavă de durere. (Elena, Bolintineanu 1993: 187) unde secvențele „Dacă stau puhoaiele, domnia sa Alexandru își poate începe vânătorile.”, „Diacul spune că […]”, „Domnia-sa nu știe cine-i sfântul Sisoie.”, „Acest călător străin dorea să vadă pe cuviosul părinte arhimandrit Teofan.” și „Va afla el că Elena era inocentă?”, mostre de DIL, sunt reprezentarea următoarelor (posibile) enunțuri de discurs: [Dacă stau puhoaiele, îmi pot începe vânătorile], [Eu spun că…], [Nu știu cine este sfântul Sisoie], [Doresc să văd pe cuviosul părinte arhimandrit Teofan], respectiv [Va afla el că sunt inocentă?]. Naratorul locutor folosește pronume de politețe, nume proprii și nume comune acolo unde personajul enunțiator s-ar identifica pe sine, în DD, prin pronume personale. În primele trei exemple DIL este reperabil nu datorită opoziției amintite (nume propriu în discursul naratorial, logoforic sau pronume anaforic în DIL), ci datorită contrastului dintre un grup nominal rezervat naratorului și un alt grup nominal prin care se identifică (pentru sine) personajul în DIL: mezinul/domnia sa Alexandru, meșterul Cișca/domnia-sa, beizade Alecu/acest călător străin; ultimul exemplu scapă acestei scheme, pentru că singurul indice pe care îl avem aici pentru identificarea DIL este faptul că secvența „Va afla el că Elena era inocentă?” este atribuită personajului, printr-un cuplu verb cogitandi + nume propriu („astfel se întreba Elena”); altfel, numele propriu Elena apare atât în discursul naratorial, cât și în discursul personajului. Intervenția naratorului, prin utilizarea unor forme care nu ar trebui să apară în DIL arată însă o altă etapă în modul de tratare naratorială a acestuia, pentru că în spusele/gândurile personajului se insinuează forme pe care acesta nu ar fi putut să le folosească în DD. Monique de Mattia-Viviès utilizează acest criteriu (posibilitatea verbalizării, de către personaj, a unei secvențe în DIL) pentru a opera discriminări în câmpul DIL. Aplicând acest criteriu, autoarea citată departajează următoarele modalități narative care sunt puse în mod obișnuit în legătură cu DIL: DIL locuționar în sens restrâns, DIL locuționar în sens larg și DIL ilocuționar. Prin DIL locuționar în sens restrâns, de Mattia-Viviès înțelege o formă de DIL caracterizată prin transpunerea persoanelor pronominale și a timpurilor verbale, logoforice, intonație directă, topică directă și ocurența elementelor lexicale afective proprii DD. (133) Pieri apoi, ca peste puțin timp să se întoarcă, cu nădragii în vine și cu cămașa afară, abătut, mult trist: se gândise că nici în ziua aceea – din ale vieții sale cea mai ferice, când la zarea unui Viitor foarte apropiat, dar, vai! nu și al lui Pașadia, toate îi surâdeau așa trandafirii – nici atunci măcar, noi n-aveam să-i facem cheful să mergem cu dânsul la Arnoteni, adevărații Arnoteni. Și de ce? – parcă nu știam că nicăieri ca acolo nu se petrecea mai drăguț: un joc ușor, un maus, un drum-de-fier, un pocher, unde găseai întotdeauna? – la Arnoteni; o băutură ușoară, un șpriț, un coniac, o marghilomană, unde? – la Arnoteni; o blândă copilă, după pofta inimii, ușoară, ei, unde? tot la Arnoteni și numai la Arnoteni, singurii adevărați, binecuvântat neam boieresc, împodobit de toate virtuțile creștine. (Craii de Curtea-Veche, Caragiale 2001: 132-133) DIL locuționar în sens restrâns este fondat pe ideea de conotație autonimică (cuvintele celuilalt nu sunt doar menționate, ca în DD, ci și întrebuințate) și reprezintă cazul cel mai ușor reperabil și cel mai ușor de analizat. Pe o axă care ar organiza formele DIL după criteriul distanței, această formă este cea mai apropiată de DD, atestând o mai mare eliberare de prezența naratorului. DIL locuționar acoperă în egală măsură reprezentarea spuselor (ca în exemplul anterior), cât și a gândurilor, ca în cel ce urmează: (134) Herdelea, iubitor de învoieli unde fiecare parte să-și scadă cerințele spre mulțumirea amândurora, povățui pe Vasile Baciu să dea acuma jumătate din locuri, care să fie scrise pe numele lui Ion, iar cealaltă jumătate să i-o făgăduiască în scris pentru după moarte. Povața lui însă îi nemulțumi pe amândoi. Toate nădejdile lui Ion se prăbușiră auzind ce spune învățătorul. Apoi dacă ar fi fost vorba să lase dânsul din drepturile lui, ce nevoie de sfaturile nașului? Lui nu-i trebuiau sfaturi, ci pământurile, toate pământurile... Îl cuprinse o mânie sălbatică împotriva lui Herdelea, care astfel vrea să-l înșele, în loc să-l ajute... Vasile, cu o lucire șireată în privire, zise tacticos că el nu-și ia vorba înapoi și dă bucuros cele cinci locuri, pe ales. În sinea lui însă era sigur și el că Herdelea s-a înțeles cu Ion să-i fure averea... (Ion, Rebreanu 2001: 332) Calitatea de locuționar a acestui tip de DIL nu privește, așadar, capacitatea lui de a reprezenta doar spusele personajului, ci posibilitatea verbalizării respectivei structuri în DD, indiferent dacă aceasta presupune reprezentarea spuselor sau a gândurilor personajului. Importantă în această formă de DIL rămâne situarea ei către polul personajului. Vom vedea imediat, însă, că procedeul are o valoare diferită pe axa modalităților de reprezentare a spuselor și pe cea a modalităților de reprezentare a gândurilor, deoarece calitatea procedeului nu trebuie judecată doar din punctul de vedere al distanței naratoriale față de informațiile reprezentate, ci și din acela al relației procedeului în sine cu ceea ce se consideră a fi norma printre modalitățile reprezentării de pe cele două axe. DIL locuționar în sens larg este, în schimb, contaminat de prezența naratorului prin elemente punctuale, inserate în discursul personajului, pe care primul încearcă să le disimuleze și să prezinte o anumită secvență ca locuționară: (135) Încă demult plănuia să se însoare, pentru căpătuială, bineînțeles, fusese însă sictirit de câte ori încercase; chiar dacă se întâmplase uneori să-i placă fetei, nu se învoiseră, în ruptul capului, părinții și ostracismul acesta nu trebuia pus, cugeta el, decât pe seama faptului că n-avea „carieră”, altminteri ce-i lipsea ca să fericească o soție, frumos și tânăr, „manierat” și cult, cum pretindea a fi? (Craii de Curtea-Veche, Caragiale 2001: 120) Aici, termenii între ghilimele pot fi cazuri de modalizare autonimică asupra cuvintelor (sunt cuvintele părinților fetei, care se opun căsătoriei) sau aparțin chiar lui Gore Pirgu, care se consideră manierat și al cărei obiectiv este o carieră politică. În acest ultim caz, trebuie să punem pe seama naratorului glosarea (prin ghilimele) a termenilor amintiți - un narator care, spre deosebire de felul în care se întâmplă lucrurile în (133), nu se mulțumește să reprezinte în DIL discursul personajului, dar se și distanțează de acesta. O altă trăsătură caracteristică pentru DIL locuționar în sens larg este faptul că naratorul nu utilizează termenii de referire folosiți de personaj și că în DIL apar desemnări (numele pe care personajul le folosește pentru a indica lucruri sau persoane sau pentru a trimite la sine însuși) care nu pot fi realizate de către acesta din urmă. Exemplele (129) – (132), prin urmare, sunt secvențe de DIL locuționar în sens larg, mai puțin libere, pentru că atestă intervenții naratoriale manifestate prin reperaje ce nu pot fi verbalizate prin structuri în DD: *Dacă stau puhoaiele, domnia mea Alexandru îmi pot începe vânătorile. *Eu, diacul, spun că după o ploaie ca asta lumina se schimbă. *Domnia-mea nu știu cine-i sfântul Sisoie. *Acest călător străin doresc să văd pe cuviosul părinte arhimandrit Teofan. *Va afla el că eu, Elena, sunt inocentă? Acest tip de referință, care utilizează indicații naratoriale în secvențe atribuibile personajului, nu se limitează la formulele prin care personajul trimite la sine însuși, ci include referirea la toate elementele care formează mediul în care trăiește și se mișcă personajul – deicticelor care ar forma instrumentele obișnuite de realizare a referinței în DD nu le corespund în DIL anaforele corespondente, ci segmente referențiale narative, generate de context. Astfel, pe drumul de întoarcere la București, eroul romanului Săptămâna nebunilor, care călătorește împreună cu secretarul său, se gândește: (136) Nu era nici bătrân măcar, la asta se gândea Hrisant Hrisoscelu. Fusese bogat, cereștii lui patroni îl părăsiseră, trebuia să invente ceva, să-l mintă întâi pe acest secretar care va duce iute vorba în târgul Bukurli că urmașul bogatului Hrisoscelu, bătrânul, se ruinase pe unde fusese. (Săptămâna nebunilor, Barbu 2006 II: 10) (137) Ar fi fost mai bine să i se întâmple moarte decât să mai ajungă acolo unde îl ducea luxosul echipaj dăruit de baron. (ibid.: 11) (adică la București) La fel, părintele Iancu, personajul nuvelei În vreme de război, referă la fratele său mai mare în felul următor: (138) Maică-sa îl aștepta cu masa; fiul n-avea poftă de mâncare; îi era degrabă să meargă la neica Stavrache, hangiul, frate-său mai mare. (În vreme de război, Caragiale 2000: 1125) Este evident, însă, că fragmentul subliniat este o referință naratorială ad usum lectoris și că replica personajului nu poate fi verbalizată în DD ca: *Nu mi-este foame, mamă, vreau să merg degrabă la neica Stavrache, hangiul, fratele meu mai mare. DIL ilocuționar este o formă de DIL care se apropie și mai mult de zona naratorului. Naratorul raportează în același timp niște spuse și niște mișcări interioare (indignare, teamă, speranță etc.); suntem, consideră de Mattia-Viviès, în prezența unei narațiuni care produce un „efect de DIL”: „Vom spune că avem a face cu un efect de DIL de fiecare dată când enunțul reflectă punctul de vedere al personajului, fără a fi în mod necesar posibil să regăsim urma enunțului originar (parțial sau în totalitate).” (de Mattia-Viviès 2003: 3) În secvența: (139) Hangiul era foarte mulțumit: om cu dare de mână, cu han în drum – mare greutate i se luase de pe suflet. Câte nopți nu dormise el o clipă măcar cumsecade, trăgând cu urechea și așteptând cu inima sărită pe musafirii de noapte! Negreșit trebuia să-i vie și lui rândul odată și-odată. (În vreme de război, Caragiale 2000: 1126) prima parte relatează/raportează un fapt (mulțumirea hangiului), pe care apoi îl ilustrează prin segmentul „mare greutate i se luase de pe suflet”; cea de-a doua secvență raportează/relatează alt fapt (frica hangiului, așteptarea anxioasă), pe care apoi îl ilustrează prin segmentul „negreșit trebuia să-i vie și lui rândul odată ș-odată”. În interiorul fiecăruia dintre cuplurile amintite, trecerea de la relatarea faptului la raportarea spuselor se face pe nesimțite – emfaza din „om cu dare de mână, cu han în drum”, intonația exclamativă din „trăgând cu urechea și așteptând cu inima sărită pe musafirii de noapte!” o dovedesc. Segmentele în discurs naratorial sunt colorate de emfază și intonație, în timp ce contrapărțile lor, în DIL ilocuționar, deși conțin transpunerea pronumelor personale (i se luase, să-i vie rândul și lui) și topicalizări (mare greutate i se luase, negreșit trebuia să-i vie rândul) nu se revendică de la niște spuse, întrucât enunțurile: *Mare greutate mi s-a luat de pe suflet! *Negreșit trebuie să îmi vină și mie rândul odată ș-odată! nu sunt verosimile. Începând cu „mare greutate…” și până la final, secvența trimite la acte de gândire și la stări psihice ale personajului și o face utilizând mijloace care aparțin discursului (topicalizări, intonație, repetiții); cu toate că „aceste procese [ale gândirii] nu pot fi citate – direct sau indirect; ele pot fi doar narate” (Cohn 1978: 11), nararea sugerează un discurs vorbit. Dacă aceste mărci ale discursului vorbit dispar, intruziunea naratorului devine evidentă, ca în exemplul: (140) Când fuse la gustare, postelnicul spuse cu spaimă tot ceea ce i se întâmplase cu stafia. Toată adunarea râse de credulitatea lui. Când însă spuse că stafia, fugind, pierduse un brâu alb pe care îl găsise el, Zoe deveni palidă. Ea tremură gândind că Elena o să recunoască brâul ei. Iată o armă în mâna rivalei ei! Elena putea să-i facă rău cu acest talisman! Cel puțin el dovedea că ea fusese stafia, ceea ce ar fi făcut-o ridiculă, sau că se dusese în camera postelnicului, ceea ce era de cel mai din urmă dispreț. (Elena, Bolintineanu 1993: 178) unde segmentul subliniat ilustrează ștergerea granițelor dintre lumea interioară a personajului și realitatea exterioară, dintre reprezentarea gândurilor și prezentarea situației personajului. Ceea ce rezultă în urma intruziunii naratoriale în reprezentarea proceselor mintale ale personajului poate fi un pachet foarte eterogen, în care segmente de discurs naratorial se amestecă cu constatări ambigue (ce pot fi atribuite atât naratorului, cât și personajului) și cu explicații în DIL ilocuționar punctate de fragmente de DIL locuționar, ca în următorul fragment: (141) Drăganii aduseră caii scăpați, apoi ajutară surugiului să îndărăpteze rădvanul până la drum. Armășelul, întorcându-se iar, ca-ntr-un cerc, la gândul și la supărarea dintâi, se abătu la bordei, ca să apuce de gât pe ursar. Dar și țigan și urs se făcuseră nevăzuți. Erau undeva, pe cărările întortochiate dintre vii. Nu putea să-i mai urmărească, datoria lui nefiind asta. La urma urmei, dac-a fi nevoie, i-or descoperi alții, deși poate-i mai bine să nu se știe despre întâmplare. Dă-i dracului, și urs și țigan! Dac-a hotărî domnița tăcere, ca să nu-și mai supere părinții și ca să nu i se oprească plimbările, dă el poruncă drăganilor să nu sufle o vorbă, ș-au să tacă, fiind toată lumea la curte cu dragoste cătră copilă și cam cu împotrivire ascunsă spre Vodă, din pricina asprimilor lui. (Zodia Cancerului, Sadoveanu 2011: 165) Aici, un segment ca „[țiganul și ursul său] erau undeva, pe cărările dintre vii” este o ipoteză care poate fi pusă pe seama personajului și care continuă logic constatarea anterioară („dar și țigan și urs se făcuseră nevăzuți”); segmentul conține însă o intervenție naratorială („cărările întortochiate”), al cărei rol este acela de a ne face să înțelegem de ce personajul nu își continuă acțiunea de căutare („cărările sunt întortochiate, urmărirea imposibilă, are toate șansele să scape, nu mai are sens să îl urmăresc” pare să își spună personajul); motivația este susținută în continuare de argumente precum „datoria lui nefiind asta” și devine spre final una exclusiv naratorială. În ultima parte a fragmentului, partea care aparține personajului, („Dac-a hotărî domnița tăcere […], dă el poruncă drăganilor să nu sufle o vorbă, ș-au să tacă”), mostră de DIL locuționar, este balansată de segmentele subliniate în text, care sunt explicații naratoriale incluse formal în gândirea personajului, formând un DIL ilocuționar. Rolul acestora este însă de a furniza cititorului sugestii privind motivațiile interne ale personajului, dar pe care acesta din urmă nu și le poate aduce lui însuși, pentru că ele țin de domeniul evidenței interioare. Pentru a echilibra sistemul formelor DIL propuse de autoarea citată, am putea discuta și exemple radicale de DIL ilocuționar, care apar ca și mai apropiate de zona naratorului (adică de DN), așa cum este cazul următorului exemplu: (142) Îi cășună apoi pe Brâncoveanu și, smulgându-i cuca domnească, scufa de prinț al sfintei-împărății, cununa de comite maghiar și lanțul sfântului Andrei al Rusiei, în câteva trăsuri ni-l zugrăvi ca pe un bulibașă mehenghi, vânzător și slugarnic – un suflet de rob. Că se molipsise și dânsul de frigurile de a clădi, sădi și împodobi ce au bântuit la puternicii timpului era adevărat, dar de la nenorocitul acesta atât de bogat și care a domnit atunci când tumultoasa înflorire a barocului era în toi ce-a rămas? (Craii de Curtea-Veche, Caragiale 2001: 68) Ultima parte a acestui fragment este o mostră de DIL locuționar, care se dezvoltă însă din câteva lexeme („bulibaș mehenghi, vânzător și slugarnic, un suflet de rob”) desprinse, la rândul lor, dintr-un pasaj în DIL ilocuționar extrem: „smulgându-i cuca domnească, scufa de prinț al sfintei-împărății, cununa de comite maghiar și lanțul sfântului Andrei al Rusiei”. Această secvență nu este o formă de DN (precum „în câteva trăsuri ni-l zugrăvi”), cu care are în comun caracterul sintetic, dar nu este nici DIL locuționar, fragmentul neputând fi verbalizat în DD. Secvența subliniată identifică, utilizând metafora despuierii, forța ilocuționară a unui discurs din care pare că păstrează termeni ce nu pot fi indicați în mod precis, dar care generează un efect de DIL. Același fenomen, de data aceasta prezentat ca proces al gândirii, apare în: (143) Cuvioșii monahi înțeleseră acest drept al mai-marelui lor să afle el cel dintâi ce s-a petrecut pe lumea asta de când asupra iernii s-a arătat steaua cu coadă; ce-a fost cu cutremurul și cu moșneagul cel care a înviat din moarte în sfânta mănăstire Golia la Iași; cum și despre pasărea Roc, care iar a ieșit, vestind războiul împăraților. Căci acea pasere uriașă clocește la un veac un ou în stâncile mării, și din acel ou iese un șarpe care scapă la uscat, printre munți și ape, însemnând, în trecerea sa, hotare nouă și scornind zavistie și pieire printre oameni. Iar apoi, când se scrie și se iscălește pacea, pocnește și piere și se scufundă în țărâna pământului. Deci cuvioșiile lor așteptau cu răbdare și pândeau, vârându-și bărbile în ferestruicile și între gratiile chiliilor. (Zodia Cancerului, Sadoveanu 2011: 261) Sosirea unui străin într-o mânăstire izolată constituie un mic fapt de senzație, pentru că monahii nu au contact cu exteriorul și sunt mereu dornici de vești din afară. Tocmai pentru că sunt rupți de lume, monahii din narațiunea lui Sadoveanu gândesc însă evenimentele în termenii unei tradiții ancestrale transmise oral și livresc: pasajul subliniat în exemplul de mai sus nu este reprezentarea unui proces psihic particular care, la rigoare, ar putea lua forma unui discurs în DD, ci este o metaforă pentru gândirea mitică. Întregul pasaj ține locul unor acte de gândire pe care cititorul este liber să și le imagineze și care sunt doar sugerate. Procedeul este asemănător cu cel pe care Dorrit Cohn îl numește psihonarație: o modalitate narativă ce constă în prezentarea, de către narator, a mișcărilor vieții interioare a personajului, fără ca aceste mișcări să fie în mod necesar verbalizate de către personaj. Care este locul pe axa continuității DR a acestor varietăți ale DIL? Preluând modul în care Gérard Genette ordonează modalitățile narative după criteriul distanței naratoriale (adică al controlului exercitat de narator asupra informațiilor transmise), Geoffrey Leech și Mick Short propun următoarea organizare, făcând distincția dintre reprezentarea spuselor (speech presentation) norma DN DI DIL DD DDL și reprezentarea gândurilor (thought presentation): NRTA IT FIT DT FDT norma (Leech & Short 2007: 260; 276, unde NRTA = narrative report of thought act, IT = indirect thought, FIT = free indirect thought, DT = direct thought, FDT = free direct thought) Înainte de a vedea cum putem plasa în aceste axe ale continuității raportării/reprezentării varietățile DIL pe care le inventariază de Mattia-Viviès, este necesară o precizare. În axa continuității modalităților de raportare a spuselor (prima de mai sus), Leech și Short consideră că norma o reprezintă DD (pe care autorii îl definesc ca modalitate de redare verbatim a unor spuse), toate celelalte modalități raportându-se la (și fiind judecate în funcție de) acesta. În axa de continuitate a reprezentării gândirii, autorii consideră că norma o reprezintă IT (reprezentarea indirectă a gândurilor), deoarece, spre deosebire de spuse, a căror formă primă de percepție este enunțarea lor directă, „gândurile celorlalți nu sunt accesibile unei percepții directe și prin urmare este mai acceptabil a fi ales ca normă un mod prin care numai naratorului îi este permis să aibă acces la cele gândite.” (ibid.: 276) Alegerea unei anumite modalități de reprezentare ca normă pe cele două axe ale continuumului are repercusiuni asupra raportului dintre DIL/FIT și ceilalți membri ai grupului din care fac parte acestea. Astfel, DIL reprezintă o deplasare spre stânga (luând norma DD ca bază), el este rezultatul unei mișcări ce denotă o intervenție sporită a naratorului față de normă; în schimb, FIT este o mișcare spre dreapta în raport cu norma (IT), adică una ce denotă îndepărtarea de controlul naratorial și apropierea de universul interior al personajului. Deoarece nu există percepția directă a gândurilor cuiva, DT apare ca modalitate de reprezentare mai artificială decât formele indirecte de la stânga ei. Un discurs interior reclamă așadar o prezență mai mare a naratorului, dar în cazul FIT, de exemplu, prezența naratorului se arată nu în ocurența unor mărci formale care însoțesc discursul, ci în absența acestora. Paradoxal, lipsa controlului naratorial (manifestată, de exemplu, prin absența verbelor cogitandi) se însoțește aici cu prezența pregnantă a naratorului, disimulat în spatele convenției narative. Dacă luăm în considerare observațiile făcute de Leech și Short, constatăm că DIL locuționar și DIL ilocuționar (cu variantele lor stricto sensu și largo sensu), care se manifestă pe ambele axe ale continuumului, pot fi plasate pe acestea în felul următor: DIL locuționar stricto sensu DIL locuționar largo sensu DIL ilocuționar stricto sensu DIL ilocuționar largo sensu norma N DN DI DIL DD DDL N NRTA IT FIT DT FDT norma După cum se poate constata, am plasat formele DIL ilocuționar și DIL locuționar largo sensu într-o zonă situată între DIL propriu-zis și DN și care include DI conjuncțional printre formele sub care se poate manifesta DIL locuționar largo sensu. Într-adevăr, apariția DIL nu este determinată de ocurența unei trăsături particulare; pentru a vorbi de DIL este necesar să avem un fascicul de elemente, dintre care cel mai important este contextul: „DIL nu poate fi interpretat ca atare doar în virtutea prezenței unei anumite structuri sau a unui anumit indice. De exemplu, într-un roman care folosește ca procedeu fluxul de conștiință, indicele nu preexistă, pentru că el este în permanență interogat, deconstruit, deturnat: el se impune ca atare post-factum. Marcatorii oralității nu sunt interpretați ca indici ai DIL (și nici ai punctului de vedere) decât în relație cu un fascicul de elemente, dintre care contextul este cel mai important. Astfel, dacă într-un context care prezintă punctul de vedere al unui personaj întâlnim elemente apreciative, exclamații, topicalizări, acest lucru nu înseamnă că secvența este în mod necesar în DIL.” (de Mattia-Viviès 2003: 29-30) Printre aceste trăsături, subordonarea sintactică, specifică DI, este un factor de relativ puțină importanță în stabilirea calității de DIL a unei secvențe; astfel, o anumită secvență poate să ilustreze subordonarea, dar, din punct de vedere semantic, să fie o formă de DIL. Un exemplu precum: (144) Dis-de-dimineață, d. Stavrache, tremurând de friguri, era la popa satului rugându-l să vie negreșit până seara să-i facă sfeștanie acasă. (În vreme de război, Caragiale 2000: 1136) pe care l-am discutat ca varietate a DI ar fi considerat de Leech & Short varietate a DIL. În astfel de exemple, deși subordonarea este prezentă, ocurența unor elemente poate fi folosită ca argument pentru a interpreta secvența drept exemplu de DIL (verbul deictic a veni la conjunctiv imperativ, logoforicele –i, seara, acasă, care trimit la emițătorul raportat, adverbul negreșit, specific pentru discurs și nu pentru narațiune). Valoarea de DIL a unei secvențe, afirmă Leech & Short, nu poate fi judecată exclusiv în funcție de independența sa sintactică; pentru a decide valoarea de DIL a unui fragment trebuie să luăm în considerare prezența unor elemente de la toate cele trei niveluri importante ale limbii. Această problemă se pune cu atât mai pregnant în limbi ca engleza, unde absența conjuncției subordonatoare din DI nu schimbă calitatea de discurs dependent sintactic a acestuia, iar prezența unei conjuncții în DD propriu-zis sau DIL nu împiedică relativa libertatea a acestora. Leech și Short includ în DIL exemple cu conjuncție subordonatoare, subliniind: „Definiția noastră, prin urmare, este una concepută în termeni de family resemblance și nu una dependentă de prezența unei trăsături definitorii particulare.” (Leech & Short 2007: 264) Family resemblances (asemănări de familie) este un concept introdus și discutat de Wittgenstein în cartea sa Cercetări filozofice pentru a arăta că elementele unei anumite clase, pe care le plasăm în respectiva clasă deoarece considerăm că ele împart toate aceeași trăsătură, pot fi, de fapt, conectate printr-o serie de trăsături care sunt comune doar pentru subgrupe ale clasei respective: „În loc de a indica ceva care este comun pentru tot ceea ce numim limbaj, eu spun că acestor fenomene nu le este câtuși de puțin ceva comun, ceea ce ne face să folosim pentru toate același cuvânt – ci că ele sunt înrudite unele cu altele în multe feluri diferite.” (Wittgenstein 2013: 141, subl. aut.) Astfel, jocurile, categoriile de numere, culorile (sau formele DIL) formează „o rețea complicată de asemănări care se suprapun și se încrucișează”, elementul pe care acestea îl au în comun nefiind o anume trăsătură, ci ceva care „străbate întregul fir – și anume suprapunerea continuă a acestor fibre” (ibid.: 142). Prin urmare, am putea descrie segmentul de pe axa modalităților de redare cuprins între DIL propriu-zis (locuționar) și DN în următorul fel: Modalitățile de raportare din această secvență sunt organizate în așa fel încât, chiar dacă extremele nu au nimic în comun, ele sunt legate una de cealaltă prin „suprapunerea fibrelor” formelor de DIL, care asigură continuitatea secvenței. DIL, o chestiune de stil. Stilul ca reprezentare a subiectivității Prin utilizarea anaforelor fără antecedent, DIL își permite o libertate pe care regulile de bună formare a textului nu le îngăduie unui discurs obișnuit. Prezența logoforicelor și a pronumelor personale ce funcționează ca anafore în DIL locuționar sunt două dintre caracteristicile care ajută la identificarea acestuia, prin opoziția pe care ele o creează față de formele utilizate în discursul naratorial. Am văzut mai sus că, pentru a stabili dacă o anumită secvență este în DIL, este necesar să luăm în considerare mai multe elemente, contextul fiind unul dintre acestea. Dar ce înseamnă context și care sunt elementele care îl fac să fie diferit de DIL? Ann Banfield operează cu mai multe criterii, care îi permit să diferențieze între o zonă obiectivă (a narațiunii) și una subiectivă, a modalităților de reprezentare a conștiinței. În interiorul acestora din urmă, ea face distincție între o modalitate de reprezentare a conștiinței reflexive și una utilizată pentru a reprezenta conștiința nonreflexivă. Ceea ce autoarea numește stil indirect liber se delimitează prin urmare ca zonă care se opune atât narațiunii, cât și percepției narate (descrierea percepțiilor personajului, din perspectiva și cu stilul acestuia, fără ca percepțiile să fie conștientizate de personaj). După cum am văzut deja, Benveniste utilizase posibilitatea apariției pronumelor personale de pers. 1 și a 2-a și a perfectului simplu (PS) pentru a face distincția dintre histoire (forme ale pronumelui de pers. a 3-a, însoțite de PS) și discours (pronume de pers.1 și a 2-a, din care PS este exclus). Spre deosebire de savantul francez, Banfield definește narațiunea (formă de histoire) ca text a cărui caracteristică esențială este lipsa alocutarului (destinatarul). Altfel spus, ceea ce marchează apartenența la discours a unui text este cuplul eu-tu, cuplu care este exclus din narațiune și din modul în care aceasta funcționează, pentru că narațiunea scapă schemei comunicării, ea este spațiul în care eu funcționează fără tu. După cum putem observa, Banfield folosește termenul discurs într-un sens restrâns, echivalent cu schimb verbal sau cu conversație (la Benveniste, discours nu se identifica cu comunicarea orală). Pentru Banfield, narațiunea se definește așadar prin opoziție cu discursul; criteriul ultim de discriminare este faptul că în narațiune eu se poate dispensa de tu; narațiunea este un mesaj fără destinatar direct. În același timp, ceea ce diferențiază narațiunea de discurs este utilizarea timpului PS (incompatibil cu deicticele personale, spațiale și temporale) în narațiune și absența acestui timp în discurs. Opoziția dintre PS și imperfect (IMP) este folosită pentru a departaja între modalitățile narațiunii, printre care Banfield distinge trei specii: narațiunea propriu-zisă, DIL (modalitate de reprezentare a conștiinței la pers. a 3-a) și o modalitate de reprezentare a conștiinței nonreflexive (căreia nu îi rezervă o denumire particulară, dar care acoperă aproximativ psihonarația lui Cohn și percepția narată de la Fludernik). Narațiunea la pers. 1 este pentru Banfield una dintre manifestările narațiunii propriu-zise, în care eu coexistă cu PS; modalităților de reprezentare a conștiinței le este proprie combinația dintre IMP și ACUM (abreviere pentru acum și aici, logoforice care organizează lumea ficțională din perspectiva unui centru deictic la pers. a 3-a, numit SINE). În plus, Banfield consideră că logoforicele pot trimite la ambele tipuri de reprezentare a conștiinței, dar numele proprii nu pot trimite decât la un SINE nonreflexiv. Banfield subliniază însă faptul că există două tipuri de narațiune performată la pers. 1: una în care ENUNȚIATORUL (cel care își asumă responsabilitatea de a spune eu) și SINELE (punct de referință pentru un set de elemente și construcții subiective – deictice, nume și adjective calificative, exclamații – care au în comun particularități de distribuție și comportament sintactic) apar împreună într-o anumită secvență; alta, în care cele două se disociază, așa cum se întâmplă în următorul exemplu: (145) iel mă-ntreba pă mini câ „cum ii la spital ?”//și mă simt ieu bine?//să…să țîu reĝim/să țîu diieta care me-a dat-o mediĉi/șî_să stau liniștitâ/sâ_nu fac efuort/că sîn_fată tînără șî…/„ai cuopil tată/trebi să-l crești”//deĉ…întodeauna mă punia la…la cale de bine// (TDM II: 453) Aici, secvența „Și mă simt ieu bine?” este reprezentarea enunțului originar „Te simți bine?”, tot la fel cum, în schimbul de replici: A: – Te simți bine? B: – Dacă mă simt bine?, întrebarea ecou este reprezentarea întrebării inițiale. Dar în aceste reprezentări, întrebarea ecou nu conține niciun element expresiv care să trimită la pers. 1, a enunțiatorului, – acesta vorbește, dar punctul său de vedere (indicat de prezența elementelor expresive, și nu de cea a persoanei întâi) nu există. Cu alte cuvinte, în întrebările ecou are loc un clivaj între ENUNȚIATOR și SINE, pentru că enunțiatorul secvențelor „Și mă simt ieu bine?”, „Dacă mă simt bine?” nu coincide cu SINELE pe care îl reprezintă (și care, în cazul de față, trimite la A și la punctul de vedere al acestuia). Asemenea secvențe, în care are loc divorțul dintre ENUNȚIATOR și SINE, explică modul în care funcționează SIL, care este o modalitate de reprezentare a spuselor și a gândurilor (RSG) la pers. a 3-a, o modalitate narativă în care avem acces direct la conștiința unui SINE fără ca acest lucru să presupună necesitatea unui ENUNȚIATOR. Dat fiind că RSG la pers. a 3-a nu poate avea un ENUNȚIATOR (definit ca responsabil de utilizarea pronumelui eu), secvențele de SIL care sunt RSG la pers. a 3-a îi servesc lui Banfield pentru a susține teza narațiunii care se rostește singură, ea fiind un text în care naratorul nu poate fi reperat: „Acest stil nu este, prin urmare, un mod prin care cineva ne prezintă o conștiință cu ajutorul narației, ci este reprezentarea directă a acestei conștiințe, fără ca ea să fie mediată de punctul de vedere al cuiva. În pofida faptului că rațiunea de a fi a acestui stil este aceea de a permite reprezentarea spuselor, nimeni nu vorbește în secvențele de stil indirect liber, acestea fiind fraze care scapă schemei comunicării.” (Banfield 1995: 162) Clivajul care are loc, în întrebările ecou la pers. 1, între ENUNȚIATOR și SINE, este folosit ca model explicativ pentru ceea ce se întâmplă cu el: acesta apare în narațiune drept persoana cea mai potrivită pentru o modalitate literară extremă, una în care subiectivitatea, despărțită de necesitatea unui destinatar, ca și de lestul enunțiatorului, se poate exprima pe sine însăși, fără a avea nevoie de niciunul dintre aceștia. Pentru a opera discriminări între zona obiectivă, a narațiunii heterodiegetice, și cea nonobiectivă (cuprinzând modalități de reprezentare la pers. 1 și a 3-a), ca și pentru a face diferențieri în interiorul celei din urmă, Banfield utilizează drept criteriu subiectivitatea acestora, manifestată prin prezența unor construcții care sunt indici ai expresivității unei secvențe și care dau totodată seamă despre stilul acesteia. Pentru a defini stilul, Banfield utilizează opoziția fundamentală dintre E (eng. expression) și S (eng. sentence). Un E este o expresie, adică o construcție a cărei caracteristică definitorie este faptul că nu poate fi încastrată (subordonată unui regent); E este definit prin prezența unor indici ai subiectivității, precum construcțiile expresive, frazele incomplete, imperativele, vocativele sau adverbele orientate spre destinatar. Prezența acestora într-un text dă seama despre stilul acestuia; prin urmare „[…] conceptul de stil nu se definește ca obiect fix și imuabil, ci mai degrabă ca un ansamblu de principii care permit generarea unei mulțimi infinite de fraze dotate cu anumite proprietăți.” (Banfield 1995: 48) Spre deosebire de E, un S este o construcție, care poate fi sau nu dominată de un nod E. Să analizăm câteva exemple. (i) ZOE: Dar scrisoarea? (O scrisoare pierdută, Caragiale 2011: 128) (ii) M-a întrebat dacă am scrisoarea. (iii) *M-a întrebat dacă dar scrisoarea? (iv) Ehei/Desigur/Evident, m-a întrebat dacă am scrisoarea. Aici, (i) este un E, fapt indicat de sintaxa sa nonpropozițională; în schimb, (ii) este un S, care „traduce” (identifică semnificația enunțului (i) și încastrează propoziția astfel obținută, subordonând-o unui verb care clarifică forța ilocuționară a mesajului originar). Faptul că (i) este un E o arată și (iii), o construcție care este agramaticală, deoarece un E nu poate fi niciodată încastrat tale quale; în schimb, un S, precum (ii), poate fi întotdeauna transformat într-un E, așa cum se întâmplă în (iv). Un nod S este prin urmare dominat potențial de un nod E, care nu poate fi dominat la rândul său. Acesta este și motivul pentru care, pentru a defini narațiunea și stilurile acesteia, Banfield pleacă întotdeauna de la comportamentul unui E. Iată, de exemplu, cum definește Banfield textul: „Un TEXT este o secvență de noduri E (unul sau mai multe) legate între ele într-un mod corespunzător.” (Banfield 1995: 107) Pentru ca două E să formeze o secvență acceptabilă (adică un text), trebuie ca toate pronumele de pers. 1 care apar în aceste E să fie coreferențiale. Astfel, (v) *Sunti în camera mamei melei. Euk sunt cel care locuiește acum aici. nu este un text. Comportamentul pers. 1 este, din acest punct de vedere, diferit de cel al pers. a 3-a. Astfel, secvența: (vi) Eli se află în camera mamei luij. Elk este cel care locuiește acum aici. este un text bine format. Un text nu poate avea decât un singur enunțiator, iar (v) are doi, pentru că ocurențele lui eu nu sunt coreferențiale. Dar și în DD apar doi enunțiatori, unul al discursului citant și altul al discursului citat; prin urmare, DD va fi definit drept conexiune de două texte (doi E ai căror enunțiatori nu sunt coreferenți). DD este un stil în măsura în care subiectivitatea enunțiatorului citat este exprimată de el însuși, iar raportorul nu face altceva decât să dea cuvântul acestuia și nu îi poate exprima subiectivitatea. Spre deosebire de DD, DI este un text ce exprimă conținutul, el nu poate exprima subiectivitatea raportatului, pentru că este interpretativ, și nu imitativ. În sfârșit, DIL este o unitate constituită dintr-un ansamblu de E coreferențiale, al căror SINE este exprimat prin pronume de pers. a 3-a și al căror enunțiator nu există. DIL se deosebește așadar de DI pentru că frazele lui sunt E și nu S, se deosebește de DD prin aceea că referința pronumelui nu se schimbă când se trece de la discursul introductiv la DIL (coerență de care sunt responsabile logoforicele) și se deosebește de ambele pentru că nu este reproducerea unei comunicări verbale. El este o expresie care conține un SINE la persoana a treia: „[…] faptul marcant în textele literare este că punctul de vedere poate fi atribuit altcuiva decât persoanei întâi.” (ibid.: 149) Una dintre definițiile succinte pe care Banfield le oferă în teoria sa este și cea conform căreia DIL este o modalitate narativă în care imperfectul coexistă cu acum și aici (logoforice specifice pentru oratio obliqua), modalitate care se opune narațiunii propriu-zise, pentru care, după cum am văzut, este caracteristică utilizarea perfectului simplu și absența lui acum și aici (deictice specifice discursului). Într-o povestire, trecerea de la perfectul simplu la imperfect semnalează trecerea de la obiectiv la subiectiv și de la absența unui punct de vedere la reprezentarea unui punct de vedere ce aparține personajului. Banfield rezumă în felul următor aceste informații, derivându-le din combinațiile posibile dintre PREZENT (abreviere pentru timpurile discursului – prezent, perfect compus și viitor) și ACUM (abreviere pentru acum și aici, logoforice sau deictice): PREZENT și ACUM: prezent istoric ACUM fără PREZENT: imperfect al conștiinței reprezentate PREZENT=ACUM: discurs nici PREZENT, nici ACUM: perfect simplu al narațiunii (ibid.: 253) Am văzut, însă, că în limba română jocul timpurilor verbale dintre narațiune și DIL poate să fie diferit de cel din franceză sau engleză, și anume să nu alterneze PS (narațiune) și IMP (DIL), ci prezentul și prezentul (Doamna Mia Vasilian dă noilor sale cunoștințe informații despre persoana sa […] În sfârșit, principalul e că se simte bine și e fericită.) sau perfectul compus și prezentul, ca în următorul exemplu: (146) S-a citit în ziua aceea evanghelia asupra fiului rătăcit. Părintele Trandafir a arătat cum Dumnezeu, în nesfârșita lui iubire de oameni, l-a făcut pe om spre fericire. […] Ce fac însă oamenii leneși, oamenii care nu-și dau nici o silință, care nici mâna nu și-o întind ca să ia darul? Sunt păcătoși! căci nu numai dorințe avem, ci și pofte trupești. Poftele cele curate sunt date omului ca să le astâmpere prin rodul muncii; dorințe îi sunt date în suflet ca să cuprindă lume și Dumnezeu în sine și, fericit, să le privească. Lucrarea este dar legea firii omenești, și cine nu lucrează greu păcătuiește. După aceste, părintele a arătat cu vorbe care dau gândirilor chip viețuitor cât este de ticăloasă viața unui peritor de foame, și a dat credincioșilor săi sfaturi, zămislite în mintea lui înțeleaptă, cum ei ar trebui să lucreze în primăvară, în vară, în toamnă și în iarnă. (Popa Tanda, Slavici 1967: 14) DIL construit cu prezentul se poate combina cu logoforicul acum, ceea ce înseamnă că asocierea celor două nu definește în limba română doar prezentul istoric: (147) […] ca atunci când a dus-o într-o vizită lângă Biserica Armenească, și aici, cu cine se întreținea Niki? Cu un obișnuit al casei, un scriitor de ăsta nou – l-a tot văzut pe urmă la televizor, i-a văzut articolele pe linie în Scânteia, un scriitor apreciat de regim, cu situație, a povestit călătoriile lui în străinătate, cum Dumnezeu îl chema? În fine, acum are un lapsus. (Dimineață pierdută, Adameșteanu 2011: 93) Reprezentarea conștiinței nonreflexive Între modalitățile de reprezentare a conștiinței, Banfield include două tipuri de procedee narative: SIL – modalitate de reprezentare a spuselor și a gândurilor (activități de care este responsabilă conștiința reflexivă) și o modalitate de reprezentare a conștiinței nonreflexive, căreia nu îi rezervă un nume particular, dar care în literatura de specialitate a fost denumită proto-DIL (Nølke & Olsen 2000), DIL embrionar (Jørgensen 2002b), PDV (punct de vedere, Rabatel 2004b, 2001, 1999, 1998), psihonarație (Cohn 1978) sau percepție narată (Fludernik 2005). Conștiința nonreflexivă trimite la un nivel intermediar de cunoaștere, aflat între conștiința reflexivă și inconștient și care este sediul informațiilor captate din percepții, informații care se află la limita trecerii în reflexiv, în sensul că nu sunt încă verbalizate sau supuse analizei operate de gândire: „[…] frazele în care TRECUTUL apare împreună cu ACUM pot descrie fenomene – evenimente sau percepții vizuale, auditive sau olfactive – pe care le putem interpreta ca fiind corespunzătoare percepției pe care o are SINELE, mai degrabă decât ca pe fapte care ne sunt raportate sau descrise în mod obiectiv.” (Banfield 1995: 299) Reprezentarea acestora în ficțiune nu ține, prin urmare, de raportarea unor spuse sau de reflectarea unor gânduri, așa cum nu ține nici de narațiunea propriu-zisă; ele formează un set de informații de care personajul nu este conștient, iar verbalizarea acestora trebuie, în consecință, să fie făcută de narator (sau de autorul narațiunii, potrivit lui Banfield). Secvențele care captează acest tip de modalitate narativă apar în mod frecvent după verbe ale percepției, din care cele mai frecvente sunt a vedea sau a i se părea, dar și după verbe de mișcare care antrenează o activitate de percepție, cum sunt a se întoarce sau a se apropia: (148) Ieși singur, cu mâna goală, în straie de sărbătoare, într-o luni. Sui drept în Lunci, unde era porumbiștea cea mai mare și mai bună, pe spinarea dealului... Cu cât se apropia, cu atât vedea mai bine cum s-a dezbrăcat de zăpadă locul ca o fată frumoasă care și-ar fi lepădat cămașa arătându-și corpul gol, ispititor. Sufletul îi era pătruns de fericire. (Ion, Rebreanu 2001: 423) (149) Încercă să se bucure că Ion îi râvnește pe Florica și vru să simtă o răzbunare pentru cele ce a trebuit să înghită odinioară din pricina lui. Dar nu izbuti să-și împrăștie teama nici dând de dușcă un pahar de rachiu. Numai întorcându-se la Florica se mai liniști puțin, căci ea ședea cu ochii plecați și plânși, cum se cuvine unei mirese, și doar pe buzele subțiate și roșii îi juca un zâmbet de plăcere. (ibid.: 432) În ambele exemple de mai sus, segmentele subliniate reprezintă conținutul non-reflexiv al actului de a vedea (Ion vede locul ca pe o fată frumoasă, Vasile o privește pe Florica), dar verbalizarea acestui conținut aparțin naratorului, nu personajului. Banfield arată că limba în care este realizată reprezentarea poate cuprinde și cuvinte care sunt «împrumutate» de autor din vocabularul personajului, dar sintaxa și cuvintele utilizate nu aparțin în mod real unor fragmente dintr-un flux de conștiință, ci este mai degrabă vorba despre un mod propriu, ales de autor, pentru reprezentarea conștiinței personajului. Discutând despre modul în care este creat acest tip de reprezentare în romanul lui Henry James What Maisie knew, Banfield observă că pasajele în care lumea ne este înfățișată prin ochii lui Maisie sunt scrise într-o limbă jamesiană foarte elaborată și că aici: „James vrea să reprezinte ce știa Maisie, ceea ce nu este neapărat același lucru cu ceea ce Maisie credea că știe.” (Banfield 1995: 315, subl. aut.) Parafrazând formula lui Banfield, am putea spune că pagini întregi din Dumbrava minunată, în care autorul reprezintă lumea percepută – vizual (150), auditiv (151), olfactiv (152), tactil (153) – și interpretată (154) de Lizuca sunt scrise într-o sadoveniană foarte elaborată: (150) Broaștele, care stăteau de pază la punte, săriră în apă, una după alta. Lizuca se opri, cu inima bătând; apoi, văzând că Patrocle rămâne nepăsător, înțelese că nu-i nici o primejdie. – Eu, cu Patrocle, nu mă tem de nimica, murmură Lizuca și trecu puntea. Văzu o clipă în apă o fetiță fantastică și un cățel ciudat. Și fără să se mire prea mult, intră în iarba dumbrăvii. (Dumbrava minunată, Sadoveanu 1960: 18-19) (151) Și sălcii bătrâne, cu forme ciudate, își mișcau domol pletele argintii. Lizuca știa că sălciile acestea sunt oameni și dihănii, înțeleniți din vremuri vechi de o vrajă. Le privea cu sfială și le asculta cum oftează și cum șoptesc. (ibid.: 17) (152) Când deschise duduia Lizuca ochii, se văzu într-o chilioară albă și într-un pătișor curat sub poclăzi. Pe fereastra deschisă năvălea soarele. Perdeluțele de borangic fâlfâiau lin și boarea dimineții mâna până la copilă murmurul prisăcii și miresme de mătăcină și isop. Icoana și candela luceau sus în colțul răsăritului. Lizuca le cunoscu. (ibid.: 40) (153) Se simți purtată pe brațe. Ecourile lătrăturilor căzură rotindu-se în văgăuni. Și somnul miezului nopții îi amorți deplin trupușorul obosit. (ibid.: 39) (154) Dar în furca unui mesteacăn apăru alt stăpân al locului: un mierloi mirat, care se uita la fetiță când cu ochiul drept, când cu cel stâng. Era negru și cu ciocul galben. Și cu mare îndrăzneală strigă înspre Lizuca, cu glăsușoru-i de fluier: – Chiorchioșeto hăi! […] – Ce ți-am făcut eu matale, de spui că sunt urâtă și încrucișată? Mierloiul sări pe o crenguță mai apropiată, privi blând pe fetiță și ciripi moale în gușă: – Lizucă… Lizucă…( ibid.: 20) Ceea ce ne este descris în toate aceste exemple este modul în care lucrurile îi apar Lizucăi și nu modul în care aceasta ar putea sau ar ști să le descrie. „Impresia că mâna autorului ar apărea mai clar în frazele conștiinței nonreflexive decât în frazele gândirii reprezentate este una înșelătoare. De fapt, spre deosebire de gândirea reflexivă, care poate avea forma unei realizări lingvistice, stilul ce corespunde unor stări nonreflexive este în mod necesar diferit de ceea ce personajul însuși ar spune.” (Banfield 1995: 314-315) Aceasta nu înseamnă, însă, că o anumită imagine, vizualizată de personaj și verbalizată de narator, nu poate trece pragul conștiinței celui dintâi, pentru a fi verbalizată de către acesta. De fapt, reprezentările conștiinței nonreflexive, nonmimetice, constituie un bun prilej pentru redări mimetice, în DIL sau DD, ca în următorul exemplu: (155) Tocmai atunci dădu cu ochii de cea mai neobișnuită pereche de încălțări din câte îi fusese dat să vadă în cei 8 ani lungi (și grei) de când venise pe lume. Nu semănau cu galoșii, nici cu șoșonii, nici măcar cu modelele cele mai noi din Universul, nu erau cizme ca ale ofițerilor, nici opinci, nici ghete, nici pantofi. Erau niște bidigănii nemaivăzute, de nici nu știi cum să le zici. – Erau niște bidigănii nemaivăzute, de nici nu știu cum să le zic, frate dragă, cum nici tu, nici io n-am mai văzut, povestea Nicu în aceeași seară, în strada Fântânei. (Viața începe vineri, Pârvulescu 2009: 20) Aici, obiectul percepției, definit apofantic la nivelul conștiinței nonreflexive și nonverbale (nu… nici… nici…), ajunge să obțină în cele din urmă o formulă de definire afirmativă (erau niște…), pre-verbală, care poate fi conștientizată și verbalizată apoi și de către personaj. DIL se conturează astfel ca spațiu delimitat de narațiune, pe de o parte, și de reprezentarea conștiinței nonreflexive, pe de alta. Ceea ce diferențiază DIL de narațiune este absența unei reprezentări (verbale, mintale, perceptive) în aceasta din urmă. Ceea ce apropie DIL de reprezentarea nonreflexivă este prezența în ambele a unui punct de vedere care, deși are reprezentări diferite, nu aparține naratorului. Folosim noțiunea de punct de vedere în sensul pe care Alain Rabatel îl acordă acesteia. Alain Rabatel abandonează criteriile genettiene tradiționale (cine vede?, cine știe?) de discriminare a modalităților narative și înlocuiește noțiunea de focar (fr. foyer) cu cea de subiect al PDV, care insistă pe percepțiile și pe gândurile reprezentate ca subiectivitate infraverbală (adică fără ancorare deictică). „Dacă punctul de vedere are legătură cu problematica vorbirii interioare, acest lucru se întâmplă deoarece el se revendică de la o teorie a ștergerii mărcilor enunțiative, fondată pe diferențierea dintre enunțiator și locutor, operată de Ducrot 1984, în măsură să țină seama de enunțurile delocutive ca expresie paradoxală, dacă nu a unei vorbiri, cel puțin a unui punct de vedere subiectiv distinct de cel al locutorului narator.” (Rabatel 2001: 88) „Aceste percepții și gânduri reprezentate se află sub dependența sintactică a unui subiect și a unui proces de percepție menționate în prim-plan și/sau numai sub dependența semantică a unui agent sau a unui proces pe care textul nu îl menționează în mod explicit și pe care cititorul îl reconstruiește prin inferență.” (Rabatel 1998: 58) În aceste condiții, punctul de vedere este substanța comună a reprezentărilor în DD, DI, DIL, DN, dar și a modalităților de reprezentare care depășesc cadrul DR. Ceea ce scoate în evidență utilizarea acestei noțiuni este existența unor continuumuri cognitive și lingvistice între vorbire, gândire și percepție, așa cum se poate vedea din succesiunea de mai jos (exemplele îi aparțin autorului citat): (1) DD (vorbire externă): Petre se apropie de fereastră, privi convoiul și spuse: „asistența este numeroasă”. (2) DD (vorbire internă): Petre se apropie de fereastră, privi convoiul și își spuse: „asistența este numeroasă”. (3) reprezentare directă a percepției: Petre se apropie de fereastră și privi convoiul: asistența era numeroasă. (4) DI (vorbire externă): Petre se apropie de fereastră, privi convoiul și spuse că asistența era numeroasă. (5) DI (vorbire internă): Petre se apropie de fereastră, privi convoiul și își spuse că asistența era numeroasă. (6) reprezentare indirectă a percepției/gândurilor: Petre se apropie de fereastră, privi convoiul și remarcă faptul că asistența era numeroasă. (7) DIL (vorbire externă): Petre se apropie de fereastră, privi convoiul. Apoi îi atrase atenția lui Paul. Asistența era numeroasă! (8) DIL (vorbire internă): Petre se apropie de fereastră, privi convoiul. Ce asistență numeroasă! (9) reprezentare indirectă liberă a percepției: Petre se apropie de fereastră, privi convoiul. Asistența era cu adevărat numeroasă! (10) DDL (vorbire externă): Petre se apropie de fereastră, privi convoiul. Ce asistență numeroasă! Remarca fu însoțită de un surâs. (11) DDL (vorbire internă/gânduri): Petre se apropie de fereastră, privi convoiul. Asistența este numeroasă. Acest gând fugar îl reconfortă. (12) reprezentare directă liberă a percepției: Petre se apropie de fereastră și privi convoiul. Spectacolul reconfortant al unei asistențe numeroase, cel puțin două sute de persoane. (13) DN (reprezentarea spuselor): Petre discută timp de o oră cu Paul. (14) DN (reprezentarea gândurilor; psihonarație): Petre își imagină motivele pe care Paul le va invoca. (15) reprezentare narativizată a percepției (= PDV embrionar): Petre se amuză la vederea unui Paul plin de ezitări înainte de a lua cuvântul. (Rabatel 2005b: 64-65) Punctul de vedere presupune astfel un subiect semantic ce subzistă în planul secund indiferent de manifestările lingvistice din prim-plan, care indică cititorului, prin mijloace convenționale, faptul că informațiile pe care le primește din partea naratorului trebuie atribuite personajului și că acestea sunt verbalizate extern, verbalizate intern, gândite (proces verbal care nu presupune neapărat verbalizare) sau numai percepute nonreflexiv (sau infraverbal). Întorcându-ne la teoria pe care Banfield o forjează pentru SIL, concluziile la care ajunge autoarea în privința trăsăturilor SIL sunt limitate de corpusul de exemple (exclusiv din franceză și engleză) și de perioada din care și-a selectat exemplele (modernismul literar). Observațiile legate de particularitățile modului în care privește Banfield lucrurile nu se opresc aici, însă. Tehnica pe care Banfield o descrie și pe care o numește RST (represented speech and thought) nu este aceea a dispozitivului lingvistic denumit SIL, ci aceea a unui punct de vedere realizat prin focalizare internă (Genette). Categoriile pe care Banfield le opune una alteia nu se potrivesc cu cele tradiționale, pentru că autoarea folosește criterii diferite (indici ai expresivității sintactice, printre altele) de cele tradiționale (criterii sintactice, semantice și naratologice). De exemplu, pentru Banfield definitorii în SIL/RSG sunt așa-numitele root transformations (termen tehnic din gramatica generativ-transformațională, care acoperă fenomene precum inversiunea subiect verb auxiliar: Nu e asta cartea ta? sau dislocările la dreapta: Suntem prieteni buni, Paul și cu mine.) sau narrative parentheticals (comentariile narative care însoțesc SIL, precum […] era el de părere, era convinsă ea etc.), pe care Banfield le consideră ca făcând parte din SIL (potrivit lui Banfield, verbele care apar în comentariile naratoriale declanșează consecuția timpurilor în SIL). Cea mai importantă diferență dintre abordarea tradițională și cea a autoarei discutate aici constă în faptul că Banfield nu ia în seamă în lucrarea ei cazurile de reprezentare a spuselor. Lucrul ar putea părea surprinzător, câtă vreme Banfield numește procedeul căruia îi dedică studiul represented speech and thought; exemplele discutate de Banfield arată însă că autoarea nu ține seama de paralelismul tradițional dintre reprezentarea spuselor și reprezentarea gândurilor, de categoriile intermediare sau de secvențele care nu intră în niciuna dintre acestea. Pe de altă parte, elementele expresive nu sunt o particularitate singulară a DIL, acestea putând fi întâlnite și în DI. Iată, de exemplu, câteva mostre de DI (extrase dintr-un singur text), populate de elemente expresive: intonație interogativă: (156) Dar când șefuleasa i-a spus că cei care-l bătuseră pe Fănică al ei erau legionari și că băieții de prăvălie care dăduseră foc blănăriei erau tot legionari, a întrebat-o Virginica de ce nu chemase șeful gării jandarmii, cum îl rugase? (Medgidia, orașul de apoi, Teodorescu 2009: 25) vocative: (157) Ioanidis, proprietarul fabricii de sifoane, s-a dus în persoană la gară să-i spună domnului Theodorescu să nu țină supărarea că nu-i umpluse până atunci sifoanele pentru restaurant, când Stelian, uite-așa ne ținea, dom’ Fănică. (ibid.: 63) exclamații: (158) Iar fetița lui, pe care o pregătea să meargă la medicină și să-și aleagă un soț din tot ce putea fi mai bun dintre studenții de viitor, îi spune că da, e îndrăgostită de Zizi și că, da, vrea să se mărite cu el. (ibid.: 73) fraze incomplete: (159) Virginica ar fi vrut să-i mai spună ceva, că o nimerise tocmai când, dar Fănică al ei, nădușit, adormise. (ibid.: 77) Particularitățile expresive nu pot constitui deci un criteriu pentru delimitarea narațiunii de diferitele modalități de reprezentare a discursului. Aceleași elemente expresive pot fi la fel de bine atribuite naratorului unui text, dacă situația textuală garantează o astfel de atribuire: (160) Venea Revelionul și chelnerul Ionică umbla după curcani ieftini pentru meniul restaurantului. Fănică îi dăduse mână liberă, chiar dacă nu ținea la prezența pieptului de curcan și a curcanului umplut pe lista de mâncare a cârciumii, unde nu avea clienți cu pretențiile celor din Orient Express. […] Dă o raită Ionică după curcani mai întâi la piața mică, din centru: acolo nu găsește decât găini, porumbei pentru bolnavii de inimă și niște rațe. Se duce duminică la oborul de vite și orătănii. Cumpără trei porci – doi de tăiat, al treilea să fie. Ia și o vacă stearpă, la preț de chilipir și vede o curcă a ghinionului, slabă și rebegită, de se gândește chelnerul să dea o fugă la București, să ia un curcan pe cât l-o lua, să țină sus rangul restaurantului. Se suie Ionică în birjă și-i scapă o înjurătură elaborată despre Medgidia și curcanii mă-sii. Tătarul de pe capră, în loc să pornească spre gară, o ia în sus spre cartierul turcesc: „Mergem la Tefik!”, zice. Fatalismul lui de fost chelner pe tren l-a făcut pe Ionică să accepte acest ocol. Se oprește birja în fața unei case de chirpici cu peretele de la stradă orb. Birjarul sare de pe capră și intră în curte. Se întoarce cu un turc oscilant, care-i face semn peste gard lui Ionică să vină. Birjarul se repede să-l ajute pe chelner să se dea jos: „Doctorul Tefik!”. […] Acest turc bețiv era faimosul doctor care știuse tot Coranul pe dinafară, unul dintre stâlpii geamiei, până acum câțiva ani. (Medgidia, orașul de apoi, Teodorescu 2009: 38-39) În (160), pasajul central formează o insulă narativă, semnalată de diferența dintre timpul narativ utilizat aici (prezentul) și timpurile verbelor din fragmentul precedent și cel următor (imperfectul și mai mult ca perfectul), precum și de ocurența unor elemente expresive proprii skazului (deplasări spre dreapta ca în dă o raită Ionică sau se gândește chelnerul, construcții ca să-l ia pe cât l-o lua etc.). Aceste semnale sugerează povestirea orală a evenimentelor narate, dar în text nu există indicii ale DIL – narațiunea este doar colorată de perspectiva personajului, care devine, pentru scurt timp și doar parțial, reflectorul acesteia. Trebuie respinsă așadar o definiție a DIL care îl restrânge pe acesta la secvențele în care apar elemente ce definesc un E. Acest criteriu poate fi abordat și invers: unei secvențe în DIL îi pot lipsi trăsăturile expresive, iar identificarea ei ca DIL poate să derive din interpretarea pasajului respectiv în contextul mai amplu al narațiunii: (161) Anticarul zâmbea condescendent. Era, într-adevăr, o istorioară fantastică. [La Șosea, din când în când, dar cam în același loc, Chiril întâlnea de ani de zile un general înalt, foarte distins, un stat-majorist deprins cu munca de cabinet și hărțile riguroase mai mult decât cu aproximațiile terenului. Mantaua lui sură avea o croială impecabilă și culoarea pământului ars, crăpat de secetă, mimetismul oștilor în atac ori apărare când vor să se facă una cu solul.] Chiril povestea des la început despre aceste întâlniri ale lui misterioase, ce stârneau surâsuri amuzate – detaliile personajului, repetate, adâncite de fiecare dată, ca ale unui pictor lucrând de ani de zile, nemulțumit, la unul și același portret, dovedeau, pentru cine nu-l credea, o imaginație, într-adevăr, foarte… foarte aplicată. (Galeria cu viță sălbatică, Țoiu 2011: 129) Secvența pusă între paranteze drepte în fragmentul de mai sus este în DIL și nu conține nici una dintre trăsăturile pe care Banfield le inventariază ca indici care semnalează reprezentarea subiectivității la persoana a treia. Chiar dacă generalul despre care se vorbește în acest segment este un personaj real, în fragmentul dat el este înfățișat ca unul fantomatic, perceput doar de Chiril. Naratorul nu relatează, așadar, un fapt real, ci reprezintă discursul lui Chiril așa cum este el perceput de interlocutorul său, anticarul Hary Brummer. În afară de indicii externi care semnalează DIL (precum substantivul „o istorioară”, care precedă secvența în DIL, sau verbul declarativ „povestea”, care îl urmează), stabilirea calității secvenței în discuție se realizează prin deducții de tip pragmatic (cititorul trebuie să stabilească, de pildă, cui aparține observația că toate aceste detalii dovedeau „o imaginație, într-adevăr, foarte… foarte aplicată”, pentru că trăsătura expresivă de aici nu îi aparține lui Chiril, ci interlocutorului său), și nu prin semnale ale expresivității. Problema majoră pentru un lingvist care explică fenomenul DR utilizând criteriul regulilor lingvistice îl constituie faptul că există numeroase secvențe de DIL care nu pot fi în mod formal delimitate de narațiune și care necesită intervenția interpretativă a cititorului pentru a deveni recognoscibile ca mostre de DIL. Prin urmare, ar trebui repudiată dihotomia dintre discurs și unspeakable sentences (frazele care scapă schemei comunicaționale), deoarece DI și narațiunea pură pot conține și ele elemente expresive care trebuie atribuite unui locutor „raportat” sau unui centru deictic. În plus, această dihotomie schimbă radical opozițiile tradiționale, punând probleme insurmontabile și nejustificate. De exemplu, dihotomia despre care vorbim duce la următoarele consecințe: - narațiunea orală (numită de Bahtin skaz, formă de narare care imită, parodiază și stilizează povestirea orală) este discurs (ceea ce pentru Banfield înseamnă un schimb verbal, de ex. o conversație); acest lucru înseamnă că ea trebuie separată net de narațiunea scrisă; - narațiunea în sine nu are expresivitate; - expresivitate au doar secvențele care utilizează în scris funcții ale discursului; - narator este un titlu rezervat doar ființei discursive care narează la persoana 1 și doar în proza ficțională. Un alt motiv pentru care DIL nu poate fi explicat și definit în termeni de nod E este faptul că el apare în mai multe medii decât poate admite Banfield: în reprezentarea spuselor, în texte la timpul prezent, în ficțiunea la persoana a doua, în texte anterioare sec. XVIII, în limba vorbită. Corpusul utilizat de Banfield conține exclusiv texte narative în care apare focalizarea internă și în care nu se observă niciun narator; sunt doar secvențe în care nu apare vocea unui narator care să intre în conflict cu deicticele personajului. Metoda utilizată de Banfield presupune analiza frază cu frază a unui text, dar această metodă ignoră atât evocările transfrastice ale vocii personajului, cât și evocarea, în anumite propoziții narative, a unui narator care apoi apare ca absență pentru cititor. Este o situație pe care o putem întâlni și în alte părți: de exemplu, o narațiune care are un narator personalizat în anumite pasaje stabilește o situație de narare care nu este anulată de apariția unei descrieri neutre în alte părți ale povestirii. DIL, o chestiune de stil. Subiectivitatea ca ficțiune a limbajului Monika Fludernik preia de la Ann Banfield ideea definirii subiectivității cu ajutorul unui set de indici gramaticali, dar o folosește pentru a construi un model al DIL definit în termeni pragmatici, drept construct creat simultan prin efortul de evocare al naratorului și cel de recunoaștere și interpretare al cititorului. Fludernik pornește în demonstrația sa de la câteva distincții fundamentale, precum este aceea dintre asemănarea mimetică și asemănarea tipică. Prima privește imitarea unui discurs presupus originar și vizează o similitudine formală între discursul originar și discursul raportat; cea de-a doua are legătură cu ansamblul de formule, clișee, tipare pe care un locutor le poate utiliza pentru a raporta un anumit (tip de) discurs, acțiune care devine, în acest fel, o reinventare a discursului originar. Dacă DD, DI, DIL sunt efecte reprezentaționale, acestea pot fi obținute atât printr-o expresie complet nouă, care are în comun cu enunțul originar doar semnificatul său, cât și printr-o recreare aproape verbatim a originalului, care mizează pe maximum de „autenticitate” a formei. Altfel spus, nu numai că tipicitatea poate să se acomodeze substanței mimetice, dar mimetismul însuși nu poate fi despărțit de tipicitate. Orice reproducere este în mod inerent tipizată, iar mimetismul acesteia trebuie să fie creat prin mijloace ale unui efect ficțional. Reprezentarea mimetică este întotdeauna o asemănare de imitație, o creație strategică a efectului mimetic, cu mijloacele materialului mimetic tipizat. Materialul mimetic constă în trăsături expresive ale DD, aspecte lexicale și gramaticale tipice pentru DD, care i se pun la dispoziție raportorului pentru a fi utilizate ca semnale ale reprezentării mimetice. Tipicitatea lor derivă din frecvența ocurenței lor în DD și din capacitatea de a se adapta la diferite contexte. Acestea permit raportorului să semnaleze verisimilitudinea mimetică și în DIL. În aceste condiții, redarea (din limbajul cotidian) și reprezentarea (din opera literară) au un ridicat grad de convenționalitate, iar definirea și descrierea acestora trebuie realizate prin evidențierea legăturilor dintre mijloacele existente și efectele obținute, și nu în termeni de reproducere mimetică sau mai puțin mimetică a unui discurs originar. Discursul originar constituie o ficțiune pe care limbajul o fabrică în conformitate cu cerințele strategice ale discursului, indiferent dacă acestea sunt concizia, causticitatea, vigoarea, verisimilitudinea, exagerarea, supracaracterizarea ironică sau reprezentarea fidelă. Fludernik propune în acest fel un model anti-mimetic al reprezentării. Ca și DD sau DI, DIL este o modalitate de evocare, nu de reproducere, prin urmare nu presupune o enunțare originară și deci este anti-mimetic. Reprezentarea DIL se realizează prin adecvarea la un tip, prin recrearea efectului de semnificare, pentru că, spre deosebire de imitație, reprezentarea implică o relație între semnificant și semnificat, și nu între doi semnificanți. Pentru Fludernik, ipoteza reproducerii verbatim a DD, precum și ipoteza derivării DI din acesta și a DIL din ambele nu se pot susține. Schema tripartită a modalităților de raportare, susținută de teoria clasică, este marcată de două erori fundamentale: presupoziția că DD se află la baza transformărilor care duc la DI și DIL și convingerea că DD poate fi recuperat pornind de la DI sau de la DIL. „Dacă nu considerăm DD ca fiind primar (cu excepția cazului în care un anumit discurs a avut loc înainte de a fi raportat), atunci sintaxa expresivă din DD poate fi văzută nu ca proprietate naturală inerentă acestuia, ci drept un dispozitiv lingvistic utilizat pur și simplu pentru a semnala sau scoate în evidență emotivitatea (factorul emoțional), completând factorii intonaționali și paralingvistici. […] Lipsa de adecvare a reprezentărilor în DD la discursurile performate anterior chiar și în limbajul colocvial și faptul că aceste ocurențe particulare de DD sunt în mod clar manipulate și ficționalizate poate fi rezolvată la un nivel superior al strategiei discursului, unde ceea ce este în mod efectiv nonverbatim este luat ca redare «la fel de bună» ca și redarea verbatim.” (Fludernik 2005: 421; 428) Spuneam că abordarea autoarei citate asupra modului în care funcționează diferitele modalități de reprezentare a spuselor este una pragmatică. Pentru Fludernik, orice reprezentare a unui discurs este, de fapt, o (re)inventare a discursului celuilalt. Ea dă o nouă interpretare elementelor expresive inventariate de Banfield, interpretare în care aceste elemente apar ca semnale desfășurate deliberat pentru a evoca subiectivitatea, și nu ca structură de suprafață a unei conștiințe (SINE) reale, aflate în adâncime, așa cum se întâmpla la Banfield. Pentru Fludernik, naratorul are la dispoziție un ansamblu de elemente pe care le utilizează pentru a obține un efect, iar acesta este recognoscibil de un cititor care cunoaște inventarul acestor elemente și capacitatea lor de evocare. DIL devine în acest fel o modalitate de reprezentare construită de narator și de cititor prin intermediul unui limbaj schematic. Modelul limbajului schematic pe care îl propune Fludernik presupune existența unui inventar de mijloace lingvistice pe care locutorul raportor/naratorul le utilizează pentru a obține efecte mimetice (prin evocarea transpunerii literale, pseudocitări, discurs clișeizat, utilizarea de formule) în interiorul unui continuum de reprezentări. Elementele expresive apar de-a lungul întregului continuum al RSG (modalități de reprezentare a spuselor și a gândurilor care acoperă DIL, psihonarația și percepția narată extinsă), care se bazează pe un mecanism de tipizare și schematizare independent de procesele reale de enunțare și gândire și care poate fi analizat în termeni de ficțiune manufacturată cu mijloace lingvistice. „Proprietățile formale, cele pe care teoria tradițională le utilizează pentru a distinge între DD, DI și DIL sunt, din punct de vedere cognitiv, mult mai puțin semnificative în procesul de lectură în comparație cu manipularea semnalelor expresive care pot fi revendicate pentru a atinge niveluri mai ridicate ale atenției cititorului. […] Subiectivitatea este o poziție goală, semnalată de efectul ei asupra mediului care o înconjoară și accesibilă numai prin medierea ficțiunilor care formează limbajul.” (Fludernik 2005: 422; 424, subl. n.) Continuumul modalităților RSG se corelează cu o scală a indicilor care semnalează alteritatea discursului. Această scală a evocării crescânde a spuselor unui terț poate merge de la un DD plin de autenticitate (semnalat printr-un număr maxim de indici ai alterității, prin schimbarea poziției deictice – referențială, temporală, lexicală – în raport cu centrul deictic al vorbitorului sau naratorului) la reprezentarea, prin DIL, a unui centru deictic gol, trecând prin evocarea pur lexicală (DI contaminat), evocarea mai pronunțată, la nivel sintactic, morfologic, lexical (atunci când DI încorporează centrul deictic al locutorului raportat) sau DIL locuționar semnalat de context. „Explicarea RSG a trebuit să fie trecută la un nivel al strategiilor discursive unde înțelegerea orientată spre context a RSG permite destinatarului să aleagă elementele mimetice (deictice de proximitate, elemente de sintaxă expresivă) ca indicații schematice ale alterității, construind în acest fel o «voce».” (Fludernik 2005: 430) Potrivit modelului propus de Fludernik, DIL poate fi descris cu mijloace care combină intervenția interpretativă a cititorului (acesta presupune că se află în prezența unui discurs al alterității, adică un discurs diferit de cel al naratorului) și un set minimal de mijloace sintactice obligatorii: 1. alinierea la centrul deictic al discursului raportor a expresiilor referențiale personale deictice (transpunerea persoanelor pronominale) și 2. independența sintactică La acestea se adaugă semnale facultative, cum ar fi: 1. transpunerea (consecuția) timpurilor verbale; 2. independență sintactică (cu observația că în DIL conjuncția subordonatoare poate fi păstrată): (162) Chiril simțea, începuse de pe acum să simtă ce-l interesa pe interlocutorul său. Dacă se întâlnise cu ziaristul italian, fiul iubitului din tinerețe al Praxiteei…Dacă nu-i vorbise, nu-i împărtășise observațiile lui din caietul acela sau dacă nu cumva nu-i dăduse și lui o copie, pe care tipul s-o scoată din țară, cine știe în ce scopuri. (Galeria cu viță sălbatică, Țoiu 2011: 370); 3. comentariile naratoriale (acestea nu sunt considerate o trăsătură obligatorie pentru DIL, ca la Banfield). 4. alinierea la centrul deictic al locutorului raportat (prin deictice spațiale și temporale); 5. capacitatea DIL de a încorpora trăsături semantice, sintactice și lexicale care marchează expresivitatea în DD. Fludernik încearcă să integreze RSG cu doi parametri pragmatici: actul verbal al citării și capacitățile interpretative ale destinatarului de a recunoaște alteritatea discursivă. Regulile minimale pe care le propune Fludernik servesc la evidențierea câtorva tipare prototipice ale DIL și nu la definirea identității DIL (pe care autoarea o consideră evazivă). „Nu există alegeri incorecte, ci doar versiuni alternative ale raportării sau citării, în cadrul unui sistem deschis: o economie a producerii, evocării și receptării discursului.” (Fludernik 1995: 112) Pentru Fludernik, DIL este pervaziv, el poate fi reperat în limbajul publicistic, în proza științifică, în studii de istorie, în literatura medievală (franceză, engleză, germană); el apare în narațiunea factuală, în proza ficțională la persoana a treia, întâi sau a doua, precum și în discursul oral. Tocmai pentru că este atât de mobil și de proteic, DIL poate fi eventual descris, dar nu definit. Spre deosebire de DD și DI, cărora le pot fi date definiții standard, în care acestea apar ca modalități discrete de raportare, DIL nu poate fi delimitat precis și (spre deosebire de DD) funcționează cel mai bine ca un concept „vag” (engl. fuzzy), cu o definiție tradițională ce furnizează o formă care poate fi realizată sau nu concret în textele reale. Criteriile formale nu sunt în mod necesar suficiente pentru a descrie efectele de sens (vocea) ale DIL; acesta poate fi descris în multe feluri, dar vor exista întotdeauna varietăți ale formelor intermediare care vor face clasificarea anterioară mai puțin utilă. DIL, o chestiune de stil. Stilul ca interferență textuală Wolf Schmid propune un model al DIL văzut ca rezultat al interferenței dintre textul naratorial și textul personajului și evaluat după modul în care intră în relație opt tipuri de factori reprezentativi. La baza acestui model stă însă diferențierea, operată la nivel narativ, dintre discurs și text. Textul narativ are două componente, discursul naratorului și discursul personajelor. Actul narării produce discursul naratorial; consecutiv sau simultan cu acesta este reprezentat discursul personajelor (despre care convenția narativă presupune că a fost produs înaintea actului narării și este reprodus odată cu nararea). La discursul personajelor se face referire în textul narativ prin diferite modalități de citare. Includerea discursului personajelor în textul narativ nu înseamnă însă că acesta este reprodus în mod autentic; unul și același discurs poate fi reprezentat în discursul naratorului în diferite maniere, dar cititorul va avea întotdeauna acces la discursul unui personaj doar prin intermediul discursului naratorial – discursul personajului apare inevitabil în narațiune sub formă de text al personajului. Ceea ce interesează prin urmare în analiză este amestecul (în interiorul discursului naratorial) dintre textul naratorului și textul personajelor. Textul personajului apare neamestecat atunci când este reprezentat în forma sa pur mimetică (fapt care nu înseamnă nimic altceva decât că regulile ficțiunii prevăd că lectorul consideră textul personajului ca fiind reproducerea autentică a discursului personajului.) Atunci când textul personajului nu este reprezentat pur mimetic, vorbim despre o interferență textuală, ce rezultă din faptul că în unul și același discurs naratorial, anumite trăsături trimit la textul naratorial, în timp ce altele trimit la textul personajului. Una dintre formele sub care se poate manifesta această interferență este DIL. Schmid propune cinci parametri ai perspectivei (percepție, ideologie, spațiu, timp și limbaj) și patru elemente de diferențiere între textul naratorului și textul personajului (tematic, ideologic, gramatical și stilistic). Din combinarea acestora, rezultă opt factori în legătură cu care poate fi evaluat gradul de interferență textuală al unei secvențe de discurs narativ: 1. factorul tematic, 2. factorul ideologic și evaluativ, 3. trăsăturile gramaticale ale persoanei, 4. trăsăturile gramaticale ale timpului, 5. trăsăturile gramaticale ale sistemului de orientare, 6. trăsături ale funcțiilor limbajului (de reprezentare, expresivă, de apel), 7. trăsături stilistice ale lexicului și 8. trăsături stilistice ale sintaxei. Fiecare dintre acești factori poate fi realizat în textul naratorial, în textul personajului, în niciunul dintre acestea sau în ambele; în ultimele două situații vorbim despre neutralizarea dintre textul personajului și textul naratorial. Un caz de DIL simplu este cel în care elementul din poziția 3 (persoana) este controlat de narator, iar toate celelalte aparțin personajului; este situația unui DIL la persoana a 3-a fără transpunerea timpurilor verbale sau în care acestea sunt neutralizate (DIL locuționar): (163) În prăvălie e întuneric. Căldură, ce mai vine din sală, pe vremuri încălzea cu godinul, acu nu mai are la ce, de dooșcinci de ani, ba-s mai mulți – câți ani sunt de când a-nchis prăvălia? (Dimineață pierdută, Adameșteanu 2011: 9) Un tip mai complicat de DIL este cel în care naratorul controlează factorul 6, caz în care personajul-enunțiator la discursul căruia se face trimitere este indicat prin nume proprii sau descrieri definite (vizată fiind funcția de reprezentare a limbajului): (164) Adună hârtiile de pe jos, le puse într-un sac de polietilenă, strânse și plapuma, duse farfuriile la bucătărie. Celelalte, cioburi, bucăți mici de hârtie sau cârpe, ciorapi, le aruncă în coșul de gunoi. Cărțile le aranjă la locul lor, în raft. La drept vorbind, în astfel de situații n-ai cum să-ți dovedești nevinovăția… Și atunci, cum ar putea fi domnul Eftimie sigur de nevinovăția sa? Oare chiar i-a recitat versuri sub clar de lună, așa cum susține ea? Dar cum, când? (Simion liftnicul, Cimpoeșu 2011: 117), iar interlocutorul acestuia este indicat prin vocative (vizată fiind funcția de apel): (165) „Mâine seară domnul colonel Nițulescu va prelua trupa și se va deplasa, cu trenul, la graniță.”; „Eu nu-mi las oamenii pe mâna acestui Nițulescu, cât o fi el de colonel.” „Domnule maior, colonelul Nițulescu a luptat pe front, generalul Prezan l-a remarcat!” Atunci, cu tot regretul, domnule general, el își prezenta demisia! (Medgidia, orașul de apoi, Teodorescu 2009: 80) (166) În drum spre casă, întreabă Gelu ce se mai știe despre cei care erau pe front. Băieții legionari ce făceau? Unul dintre băieții de care se interesa, profesor și el la aceeași școală cu Gelu, îl amenințase cu pistolul când el spusese în cancelarie că numai niște analfabeți furioși puteau să-l omoare pe Iorga. Colegul său, profesor de geografie, scosese pistolul și i-l pusese la tâmplă: și el era analfabet furios, Gelule? (ibid.: 95-96) Trebuie să remarcăm însă că nu numai DIL poate fi descris în termeni de interferență textuală, ci și DI și DD. Spuneam că în discursul naratorial putem vorbi despre absența interferenței textuale doar în cazurile de mimesis pur (DD în care toate cele opt poziții inventariate de Schmid sunt controlate de personaj). În multe alte cazuri, caracterul fictiv, nonmimetic, infidel, subiectiv al DD este evidențiat chiar de către narator, care își face evidentă în acest fel contribuția la fabricarea replicii reprezentate (prin ocuparea poziției 7 din schemă). În următoarele două exemple, de pildă, lexicul DD este în mod explicit controlat de narator: (167) Iubitor de muncă și găsind o gazetă ca Convorbirile unde să-și publice lucrările, Sturdza a voit să fie membru obicinuit. Maiorescu i-a servit de aducător. – Adică de intermediar, replica dl. Pogor. Dl. Pogor nu a zis cuvântul tocmai de intermediar, a zis un altul, de… mijlocitor. (Amintiri de la Junimea din Iași, Panu 2013: 509; subl. aut.) (168) „aoleo/m [ε] muașă”/că vezi/nu-i ziĉeam moașă/îi ziĉean_leică// (TDM III: 34) În același timp, Schmid circumscrie zona DIL prin diferențierea manifestărilor acestuia de cele ale DI, care, în versiunea sa standard, este definit ca modalitate de redare în care persoana pronumelor, timpurile verbale și sintaxa sunt ale textului naratorial, iar celelalte trăsături fie aparțin textului personajului, fie sunt neutralizate. DIL se deosebește de DI standard prin faptul că în DIL pozițiile 6 (funcțiile limbajului) și 8 (sintaxa) sunt ale textului personajului. DIL acoperă un interval larg de forme, de la cele în care distanța dintre textul naratorului și textul personajului este maximă (DIL cu trăsături minimale, independența sintactică și transpunerea persoanei), la cele în care distanța dintre cele două texte este minimă (doar tema și evaluarea rămânând ale personajului). Atunci când opoziția dintre cele două texte încetează, iar trăsăturile după care este evaluată interferența sunt neutralizate, DIL nu mai poate fi distins de discursul naratorial care îi formează în mod obișnuit contextul. Modelul pe care Schmid îl propune pentru DIL se realizează sub forma unui „segment din discursul naratorului ce reproduce cuvintele, gândurile, sentimentele, percepțiile sau o altă poziție evaluativă a unui personaj și în care reproducerea textului personajului nu este marcată, nici grafic și nici printr-un indicator explicit.” (Schmid 2010: 157) DIL în care sunt reprezentate percepțiile sau poziția evaluativă ale personajului este un tip ce utilizează modul de evaluare, trăsăturile gramaticale și formele de expresie ale personajului; atunci când acestea aparțin naratorului, vorbim despre o modalitate de redare numită percepție indirectă liberă, caz în care ceea ce personajul percepe nu ajunge la conștiința reflexivă și nu se transformă în discurs. Percepția indirectă liberă este o modalitate de reprezentare realizată după tiparul DIL, dar în care tema aparține textului personajului, iar celelalte trăsături sunt ale textului naratorului sau sunt neutralizate. În exemplul care urmează, zona discursivă de percepție indirectă liberă se află în domeniul lui I se părea că, ce are valoarea unei regente metadiscursive care subordonează toată secvența subliniată: (169) De altfel și față de săteni căuta să-și arate greutatea pe care i-o dădea simțământul bogăției. Pe uliță umbla cu pașii mai rari și cu genunchii îndoiți. Vorbea mai apăsat cu oamenii și veșnic numai de pământ și de avere. I se părea că chiar casele și grădinile îl priveau acuma altfel, mai supuse și mai zâmbitoare. Toată firea se îmbrăcase în haine de sărbătoare parcă înadins pentru a prăznui biruința lui. O primăvară frumoasă ca totdeauna se statorea pe hotare. Copacii înmuguriți, verdeața ce răsărea zi cu zi mai vie, ca un veșmânt fermecat coborât să acopere goliciunea neagră și gălbuie a pământului bătrân, pădurile care se încoronau cu frunzișuri noi, mirosul aspru, îmbătător și înviorător de glie, plutind mereu în văzduh ca respirația sănătoasă a unui uriaș deșteptat dintr-un somn greu – toate împrăștiau vioiciune în suflete, tinerețe nouă și nouă poftă de viață. Dimineața plugurile scârțâiau trecând pe uliță, urcând coastele năclăite și apoi brăzdau ziua întreagă ogoarele bătute de rugina iernii. Pe-alocuri vitele se căzneau să pască întâile firicele de iarbă și, mâncându-le, le curgeau balele de plăcere... (Ion, Rebreanu 2001: 309) Pentru Schmid, DIL intră în opoziție atât cu alte modalități de reprezentare care îi copiază modelul (precum percepția indirectă liberă), cât și cu ceea ce el numește figurally colored narration. Narațiunea colorată cu limbajul personajului nu este DIL, este narațiune autentică în care naratorul preia evaluări și termeni nemarcați din textul personajului. În timp ce tema din DIL trimite la textul personajului, tema din narațiunea colorată cu limbajul personajului trimite la textul naratorial: (170) Pe de o parte, semnala austriacilor toate măsurile revoluționare luate de domn, cum erau liberarea robilor și introducerea unor instituțiuni noi, după calupul francez, zicea ea, și mai ales acțiunea fățișă a lui Grigore Ghyka în favoarea ideii unirii, atât de aducătoare de primejdii pentru Împărăția Habsburgică prin stârnirea năzuințelor blastamate de închegare și de neatârnare ale naționalităților care trăiau atât de fericite sub sceptrul milos și înțălept al casei de Habsburg-Lorena. Pe de alta, denunța turcilor purtarea și intențiunile viclene ale acestui domn nechibzuit, care, pe lângă că aducea în țară fermentele revoluționare cele mai primejdioase, nu avea de scop, prin năzuințele de unire ce le stârnise și ideea punerii unui principe străin pe scaunul acestor țări, decât saparea legăturilor de vasalitate seculare și binefăcătoare cu Poarta și dezlipirea lor de suzeranitatea gloriosului sultan. (Amintiri, Rosetti 2013: 301, subl. n.) În exemplul de mai sus, naratorul reproduce conținutul unei scrisori, utilizând în discursul naratorial elemente lexicale din textul acesteia, cu care își ilustrează expunerea, ceea ce rezultă fiind o modalitate de redare a spuselor pe care Maingueneau o numește rezumat cu citate (iar din punctul de vedere al lui Authier-Revuz este o modalizare în discurs secundar asupra cuvintelor). „În rezumatul cu citate, unitățile între ghilimele sunt utilizate simultan ca în DI (care redă sensul) și ca în DD (care redă cuvintele folosite): cititorul sesizează sensul și în același timp vede cuvintele exacte folosite de enunțiatorul citat.” (Maingueneau 2007: 188) Scopul real al naratorului nu este prin urmare acela de a „colora” un discurs naratorial fără relief, ci de a reanima un caracter. În acest fel, un fragment precum (170) devine câmpul de dispută dintre două puncte de vedere, două ideologii, două voci, afirmație susținută și de observația că în (170) naratorul preia și câteva din construcțiile discursive ale textului personajului (atât de..., atât de..., pe lângă că ... nu avea de scop ... decât); în ambele fraze ale fragmentului, informațiile sunt ierarhizate, iar cele care provin din scrisoarea comentată ilustrează o ideologie care devine obiectul ideologiei comentatorului. Ce înseamnă, însă, mai precis, vocea unui personaj? DIL, partitură pe două voci Încă de la descoperirea sa și de la „criza” stilului indirect liber din deceniile doi și trei ale secolului XX, DIL este câmpul de bătaie al disputei privind vocea dublă. Miza acestei dispute o constituie o posibilă explicație a DIL ca modalitate de reprezentare bivocală. DD și DI sunt modalități de redare sau reprezentare în care partea raportorului (discursul citant) și partea raportatului (discursul citat) sunt diferențiate clar (cel puțin în varietățile standard ale acestor tipuri). În cazul DIL asistăm însă la o internalizare a mijloacelor care semnalează alteritatea. Faptul că în DIL pot fi percepute două voci a fost discutat în termeni de: 1. concept lingvistic; din acest punct de vedere, vocea dublă trimite la repartizarea mijloacelor lingvistice de reprezentare: vocea naratorială este indicată de timpurile verbale și de pronumele personale, iar vocea personajului, de elementele expresive și deictice; 2. dialog, dispută între limbajul naratorial și cel al personajului, o contopire sau o juxtapunere a vocilor. DIL este considerat o modalitate de reprezentare în care naratorul empatizează cu personajele sale sau se distanțează de acestea; amestecul sau suprapunerea vocilor pot fi recunoscute mai ales în pasajele ironice ale DIL, unde vocea naratorului și cea a personajului intră în conflict; 3. polifonie; vocea dublă apare într-un singur cuvânt; acesta „constituie un tip special de discurs pe două voci. El servește doi vorbitori în același timp și exprimă simultan două intenții diferite: intenția directă a personajului care vorbește și intenția refractată a autorului.” (Bahtin 1981: 324) Vom discuta pe rând toate aceste abordări. De asemenea, într-o secțiune suplimentară, vom aminti ipoteza contrară, care susține un DIL univocal. Încheiem discuția despre ipoteza vocii duble din DIL trecând în revistă avantajele și dezavantajele pe care Monika Fludernik le găsește pentru această ipoteză. 1. În privința primului punct, trebuie să spunem, însă, că transpunerile pronominale și temporale din DIL nu constituie propriu-zis o voce; acestea sunt doar mijloace de semnalare a alterității, conectând pasajul în DIL la text și la puterea evaluativă a acestuia. Dintre cele două, transpunerea pronumelor personale constituie un indice obligatoriu al DIL și, împreună cu independența sintactică, formează cele două condiții obligatorii selectate de Fludernik pentru recunoașterea DIL. În următorul fragment, de pildă, reprezentarea spuselor personajului se face cu mijloace ale DDL, și nu ale DIL, deoarece persoana a 2-a a pronumelui personal și a formelor verbale nu este transpusă: (171) Caraeni era de acord că jidanii trebuie puși cu botul pe labe, cum superb susținuse răposatul domn Nae Ionescu când îl făcuse de doi bani pe ovreiașul ăla de Sebastian, dar nu-i jefuiești banditește. Și nici nu le iei mijloacele de trai, fiindcă ăsta nu e un stat sănătos. Când aici în oraș Lea e singura doctoriță pricepută la nașteri și boli femeiești, nu-i spui că nu mai are voie să trateze decât ovreice de-ale ei. Și nici nu te duci peste Haikis angrosistul de grâne să-i iei afacerea, cum făcuseră băieții de prăvălie trimiși de Stelian, când tu n-ai fost în stare nici să-ți păstrezi nenorocita aia de cârciumă, la licitație. (Medgidia, orașul de apoi, Teodorescu 2009: 27) După cum am văzut deja când am discutat despre DIL ilocuționar, indicii care semnalează alteritatea nu se limitează la transpunerea persoanelor pronominale și verbale, ci includ și alte mijloace de realizare a referinței, printre care numele proprii și descrierile definite, un criteriu pe care de Mattia-Viviès îl utilizează pentru a separa DIL locuționar de DIL ilocuționar, iar Banfield, pentru a discrimina între SIL și reprezentarea conștiinței nonreflexive. Următorul exemplu: (172) Căci, să ne înțelegem, viața nu oferă numai plăceri sau, cum se exprimase dumneaei: „Nu e o plimbare cu automobilul”. Temistocle trebuia să știe asta încă de pe acum! Să admitem că el nu asimilase foarte bine sensurile cuvântului suflet și din acest motiv nu izbutise să-și facă tema la limba română. Dar ce-l împiedicase să ceară ajutorul profesoarei sale? De câte ori nu le recomandase dumneaei elevilor și-i îndemnase ca, pentru elucidarea oricărui cuvânt neclar, să o întrebe și să-i ceară explicații? (Simion liftnicul, Cimpoeșu 2011: 200-201) indică un contur mai pronunțat al „vocii” naratoriale în text, datorită faptului că pronumele din discursul la care se face trimitere (tu, eu, voi) nu sunt transpuse prin pronume de persoana a 3-a, ca în DIL locuționar („El trebuia să știe asta încă de pe acum!” etc.), ci prin numele proprii și descrierile definite Temistocle, profesoara sa, elevii. 2. Dialogul dintre vocea naratorului și vocea personajului poate avea loc, prin urmare, la mai multe niveluri și în planuri diferite. DIL poate fi privit ca însușire a stilului sau limbajului unui personaj de către narator, o caracteristică pe care DIL o poate împărți cu DI, deși capacitatea de a păstra și transmite subiectivitatea locutorului raportat i-a fost contestată acestuia din urmă. Cu toate acestea, un exemplu precum: (i) El spunea că scorpia de soacră-sa era astăzi o dulceață. poate fi citit ca discurs indirect al personajului, în care sistemul de orientare și lexicul să aparțină acestuia și prin urmare secvențele „scorpia de soacră-sa”, „astăzi” și „o dulceață” să aparțină raportatului și nu raportorului. În mod asemănător, (171a) Caraeni era de acord că jidanii trebuie puși cu botul pe labe, cum superb susținuse răposatul domn Nae Ionescu când îl făcuse de doi bani pe ovreiașul ăla de Sebastian, dar nu-i jefuiești banditește. poate ajunge cu ușurință (171b) Caraeni era totuși un legionar cu nuanțe. [Jidanii trebuiau puși cu botul pe labe, cum superb susținuse răposatul domn Nae Ionescu când îl făcuse de doi bani pe ovreiașul ăla de Sebastian. Asta nu însemna, însă, că puteau fi jefuiți banditește.] unde DIL (pus între paranteze drepte) închide vocea personajului, iar contextul care îl pregătește și cu care este pus în relație, poate conține comentariile naratorului (de pildă, „legionar cu nuanțe” și „totuși”). După cum am remarcat deja, DIL poate absorbi aceste comentarii, ca în DIL ilocuționar, prilejuind în acest fel un dialog între partea personajului și partea naratorului, dialog detectabil cel mai bine în cazul unei distanțe foarte vizibile între două voci, ca în cazul ironiei. Potrivit lui Fludernik, în DIL ironia este întotdeauna un fenomen pragmatic de natură implicațională; cititorul rezolvă discrepanța dintre cele două voci presupunând că există o semnificație de un nivel superior, care este ironia: (173) Strânse câteva rufe de pe jos, le aruncă în cadă și dădu drumul apei peste ele. Începu apoi a clăti, cu mișcări mecanice, cratița… Și ce mai fuma, a naibii, picior peste picior, ca o femeie în toată firea!... Păi, sigur, de-acum e majoră, are 18 ani! Bine dezvoltată! De fapt, femeile se maturizează fizic mai repede decât bărbații, e un lucru cunoscut. Totuși, fumatul ar putea dăuna sarcinii… (Simion liftnicul, Cimpoeșu 2011: 116-117) În (173), un profesor își face curățenie în locuință pentru a-și calma surescitarea, căci fusese acuzat (în cancelarie, în fața directorului) de către o elevă că o lăsase însărcinată. În interiorul DIL, secvența subliniată este în concordanță cu firea personajului (care este, în fond, o natură ingenuă), dar apare puternic marcată pentru cititor, pentru care distanța dintre context (o acuzație nefondată) și implicațiile așteptate ale acesteia (revoltă, dezgust, neputință), pe de o parte, și secvența în cauză, pe de alta, este maximă. (174) De unde veneau acești bani era o taină pe care numai patronul Ion Stoica o știa. Un reporter de la televiziunea națională i-a luat în mod special un interviu, încercând să-l tragă de limbă – dar nimic! În afara confirmării, o dată în plus, a ajutorului primit direct de la Dumnezeu, Ion Stoica n-a vrut să mai dea niciun fel de amănunte. Pe atunci domnul Elefterie încă mai lucra la fabrica de confecții. A urmărit și dumnealui acea emisiune, realizată cu înalt profesionalism de scriitorul Mihai Tatulici și difuzată la o oră de maximă audiență. L-a impresionat foarte mult. În cele din urmă, a luat hotărârea pe care soția sa o aștepta de mai multă vreme. (ibid.: 23) În (174), personajul (Elefterie Popescu, omonim cu eroul lui Caragiale) hotărăște să își plaseze economiile la Caritas, sperând că va câștiga de opt ori suma depusă, conform promisiunilor făcute de Ion Stoica, patronul jocului. Deși își pierde economiile de-o viață (în roman, el este ultimul deponent din istoria jocului), Elefterie continuă să creadă că emisiunea TV în urma căreia a luat hotărârea care i-a schimbat viața a fost „realizată cu înalt profesionalism”. Din nou, adevărul afirmației este perfect acceptabil din perspectiva personajului (în ambele exemple, ea este, de asemenea, un mijloc de caracterizare a acestuia), dar cu totul neașteptat pentru cititor. Ironia este efectul rezolvării acestei discrepanțe: „Intenția cu două niveluri a discursului din pasajele ironice nu este un fenomen pur lingvistic, ci poate fi explicată ca rezultat al efortului de interpretare depus pentru a susține juxtapunerea dintre formularea unui text și normele culturale sau textuale ale textului, așa cum sunt acestea construite de cititor sau implicate ca valori împărtășite de cititor și de lumea textuală.” (Fludernik 2005: 433) Premisele ironiei sunt, însă, aptitudinea naratorului de a învăța limba personajului și de a utiliza replicile acestuia în cele mai nepotrivite (din punctul de vedere al cititorului) contexte. „Vocea” personajului nu se conturează însă neapărat din utilizarea savantă a elementelor ce semnalează o subiectivitate diferită de cea a naratorului și un discurs deosebit de al acestuia. Ipoteza vocii duble se bazează pe cadrul naratologic al opoziției dintre mimesis și diegesis, în care ea pune de acord neregularitățile și ambiguitățile formale ale DIL pe o scală a gradațiilor formale și mimetice. Scala nu este uniformă și lineară, ci are mai multe niveluri, în care interacționează tranziția între planurile formal, lexical și semantic. Dacă am accepta să definim DIL ca reprezentare a spuselor sau gândurilor personajului și am fi de acord ca această modalitate să fie descrisă în termeni de sintaxă a subiectivității am restrânge foarte mult limitele acestuia, pentru că ar însemna că DIL nu poate exista în afara elementelor care semnalează subiectivitatea, ceea ce este fals. Să considerăm exemplele: (175) Beculețele de doisprezece volți, care la lifturile noi sau la cele [din blocuri locuite de oameni disciplinați] indică etajul, erau stinse. [Asta nu însemna mare lucru. În ultimă instanță, nu însemna nimic. Ele erau stinse și atunci când liftul funcționa la parametri normali, dar nu din cauza locatarilor și nici măcar din vina celor de la întreprinderea de servicii. Ori de câte ori ar fi fost înlocuite, după câteva ore de exploatare, se stingeau definitiv.] De aceea, prima observație pe care domnul Ion-șeful-de-scară o putu face fu una negativă: nu se putea stabili cu precizie la ce nivel rămăsese liftul blocat. (Simion liftnicul, Cimpoeșu 2011: 35) (176) Domnul Ion-șeful-de-scară chibzui câteva momente. [Într-un fel, Simion avea dreptate. Modul în care numeroși locatari foloseau liftul venea în totală contradicție cu instrucțiunile de folosire. Ghinionul lui Simion era că avea garsoniera la parter, taman lângă ușa liftului. În plus, apa adunată la subsol constituie un adevărat focar de infecție și, bineînțeles, locul ideal de înmulțire a țânțarilor. Chiar dacă stai toată ziua cu geamul deschis, urcă prin coloana de aerisire și tot ajung unde vor ei.] Cântărind cu toată înțelepciunea lucrurile, domnul Ion-șeful-de-scară socoti mai nimerit să rezolve cazul pe cale amiabilă. (ibid.: 73-74) Secvențele puse între paranteze drepte în exemplele de mai sus sunt în DIL; faptul că avem a face cu un discurs reprezentat ne este sugerat, în (175), de percepția narativizată ce precedă DIL, de implicația cauzală care îl urmează, dar și de indicarea implicită a sursei informației (care aici este Ion-șeful-de-scară), iar în (176) de verbele cogitandi care preced și urmează DIL. În niciunul dintre acestea nu apar însă elemente care să marcheze subiectivitatea (tematizări, deplasări spre dreapta, fraze neterminate, interjecții, vocative etc.). Putem spune, de asemenea, că problema vocii în ficțiune nu poate fi restricționată la modalitățile de reprezentare a spuselor și a gândurilor, ci trebuie abordată în cadrul strategiilor narațiunii de a-și însuși limbajul personajelor și de a asimila stilul acestora pentru a intensifica evocarea perspectivei. Astfel, DIL se poate manifesta ca efort mai susținut de narare în stilul, cu ideologia și din perspectiva narativă a personajului. În acest caz, din contopirea vocii naratoriale cu vocea personajului rezultă o ambiguitate stilistică; această identificare dintre narator și personaj „reactivează o autentică voce duală bahtiniană, care este pe bună dreptate ideologică și nu pur și simplu frazeologică; [acești autori] pun în practică o dimensiune dialogică a discursului care ajunge să evoce calitățile skaz-ului rusesc.” (Fludernik 2005: 325) Skazul despre care vorbește Fludernik este o modalitate narativă caracterizată prin prezența unui narator care este o persoană, ale cărui orizont intelectual și competență lingvistică sunt limitate și care se adresează ascultătorilor săi printr-un discurs marcat oral. Skazul este o imitație artistică a unui discurs monologal; cu toate acestea, trăsăturile lui sunt bivocalitatea, oralitatea, spontaneitatea, colocvialitatea și caracterul dialogic. În skazul autentic, „distanța dintre narator și autor determină caracterul bivocal, naratorial și auctorial al textului narativ. În acesta, naratorul naiv și autorul, care prezintă discursul celui dintâi utilizând caracteristicile semantice particulare acestuia (și nu de rareori infuzate de ironie și umor), vorbesc simultan. Faptul că textul este bivocal înseamnă totodată că discursul naratorului are un dublu rol: el funcționează atât ca mediu al reprezentării, cât și ca discurs reprezentat.” (Schmid 2010: 134) În roman putem avea porțiuni mai largi în care naratorul principal își transferă funcția de reprezentare unui narator delegat – care poate fi un narator martor, un MOC (membru oarecare al colectivității, Maingueneau 2008: 232) sau chiar un personaj individualizat – iar narațiunea capătă astfel aspectul unui skaz. În aceste situații, naratorul principal nu se limitează să spună povestea (prin intermediul personajului, în calitate de narator delegat), ci sugerează în același timp că acesta este doar unul dintre modurile în care ea poate fi spusă. Ambiguitatea acestei modalități narative constă în faptul că personajul devine narator; iar atunci când textul personajului este reprezentat în DIL, ne aflăm în fața unui procedeu care trimite simultan la un discurs (discursul personajului) și la o realitate extradiscursivă (la care se face trimitere prin actul narării): „Există un grup de fenomene artistice ale vorbirii, care și-a atras mai de mult atenția teoreticienilor literaturii, ca și a lingviștilor. Aceste fenomene depășesc prin natura lor cadrul lingvisticii, intrând în competența metalingvisticii. Ele sunt: stilizarea, parodia, skazul și dialogul (exprimat compozițional, împărțit în replici). Toate aceste fenomene, în pofida deosebirilor radicale dintre ele, prezintă o trăsătură comună: cuvântul are aici o dublă orientare – după obiectul vorbirii, ca orice cuvânt obișnuit, și după cuvântul altuia, după vorbirea celuilalt.” (Bahtin 1970: 257, subl. n.) DIL realizat ca skaz depășește în acest fel sfera DR, ce conține discursuri care trimit la alte discursuri (dar nu și la o realitate extralingvistică). Să considerăm următorul exemplu: (177) – Aș putea să scriu un roman întreg… Și nu un roman!... Douăzeci de romane aș putea să scriu despre tot ce-am văzut cât am trăit. Zece, douăzeci de romane… Ar fi scris Niki, dacă n-ar fi venit vremurile care au venit. A citit atât, și istorie, și filosofie, a văzut atâtea în profesiunea lui de advocat… Ea, emotivă și idealistă cum e, n-ar fi fost în stare să pronunțe nici cea mai penibilă pledoarie… Dar, din spusele lui Niki, a înțeles ce înseamnă să fii advocat: înseamnă să-i cunoști pe oameni așa cum sunt ei în realitate, nu așa cum se pretind. A fost o profesiune, cea de advocat, o profesiune care a dispărut, cum au dispărut atâtea. Ce-a mai însemnat după ’46 să fii advocat, când se intra în sală cu sentința gata știută, cu martorii aranjați? La ce-a mai servit advocatul de când procesele au început să se țină cu ușile închise? Dacă ar fi fost timpuri normale, ar fi scris Niki, pentru că a văzut multe și este atât de ta-len-taat! Un talent egal, și de scriitor, și de actor: totdeauna la curent cu cele mai noi bancuri, se pricepe să le adapteze la orice fel de situații, să le interpreteze… Oriunde merge, Niki, cu umorul lui, întreține societatea. Și mereu este la curent cu noutățile din oraș, pentru că are un cerc întins de relații; când și când, ea se trezește din partea lui cu o surpriză, ca atunci când a dus-o în vizită lângă Biserica Armenească, și aici, cu cine se întreținea Niki? Cu un obișnuit al casei, un scriitor de ăsta nou – l-a tot văzut pe urmă la televizor, i-a văzut articolele pe linie în Scânteia, un scriitor apreciat de regim, cu situație, a povestit călătoriile lui în străinătate, cum Dumnezeu îl chema? În fine, acum are un lapsus. Și pictori i-a plăcut lui Niki să cunoască, și i-a plăcut să meargă în atelierele lor, nu ține la el în birou, rulate cu grijă, pânzele lui Mirea? Așteaptă numai, și ai să vezi la ce valoare au să ajungă, îi spune câteodată. Și ea, cu discreția învățată de-o viață, nu mută în biroul lui un ac, nu deschide niciun sertar. Nu numai din bună-cuviință, dar și pentru că ea nici nu este o persoană curioasă: pe ea o interesează Tudor, dragul de el, o interesează Niki, a interesat-o Muti cât a trăit, câteva prietene în plus – și atât. Pentru ea nu contează, de fapt, restul lumii. Dar o flatează să știe că Niki are atâtea cunoștințe, pe mulți i-a întâlnit la tenis, pe ceilalți ca advocat. Numai Muti, mai ales de când au arestat-o pe pauvre tante Margot, numai Muti avea aprehensiunile ei nedrepte față de Niki! Numai ei i se păreau suspecte și curiozitatea, și foarte multele cunoștințe ale lui Niki. Bineînțeles însă că erau aprehensiuni nedrepte. Iată unde au fost aduși oamenii: să nu mai aibă încredere nici în propria lor familie… – Este anormal ca un om de condiție să umble cu limba scoasă după toți nespălații… Nu numai să le accepte tovărășia, ci chiar să le-o caute… Iartă-mă, Yvonne… Ce nedreaptă a fost Muti atunci când a spus toate astea! Dacă nu ne acordăm credit unii altora, cum să mai trăim? Cea mai machiavelică născocire a comuniștilor a fost să facă din fiecare un posibil suspect: să ne suspectăm unii pe alții – iată pe ce se bazează, de fapt, puterea lor! Toate ea le-a auzit și le-a învățat de la Niki… Când îl vezi atât de interesat de ce fac ei, când îl vezi ce bine îi judecă și le judecă pe toate, cum ai putea să-l bănuiești că face jocul Securității? (Dimineață pierdută, Adameșteanu 2011: 93-94) În (177), evoluția unuia dintre personaje, suspectat de colaborare cu Securitatea, nu este povestită de naratorul principal (a cărui prezență, în romanul citat, este, de altfel, foarte discretă), ci de alt personaj; reprezentarea spuselor și a gândurilor acestuia (în DIL, în cea mai mare parte a fragmentului) are și rolul de narare a faptelor. Cititorul care parcurge fragmentul de mai sus nu poate să nu observe că de la un moment dat (și mai ales la recitire) anumite pasaje din acesta au o dublă intonație, o dublă semnificație și o dublă utilizare: personajul reflector, o doamnă „emotivă, idealistă” și discretă („nu mută în biroul lui un ac”, „nu deschide niciun sertar”, „nici nu este o persoană curioasă”) se dovedește a fi victima propriei inocențe și a lui Niki, un avocat dedicat „să-i cunoască pe oameni așa cum sunt ei în realitate”, care „mereu este la curent cu noutățile” și care „are un cerc întins de relații”. De aceea, putem spune, împreună cu Wolf Schmid, că înainte de a fi bivocal, DIL este bitextual: „Bivocalitatea face ca discursul naratorial să fie dublu din punct de vedere axiologic. Fiecare judecată de valoare efectuată de personaj poate fi opusă unei poziții evaluative naratoriale. În DIL bivocal, critica implicită a naratorului poate fi direcționată atât către ideologie, cât și către expresia lingvistică a textului personajului.” (Schmid 2010: 173) Bitextualitatea nu presupune însă cu necesitate un text al personajului dublu accentuat, deoarece există cazuri în care nu apare niciun fel de concurență între evaluări (Schmid observă, de exemplu, că promotorul DIL ca spațiu al vocii duble, M. M. Bahtin, își ilustrează textele cu exemple din Dostoievski, evitând însă exemplele din Cehov, care este „maestrul DIL univocal” (ibid.: 173)). Faptul că fragmentul (177) admite și încurajează două lecturi concurente arată că DIL nu poate fi definit pur și simplu ca fiind „viziunea personajului + vocea naratorului” (după formula lui Mieke Bal). Acest mod de a vedea lucrurile (și care preia distincția genettiană dintre mod și voce) „simplifică faptul că DIL este realizat, pe de o parte, cu lexicul și sintaxa personajului, iar pe de alta, că naratorul lasă urme ale propriei evaluări asupra percepțiilor, gândurilor și spuselor personajului. Prin urmare, în DIL sunt unite două puncte de vedere și două voci, adică două texte.” (ibid.: 173) 3. Bahtin vorbește despre caracterul difon al unui enunț, enunț care poate avea limitele unui singur cuvânt: „Raporturile dialogale pot exista nu numai între exprimări (relativ) întregi; noi putem aborda prin dialog orice parte de exprimare având un înțeles, ba și cuvântul izolat dacă nu este receptat ca un cuvânt impersonal din limbă, ci ca un semn al unei poziții logice, străine, ca exponent al unei exprimări aparținând altcuiva, cu alte cuvinte dacă sesizăm în el un glas străin. Drept care raporturile dialogale pot pătrunde înăuntrul unui cuvânt izolat, dacă două glasuri se ciocnesc în el într-un dialog […].” (Bahtin 1970: 256). Să considerăm următorul exemplu: (178) Apoi ia satârul și, înainte de a continua să scurteze pe butuc oasele cu măduvă, pentru supă, își privește degetele celeilalte mâini. Înțelege șeful de post ce era în capul măcelarului. Ciungii nu erau mobilizați, dar ce-o să zică lumea despre domnul Petrel dacă-și taie degetele din greșeală tocmai acum? (Medgidia, orașul de apoi, Teodorescu 2009: 88) Șeful de post din exemplul de mai sus își imaginează un scenariu în care: a. măcelarul își taie degetele (pentru a scăpa de mobilizare), apoi susține că a făcut-o din greșeală; b. șeful de post însuși trebuie să depună mărturie și să confirme faptul că lucrurile s-au petrecut aidoma, adică din greșeală; c. „lumea” va prelua aceste spuse și se va întreba dacă într-adevăr totul s-a întâmplat din greșeală. Personajul „aude” în una și aceeași sintagmă mai multe voci posibile și încearcă să evalueze consecințele care ar decurge din utilizarea aceleiași sintagme de diferiți locutori, consecințe care au legătură nu numai cu respectivii locutori, ci și cu interlocutorii lor potențiali. Din momentul în care sintagma ar fi enunțată pentru prima oară, ea ar provoca o reacție în lanț, fiind citată, iar citarea citată la rândul ei și așa mai departe. Fiecare dintre cei care ar folosi respectiva sintagmă în legătură cu presupusul accident va repeta cuvintele celorlalți, dar prin chiar respectiva utilizare va avea propria reacție de răspuns (propria atitudine evaluativă) asupra spuselor la care face trimitere. Cu alte cuvinte, în curând se va ajunge la situația paradoxală în care exprimarea propriului punct de vedere nu se va putea face altfel decât prin recurs la spusele celorlalți, iar simpla reluare a spuselor celorlalți va implica o poziție personală față de acestea. Este evident, prin urmare, că bivocalitatea bahtiniană depășește cu mult cadrul discuției despre DIL, ea având legătură cu dialogismul propriu utilizării oricărui limbaj. În puterea de acoperire și de explicare a polifoniei stă și slăbiciunea acesteia; ea propune ipoteza existenței unei voci duale în DIL, dar nu furnizează și instrumentele necesare cuantificării acesteia. 4. În privința bivocalității DIL, la polul opus față de cei care creditează această ipoteză se află Charles Bally și Ann Banfield, care susțin modelul unui SIL univocal. Astfel, pentru Bally, „cele trei tipuri gramaticale desemnate prin SD, SI și SIL sunt caracterizate, laolaltă, prin distincția riguroasă dintre cel care gândește sau vorbește și cel care reproduce spusele și gândurile; nu este posibilă nicio confuzie între raportor și raportat, niciun mijloc de a crede că raportorul își amestecă gândurile cu cele ale raportatului și mai ales nicio urmă a unei aprecieri personale față de aceste spuse sau gânduri.” (Bally 1914a: 421) Pentru Ann Banfield, SIL nu este o formă de discurs raportat, ci expresia unui punct de vedere care nu poate fi cel al naratorului, ci al unei entități numite SINE. Autoarea consideră că un enunț anume nu poate avea decât un singur SINE și că, dacă există un enunțiator, atunci acesta este, în mod necesar, și SINE. Acest principiu implică însă faptul că pot exista enunțuri care să aibă un SINE fără a avea în același timp și enunțiator. Banfield crede că acesta este cazul SIL din povestirea ficțională heterodiegetică. El este realizarea unei modalități noncomunicative a limbajului; pentru Banfield, cel puțin în acest caz, poate fi susținută existența unui text fără enunțiator, a unui text format din fraze lipsite de funcția comunicativă. Astfel, DD, care juxtapune două E, va avea câte un locutor pentru fiecare eu, în timp ce DI, care este un S, nu va avea decât unul singur. Important este aici faptul că în interiorul frazei citate direct nu putem avea mai mulți referenți pentru ocurențele lui eu, sau altfel spus, mai multe puncte de vedere; regula unicității SINELUI neagă faptul că fraza citată direct ar putea fi polifonică. „Pentru a putea fi luate în considerare drept contra-exemple la principiu <1E / 1 SINE>, o frază ar trebui deci să fie sau I. un E unic al cărui SINE să fie în același timp pers. 1 și a 3-a, sau II. un E unic care să conțină două construcții expresive care să nu trimită la același SINE.” (Banfield 1995: 284) „Problema principală nu este dacă un enunț este restricționat la o singură voce sau poate fi revendicat de mai multe voci, ci dacă fiecare enunț trebuie să aibă o voce.” (Banfield 1991: 23, subl. n.) După cum spuneam, pentru Banfield un E poate avea un enunțiator numai dacă acesta este coreferențial cu SINELE. Pe de altă parte, unicitatea referentului SINE-lui este valabilă pentru 1 E, nu pentru TEXT, conceput ca înlănțuire de E-uri, concatenate prin regulile anaforei și ale concordanțelor de timp și persoană (un pronume logoforic trimite întotdeauna spre SINE, așa cum trimit spre primul eu toate formele pronumelui de pers. 1 care apar într-un text). SINELE se poate schimba de la un E la altul, ceea ce permite schimbarea punctului de vedere. Un text poate permite schimbarea punctului de vedere numai atunci când în respectivul text nu există însă persoana întâi. Stilul cu mai multe puncte de vedere apare ca urmare a E-urilor fără vorbitor, un text din care persoana întâi este exclusă, adică unul în care autoritatea centrală a vocii personale a vorbitorului, autoritate care permite interpretarea, evaluarea, exprimarea și conferirea coerenței și unității unui discurs, este absentă. „Prin urmare, alternativele contrapun nu o teorie centrată pe un singur subiect unitar și o teorie polifonică, ci mai degrabă o teorie în care o pluralitate de puncte de vedere sau de centre izolate și care nu comunică între ele coexistă într-un stil narativ în care nu există o singură voce omniscientă, la persoana întâi, care impune o unitate personală, și o teorie în care polifonia constă într-o ierarhie de voci, fiecare dintre ele concepută după modelul celeilalte, cu excepția uneia care oferă un centru unic și care le acoperă pe toate celelalte.” (ibid.: 28) Un text poate să reprezinte, așadar, mai multe puncte de vedere subiective, fără a avea însă unul central, care să aibă prioritate asupra celorlalte, iar unitatea și sensul textului se află în altă parte decât într-o voce continuă și personală aparținând unui narator care comentează și ghidează lectura. În plus, trebuie să observăm că pentru Banfield polivocalitatea unui text nu poate fi decât succesivă, niciodată simultană, tocmai pentru că subiectivitatea nu este mediată de altă voce, care să o interpreteze. Pentru autoarea citată, adevărata polifonie apare în textele din care funcția de enunțare a naratorului sau a autorului a dispărut. Subiectul nu este responsabil de ceea ce se spune în E; el este doar punctul de referință pentru elementele subiective din E, care sunt prin aceasta interpretate ca reprezentându-i perspectiva. Într-o astfel de frază nu se „spune” nimic, pentru că un autor care nu vorbește la persoana întâi poate manipula limbajul în concordanță cu posibilitățile inerente acestuia, dar el nu vorbește în aceste fraze. El scrie, iar scriind dispare. 5. Fludernik observă că vocea dublă reprezintă o îmbunătățire față de explicația pur gramaticală a DIL, deoarece: 1. imposibilitatea delimitării precise poate fi tratată ca o consecință a suprapunerii gradate dintre diegetic și mimetic, dintre forma lingvistică și vocea mimetică; 2. abordarea scalară permite punerea de acord cu problemele narative; 3. ipoteza vocii duble este un model convingător de DIL, deoarece conceptul unei lupte textuale dintre voci corespunde cu percepția intuitivă a cititorului asupra discursului. Cititorul construiește o voce naratorială ca valoare prestabilită și, bazându-se pe suficiente dovezi lingvistice, experimentează evocarea vocilor personajelor pe respectivul fundal. Pe de altă parte, ipoteza vocii duble are și dezavantaje, pentru că: 1. nu poate oferi o definiție pentru DIL (sau DI) în care apare; nu există o corespondență între definiția formelor DIL și varietatea formală reală sau varietatea conotațiilor accesibile prin modelul scalar; 2. suferă de o insuficientă definire lingvistică a statutului de voce; în plus, naratologia nu poate explica atribuirea factorului voce; 3. nu poate descrie fenomene textuale și efecte de sens cu o precizie acceptabilă. Alteritatea DIL constă deci, potrivit lui Fludernik, nu într-o dihotomie autentică între două voci, ci, dimpotrivă, în faptul că textul își însușește un ansamblu de strategii sintactice, deictice și lexicale care proiectează sau evocă o „voce”, adică un centru deictic subiectiv pe care cititorul, în procesul de interpretare, îl atribuie personajului. Prin urmare, discursul narativ ar fi o entitate uniformă cu un singur nivel, în care, cu ajutorul mijloacelor lingvistice de evocare deictică a alterității „se proiectează un nivel al limbajului care nu se află în mod real acolo, ci este implicat și manufacturat ca un fel de halucinație lingvistică”. (Fludernik 2005: 445, subl. n.) DIL în limba vorbită Prezența stilului indirect liber în limba vorbită este semnalată încă de la începutul secolului XX de Charles Bally, în două articole la care cercetătorii continuă să facă referire și astăzi. Deși consideră că SIL reprezintă „o tendință mereu mai accentuată a limbii literare de a se apropia de procedeele limbii vorbite” (Bally 1912b: 604), savantul genevez crede că SIL este un procedeu literar și nu discută decât în treacăt manifestările acestuia în limba vorbită, care se produc, potrivit lui Bally, în primul rând ca reluare textuală a replicii interlocutorului, cu modificările presupuse de transpunerea persoanei, după modelul: A: Ești un imbecil. B: Sunt un imbecil? Na! Ține! (Bally 1914a: 421) Am subliniat atributul textual al reproducerii, deoarece, în interacțiunea dialogală, reluarea parțială (sau aluzivă) a unora dintre termenii utilizați de interlocutor nu este întotdeauna acoperită de DIL. Fenomenul la care ne referim este, de fapt, una dintre manifestările dialogismului interdiscursiv și interlocutiv (pentru care vezi dialogism). De asemenea, nu sunt manifestări ale DIL „citatele reproduse ca atare de un personaj și marcate grafic ca aparținând unui alt personaj” (Mancaș 1972: 107): (179) Cocoana s-a pornit atunci cu ocări pe slugi, că-i mănâncă pâinea, ca niște „păcătoase, ticăloase și necredincioase”; frățiorului i-a strigat că ori e haple, ori „pes… semne altceva”, și i-a poruncit să nu-i mai calce pragul, că-i rupe picioarele; iar pe slugi chiar în fața lui kir Ianulea, le-a smintit în palme și le-a dat afară. (Kir Ianulea, Caragiale 2000: 510, citat de Mancaș 1972: 107) Exemplul de mai sus este considerat în studiile recente consacrate manifestării eterogenității o mostră de DI cu insule textuale (Authier-Revuz 1996); în studiile de naratologie, el contează ca mostră de desemnare a personajului prin citate – quoted figural designation (Schmid 2010: 152-153). Bally își propune să circumscrie și să descrie amănunțit SIL literar, cu exemple pe care și le procură din literatura franceză a celei de-a doua jumătăți a sec. XIX (Flaubert și Zola, în primul rând) și nu să investigheze manifestarea fenomenului în limba vorbită (pentru care nu dispunea, de fapt, la vremea respectivă, de un corpus). Bally subliniază în mod repetat caracterul literar al DIL, precum și faptul că acesta își poate realiza doar în literatură întregul potențial, reușind (spre deosebire de manifestările sale din limba vorbită) „să redea nuanțele cele mai delicate ale gândirii” (Bally 1912b: 605). Deși cercetările ultimilor ani, care au la bază corpusuri nonliterare, au atestat prezența DIL în limba vorbită, în articole de știri, în proza științifică, în studii de istorie (Fludernik 2005), în literatura franceză medievală (Cerquiglini 1984, Marnette 2005, Farget et alii 2004), în textele antichității greco-latine (Biraud & Mellet 2000) și chiar în textele biblice (Sternberg 1991), există în continuare cercetători (cazul cel mai notabil fiind Banfield 1995) pentru care DIL înseamnă exclusiv un procedeu în mod esențial literar și cult, caracteristic pentru proza ficțională scrisă în a doua jumătate a sec. XIX și în sec. XX. Pentru Bally, SIL oral este o modalitate neobișnuită de redare a spuselor, vorbitorul având la dispoziție două modalități mai firești de raportare, directă sau indirectă. SIL este frecvent și bogat ilustrat în literatură, „dar nu ne putem imagina pe cineva care s-ar exprima astfel într-o conversație: Il m’a dit qu’il s’était foulé le pied; il devait garder le lit, et ne viendrait pas.” (Bally 1912b: 604). Traducerea românească a acestui exemplu, considerat imposibil (pentru limba franceză) de Bally, ar fi aproximativ următoarea: Mi-a spus că și-a luxat piciorul; trebuie să rămână în pat și nu va veni. – un exemplu perfect verosimil pentru limba română. Bally concede, însă, că un caz tipic de SIL oral este cel care constă în reluarea textuală a replicii interlocutorului, o reluare care apare, în exemplul imaginar pe care îl furnizează, ca secvență interogativă (Banfield o numește întrebare ecou și o consideră irelevantă pentru reprezentarea spuselor și a gândurilor, negând existența unui DIL oral). Discutăm imediat mai jos problema secvențelor ecou din conversație. Încercăm să punctăm în această secțiune câteva observații în legătură cu exemplele de DIL extrase din corpusul oferit de Ionescu-Ruxăndoiu 2002. Lucrarea citată adună 81 de texte de limbă „nondialectală și nonpopulară, folosită în comunicarea orală de vorbitori adulți instruiți (cel puțin studii liceale), din mediul urban” (Interacțiunea... Ionescu-Ruxăndoiu 2002: 6), organizate după trei tipuri de criterii (dialogic/monologic, direct/mediat, liber/controlat). Cele mai multe dintre exemplele din această culegere aparțin textelor care ilustrează interacțiunea dialogică (conversații cu cel puțin doi participanți) directă (interacțiune face-to-face, nemediată de telefon, radio, televiziune sau internet) liberă (interlocutorii nu participă la schimbul verbal din perspectiva rolului lor social sau profesional, ci în calitate de simpli indivizi). În primul rând, trebuie să remarcăm faptul că prima secțiune a corpusului, însumând 22 de texte de interacțiune dialogică directă liberă, ne-a oferit 10 exemple de DIL, ceea ce înseamnă o frecvență relativ ridicată a acestei modalități de redare în tipul de interacțiune menționat: (180) la care mi-a ieși:t cabinetu-n față↓ la ăla <R am vrut să intru>. să-i ia o tensiune↓ să-i dea o pastiluță↓ să-i facă ceva# o apă și-un zahăr↓ ceva. să-l întindă pe un scaun↓ pe o masă↓ pe o bancă↓ (ibid.: 31) (181) maxim șase feliuțe de pâine subțire↓ eventual pâine pentru diabetici și și: pentru obezitate↓ ↓n-are voie d-aia↓ n-are voie d-aia↓ n-are prea voie să amestece nu știu ce cu nu știu ce (ibid.: 83) (182) nu știu când pleacă. # # dacă-l văd mâine pe răzvan să-ți dea un telefon ca să stabiliți↑ (ibid.: 39) Pentru comparație, am găsit o singură ocurență de DIL în secțiunea de interacțiune directă controlată (25 de texte) și nicio ocurență în secțiunea de interacțiune mediată controlată (21 de texte). Situațiile de interacțiune dialogică directă liberă oferă, prin urmare, mai multe prilejuri pentru raportarea spuselor, iar DIL reprezintă o modalitate mai simplă și mai eficientă de citare pentru vorbitorul de limbă medie. Raportorul pare că alege DIL deoarece acesta îl scutește de indicarea explicită și repetată a sursei, în condițiile în care aceasta apare în context sau în care indicarea precisă a emițătorului raportat nu are importanță: (183) da. da’ ăsta așa a zis să vorbim că poate se ajunge mai ușor la primărie prin inspectorat↓ știi↑ # să obțină ei fonduri europene și să-i lăsăm eventual colaboratori sau:↓ știi↑ (ibid.: 36) Din acest punct de vedere, textele care ilustrează comunicarea orală urbană în care sunt implicați vorbitori adulți instruiți au un grad de redundanță mai mic decât cele din antologiile de texte dialectale, în care secvențele raportate abundă de glose de tip zice el. Acest fapt este însă și una dintre sursele ambiguității secvențelor implicate. În (183), de exemplu, segmentul subliniat poate trimite la discursul unui terț sau poate fi reflecția personală a locutorului pe marginea informațiilor pe care le-a aflat dintr-un dialog anterior. Este adevărat că DIL în textele amintite este însoțit uneori de un verb declarativ, dar acesta apare în inciză (sau parentetic), la fel cum se întâmplă și în narațiunea ficțională: (184) A: săru’ mâna (către B) dosare plic↑ # de toate neamurile↓ cum îți trebuie↑ B: cu clape↓ au scris ei acolo (ibid.: 133) După cum arătam deja, cele mai multe exemple raportează spusele unui terț care nu participă la conversație; cazurile în care secvențele în DIL reiau enunțuri emise de interlocutor sunt rare în corpus. Explicația pentru ocurența mai puțin frecventă a unei secvențe cu verb la pers. 1 care reia o replică a interlocutorului poate fi legată și de potențialul conflictual al acestora (ca în exemplul imaginat de Bally): (185) B: că aveați dreptate <J nu vă supărați că vă spun chestia asta> <R să mai fac un copil>. A: # E nu↓ da’ da’ vorbeam pentru copil și pentru dumneavoastră în general (ibid.: 29-30) Locutorul A care produce un enunț precum „poate mai faceți un copil” deschide o temă sensibilă; reluarea enunțului printr-o secvență în ecou (enunțiativă, exclamativă sau interogativă) arată că enunțul nu a fost trecut (sau că nu poate fi trecut) cu vederea și transformă tema într-o problemă. După cum arată Ducrot (1984: 172-173), comentând exemplul imaginat de Bally, în secvențe precum „sunt un imbecil” (sau „să mai fac un copil”, marcat în (185) printr-un tempo mai rapid al vorbirii) se susțin puncte de vedere pe care locutorii acestor secvențe nu le împărtășesc. Secvența ecou este modalitatea cea mai potrivită pentru a găzdui această eterogenitate enunțiativă și pentru a pune în evidență această divergență. Sunt însă aceste secvențe ecou mostre de DIL? Monika Fludernik arată că o secvență ecou are puncte comune cu DIL (precum transpunerea persoanei), dar că există multe diferențe importante între acestea, care ne obligă să le considerăm fenomene distincte: – DIL exclude prezența unui destinatar; în secvențele autentice de DIL, tu este menționat, nu întrebuințat; secvențele ecou funcționează însă ca replici adresate unui destinatar prezent, replici în care tu este folosit deictic; – numai DIL poate fi însoțit de narrative parentheticals (paranteze ce conțin comentariile naratorului, inclusiv verbe declarative), nu și secvențele ecou; – deși secvențele ecou se supun constrângerilor privind transpunerea persoanei, ele scapă transpunerii temporale (deoarece sunt replici realizate într-o situație de comunicare activă in praesentia); – secvențele ecou au contexte pragmatice și modele intonaționale diferite. DIL oral este o modalitate de raportare a spuselor care atribuie un discurs interlocutorului sau unui terț; cu toate acestea, DIL nu exprimă niciodată iritare sau surpriză și nu solicită informații sau confirmări, acestea din urmă fiind scopuri pragmatice ale secvențelor ecou. De asemenea, modelele intonaționale particulare pentru DIL oral fie imită în întregime discursul pe care îl reprezintă, fie sunt marcate ironic, dar nu coincid niciodată cu tonul iritat sau surprins al secvențelor ecou, particularitate care constituie o consecință directă a faptului că scopul DIL în comunicarea orală este raportarea, și nu interacțiunea. Cea mai importantă trăsătură distinctivă a secvențelor ecou o constituie calitatea lor de ecou, faptul că sunt replici imediate la o mișcare anterioară a interlocutorului, adică exact tipul de utilizare din care DIL este exclus (Fludernik 2005: 168-171). Calitatea de dispozitiv de raportare a DIL și posibilitatea ca acesta să fuzioneze cu narrative parentheticals (comentariile raportorului) este evidentă în acele exemple în care raportorul nu se mulțumește să redea spusele unui terț, ci simultan le și comentează, astfel încât uneori este ușor (ca în (186)), alteori, foarte dificil de spus (ca în (187) – (189)) dacă avem a face cu mostre de DIL sau de DN sau unde se termină unul și unde începe celălalt: (186) B: (vorbește la telefon) bună ziua. vă rog↓ cu domnu’ alexandru ionescu aș putea vorbi↑ a plecat↓ <R da↓ bine↓ mulțumesc frumos↓> <bună ziua.> (către A) din nefericire a pleca:t. (ibid.: 41) (187) bărbati-miu nu știe nici câți ani are nici câți ani am eu nici de câți ani suntem căsătoriți […] nu poate să rețină chestii de astea (ibid.: 84) (188) fiindcă numai ieri erau complet tufliți că:: trebuie s-o ia de la capăt (ibid.: 40) (189) da. n-a vrut să mai vină. când m-a sunat bărbati-miu↓ intrase în casă și se văita dă: burtă↓ că nu știu ce↓ <J mă↑ să nu fie apendicită să dau de alte belele> și m-am dus la ea că nu m-am gândit că se plânge de burtă și mai fă-i un ceai de mentă zic <R trebuie să fie că a mâncat pepene rece de la frigider> pă stomacu gol↓ și s-ar putea de la asta să fie. și# de unde# se certase↓ în afară că i-a fost puțintel rău↓ […] se certase p-afară cu copiii pesemne și se plictisea↓ și avea chef să vină la mă-sa la servici și a găsit o metodă că-i rău copilului↓ și s-a făcut că o doare burta ca să vină la mă-sa la servici (ibid.: 85-86) Se verifică, astfel, observația făcută de Fludernik în legătură cu DIL oral: „Dacă în limba vorbită există diferențe în utilizarea DIL în comparație cu folosirea acestuia în textele literare, acestea constau în faptul că indicii subiectivității au fost integrați în narațiune, de la utilizarea interjecțiilor neprelucrate la jocul sugestiv cu lexicul și stilul personajelor. În discursul oral, statutul limbii locutorului raportat nu este în centrul atenției. Ce este important este să fie redată esența enunțului raportat, într-o formă comprimată și idiomatică.” (Fludernik 2005: 421; subl. n.) Exemplele de mai sus sugerează, așadar, că în limba nondialectală și nonpopulară, folosită în comunicarea orală de vorbitori adulți instruiți din mediul urban, DIL apare relativ frecvent în interacțiunea dialogică directă liberă. El este însoțit (sau concurat) de secvențe ecou, un dispozitiv al cărui scop este în primul rând unul interacțional, prin care locutorul scoate în evidență un punct de vedere susținut imediat anterior de interlocutorul său, dar de care el însuși se distanțează. DIL în limba română populară În limba română populară, propozițiile interogative indirecte precedate de conjuncția că pot păstra intonația specifică vorbirii directe (intonația interogativă apare însă cu mult mai des decât cea exclamativă). Magdalena Vulpe observă că prezența conjuncției că în calitate de conectiv (suplimentar) al interogativei indirecte pare să fie o condiție necesară pentru păstrarea intonației directe: (190) Îi întreba că… le primește iertăciunea?/îi iartă?//zicea de două ori nu/și-al treilea-i ierta// (TDM II: 100-101) Prezența conjuncției că înaintea unei interogative indirecte nu este însă și o condiție suficientă pentru păstrarea intonației, pentru că există și exemple în care intonația interogativă nu apare: (191) se văita mama din cînd în cînd/ […] că ce-are să facă (192) muierea unchiului/ o zis că dacă aș lua-o pe nepoată-sa// (citate de Vulpe 1980: 100-101) Există însă cazuri în care interogativele indirecte își păstrează intonația directă chiar și în absența conjuncției că, atunci când depind de verbul a vedea „a verifica, a se informa”, care în relatările la persoana 1 sg. „apare adeseori la plural, subliniindu-se astfel printr-o marcă formală schimbarea semantică (cu consecințe de regim sintactic)” (ibid.: 100): (193) Și mi-am aruncat ochii-n deal/să văd/vine ea devale? (TDM I: 179, citat de Dascălu 1987: 232) (194) Măi nea Gheorghe/hai cu mine p-aici pă Izvoarele/să vedem nu găsim noi ceva? (TDM II: 258, citat de Dascălu 1987: 232) Laurenția Dascălu semnalează și exemple în care interogative indirecte (parțiale) fără că apar după verbe declarative ca a se uita („a se întreba”) și a auzi: (195) Ne-am uitat toți la el//țin minte cît oi trăi!//ce i-o face? ne uitam că ce i-o face// (TDM II: 433, citat de Dascălu 1987: 233) (196) Noi pă drum/pă colea/pă colea/s-auzim ce strigă băieții?// (TDM II: 131, citat de Dascălu 1987: 233) Încercând să răspundă la întrebarea dacă interogativele din aceste ultime exemple sunt juxtapuse sau subordonate, Vulpe consideră că în favoarea juxtapunerii pot fi invocate lipsa conectivului și intonația directă, iar în favoarea subordonării, natura verbului precedent (verb tranzitiv „insuficient”, care cere o complinire) și schimbarea persoanei verbului și a pronumelui. Limba populară ne oferă deci aceste trei tipuri de exemple care se apropie de DIL: al interogativelor indirecte care își păstrează intonația originară, al interogativelor indirecte care sunt redate cu intonație exclamativă și, în sfârșit, al celor care se dispensează de conjuncție, păstrând intact conturul intonațional interogativ. La fel ca și în limba vorbită nondialectală și nonpopulară, DIL poate apărea însă ori de câte ori povestitorul empatizează cu personajul său, așa cum se întâmplă frecvent în povestirea factuală, ca în următorul exemplu: (197) Sîmbătă să gătea dă nuntă, dă sîmbătă sara, trebuia să trîmeată dâ la…dâ la fată, să trîmeată la ĝinere cîțva oameni cu căruțăle atunĉa, ierea dămult. Să viie cu lăutari-ŋcoaĉ. (TDO: 406) Aici, ultimul enunț este în DIL, deoarece, pe de o parte el transpune prin conjunctiv un (posibil) imperativ din discursul personajului, comutând, de asemenea, persoana acestui verb (de la a 2-a la a 3-a), iar pe de alta, păstrează verbul deictic a veni și adverbul deictic încoace, ambele fiind repere ce nu pot fi înțelese decât din punctul de vedere al centrului deictic al emițătorului raportat. De asemenea, DIL poate apărea în contexte specifice limbii române populare. Limba vorbită (în varianta ei populară) folosește, de pildă, pentru semnalarea eterogenității enunțiative verbe pseudo-declarative (verbe de mișcare ce își asumă, într-un anumit pattern retoric, rolul de verbe declarative). În exemplele care urmează, ocurențele acestor verbe semnalează un discurs străin, redat în DIL: (198) nevastă-sa omulu-ăluea…mă pominescu ea c-o pătură șî c-o pernă/să mi-o dea mie/că să stau cu el în tindă//„doamne ferește !” zî/„păi an_stătut io cu ĉineva [!] ca s [ε] ceam eo să mă culcu ăsta aijla dumneata ?” [!]// (TDM III: 86) (199) o muieri spuńe că…să pun śenușă [k] asta…spuzâ caldă//una vińe…să pun tărîți calđi//una vińe/să fac feșćilă la ureke// (PF: 10) (200) Într-o dimineață mă scoală baba, încă ci zic iău di diminjeață? nițăl trecusi di cîn cîntasi cucoșii-ntăia oară, să mă duc, să-i aduc paie, să bagi în sobă […] (GN: 266) (201) s-o pus jos cî-i bonlav!//sarăierasară/uamińi-o plecat acasî//… iel uo spus cî ii rău/cîiirău…/șî-i bõlnavu!// (MB 1: 103) (202) șîne-am pominit într-o zi c-a vinit/…că-l doare un piĉor//„aoleo piĉoru!”// (TDM III: 943) (203) cămplec îm iese-ŋcale/că dă ĉe mă dugla comisariiat/„păi mă duc/ca să fac șiio dreptatea” zic „că/între noi nu ne putem împăca/să vedem mai dăparte”// (TDM III: 480) După cum se poate vedea din ultimele fragmente, am inclus printre exemplele de DIL din limba populară și pe cele care păstrează conjuncția. Aceasta nu mai are aici funcția de subordonare (și prin urmare nu trebuie să îi subînțelegem un verb dicendi), ci are doar valoare pragmatică (este un vehicul pentru atitudinea locutorului raportor față de secvența raportată), actualizând una dintre formele posibile ale DIL (ca în Dacă am noutăți! Păi de unde să am?). Există DIL în literatura română veche? Mihaela Mancaș încearcă, în Mancaș 1972, să răspundă la întrebarea dacă există secvențe de SIL în literatura română veche. Exemplele pe care autoarea le consideră forme certe de SIL în literatura secolelor XVII-XVIII sunt propozițiile interogative indirecte în care intonația se poate presupune și pe baza altor particularități, sintactice sau lexicale, în afară de elementul introductiv (și care pot fi topica auxiliarului, cuvintele interogative sau topica propoziției). Caracteristicile acestei perioade ar fi numărul redus de exemple și „imprecizia, din punct de vedere formal, a exprimării în stil indirect liber; foarte multe exemple sunt incerte, deoarece se încadrează într-un tip special de SIL, neidentificabil prin particularități de expresie clare, ci exclusiv prin context.” (Mancaș 1972: 63) Autoarea consideră că SIL presupune „cu obligativitate unitatea stilistică a textului în care apare; fără această unitate, stilul indirect liber ca procedeu nu poate fi identificat într-un fragment narativ.” (ibid.: 55) Precizând, înainte de toate, că prin DIL înțelegem o modalitate de reprezentare care nu este doar un procedeu literar, încercăm, în această secțiune, să formulăm câteva observații în legătură cu exemple de DIL extrase din literatura perioadei amintite. În unele texte românești de limbă veche (precum și în lucrări a căror sursă de inspirație este literatura populară și sapiențială, ca de pildă în Povestea vorbii) găsim o specie de discurs raportat pe care o putem considera o formă de DIL și care pare a prelua și rafina modelul popular al discursului indirect intonat direct (DIID). Naratorul din textele de limbă română veche are la dispoziție două modalități de redare a interogativelor indirecte: unul dintre acestea este cel obișnuit, care utilizează dacă (sau de), pentru raportarea interogativelor totale, și adverbe sau pronume relative, pentru cele parțiale: (204) […] pre Lup de față chemară și de ieste filosof îl întrebară. (Istoria ieroglifică, Cantemir 2003: 451) (205) Căci odănăoară un împărat mare întrebând pre Dioghenis ce poftéște să-i dăruiască, i-au răspuns să-i dea ce nu-i poate lua […] (ibid.: 453) Celălalt mod, de care suntem interesați aici, păstrează în DI intonația interogativei originare, dar nu folosește niciodată că, așa cum am văzut că se întâmplă de obicei în DIID din româna populară, indiferent dacă redă interogative totale sau parțiale: (206) […] iar daca au venit Moldovénul de unde au fost, el ș-au găsit moșiia înpresurată și arată și cosită de Stănilă, deć Moldovénul au apucat vărtos pre Stănilă: în ce chip i-au întrat în moșie? (Istoria unui proces, Hasdeu 1983 I: 111; text datat 1591) (207) Deciia Ștefan vodă strâns-au boierii țării și mari și mici și altă curte măruntă dimpreună cu mitropolitul Theoctistu și cu mulți călugări, la locul ce să chiamă Direptatea și i-au intrebatu pre toți: este-le cu voie tuturor să le fie domnu? (Letopisețul Țărâi Moldovei, Ureche 2007: 111) (208) Văzându acéste cuvinte Vișnovețschii și adeverința boierilor de țară, au intrebat sfat de Pisatcenschii porușnicul său, cum va face, aștepta-va și pre Laschii au ba, că boierii cei de țară îl poftescu. (ibid.: 225) (209) Și așe, Struțocămila în mijlocul theatrului chemară. Căriia întrebarea pentru sine înainte-i pusără: „Și ce? Și cine ieste?” o întrebară. (Istoria ieroglifică, Cantemir 2003: 444) (210) Și-i aduse înnaintea lui și începu a-i mustra, pentru căci fac așa, de au vrut să-l ficlenească și să-l pârască la vizirul: „ce rău le-au făcut? Au nu i-au boerit cu mari boierii, au nu i-au miluit cu mile mari?” (Anonimul Bălenilor, în Cronicari munteni 2004: 354) (211) […] au chiemat pe armașul, de l-au întrebat: trăesc au omorâtu-i-au? și zicând că nu i-a omorât, i-au slobozit, pentru voea lui Constantin vodă. (ibid.: 337) În exemplele (207)-(211), DIL este obținut prin rafinarea DIID popular: conjuncția că a fost eliminată (elementul cu rol de introducere a discursului citat este acum pauza, marcată grafic prin două puncte sau prin virgulă), iar DIL este semnalat prin echivalarea deicticelor: (211a) L-a întrebat pe armaș: „Trăiesc sau i-ai omorât?” (DD) (211b) L-a întrebat pe armaș că trăiesc sau i-a omorât? (DIID) (211c) L-a întrebat pe armaș: Trăiesc sau i-a omorât? (DIL medieval) (211d) L-a întrebat pe armaș dacă trăiau sau îi omorâse. (DI) (211e) Trăiesc sau i-a omorât/Trăiau sau îi omorâse? (DIL modern) Acest model este extins apoi și pentru redarea enunțurilor exclamative, ca în exemplele care urmează: (212) Ce acesta sfat n-au priimitŭ Jolcovschii hatmanul, ce să hie dzis, mai bine să vadză veștile cum sintŭ, decât să le audză de la alții. (Letopisețul Țărîi Moldovei, Costin 1961: 56) (213) În vremile acestui Ștefan vodă din Țara Românească, iar lui Pătru vodă din țara Moldovei viindu-i de la înpărăție poruncă să dea o sumă de bani mare, el n-a vrut să dea, să facă obiceiu (măcar că boiarii moldoveni, pentru dragostea lui, pohtiea să dea, dar n-a priimit) ci au zis: decât va lua blestemul țării, mai bine se va lipsi de domnie. (Anonimul Bălenilor, în Cronicari munteni 2004: 297) (214) […] și în multă vréme creștinii zicea: doar se vor potoli turcii de asupră-le; iar ei mai mult rău făcea. (Anonimul Cantacuzinesc, în Cronicari munteni 2004: 133) Segmentul în DIL păstrează intonația exclamativă și topica enunțului originar, ceea ce îi permite să transmită nealterată forța ilocuționară a acestuia, aspect care s-ar pierde dacă enunțul originar ar fi transformat în DI propriu-zis. Să comparăm segmentele (reconstituite): (214a) ziceau: „doar se vor potoli turcii de asupră-ne!” (DD) (214b) ziceau: doar se vor potoli turcii de asupră-le (DIL medieval) (214c) nădăjduiau că turcii nu îi vor mai asupri (DI) (214d) dacă turcii nu i-ar mai asupri! (DIL modern) Observăm că în (214) naratorul nu redă enunțul originar în DD, ca în (214a), fapt care ar lăsa să se audă deplin vocea locutorului raportat, dar nici nu face drumul până la capăt, spre un DI care să fi procesat în mai mare măsură elementele enunțului originar, ca în (214c); în același timp, deși reține în montaj adverbul doar și intonația exclamativă a acestuia, ca în (214b), nu interiorizează punctul de vedere al locutorului raportat, cum s-ar fi întâmplat dacă întregul ansamblu ar fi fost în DIL modern, ca în (214d), unde discursul nu este doar raportat, ci se reflectă în conștiința personajului. DIID păstrează din enunțul originar perspectiva pragmatică a locutorului acestuia, fapt vizibil dacă vom compara DD/DIID și DI/DIL din punctul de vedere al modului în care are loc jocul timpurilor verbale în fiecare dintre aceste cupluri. În (215) […] Cât sări-mpăratul și împărăteasa Alerg într-un suflet și intrând îndată Găsesc pe mireasa de tot leșinată. Pe ginere-ntreabă: ce este pricina? Pentru ce o bate? să-i arate vina. (Fabule și istorioare, Pann 1963, vol.1: 460) secvențele în DIID se deosebesc de unele în DD prin faptul în primele apar mărci delocutive (pers. a 3-a a pronumelor și a formelor verbale, care indică persoana citată), în timp ce în DD ar apărea mărci locutive (pers. 1 și a 2-a, care indică locutorul și interlocutorul, imperativul): (215a) „Care este pricina? Pentru ce o bați? Arată-mi vina!” (DD) În DI și DIL, perspectiva pragmatică a locutorului originar este împinsă într-un plan secund, cea care obține întâietate este perspectiva raportorului, iar timpurile verbale sunt modificate în consecință: perfectul simplu pentru discursul citant, imperfectul, mai mult ca perfectul și conjunctivul (în locul imperativului), pentru discursul citat: (215b) Îl întrebă care era pricina pentru care o bate/bătea și îl rugă să îi arate vina. (DI) (215c) Care era pricina pentru care o bate/bătea? Să-i arate vina! (DIL) După cum se poate vedea, DIID reține din Do timpurile verbale ale indicativului, la fel ca și DD, dar înlocuiește imperativul prin conjunctiv, așa cum procedează DI și DIL. Modelele de DIL discutate aici au prin urmare un pattern (preluat din limba populară) care le face ușor de detectat și de recunoscut, ceea ce înseamnă că nu depind exclusiv de context. Tiparul evidențiat este ancorat în context prin verbe declarative (au zis: DIL, zicea: DIL, l-au întrebat: DIL), dar lipsa conjuncției, conturul intonațional interogativ sau exclamativ, topica verbelor auxiliare, topica propoziției, ocurența unor adverbe interogative (precum au) califică în mod clar toate exemplele de mai sus drept varietăți ale DIL. Existența unui pattern bine conturat exclude discutarea acestor exemple din punctul de vedere al numărului de ocurențe (mai redus sau mai abundent), acesta fiind doar un tip de raportare pe care scriitorul îl are la îndemână și îl utilizează ori de câte ori consideră necesar. DIID din limba populară și DIL din textele literare vechi (care pare să continue modelul popular, ca procedeu de redare a interogativelor, dar și să îl depășească) sunt două specii de raportare indirectă care funcționează ca forme libere, fără a avea însă caracteristicile definitorii ale DIL modern, cu care primul a fost comparat. Acestea sunt forme de redare a spuselor care populează spațiul dintre DD și DI propriu-zis, fiind exemple prin care poate fi susținută ideea unui continuum al modalităților DR. *** Aplicație. I.L. Caragiale, În vreme de război Nuvela În vreme de război este construită în întregime după principiul inducerii în eroare și al farsei. Aici, mecanismele farselor pe care ni le joacă naratorul și pe care și le joacă personajele devin modalități de generare a narațiunii, iar funcția de narare pare că este separată de funcția de regie a naratorului, cea din urmă controlând-o pe prima. Există mai multe tipuri de strategii ale inducerii în eroare. Una dintre ele are legătură cu credibilitatea surselor, alt tip de strategii privește inventarea de piste false. Cititorul se găsește prins în acest labirint de oglinzi, în care efortul de găsire a ieșirii angrenează un efort de interpretare; nu în ultimul rând, interpretarea privește evaluarea unor secvențe aflate (sau nu) în DIL, iar evaluarea acestora depinde de stabilirea unui context naratorial într-o narațiune cu mai mulți naratori (sau cu un narator proteic). Partea întâi a nuvelei conține două versiuni complet diferite asupra faptelor narate. Una dintre acestea, care are întâietate în ordinea narativă, este realizată în întregime din informații colportate, cărora suntem încurajați să le dăm credit și care exclud posibilitatea ca părintele Iancu Georgescu să fie capul bandei de tâlhari, deși elemente care sugerează această ipoteză apar în prima parte a nuvelei și sunt detectabile mai ales la a doua lectură. Credibilitatea sursei care narează acest început vine din faptul că informațiile se bazează pe dovezi verificabile („în timp de un an și jumătate, cumpărase două sfori de moșie, ridicase un han și o pereche de case de piatră; vite multe, oi, cinci cai”), pe credința (scontată) a cititorului că informațiile sunt valide dacă provin din mai multe surse (există diferite elemente care sugerează circulația orală a știrilor: se zice, toată lumea credea că, bietul om a povestit, nu se putea ști), pe faptul că suntem tentați să ne implicăm afectiv în povestire și să fim alături de naratorul empatic, care spune o poveste ce abundă în substantive și adjective calificative („a făcut prostia să rămână singur”, „bietul om”, „a făcut neghiobia să țipe”, „călcare spăimântătoare”, „norocul bătrânei” etc.). Este tot acest început în DIL? Mulțimea și frecvența elementelor citate mai sus, care sunt mărci ale subiectivității, ar indica faptul că ne aflăm, la nivel textual, în prezența unui discurs indirect liber. De fapt, toată partea de început a nuvelei (care poate funcționa ca o poveste în sine) contează mai mult decât un DIL, caracterul de DIL al acesteia este secundar. Să observăm, mai întâi, că naratorul părții întâi a nuvelei este în posesia unui set de informații acumulate treptat (el are o istorie personală): activitatea cetei de tâlhari începe acum „doi ani de zile”, preotul își mărește averea „în timp de un an și jumătate”, așa încât acest fapt atrage privirile tâlharilor care îl calcă „acum în urmă”, pentru ca ultima lovitură a bandei să fie dată după „nici două săptămâni”. Portretul naratorului pare a fi acela al unui personaj avid de informații și de detalii, sursa acestora fiind colportajul, iar modul în care ele ne sunt oferite este încărcat de subiectivitate și de empatie cu victimele. Acest narator este un membru oarecare al colectivității (MOC), cu orizont intelectual și competență lingvistică limitate și care ni se adresează printr-un discurs marcat oral: prin urmare, ceea ce este important aici este faptul că tot acest început are trăsături de skaz. Începutul nuvelei propune o primă versiune a poveștii pe care urmează să o citim, iar calitatea de skaz a acestei versiuni (manifestată prin faptul că trimite simultan la faptele narate, cât și la un mod particular de expunere a acestora) este evidentă. Acest skaz nu are însă doar rol de intermediere a narațiunii: el conține normele argumentative, de evaluare și de comportament în vigoare în nuvelă, la care cititorul va raporta acțiunile, spusele, gândurile și percepțiile personajelor. Stabilirea ansamblului de norme valabile pentru colectivitatea din În vreme de război este esențială, deoarece în funcție de aceste norme putem înțelege ironia naratorială și vocea dublă pe care aceasta o implică, dar și multe secvențe de DIL sau de DIL embrionar. Versiunea în skaz a poveștii are deci rolul principal de intermediere a narațiunii și conține totodată codul de comportament în vigoare în lumea narată; în plus, ea propune vocea unui narator subiectiv, necreditabil, care are un dublu rol, oarecum paradoxal. În primul rând, compararea datelor oferite de naratorul delegat cu cele furnizate de naratorul principal creează un anumit orizont de așteptare. Misiunea naratorului MOC se termină la intrarea preotului în han, când lasă locul naratorului omniscient, pentru că scena care urmează (destăinuirea preotului) presupune un acces neîngrădit la informațiile narative. În acest moment, cititorul trebuie să confrunte informațiile pe care le-a primit deja cu cele oferite de destăinuirea părintelui Iancu, să actualizeze și rectifice aceste date, iar naratorul principal să își reintre în drepturi. Cititorul identifică în acest moment MOC cu un narator necreditabil și povestea sa ca fiind generatoare de piste false. Prin urmare, atunci când MOC revine și narează începutul părții a treia a nuvelei (care pregătește întoarcerea fratelui rătăcitor, dar pe care MOC se străduiește să o prezinte ca imposibilă), tensiunea narativă crește, pentru că acum înșelarea orizontului de așteptare al cititorului este previzibilă și așteptată: (216) Era o sloată nemaipomenită: ploaie, zăpadă, măzărică și vânt vrăjmaș, de nu mai știa vita cum să se-ntoarcă să poată răsufla. Deși aproape de nămiez, în tot satul era astâmpăr desăvârșit ca-n puterea nopții; ba nici glas de câine nu se mai auzea – cine știe în ce adăposturi se odihneau paznicii curților! Drumul parcă era pustiu: care om cuminte să-nfrunte așa tărie de vreme? Pe la toacă, s-a hotărât vântul să bată numai dintr-o parte; ploaia a contenit; a-nceput ninsoarea mărunțică și deasă, și s-a pornit crivățul s-o vârtejască. Așa vreme ține trei zile și trei nopți: halal de cine n-are nici pentru vatră, nici pentru căldare! (În vreme de război, Caragiale 2000: 1136) În al doilea rând, deși multe dintre elementele care, la începutul nuvelei, indicau subiectivitatea și empatia naratorului MOC au dispărut, descrierea de aici este însoțită de comentarii („care om cuminte să-nfrunte așa tărie de vreme?”) care pregătesc un transfer al punctului de vedere de la narator la personaj și al căror obiectiv este să motiveze următoarele mișcări ale acestuia din urmă. Naratorul acestei puneri în scenă meteorologice (care împrumută vocea unui povestitor popular ce narează o călătorie nocturnă în satul vecin pe o vreme potrivnică și care face parte din aceeași familie cu naratorul avid de noutăți de la începutul primei părți) pregătește intrarea naratorului empatic, care vorbește la pers. I, a II-a și a III-a cu sens general, din fragmentul imediat următor: (217) Singur la tarabă ce să facă omul? Mai bea un rachiu, mai morfolește un covrig uscat și se gândește mai la una, mai la alta. Dar e frig în prăvălie. Mai înțeleg să se canonească negustorul când știe pentru ce; dar așa, degeaba! Pe așa vreme e de prisos să mai aștepți mușterii. (ibid.: 1136) (Vom reveni asupra acestui fragment, pentru a comenta efectele utilizării conectorului dar din „Dar e frig în prăvălie” într-un context care utilizează prezentul gnomic.) Părțile narative care imită skazul (din partea întâi și din partea a treia ale nuvelei) cumulează așadar următoarele roluri: intermediază narațiunea (propunând o versiune a poveștii), stabilește ansamblul de norme în legătură cu care vor fi evaluate acțiunile personajelor, creează un orizont de așteptare pe care îl înșală și mediază apropierea de personaj. Nuvela de care ne ocupăm conține cel puțin două puncte „vamale”, în care are loc actualizarea informațiilor naratoriale (în primul, aflăm că preotul este șeful bandei de tâlhari, în cel de-al doilea, că acesta nu a murit), momente în care are loc și evaluarea surselor de la care acestea provin. Una dintre sursele generatoare de piste false sunt diverșii membri ai colectivității cărora naratorul principal le delegă temporar sarcina de a spune povestea, cealaltă este preotul-tâlhar-soldat, Iancu Georgescu (autorul scrisorii prin care își anunța moartea). Trecerea prin punctele de control informațional este gestionată de un narator omniscient și creditabil, iar informațiile furnizate de el ar trebui să fie canavaua ultimă pe care este proiectat acest spectacol de măști și aparențe (cititorul este în căutarea discursului naratorului principal, deoarece acesta constituie și contextul prin opoziție cu care evaluează calitatea de DIL a anumitor secvențe). Vocea acestui narator omniscient este detectabilă în indicațiile scenice („preotul intră în cârciumă, tocmai când d. Stavrache se pregătea să închiză”, „d. Stavrache, urmat de fetiță, trece-n prăvălie”) sau în informațiile colaterale care apar între paranteze: („bătrâna, după ce zăcuse de inimă-rea vreo câteva săptămâni, murise, dimineața, la 28 noiemvrie”), iar frecvența intervențiilor lui crește în partea finală a nuvelei, unde pasaje întregi nu conțin decât discurs naratorial neutru: (218) Hangiul deschise gura mare să spună ceva, dar gura fără să mai scoată un sunet nu se mai putu închide; ochii clipiră de câteva ori foarte iute și apoi rămaseră mari, privind țintă, peste înfățișarea aceea, în depărtări neînchipuite; mâinile voiră să se ridice, dar căzură țepene de-a lungul trupului, care se-ntinse-n sus, nălțându-și gâtul afară din umeri, ca și cum o putere nevăzută l-ar fi tras de păr vrând să-l desprindă de la pământ, unde parcă era înșurupat... Dar după acest moment dintâi, trupul se înfundă repede mai jos chiar decât fusese, apăsându-și gâtul în umeri, ca și cum puterea nevăzută îl scăpase de păr, mâinile se ridicară și-ncepură să frământe sec din degete; ochii-și întoarseră privirile din adânci depărtări de-afară afundându-le treptat înăuntrul bolții capului, în alte depărtări mai adânci poate; gura se-nchise și fălcile se-ncleștară. (ibid.: 1140) Cititorul este nevoit să facă așadar până la finalul nuvelei mișcări succesive de construire a contextului și de recuperare a unei voci reper, care se dovedește a fi însă pluriformă și evanescentă. Narațiunea sobră din finalul nuvelei constituie context și referință pentru formele DIL de pe parcursul acesteia, iar în comparație cu aceste două modalități de narare, skazul deja menționat apare ca supramarcat. Manifestările DIL trebuie raportate prin urmare la un dublu context naratorial: atât la cel obiectiv și neutru din finalul nuvelei, cât și la cel suprasaturat de subiectivitate de la începutul acesteia. Această observație este esențială, deoarece contează, după cum spuneam, pentru evaluarea posibilelor secvențe în DIL. Iată în acest sens un exemplu care exploatează un procedeu de structurare a conversației specific limbii populare – întrebarea „în oglindă” (sau „în ecou”): (219) Ce avea preotul pe suflet? Ce să aibă? Lucru greu de-nțeles, firește; așa de greu că d. Stavrache, mai întâi, nici n-a voit să crează. (ibid.: 1126) În (219), primele două secvențe nu sunt reprezentarea în DIL a unui schimb de replici între hangiu și preot ( – Ce ai? – Ce să am?) și nici un dialog mimat între narator și cititor (– Vă întrebați, desigur, ce avea preotul pe suflet? – Ce să aibă?), ci pur și simplu un mod de a nara în care dialogul ce conține întrebarea în ecou a fost absorbit și a devenit o tehnică de realizare a suspansului. Ierarhia naratorilor care intermediază povestea din În vreme de război include așadar naratorul cu funcția de regie, naratorul MOC naiv din prima parte a nuvelei, naratorul care descrie vremea începutului de iarnă din partea a treia, naratorul gnomic, plin de empatie („Singur la tarabă ce să facă omul?”); ei nu sunt însă singurii. În nuvelă apar segmente pe care se pare că nu și le asumă nimeni, așa cum este următorul: (220) Către seară se întorcea acasă, călare pe buiestrașul lui, popa Iancu. Și calul și omul erau zdrobiți de umblet. De trei zile popa alergase după daraveri de negustorie – vindea vite și cumpăra porci. Pe unde umblase n-aflase nimica de prinderea tâlharilor. (ibid.: 1125) Comparând partea de început a nuvelei cu secvența ce conține destăinuirea preotului, putem observa că în prima naratorul MOC relatează fapte anterioare și petrecute în exterior (în exteriorul satului sau în exteriorul hanului), în timp ce scena spovedaniei ține de momentul „prezent” al narațiunii (fapt evidențiat și de timpurile verbale: toată partea de început este dominată de verbe la mai mult ca perfect și la perfect compus, în timp ce perfectul simplu apare odată cu intrarea preotului în han: „Preotul intră în cârciumă, tocmai când d. Stavrache se pregătea să închiză.”) Odată ce intrăm în posesia noilor informații, suntem avertizați că ar trebui să avem un anumit orizont de așteptare, exteriorul fiind o sursă de informații necreditabilă sau care necesită verificare, în timp ce în interior au loc destăinuirile și actualizarea informațiilor (precum și visele premonitorii). Înainte ca preotul să-și viziteze fratele, el trece însă pe acasă, iar secvența (220) surprinde exact acest moment, cu puțin înainte de intrarea părintelui Iancu în propria casă. Ne aflăm la granița dintre exterior și interior. Cine își asumă responsabilitatea pentru segmentul subliniat? Fragmentul „Pe unde umblase n-aflase nimica de prinderea tâlharilor” nu este, așa cum ar putea să pară, o secvență de DIL, statut pe care l-ar obține cu certitudine dacă ar fi precedat de „Maică-sa îl aștepta cu masa”, care ar fi creat un context minimal pentru apariția unei secvențe în DIL, așa cum se întâmplă cu „fiul n-avea poftă de mâncare; îi era degrabă să meargă la neica Stavrache”, deoarece succesiunea (221) Pe unde umblase n-aflase nimica de prinderea tâlharilor. Maică-sa îl aștepta cu masa; fiul n-avea poftă de mâncare. (ibid.: 1125) califică segmentul subliniat în alt mod decât o face succesiunea (221a) Maică-sa îl aștepta cu masa; fiul n-avea poftă de mâncare. Pe unde umblase n-aflase nimica de prinderea tâlharilor. deoarece introduce un personaj care oferă și care așteaptă informații. În al doilea rând, în secvența subliniată apare termenul tâlhari, care marchează în mod clar un discurs naratorial, și nu unul aparținând personajului, pentru care, după cum vom afla imediat, membrii bandei sunt băieții. Dar despre ce fel de discurs naratorial vorbim? Nu este un discurs care să aparțină naratorului din prima parte a nuvelei: MOC nu poate avea informații din sursă directă, deoarece nu l-a putut însoți pe părintele Iancu astfel încât să știe că avusese de rezolvat „daraveri de negustorie” sau că acesta „n-aflase nimica de prinderea tâlharilor”. Rămâne prin urmare ca secvența să fie pusă pe seama naratorului principal. Atunci trebuie să acceptăm că acesta ne induce în eroare în mod deliberat și că, prin urmare, nu trebuie creditat necondiționat, așa cum ne-a obișnuit convenția naratorului omniscient. Sau am putea emite ipoteza unei instanțe narative care a scăpat controlului naratorului principal. Cititorul trebuie să decidă de fiecare dată care este criteriul după care acordă sau nu credibilitate unei anumite secvențe, iar acest criteriu se schimbă odată cu schimbarea de registru și de voce narativă, ca aici, unde se trece de la discursul MOC la discursul naratorial presupus omniscient și distant („Preotul intră în cârciumă, tocmai când d. Stavrache se pregătea să închiză.”), iar apoi la discursul personajelor. Ajungând la secvența subliniată în (220), cititorul se vede însă pus în dificultate când trebuie să hotărască în care dintre aceste trei compartimente trebuie să o plaseze. Cauza acestei dificultăți este faptul că naratorul este înainte de toate un manipulator de discursuri și de puncte de vedere, el se insinuează în discursul fiecărui personaj și aderă la punctul de vedere al acestuia, pentru a se distanța apoi de acesta prin ironie. Discursul naratorial amestecă vocile, dând naștere unor cuvinte bivocale – părintele Iancu este „nenorocit” și în discursul naratorial („Și nenorocitul își povesti din fir în păr toate isprăvile.”), hangiul este „neica” Stavrache nu numai în raport cu fratele său, ci și în raport cu cititorul („neica Stavrache a recunoscut slova”); el amestecă punctele de vedere – din prima scrisoare, trimisă de pe front, aflăm că „fugarul era înaintea Plevnei”, enunț în care indicația de locație îi aparține expeditorului, iar calificativul îi aparține destinatarului; în sfârșit, el amestecă planurile – când avocatul îl asigură pe Stavrache că situația juridică a averii acestuia este limpede, el adaugă: „Numai unul singur pe lume te-ar putea călca”. Stavrache nu poate aduce ca probă cea de-a doua scrisoare pe care a primit-o și care certifică moartea lui Iancu Georgescu, iar avocatul se simte dator să admită și posibilitatea întoarcerii acestuia; dar ce motiv ar avea avocatul să folosească termenul subliniat și nu pe oricare altul? A călca este polisemantic, dar aici sunt actualizate simultan două dintre sensurile lui („a vizita” și „a jefui”), ceea ce îl face ambiguu, deci apt pentru o încărcătură ironică, având în vedere contextul mai amplu al povestirii și faptul că unul dintre subiectele acesteia este activitatea unei bande de tâlhari (călcările făcute de aceasta), al cărei cap este chiar părintele Iancu. Avocatul nu cunoaște însă această informație cheie, care i-ar permite să fie ironic în mod deliberat; lui îi aparține doar gluma (nereușită), pe când premoniția și ironia sunt ale naratorului. Iar Stavrache nu înțelege nici măcar „spiritul” avocatului, dovadă fiind răspunsul lui, care vizează numai unul dintre sensurile verbului: „Aș, nu mai poate călca, săracu!”. Tot așa, în: (222) Primarul mai știa, tot din izvor oficial, că voluntarii au să fie liberați zilele acestea spre a se-ntoarce pe la căminuri, fiindcă războiul s-a sfârșit. – Dar… întrebă distras d. Stavrache, ce s-o mai fi făcut cu tâlharii prinși astă-primăvară? (ibid.: 1130) adjectivul „distras” este ambiguu și polifonic: cine remarcă faptul că d. Stavrache este distras atunci când întreabă, naratorul sau primarul? Stavrache pune o întrebare de al cărei răspuns este interesat în cel mai înalt grad pentru a-și rezolva în mod satisfăcător „clădirea de ipoteze”, iar aerul distrat nu este decât o mască, la care naratorul face trimitere ironic în discursul citant, părând să îi acorde o semnificație secundară; observația și punctul de vedere pe care îl conține pot să aparțină însă la fel de bine și primarului, care, ca și avocatul, nu are acces la informații esențiale și care nu poate interpreta corect aerul distrat al hangiului, așa cum numai cititorul are privilegiul de a o face. Stabilirea calității de DIL a unor secvențe depinde așadar de stabilirea contextului pe care acestea sunt proiectate, iar acest lucru nu este tocmai simplu într-o narațiune al cărui narator este plurivocal și plurimorf. Pare, de aceea, că Sophie Marnette are dreptate atunci când remarcă: „Noțiunea de «context» este dificil de definit, dar ea grupează cunoștințele noastre despre evenimentele trecute. […] Am putea include aici, de asemenea, modul în care naratorul se prezintă și, într-un mod mai general, exigențele de gen căruia îi aparține textul pe care îl citim. De exemplu, dacă naratorul textului este perceput ca fiind impersonal și neutru, vom avea de la început tendința de a considera în DIL un enunț care conține o judecată de valoare. Bineînțeles, este vorba aici despre un cerc vicios, deoarece secvențele în DIL influențează modul în care îl percepem pe narator.” (Marnette 1996: 46) Identificarea secvențelor în DIL poate fi facilitată de faptul că există anumite modele de organizare textuală în care acestea pot apărea. De exemplu, atunci când DIL aduce informații noi, sursa acestora trebuie identificată în context; ea se poate afla în pasajul imediat anterior: (223) În adevăr, sunt vreo douăzeci de voluntari tineri, claie peste grămadă în câteva trăsuri, conduși de un ofițer și doi sergenți rezerviști cătră Dunăre – la război. Poposesc două-trei ceasuri aci, să odihnească și caii; despre ziuă or să pornească; trebuie s-apuce trenul militar care trece dimineața la stația cea mai apropiată – cale de vreo patruzeci de kilometri. (În vreme de război, Caragiale 2000: 1128) (presupunem că informațiile din a doua parte a fragmentului sunt oferite de voluntarii despre care fusese vorba anterior), sau în pasajul imediat următor: (224) Hangiul mototoli hârtia după ce mai privi bine data: în adevăr, scrisoarea era expeduită cu trei zile mai nainte de luarea Plevnei. Dar acuma... Plevna era luată – asta se zvonise oficial în toate unghiurile țării. Primarul mai știa, tot din izvor oficial, că voluntarii au să fie liberați zilele acestea spre a se-ntoarce pe la căminuri, fiindcă războiul s-a sfârșit. (ibid.: 1130) unde inferăm că informațiile sunt oferite de primar. După alt model de organizare textuală în care apare DIL, acesta poate fi reprezentarea unui dialog, în care trecerea de la narațiune la DIL și alternanța replicilor dialogului reprezentat este indicată de apariția logoforicelor, precum și de schimbări lexicale și morfologice: (225) Lucru greu de-nțeles, firește; așa de greu că d. Stavrache, mai întâi, nici n-a voit să crează. Cum s-a putut?… Omul cu greutate, proprietarul cu atâtea acareturi și cuprins, mai bogat decât multă lume dimprejur! – frate-său! preotul – să fi fost capul bandei de tâlhari! Și cu toate astea era adevărat. Dracu-l împinsese! (ibid.: 1126) În (225), DIL este semnalat de interogativa directă și de logoforicul frate-său; în același timp, locuțiunea adverbială cu toate acestea și idiotismul dracu-l împinsese semnalează, în interiorul fragmentului în DIL, replica preotului. În sfârșit, al treilea model este unul care utilizează elemente de semnalare a DIL sau, mai precis, elemente de marcare a discordanței (fr. discordanciels), cu rol de indicare a trecerii de la un tip de discurs (în general unul naratorial) la altul (aparținând personajului, în DIL). În nuvela de care suntem interesați aici, aceste elemente sunt două: iacătă și dar. Interjecția iacătă marchează surpriza provocată de apariția intempestivă a unei persoane și de spusele acesteia. Procedeul este de limbă vorbită populară, iar în nuvela lui Caragiale, iacătă (sau iacată) are trei ocurențe, din care una semnalează apariția unei secvențe în DD: (226) În adevăr, după ce se dezmorțește bine d. Stavrache la gura sobei, iacătă, pe-nserate, că bate cineva la ușă. – Care-i acolo? întreabă hangiul. (ibid.: 1137) iar celelalte două secvențe în DIL. În prima dintre acestea, de la începutul părții întâi a nuvelei, naratorul ne spune povestea cetei de tâlhari și a călcărilor făcute de aceasta, printr-un discurs naratorial care primește și transmite informațiile fără a le verifica; aici, iacătă semnalează nu numai DIL (subliniat în text), ci și surpriza naratorului, care empatizează cu personajul său: (227) Într-o seară, părintele Iancu a făcut prostia să rămână acasă de tot singur: pe bătrână a trimis-o cu trăsura la târg, cu un băiat; pe un argat l-a mânat la câmp; pe alți doi, cu carăle, după lemne, la pădure. Pe la două după miezul nopții, iacătă oaspeții negri: l-au legat, l-au schingiuit și i-au luat o groază de bani. (ibid.: 1124) În cel de-al doilea exemplu care implică DIL, surpriza este doar a personajului, iar interjecția semnalează apropierea unui DIL care este reprezentarea gândurilor hangiului: (228) Pe când d. Stavrache își ridică așa de sus interesanta-i clădire de ipoteze, iacată altă scrisoare: e tot de la Turnu-Măgurele – de astă dată însă e slovă străină... Slovă străină!... Ei! lucru dracului!... (ibid.: 1131) Este interesant faptul că ambele ocurențe ale lui iacătă care pregătesc apariția unei secvențe în DIL trimit în același timp la cele două farse majore din nuvelă – călcarea regizată din casa preotului și scrisoarea contrafăcută care anunță moartea acestuia. Și mai interesant este modul în care funcționează în nuvelă conectorul dar ca element de marcare a eterogenității enunțiative. Diferite studii din domeniul discursului raportat au demonstrat rolul lui mais ca indice al subiectivității (Ducrot 1980b), ca ambreior al punctului de vedere (Rabatel 1999), ca indice al unui DIL embrionar (Jørgensen 2002b) sau ca semnal de deschidere, de continuare și de închidere a DIL (Jørgensen 2002a, 2004). În narațiunea heterodiegetică, dar se comportă ca un ambreior al punctului de vedere (PDV), cu alte cuvinte el are o dimensiune argumentativă care nu aparține naratorului-locutor, ci personajului-enunțiator. Aici, PDV corespunde exprimării unei subiectivități coreferente cu persoana a treia și se realizează prin intermediul unor mijloace lingvistice de construire a focalizării, cum ar fi opoziția dintre planul principal („evenimentele care fac să progreseze acțiunea, reprezentate de formele la perfectul simplu”) și planul secund („nivelul proceselor afirmate ca exterioare dinamicii narative, reprezentat de forme verbale la imperfect” Maingueneau 2008: 142), prin opoziția perfect simplu/imperfect sau prin anafora asociativă (tip de referință textuală în care elementele care funcționează ca anafore trimit la părți ale unui întreg, care este capul lanțului anaforic). Dar face articularea dintre două planuri, cel obiectiv (al acțiunii) și cel subiectiv (în care personajul își exprimă PDV) și este corelat cu schimbarea timpurilor verbale, trecere menită să realizeze un relief al narațiunii și să semnaleze alternarea planurilor. Dar funcționează ca ambreior al PDV, motiv pentru care a fost denumit și dar romanesc (pentru că apare numai în narațiune); în narațiunea heterodiegetică și ca ambreior al PDV, el face apel nu atât la argumente, cât la atitudini: „mais îl obligă pe cititor să introducă rezonanțe afective într-o descriere care, luată în sine, apare ca pur «obiectivă» și exterioară” (Ducrot 1980b: 19) De asemenea, dar poate funcționa ca indice de deschidere a DIL, situație în care are același rol cu verbele dicendi sau cogitandi care semnalează apariția unei secvențe în DIL. În vreme de război conține 41 de ocurențe ale conjuncției dar; o treime dintre acestea au legătură fie cu reprezentarea percepțiilor (conștiința nonreflexivă, după cum o numește Banfield) printr-un DIL „embrionar” (Jørgensen 2002b), fie cu DIL, semnalând începutul unei secvențe în DIL, continuarea acesteia sau încheierea ei (adică trecerea la discursul naratorial sau la discursul altui personaj). Rata ridicată a funcționării lui dar ca indice de semnalare a DIL (sau a DIL embrionar) constituie una dintre caracteristicile acestei nuvele. Pentru a înțelege modul în care funcționează acest conector ca indice al DIL, trebuie să îi comparăm ocurențele cu cele în care el funcționează ca dar argumentativ, indicând o divergență care opune fie doi enunțiatori diferiți în interiorul vocii aceluiași locutor, fie doi locutori diferiți. Conform analizei lui Ducrot et alii 1980, valoarea argumentativă a lui mais (mot du discours) constă într-un contrast care nu privește opoziția propozițiilor P mais Q în sine, ci concluziile lor argumentative implicite, care sunt antiorientate. Ducrot inventariază următoarele situații tip: I. dar apare în interiorul replicii unui locutor X (enunțiatori diferiți): (229) Salutare, domnule Stavrache, n-avem onoare să vă cunoaștem, dar venim să îndeplinim rugămintea unui brav camarad […] (În vreme de război, Caragiale 2000: 1131) II. dar apare în capul replicii și introduce o propoziție Q explicită (locutori diferiți) A. dar are legătură cu o replică P a unui locutor Y și marchează opoziția lui X: (230) – Asta nu se poate; trebuie să se prezinte la divizie. – Da’ nu s-ar putea să-l luați cu dv. și să-și facă formele acolo unde vă duceți? (ibid.: 1129) B. dar are legătură cu un comportament nonverbal al lui Y și marchează opoziția lui X: (231) Și fata scoate de sub mintean cu băgare de seamă două clondire. – Da’ zice să nu mai pui gaz în a de țuică și țuică-n a de gaz, ca alaltăieri, că iar mă bate... și... să măsori bine... (ibid.: 1137) În cazul lui dar care este semnal pentru PDV sau pentru DIL, divergența enunțiativă nu opune doi locutori diferiți, ca în IIA și IIB de la Ducrot și nici doi enunțiatori diferiți în interiorul vocii aceluiași locutor, ca în I. Mai mult, în mod contrar situației din IIB, discursul naratorului-locutor al enunțurilor narative „se scindează […] într-o voce care povestește și cea «care se sustrage vorbirii», a enunțiatorului-focalizator, care invită la citirea lui dar Q ca relevându-i orientarea.” (Rabatel 1999: 52, subl. n.) Alain Rabatel discută următoarele două situații: A. dar face legătura cu o replică; enunțiatorul-focalizator X este distinct de locutorul-narator X. Dar deschide un enunț nonverbal care introduce un Q implicit, ce marchează opoziția enunțiatorului-focalizator X la: actul de vorbire prin care Y zice P, concluziile pe care Y le trage din P sau adevărul lui P: (232) – Nu deschide! zice popa scoțând un revolver de subt anteriu. Dar bubuiturile se-ndesesc, - sunt oameni mulți afară. (În vreme de război, Caragiale 2000: 1127) B. dar este în interiorul unui enunț narativ/nonverbal P, iar Q coreferă implicit la enunțiatorul-focalizator și nu la locutorul-narator. Percepțiile sau atitudinile conținute în P dar Q exprimă indirect argumentele implicite din deliberarea enunțiatorului-focalizator: (233) Singur la tarabă ce să facă omul? Mai bea un rachiu, mai morfolește un covrig uscat și se gândește mai la una, mai la alta. Dar e frig în prăvălie. (ibid., Caragiale 2000: 1136) P și Q sunt narate de narator și trimit, în același timp, la percepțiile focalizatorului. Percepțiile par a trece prin filtrul perceptiv al personajului, ele funcționează ca fraze care se sustrag rostirii, pentru că ele coreferă la un enunțiator-focalizator distinct de locutorul-narator, fără ca enunțiatorul să fie sursa enunțiativă a vreunui discurs direct sau indirect. (Rabatel 1999: 51) Dar este implicat în construirea mai multor situații narative, cu diverse grade de eterogenitate enunțiativă și având importanță diferită în structurarea nuvelei. De exemplu, în: (234) – Dumneavoastră sunteți… negustori? – Nu. – Foncționari… –… Știi, nici tocma funcționari; dar… cam așa. (ibid.: 1139) termenul funcționari, propus de Stavrache, este reluat în replica interlocutorului său, care nu îl confirmă și nu îl neagă (ci sau însă ar fi fost mai potrivite în acest scop) – doar îl aproximează. Călătorul cu care hangiul se întreține are vorba „ciudată”: nu știe (sau nu vrea să spună) de unde vin, încotro merg și cu ce se ocupă el și tovarășul lui. Tot așa, el poartă o „glugă mare”, pe când celălalt e „tot așa îmbrobodit” (din cauza viscolului sau pentru că nu vrea să fie recunoscut?); când hangiul se întoarce în odaie, primul călător este lângă sobă, iar „celălalt era culcat pe pat cu fața la perete: drumeț obosit, se-ntinsese să-și dezmorțească oasele” (sau își ascunde fața până la momentul potrivit?). Dar pare să fie un element cheie în crearea atmosferei ambigue, aproape onirice, în care se desfășoară întâlnirea dintre hangiu și fratele său. Deși își păstrează valoarea de element de semnalare a eterogenității, dar are un rol diferit în următorul monolog interior: (235) …Dar o să-ndrăznească să se mai întoarcă? …Dar dacă îndrăznește și se-ntoarce?… Atunci, ce-i de făcut? …Da! dar sergentul se poate întoarce; popa, ba! …Dar dacă-i vine așa o nebuneală sergentului să spuie că el e stăpânul averii, întâmplă-se orice s-o-ntâmpla! că odată a purtat barbă și plete… …Da, dar atunci procurorul îl rade și-l tunde de-a binele. (ibid.: 1130) Marcând alternanța argumentelor și contraargumentelor cu care Stavrache își construiește „interesanta-i clădire de ipoteze”, acest dar are rolul de a urmări o mișcare argumentativă al cărei final este rezolvat de sosirea scrisorii ce îi aduce hangiului vestea morții fratelui său. Dar este implicat așadar în (234) în încercarea de definire a statutului unui personaj (tentativă nereușită și încărcată de ambiguitate), iar în (235), unde are valoarea unui dar progresiv, în punctarea unui parcurs monologal, dar dialogic. Acest discordanciel își îndeplinește însă cel mai bine rolul de semnalare a unor secvențe polifonice în exemplele în care servește ca indice care semnalează fie PDV al personajului (reprezentarea percepțiilor și gândurilor personajului), fie deschiderea, continuarea sau închiderea DIL. Punctul de vedere susținut de personajul-locutor transpare fie din ce percepe acesta și din deducțiile pe care le face pornind de aici (în domeniul percepțiilor, văzul fiind privilegiat), fie din ce gândește el. În secvențele în care dar funcționează ca indice al PDV, el are și rolul de a mări gradul de subiectivitate al punctului de vedere susținut de personaj și prin urmare oferă naratorului un reper clar, față de care poate avea propria mișcare de (pretinsă) aderență sau de distanțare (ironică). De pildă, atunci când i se solicită să aducă ceva de-ale gurii, hangiul se duce în prăvălie, de unde îi aude pe cei doi călători, rămași în odaie, vorbind în șoaptă; întorcându-se, el vede că se înșelase: (236) Pe când gazda căuta în prăvălie, cu ușa de la mijloc deschisă, auzi pe musafiri vorbind așa de încet că nu putu înțelege un cuvânt. Dar întorcându-se cu mezelicul, văzu că fusese o părere. Amândoi musafirii erau tot la locurile de mai nainte; ba cel culcat începuse să sforăie. (ibid.: 1139) Verbul a vedea are aici simultan sensurile de „a percepe cu ajutorul văzului” și „a constata”, fapt care atenuează distincția semnalată anterior, pentru că „văzu că fusese o părere” poate reprezenta în egală măsură o percepție vizuală sau un conținut mintal. Ar trebui să verificăm însă dacă dar ne ajută să conturăm mai precis o diferență pentru care semantismul verbelor nu reprezintă un criteriu suficient. Segmentul „amândoi musafirii erau tot la locurile de mai nainte; ba cel culcat începuse să sforăie” conține puncte de vedere la care aderă doar personajul, nu și naratorul, dar acest dezacord nu va fi evident decât spre finalul nuvelei. Naratorul pare să susțină, deocamdată, punctul de vedere al personajului; ambiguitatea ar putea fi rezolvată din timp însă, dacă am ține seama de surplusul de subiectivitate pe care îl aduce dar. În contextele din care acesta lipsește, capacitatea cititorului de a stabili cine vede este diminuată (sau, altfel spus, ambiguitatea este mărită), naratorul vede lucrurile împreună cu personajul, iar activitatea de inferare este mai obiectivă, așa cum se întâmplă în următorul exemplu, unde caracterul obiectiv este sporit de utilizarea unor verbe impersonale: (237) Cei doi musafiri suiră pe prispă, își scoaseră glugile, se scuturară bine de zăpadă și intrară-n căldură. Se vedeau, pe cât se poate vedea pe-ntunerec, oameni cu dare de mână, cirezari, orzari, ori cine știe ce... (ibid.: 1138-1139) De fapt, cel care vede este tot Stavrache, care își întâmpină mușterii cu o singură lumânare, poftindu-i în prăvălia scufundată în întuneric, dar verbele impersonale induc cititorului iluzia că nu percepe lucrurile prin intermediar, ci în mod direct. La fel se întâmplă atunci când personajul face o anumită deducție din ceea ce vede, dar acest lucru nu este evident, deoarece în context nu apare niciun verb care să indice o percepere vizuală: (238) […] celălalt era culcat pe pat cu fața la perete: drumeț obosit, se-ntinsese să-și dezmorțească oasele. (ibid.: 1139) Cu toate acestea, segmentul subliniat în (238) este în DIL (reprezintă o deducție a personajului). Faptul că o anumită mișcare este percepută (și) de personaj (deși absența unui verb ca a vedea ne poate îndreptăți să o considerăm înregistrată doar de narator) poate fi semnalat de dar și de o secvență în DIL, care se susțin reciproc, ca în: (239) Hangiul s-apleacă subt tarabă să ridice tinicheaua cu gaz; în clipa aceea, fetița întinde mâna, ia covrigul și dă să-l vâre iute sub mintean; dar d. Stavrache se ridică. O fi tras cu coada ochiului, ori știa că fusese un covrig pe tarabă și acu pierise? – că, fără vorbă, lip! o palmă peste fălcuța înghețată. (ibid.: 1137) Segmentul „O fi tras cu coada ochiului, ori știa că fusese un covrig pe tarabă și acu pierise?” este în DIL și are legătură directă nu numai cu ceea ce personajul vede (faptul că d. Stavrache se ridică), ci și cu presupunerea pe care o face acesta și care este conținutul secvenței în DIL; fragmentul care urmează („că, fără vorbă, lip! o palmă peste fălcuța înghețată”) poate fi considerat ca fiind o continuare a percepției personajului (ceea ce ar însemna că aparține pasajului în DIL) sau ca ținând de discursul naratorial. Astfel de ambiguități sunt obișnuite pentru ceva ce specialiștii numesc „zona gri”, în care naratorul și personajul privesc, gândesc și vorbesc împreună. Cu toate acestea, DIL are fațete multiple, oscilând între două polarități, aceea a unui discurs lipsit de orice marcă a subiectivității personajului și aceea a unui discurs apropiat de DD, în care vocea personajului domină vocea naratorului. Puntea de legătură între aceste două extreme îl constituie în nuvela lui Caragiale mulțimea propozițiilor pe care și naratorul și personajele sale le consideră adevărate și care aparțin unui fond ce formează normele valide în lumea narată. În nuvela În vreme de război ocurența explicită a unor propoziții din codul normativ constituie pentru narator prilejul de a ambiguiza narațiunea, de a încheia alianțe temporare cu personajele sale și de a crea piste false. De pildă, în: (240) a. D. Stavrache n-a mai ridicat oblonul prăvăliei. b. Singur la tarabă, ce să facă omul? Mai bea un rachiu, mai morfolește un covrig uscat și se gândește mai la una mai la alta. c. Dar e frig în prăvălie. d. Mai înțeleg să se canonească negustorul când știe pentru ce; dar așa, degeaba! Pe așa vreme e de prisos să mai aștepți mușterii. e. D. Stavrache încuie cicmigeaua, pe urmă prăvălia și trece-n odaie, la căldură: f. călători n-or să mai treacă, și toată lumea din sat știe să intre pe portiță-n curte și să bată la ușa de dindos. (ibid.: 1136-1137) (240)a. este discurs naratorial, (240)b. și d. sunt secvențe de discurs naratorial ce cuprind elemente din normă (evidențiate și de prezența verbelor cu subiect nedeterminat: ce să facă omul?...mai înțeleg… să mai aștepți); valoarea lor este însă diferită, pentru că (240)d. are un grad sporit de subiectivitate, introdusă și anunțată de (240)c., în DIL embrionar semnalat de dar. (240)d. este o secvență de DIL ce conține puncte de vedere cu care atât personajul, cât și naratorul par a fi de acord; (240)e. este un segment de discurs naratorial incontestabil, pentru ca în (240)f. vocea naratorului și a personajului să se audă din nou împreună, ca și (240)d. Cu toate acestea, „pe așa vreme e de prisos să mai aștepți mușterii” și „călători n-or să mai treacă” nu sunt propoziții din normă, ci inferențe efectuate din acestea, la care aderă doar personajul. Prin urmare, secvența (240)c. nu este o simplă mostră de DIL embrionar, ea introduce motivația pentru care hangiul trece în odaie, iar acest lucru trebuie să se întâmple, deoarece la venirea celor doi călători este necesar ca prăvălia să fie învăluită în întuneric, iar hangiul să îi întâmpine doar cu o lumânare. Vizita cu totul neașteptată a fratelui mai mare (și surpriza provocată de aceasta) este pregătită așadar de (240)c. Este interesant să observăm că scoaterea în relief are loc în succesiunea (240)b – (240)c – (240)d prin utilizarea în (240)b și (240)d (care formează cadrul) a prezentului gnomic, iar în (240)c a unui prezent pe care l-am putea numi subiectiv (după modelul imperfectului subiectiv, evidențiat de Bally și de alții pentru SIL din franceză). Româna dovedește aici că dispune de mai multe posibilități de reliefare a PDV (adică de trecere din planul acțiunii în planul subiectiv, al personajului). În (240)b. și (240)d., naratorul și personajul par să fie de acord asupra conținutului propozițiilor enunțate aici; nu este însă întotdeauna cazul. Secvența care urmează procură un exemplu în care naratorul se desparte spectaculos de personajul său, printr-o ironie rezultată tocmai din aplicarea unei propoziții din normă, conținută de DIL semnalat de dar: (241) a. D. Stavrache a plâns mult, mult, zdrobit de trista veste. b. Dar un bărbat trebuie să-și facă inimă! nu trebuie să se lase copleșit de așa durere. c. A strâns bine scrisoarea; s-a spălat frumos pe ochi; a pus caii la brișcă și a plecat repede la târg să întrebe pe avocat, cu ce forme intră cineva regulat în stăpânirea averii unui frate bun pierdut, care n-are alt moștenitor. (ibid.: 1131) Secvența în DIL prefațată de dar are un locutor care susține punctul de vedere al enunțiatorului pe care îl pune în scenă; naratorul, în schimb, poate să adere sau să se distanțeze de acest punct de vedere. În nuvela În vreme de război, adeziunea naratorului la punctele de vedere susținute de enunțiatori este însă înșelătoare și funcționează ca strategie de inducere în eroare, de creare a suspansului, de amânare a momentului în care va avea loc actualizarea informațiilor. Distanțarea naratorului de punctul de vedere al enunțiatorului susținut de personajul-locutor este, de asemenea, frecventă și se manifestă prin ironie naratorială. Să remarcăm mai întâi că în absența lui (241)b., pasajul de mai sus ar fi lipsit de coerență, pentru că succesiunea evenimentelor indicate în (241)a. și (241)c. nu este posibilă în comunitatea care aderă la normele de comportament prestabilite în nuvelă. (241)b. este liantul care face credibilă această succesiune, care este posibilă doar dacă (241)b. este citit ca explicație ironică a comportamentului lui Stavrache. Conținutul afirmației din (241)b. anulează deducția [a urmat o perioadă de doliu, în care Stavrache nu s-a mai gândit la nimic altceva] și asigură coerența dintre (241)a. și (241)c. Ironia din „Dar un bărbat trebuie să-și facă inimă” apare ca urmare a discrepanței dintre acest enunț, cu o semnificație foarte generală, și situația în care el este aplicat, care trebuie abordată în conformitate cu sistemul de valori tradițional, la care pretinde că aderă și Stavrache, și care impune un anumit comportament într-o situație prescrisă de respectivul sistem (precum moartea unei rude apropiate). În același timp, însă, (241)b. este o explicație acceptabilă din punctul de vedere al hangiului, fapt care este un simptom al obsesiei sale; în universul interior al personajului asemenea contradicție nu există, iar Stavrache probabil că nu ar fi înțeles ironia. Aici, naratorul se îndepărtează de un punct de vedere pe care personajul îl consideră valid; este însă posibilă și relația inversă, în care personajul se îndepărtează de un punct de vedere susținut de narator. De exemplu, în: (242) D. Stavrache era-n picioare, în mijlocul odăii, tremurând din toate încheieturile și făcându-și cruci peste cruci… Dor de frate – bine; dar urâtă vizită. (ibid.: 1134) secvența în DIL subliniată și semnalată de dar are un conținut ce se opune celui din segmentul precedent. Prin intermediul acestuia, care trimite la credința [când îți este dor de cineva, îl visezi], naratorul oferă o explicație pentru unul dintre coșmarurile hangiului, dar aceasta este în mod evident o ironie, pentru că nu reprezintă și punctul de vedere al personajului. Deși este perfect verosimil ca acesta să considere problema moștenirii mai importantă decât memoria fratelui său, este la fel de verosimil, pe cale de consecință, ca hangiului să nu îi fie dor de acesta. În ultimele trei exemple, segmentele în DIL semnalate de dar nu înregistrează ceea ce personajul vede, ci gândurile („Urâtă vizită!”) sau percepțiile tactile („Dar e frig în prăvălie”) ale acestuia. Toate segmentele subliniate trimit însă la mulțimea propozițiilor din cod, cu care se presupune că personajul este de acord. Am văzut însă că o astfel de propoziție poate implica două puncte de vedere, față de care personajul și naratorul pot avea diferite atitudini, ceea ce atestă polifonia latentă a acestor propoziții, actualizată în context. Ce aude sau ce ascultă personajul poate deveni, de asemenea, subiect pentru reprezentarea acelui conținut în DIL embrionar sau DIL propriu-zis. Să considerăm exemplul: (243) – Nu deschide! zice popa scoțând un revolver de subt anteriu. Dar bubuiturile se-ndesesc, - sunt oameni mulți afară. (ibid.: 1127) Segmentul „dar bubuiturile se îndesesc, sunt oameni mulți afară” trimite la ceea ce personajele percep; el constituie, în același timp, un punct de plecare pentru o dublă argumentație. Pentru Stavrache, ar fi un argument pentru a deschide ușa („hangiul înțelege că are a face cu o lume veselă: o ceată de răufăcători e mult mai serioasă și mai tăcută”), în timp ce părintele Iancu, care presupune că zgomotul este făcut de oamenii legii, care veniseră să îl aresteze, ar dori să nu deschidă. Pasajul introdus prin dar permite așadar o argumentație contrară tocmai pentru că este subiectiv (și ar putea fi transformat cu ușurință în DIL propriu-zis, cu o structură diferită, în funcție de personajul care și-ar argumenta decizia). În exemplele următoare, Stavrache este personajul pasiv, așa încât argumentația aparține personajului raportat, cel ale cărui spuse sunt reprezentate în DIL: (244) Neica Stavrache ascultă în sfârșit și povestirea isprăvii din urmă de la arendașul Dărmăneștilor... Dar nu popa îl omorâse; el luptase cât putuse să-i oprească de la așa crudă faptă; ce era să le faci însă? erau îndârjiți: baba țipa și arendașul a tras cu arma – nu mai era chip să stăpânești pe băieți. (ibid.: 1127) Segmentul neica Stavrache ascultă […] povestirea isprăvii pregătește contextul pentru apariția unei relatări a spuselor, care nu îl poate avea ca sursă pe hangiu (el doar ascultă), ci pe fratele său; totodată, preotul nu este un simplu locutor al secvenței care urmează (nu spune pur și simplu povestea), ci este și interesat să conteste implicarea lui în uciderea arendașului și a rudei sale, despre care fusese vorba anterior. Pentru a stabili calitatea de DIL a segmentului subliniat avem la dispoziție mai multe semnale (topicalizările anumitor elemente, interogativa retorică, termenul afectiv băieți); conectorul dar semnalează însă DIL la alt nivel, deoarece unitatea pe care o introduce are o valoare argumentativă, iar argumentul respectiv este în context un indice al subiectivității locutorului reprezentat. Observații asemănătoare se pot face în legătură cu dar cu rol de indice al continuării DIL, ca în exemplele următoare: (245) Popa scăpase din cursa întinsă la capătul pădurii numai prin întâmplare: aminteri puneau mâna poterașii și pe el... Dar toți cetașii sunt prinși... Or să-i pună la cazne… ei au să spună tot... tot... Or să pună mâna și pe el. (ibid.: 1127) (246) Umblase prin codri nemâncat; trecuse prăpăstii; haina și nădragii îi erau numai zdrențe; opincile sfâșiate; palmele și tălpile picioarelor și gleznele pline de sânge. Dar în sfârșit, ajunsese la frate-său. (ibid.: 1133) În (245), dar constituie un element de coerență în interiorul unui DIL care este o parte din confesiunea părintelui Iancu; acesta îl roagă pe hangiu să găsească împreună o soluție pentru o situație de urgență, iar modelul argumentativ este cel indicat la punctul I din schema lui Ducrot (enunțurile corelate prin dar aparțin unui singur locutor, dar sunt susținute de doi enunțiatori). În schimb, (246), în care este redat conținutul unui vis, dar este ambiguu în măsura în care el poate avea valoare argumentativă, ca în (245), sau poate semnala percepția hangiului, care visează. Cu alte cuvinte, dar care semnalează continuarea DIL urmează modele argumentative similare cu cele pe care le întâlnim în discursul naratorial, în timp ce dar semnal al diferenței enunțiative apare fie la trecerea de la discursul naratorial la DIL, fie de la acesta la discursul naratorial (sau la altă modalitate de reprezentare, ca DD sau DI): (247) Dormea?... Visa urât?... Așa de repede s-adoarmă?... Se preface?... Dar n-apucară să-și pună din ochi atâtea-ntrebări și horcăielile se porniră ca un clocot, întrerupte de gemete din adânc, în timp ce trupul adormit tremura tot mai tare și mai tare clănțănind din dinți. (ibid.: 1141) Am putea avansa, de asemenea, ipoteza că punctele de vedere implicate în secvențele de DIL sunt tratate diferit prin dar în funcție de conținutul acestor secvențe: în exemplele de DIL care trimit la ceea ce personajul vede, aude (și face inferențe din ceea ce percepe în acest fel), dar este un indice pentru subiectivitatea punctului de vedere conținut de respectivul segment, pe când în segmentele în DIL care conțin propoziții din cod, dar funcționează ca indice pentru structura polifonică a acestora. În timp ce naratorul se folosește de primele pentru a arăta că personajul se înșală (percepția vizuală induce de cele mai multe ori în eroare) sau pentru a introduce o argumentare subiectivă, cele din a doua categorie constituie prilejuri în care naratorul comentează ironic punctul de vedere implicat, enunțul respectiv devenind în acest fel polifonic. Concluzii DIL este o specie a DR care poate fi întâlnită, teoretic (în sensul că nimic din natura ei nu împiedică acest lucru) în limba vorbită, în stilul publicistic sau în lucrări de istorie. Cu toate acestea, DIL își împlinește potențialitățile doar în ficțiunea narativă, adică în nuvelă și roman. Diferența bahtiniană dintre modalități de raportare și procedee de reprezentare se justifică în cazul DIL și este poate mai evidentă decât în cazul celorlalte forme ale DR. Ca modalitate de raportare, DIL este o formă de redare, la persoana a treia, a unei secvențe spuse sau scrise; ca procedeu de reprezentare, DIL acoperă o arie fluctuantă, în funcție de autorul care îl descrie, schimbându-și denumirea odată cu zona de influență: style indirect libre la Bally (formă lingvistică responsabilă de redarea spuselor și a gândurilor, dar diferită de figurile de gândire), represented speech and thought (limitat la reprezentarea proceselor mintale verbalizate și delimitându-se clar de narațiune și de reprezentarea conștiinței nonreflexive), la Banfield, represented speech and thought, modalitate de evocare a spuselor și a gândurilor, la Fludernik, stil indirect liber (modalitate intertextuală de reprezentare a spuselor, gândurilor și a punctelor de vedere), la Schmid. Deși este definit în termeni negativi (nondependența de un verb introductiv, lipsa conjuncției, selectarea anumitor timpuri verbale), acestei modalități a DR pare a i se potrivi mai degrabă o definiție în care intrările negative să fie balansate de concesii: - deși nu depinde de verbe declarative, DIL este construit contextual prin intermediul unei clase de verbe mai largi decât a celor declarative, care îl pregătesc, îi creează spațiul enunțiativ particular; - deși nu este introdus de conjuncții subordonatoare, DIL beneficiază de o clasă mai largă a de mărci de semnalare a discordanței enunțiative (negații, conjuncții adversative etc.), care îl semnalează; - deși preferă imperfectul, mai mult ca perfectul și condiționalul, nimic din natura DIL nu exclude construirea acestuia cu prezentul, perfectul compus și viitorul. Prin urmare, „să consideri DIL ca formă de DR nu înseamnă să afirmi că este o formă sintactică întocmai ca DD și DI, ci să recunoști că el posedă indici lingvistici și că poate deci să releve paleta de forme ale raportării discursului, văzută ca un continuum.” (Rosier 2008: 51). În același timp, definitorie pentru DIL rămâne relația acestuia cu contextul care îl pregătește și care este discursul naratorial. Dacă ignorăm mijloacele prin care discursul naratorial se diferențiază de DIL și prin care simultan îl pune pe acesta în lumină, nu vom putea explica fenomene specifice DIL, precum utilizarea logoforicelor sau a pronumelor anaforice fără antecedent, sau forme de intruziune a discursului naratorial în DIL, precum utilizarea numelor proprii acolo unde personajul s-ar identifica pe sine prin pronume personale. Comentând exercițiile din gramaticile normative franțuzești, exerciții în care sunt implicate, prin consecuția timpurilor și transpunerea deicticelor, DD și DI, Bernard Cerquiglini observă că DIL se diferențiază net de acestea din urmă pentru că el nu poate fi o modalitate de redare aptă a fi angrenată în exerciții de cultivare a limbii. Această inadecvare îi motivează denumirea de stil, DIL fiind probabil singurul care o merită, pentru că „a te iniția în manipularea stilului indirect liber nu înseamnă a învăța limba franceză, ci meseria de scriitor.” (Cerquiglini 1984: 8) DISCURSUL DIRECT redare vs. interpretare, declarativ vs. performativ, citare locutorie vs. citare integrală, reformulare explicativă vs. reformulare imitativă, inserție vs. cadru, de dicto vs. de re, semn standard vs. semn autonim, descriere vs. demonstrație; discurs direct, oratio recta, diegesis dia mimeseos, discours rapporté Definiția semantico-sintactică a DD În teoria clasică asupra DR, DD este specia definită prin trei caracteristici: reproduce cu exactitate enunțul originar („rolul vorbitorului/scriitorului limitându-se la introducerea cuvintelor redate printr-un verb dicendi” Mancaș 2005: 498), depinde semantic de respectivul verb și este independent sintactic față de acesta. Toate aceste particularități i-au fost contestate. Deși elementele definitorii ale DD sunt clare, fixând reperele în legătură cu care va fi caracterizat apoi, prin opoziție, perechea lui indirectă, DD are un statut ambiguu, deoarece el ajunge să se confunde cu însăși realitatea enunțării, rămânând, în continuare, o modalitate de redare a spuselor. Astfel, în măsura în care DD este identificat cu Do la care se face trimitere în activitatea de raportare, el este văzut ca produsul unei enunțări; în măsura în care este el însuși o modalitate de redare, este perceput ca materia primă din care, prin aplicarea unui ansamblu de transformări, se va obține DI. În această din urmă accepțiune, DD este întotdeauna elementul de opoziție pentru definirea DI, așa cum Adam a fost creat din lutul originar, iar Eva din Adam, o entitate deja prelucrată și la care va fi întotdeauna raportată: „Există și o caracteristică esențială care deosebește cele două tipuri sintactice: reproducerea vorbirii (în stil indirect) se bazează pe un sistem gramatical (personal și temporal) și lexical diferit de acela al producerii vorbirii (în stil direct). Deoarece între producerea unei replici în procesul comunicării și reproducerea ei se interpune un interval de timp, apar în sistemele respective ale limbii anumite modificări, determinate de faptul că reproducerea este întotdeauna consecutivă producerii. Din acest punct de vedere, stilul direct materializează, în principiu, o replică produsă, iar stilului indirect îi este specifică reproducerea replicii.” (Mancaș 2005: 498; subl. aut.). „Vorbirea indirectă redă spusele cuiva transpunându-le prin subordonare gramaticală față de un termen de declarație. […] Transpunerea vorbirii directe în vorbire indirectă se realizează, în primul rând, prin […]” (Avram 1997: 462; subl. n.). „Vorbirea indirectă reproduce comunicarea cuiva subordonând-o unui cuvânt de declarație. […] Trecerea de la vorbirea directă la vorbirea indirectă comportă […]” (Gramatica limbii române 1966: 346; subl. n.). Redare vs. reprezentare, descriptiv vs. performativ Această ambiguitate de statut enunțiativ ține însă și de modul în care DD intră sau nu în relație cu un Do, căci DD poate reda un enunț real, posibil sau fictiv. Nu poate fi vorba, de pildă, despre un discurs originar în (248), în care două personaje întrețin o conversație, într-o piesă dramatică: (248) Lache: E!... mai nimic... fleacuri! Nu știi cum sunt oamenii noștri? Mache: Adică... cum? mă vorbea de rău... mă-njura... L.: Uite, vezi! ăsta e cusurul tău – exagerezi. M.: N-ai spus tu? L.: Ce-am spus eu? nu ți-am spus nimica... Ți-am spus că așa sunt oamenii... (Amici, Caragiale 2000: 425-426) (248a) Nu știi cum sunt oamenii noștri? (248b) Ți-am spus că așa sunt oamenii. Aici, autorul nu redă un dialog la care a avut privilegiul să asiste, ci inventează o conversație între două personaje. Conform discriminării efectuate de Mancaș, (248a) este un exemplu de producere a vorbirii, în timp ce (248b) ar fi un exemplu de reproducere, deoarece o redă pe prima. Dar statutul enunțiativ al lui (248a) este ambiguu, atâta timp cât el poate apărea la niveluri ontologice diferite. În cazul în care conversația de mai sus ar fi fost una reală, iar textul pe care lucrăm ar fi stenograma acesteia, (248a) nu ar aparține DR, ci ar fi doar un enunț performativ a cărui forță ilocuționară este exprimată indirect (deși are forma unei întrebări, el este, de fapt, o afirmație). În cazul în care conversația de mai sus este una fictivă, universul ficțional căreia îi aparține presupune existența unui narator, iar (248a) este o modalitate prin care acesta își exercită funcția de control (citează discursul personajelor în propriul său discurs și utilizează indicații scenice). Enunțul (248b), în schimb, este unul care nu poate fi interpretat decât într-un singur mod: el este o formă de DR, deoarece trimite la un enunț performat anterior, pe care îl reproduce. Este deci necesar să facem diferența între cele două niveluri amintite și, totodată, între „forme de reprezentare, pentru reprezentarea artistică, și procedee de redare, pentru vorbirea curentă.” (Bahtin 1982: 201; subl. n.). Toate replicile din (248) sunt mostre de DR, pentru că sunt forme de reprezentare. Dacă schimbul verbal din (248) formează însă textul unei stenograme, instanța naratorială dispare și, prin urmare, dispare și discursul acesteia – ce rămâne sunt cei doi participanți la conversație, care pot face trimitere, prin diferite procedee de redare, la propriile replici. În aceeași ordine de idei, ar trebui să facem și distincția dintre enunțuri în care apar verbe declarative și care sunt mostre de DR și enunțuri în care apar verbe performative, care nu aparțin DR. Să presupunem următorul set de enunțuri: (248c) Așa sunt oamenii. (248d) Îți spun că așa sunt oamenii. (248b) este un exemplu de DI, pentru că îl redă pe (248c) – enunț performativ – printr-o secvență pe care o subordonează unui verb declarativ. (248d) a primit însă două interpretări diferite, care au legătură cu statutul verbului ce prefațează enunțul. Majoritatea cercetătorilor îl consideră un enunț performativ, care utilizează forma de pers. I indicativ prezent a verbului a spune pentru a întări ceea ce transmite (248c). Enunțând (248d), locutorul nu își raportează propriile spuse, așa cum o face enunțând (248b). Enunțurile (248d) și (248a) ar fi echivalente, pentru că sunt doar modalități de comunicare a conținutului propozițional din (248c), deși cu forțe ilocuționare diferite, și nu modalități de raportare a acestuia. Pe de altă parte, Sophie Marnette 2005 consideră că exemple precum (248d) ilustrează o zonă de trecere între performative clare, precum (248c), și secvențe de DR, precum (248b). În enunțuri ca (248d), Marnette crede că verbele a zice sau a spune pot fi utilizate simultan ca performative și ca verba dicendi; ele pot să realizeze un act de vorbire (asertare) și simultan să îl descrie. „Spre deosebire de un enunț simplu (Este adevărat), [un enunț prefațat de a spune/a zice] permite locutorului să se refere la un act de vorbire (și în felul acesta să îl descrie) și simultan să performeze respectivul act (prin chiar faptul că îl descrie).” (Marnette 2005: 67) Am adus în discuție această opinie, deoarece ea introduce și susține o idee interesantă, și anume faptul că enunțurile performative și cele descriptive nu formează termenii unei opoziții polare, ci sunt membrii unui continuum. Descriptiv vs. performativ și narativ vs. argumentativ Este momentul acum să conectăm distincția dintre enunțuri descriptive și enunțuri performative (și ipoteza existenței unui continuum de utilizări din care acestea fac parte) cu distincția dintre contexte narative și contexte argumentative. Teoria clasică își selectează exemplele pentru DD și DI cu precădere din ficțiunea narativă. Acest lucru nu este lipsit de importanță, pentru că are repercusiuni asupra modului în care sunt definite tradițional modalitățile de raportare, relația dintre acestea, precum și discursul raportat în general. Astfel, am văzut că definiția pe care teoria clasică o dă DD implică o diferențiere netă între producerea și reproducerea vorbirii. Această distincție este operabilă însă doar pentru enunțurile nonficționale, deoarece în planul ficțiunii narative avem a face exclusiv cu modalități de reprezentare (un dialog ficțional nu se „produce” decât ficțional și nu reproduce nimic). Teoria clasică are deci neajunsul de a cupla o distincție utilă cu un corpus de exemple pentru care aceasta nu se aplică. Rosier 1999, care studiază din punct de vedere istoric schimbarea de statut a celor două moduri tradiționale de raportare, arată modul în care DD și DI au ajuns, din structuri gramaticale, procedee stilistice. În teoria clasică, DD și DI sunt prezentate ca modalități de reproducere a spuselor ce funcționează după o logică dihotomică, în care fiecărui element definitoriu al unuia îi corespunde, cu semn schimbat, o caracteristică a celuilalt. Cu toate acestea, Rosier arată că această polarizare s-a petrecut după descoperirea DIL și tocmai datorită acestui fapt. În gramaticile școlare franceze de sec. XIX, DD (numit citation) era tratat la capitolul destinat punctuației, iar DI la studiul conjuncțiilor care introduc propoziții subordonate (Rosier 1999: 32-33). Evenimentul care pune în relație (și desparte radical) DD și DI, formând din acestea un cuplu de rivali este DIL. Criza DIL, de la începutul sec. XX, care poate fi văzută ca „actul de naștere al stilisticii moderne și al semioticii” (Cerquiglini 1984: 8), este în același timp un factor care funcționează ca un catalizator pentru cuplul DD/DI. DIL apare în ochii lingviștilor ca formă proprie literaturii moderne, formă a cărei definiție aduce în discuție nu fraza (și criteriul sintactic, operabil în distingerea dintre DD și DI), ci textul (și criteriul semantic și contextual). Polemica vizează posibilitatea descrierii DIL în termeni gramaticali. Trecerea DIL din domeniul stilisticii în domeniul gramaticii (și definirea lui ca amestec al celor două discursuri primare) provoacă o deplasare în sens invers a DD și DI: acestea devin stiluri. Discuția de față generează astfel două întrebări la care încercăm să răspundem. În primul rând, în ce măsură este afectată utilizarea DR în secvențele narative în comparație cu secvențe de altă natură (de exemplu, argumentative)? În al doilea rând, care este relația dintre producerea vorbirii și reproducerea acesteia în discursul de tip nonnarativ (de exemplu, în conversație)? Perrin 1996 încearcă să ofere un răspuns pentru prima dintre aceste întrebări. Autorul analizează modul în care sunt utilizate, într-un schimb epistolar, verbele declarative și verbele de atitudine propozițională. Structurile pe care Laurent Perrin le are în vedere sunt identice din punct de vedere sintactic, pentru că ele actualizează formula verb dicendi/putandi + că/dacă + completivă. Această structură este comună însă atât pentru secvențele în DI (ți-am spus că e adevărat), cât și pentru cele care nu raportează un enunț, ci trimit la propria enunțare (îți spun că e adevărat), iar Perrin este interesat de modul în care funcționează secvențele introductive ți-am spus că, îți spun că etc., pe care el le numește clauze (fr. clause; vom păstra acest termen în prezentarea de față, pentru comoditate). Perrin face distincția dintre clauze metadiscursive (cele care introduc DI) și clauze reflexive (cele autoreferențiale). Clauzele metadiscursive descriu discursul din completivă ca pe un obiect care este atribuit unui anumit individ; discursul-obiect este independent de locutorul raportor. Clauzele reflexive califică actul ilocuționar realizat de locutor (sau cel puțin atitudinea, starea psihologică exprimată de acesta în completivă), prin urmare discursul este inseparabil de enunțarea efectuată de locutor. Clauzele reflexive nu descriu un conținut propozițional, aici enunțul își caracterizează reflexiv propria enunțare și nu asertează un anumit conținut propozițional. Până aici, autorul nu face decât să prezinte, sub o altă formă, diferența clasică dintre performative (clauze reflexive) și discurs raportat (clauze metadiscursive). Perrin demonstrează însă că o distincție netă între cele două tipuri de clauze nu se poate susține. El consideră că există, de fapt, patru tipuri de clauze, pe care le organizează într-un continuum: 1. clauze performative: numesc actul ilocuționar particular realizat de locutor și nu pot fi separate de enunțarea pe care o califică. Enunțul tip pentru această categorie este Îți spun că X, într-un context în care verbul din clauză nu este iterativ (Spun mereu că X) sau durativ (Spun de mult timp că X); 2. clauze de atitudine: nu numesc actul ilocuționar și enunțarea de care depind, ci numai starea psihologică susceptibilă de a fi atribuită locutorului. Ele sunt potențial metadiscursive, deoarece pot trimite la alt locutor și pot fi legate de un discurs citat. Sunt construite frecvent cu verbe de opinie: cred, sper, îmi spun că, mă gândesc că sau cu un verb dicendi utilizat împreună cu un modal sau cu condiționalul: aș putea zice că, ți-aș spune că; 3. clauze de autoritate: locutorul își asumă indirect responsabilitatea pentru punctul de vedere din completivă și îl asimilează mai mult sau mai puțin cu propriul punct de vedere. Importantă aici nu este reproducerea unui numit schimb verbal dintr-o secvență narativă, ci întărirea propriului discurs prin utilizarea discursului celuilalt. Schimbul verbal utilizat poate fi unul trecut, viitor sau realizat într-un prezent generic sau iterativ. Locutorul pare să afirme că un terț a spus P, în timp ce comunică el însuși acel P. Acest lucru nu înseamnă însă că locutorul consideră P ca de la sine înțeles, ci doar că el afirmă P pentru a-și continua raționamentul. Clauzele de autoritate sunt construite frecvent cu se pare că, se zice că, el/ea ar fi zis că, am zis că, spun mereu că; 4. clauze descriptive (narative): locutorul nu își asumă responsabilitatea pentru punctul de vedere exprimat în completivă. Aceasta reproduce un discurs obiect care trebuie să fie determinat contextual (mai ales temporal) într-o serie de evenimente succesive. Cele mai multe dintre frazele pe care teoria clasică le oferă pentru a ilustra discursul raportat sunt enunțuri narative. clauze fundamental reflexive clauze fundamental metadiscursive pur reflexive potențial metadiscursive potențial reflexive pur metadiscursive clauze performative clauze de atitudine clauze de autoritate clauze descriptive Tabelul de mai sus (Perrin 1996: 145) revelă existența unor zone de trecere de la performativ la descriptiv, trecere care este semnalată în două compartimente și care dă seama despre modul în care se petrec lucrurile în secvențele argumentative. Clauzele reflexive se opun gradat celor metadiscursive, deoarece există două tipuri de clauze cu funcție reflexivă: a. performative (implică în mod convențional realizarea actului ilocuționar pe care îl desemnează ca obiect); b. de atitudine (în acestea apar verbe de atitudine sau de opinie – sper că, cred că, inutil să mai spun că, mă întreb dacă – care nu implică faptul că locutorul realizează efectiv afirmația, întrebarea etc. pe care o adresează interlocutorului său (inutil să mai spun că P și nu o să vorbesc despre asta). În timp ce, în cazul unei clauze cu funcție performativă, negarea performativului face ca enunțul să devină contradictoriu (*Afirm că P, dar nu vă spun asta), în cazul unor clauze cu verbe de atitudine enunțul rămâne gramatical, deoarece negarea verbului de atitudine nu face decât să realizeze o preteriție, figură de gândire perfect acceptabilă: (249) da. da’ nu vă spun că mai nou↓ î s-a dus la: ă: plopu unde au: prietenii noștri acolo niște livadă↓ vreau să vă spun că am un sac de mere pe balcon dar nu de-astea dă: d-astea obișnuite↓ nu de iarnă↓ și cînd se apucă își face cîte trei litri de suc de mere care::# # stau în frigider și# bea. nu spun↓ cîtă apă↓ apă↓ și cît ceai↓ și cît # # (IVLRA 2002: 83) Prin urmare, clauzele de atitudine propozițională au funcția de a relativiza asumarea responsabilității de către locutor și sunt susceptibile (dacă și contextul permite acest lucru) să fie interpretate drept clauze metadiscursive (care trimit la un discurs citat). În mod asemănător, clauzele metadiscursive nu se opun decât gradat celor reflexive. Iată două exemple în care apar clauze metadiscursive: (250) că așa am ajuns eu cu anamaria pe la nouă jumate↓ și <R vorbisem să ne aștepte cineva> și mi-a scris că nu au oameni și# ne-am dus am orbecăit noi și-am ajuns în altă parte↓ (ibid.: 39) (251) știu mă↓ și să știi că sînt niște chestii care se bat cap în cap <J mi-a zis cineva care se pricepe> că zice că dă o indicație pentru nu știu ce într-un loc și pe urmă o cam anulează în alt loc. (ibid.: 69) Perrin observă că în exemple precum cele două de mai sus, funcțiile clauzelor metadiscursive nu sunt identice. Astfel, în timp ce în (250) clauza metadiscursivă nu poate fi suprimată fără a altera coerența enunțului (deoarece ea are rolul de a identifica sursa informațiilor furnizate în completivă – „nu au oameni”, segment pe care locutorul raportor îl pune pe seama altcuiva și pe care nu și-l asumă), în (251) clauza metadiscursivă poate fi suprimată fără efecte asupra coerenței enunțului. De fapt, în (251), locutorul se folosește de un „argument de autoritate” (clauza subliniată) pentru a continua o aserțiune pe care o susținuse anterior („sunt niște chestii care se bat cap în cap”) printr-o remarcă („dă o indicație pentru nu știu ce într-un loc și pe urmă o cam anulează în alt loc”) pe care o pune pe seama altcuiva, dar pentru care își asumă indirect responsabilitatea. Cu alte cuvinte, clauza metadiscursivă din (251) are și o funcție reflexivă. În consecință, numai enunțurile metadiscursive descriptive prezintă informații pentru care locutorul nu își asumă responsabilitatea, iar acestea apar doar în secvențele narative. La celălalt capăt al continuumului, numai enunțurile reflexive performative sunt complet asumate de locutor. Între aceste cazuri polare, pot exista situații în care valoarea unei clauze să fie simultan metadiscursivă și reflexivă. Discursul raportat are așadar o importanță crucială pentru distincția dintre secvențele narative și cele argumentative. După cum remarcă Sophie Marnette 2005, în teoria clasică, DR a fost studiat mai ales în contextul ficțiunii literare și prin urmare în secvențe narative, bază pe care sunt explicate modalitățile de raportare tradiționale (DD, DI, DIL, DDL). De asemenea, din explicarea DR pornind de la secvențe narative derivă și perspectiva implicită că formele DR presupun în primul rând o (pseudo)reproducere a spuselor (sau a gândurilor, pentru DIL) persoanei a treia. Studiul DR este însă esențial și pentru strategiile argumentative, fapt care apare ca evident imediat ce înțelegem că formele DR cuprind situații precum actualizarea, inventarea și asertarea (alături de (pseudo)reproducere) […] și imediat ce acceptăm că DR poate fi pus în legătură cu modalizarea și performativitatea, prin includerea unor enunțuri construite cu persoana întâi indicativ prezent, precum eu zic că și eu cred că. (Marnette 2005: 78-79) Cea de-a doua întrebare privea relația dintre producerea vorbirii și reproducerea acesteia în discursul narativ și în discursuri de tip nonnarativ. Un articol edificator pentru această problemă îl constituie cel semnat de Vincent & Dubois 1996. Autoarele dedică acest studiu utilizării DD și DI, analizând 4900 de enunțuri „raportate”, extrase dintr-un corpus mai amplu, de conversații în franceza canadiană. Cele două cercetătoare folosesc drept criterii de discriminare în interiorul corpusului nu modalitatea raportării (DD sau DI), ci indicații contextuale (furnizate de către locutor), precum timpul verbelor dicendi (criteriu formal, gramatical), indicarea locutorului citat și a interlocutorului acestuia și indicarea contextului particular al enunțării (criterii pragmatice). Aplicând aceste criterii enunțurilor prefațate de verba dicendi, autoarele le organizează în cinci categorii de „acte”, realizate formal prin intermediul DR: reproducere: conține mai multe indicații care sugerează în mod clar existența unui eveniment-sursă anterior momentului raportării: timp trecut al verbului declarativ, interlocutori indicați, situație de comunicare definită și plauzibilă. În corpusul analizat, 40% dintre enunțuri ilustrează această categorie; restul de 60% dintre ocurențe nu au fost performate anterior, ci fac parte din categoria enunțurilor care ar fi putut fi rostite sau care sunt rostite chiar în momentul „raportării” lor. (252) și m-a pus↑ fără voia mea↓ comandant la plutonu de pionieri. și-i zic lu costică↓ care era dă trei_ani pă front↓ „mă costică↓ hai să vedem cîmpu dă mine dă pă litoral”. și ne ducem acolo. și ne văd rușii. și-ncep să tragă. (IVLRA 2002: 48) pseudo-reproducere: utilizată într-un mod care sugerează că enunțul originar a fost performat; în același timp, însă, nu există suficiente indicații pentru a plasa în mod clar cuvintele în contextul precis în care au fost enunțate; există prea puține elemente contextuale care să permită reconstruirea scenei de enunțare originare (de ex., locutorul și/sau interlocutorul raportați sunt nedeterminați): (253) A: am dat mai mult pe spirulină o_sută_treișpe mii↓ care are aia nu-i ajunge decît două săptămîni↓ ă i-a dat și lecitină↓ n-am înțeles de ce i-a dat una la două zile↓ i-a dat una la două zile↓ B: bine că zice că dacă ești hipotiroidian îți afectează: memoria↓ și așa este↑ (ibid.: 84) actualizare: nu este reproducerea unui eveniment de comunicare unic și real, ci mai degrabă un prototip pentru mai multe evenimente asemănătoare. Vorbitorul apelează la propria experiență pentru a reproduce cuvinte care se aplică la discursul prezent. Totul indică faptul că enunțul poate fi produs ori de câte ori este prezent contextul descris. Natura iterativă a acestor enunțuri le conferă un caracter generalizator; ele nu satisfac definiția enunțurilor narative: (254) eu am spus-o și o repet↓ dacă patriarhu teoctist↑ ă ce a apărut acuma în ultima vreme […] cu o chestie că a păcătuit cu: ↓ […] drept pentru care pă mine nu mă interesează ce-a făcut patriarhu cu trupu său↓ cu fratele porc. în schimb am spus↑# preferam să păcătuiască↑ așa↓ și să-l judece: (ibid.: 235-236) inventare: a inventa niște spuse înseamnă a pune în gura cuiva cuvinte care nu au fost rostite în mod explicit (acest cineva poate fi un terț sau chiar vorbitorul, care arată ce va spune dacă va fi pus într-o anumită situație): (255) <R deci au stat cu mine acolo și și-au dat seama că eu sînt pur și simplu aruncată în gura lupului↓> căci CE-a zis <IM că străina asta↓ CE-i face. nu-i face nimic mie-mi dă asigurarea mașina înapoi> <R dar eu sînt convinsă ori că au fost mînă în mînă↓ nu cred că nici aia nu ar fi pus chiar dacă era amantă↓ nu cred că i-ar fi făcut chestia asta> eu cred că au făcut-o EI de comun acord↓ să zicem <IM da↓ cine a intrat în casă. ea care făcea curat. e străină trebui să ne dea nouă> și cu mine CE făcea. deci își scoteau oricum mașina_napoi. (ibid.: 57) asertare: discursul citat corespunde întotdeauna unui enunț din prezent; locutorul citat este întotdeauna vorbitorul sau un locutor colectiv din care face parte vorbitorul. Nu există un eveniment trecut, nici indicații ale reproducerii și nici un alt context de comunicare în afara celui în curs. Dacă sunt înlăturate verbul declarativ și orice altă indicație a DR, enunțul este integrat perfect în conversația în curs, cel mai adesea ca argument. Vorbitorul își asumă responsabilitatea pentru ceea ce spune, dar dând formă de DR respectivei secvențe și subliniind-o în acest fel: (256) mie-mi pare rău că nu-ți place↓ îți spun eu că dacă te uiți puțin mai încolo în emisiune s-ar putea să-ți schimbi părerea. (ibid.: 245) Cele cinci tipuri de utilizare a formelor DD/DI se pot organiza într-un continuum, în următorul mod: reproducere pseudo-reproducere actualizare inventare asertare + citare - citare Primele două categorii de utilizare a formelor DR sunt legate de discursul narativ, în timp ce ultimele trei sunt asociate discursului argumentativ. Cu alte cuvinte, acestea din urmă se vor regăsi într-o proporție mai mică sau nu vor apărea deloc într-un corpus cu texte predominant narative și lipsit de secvențe argumentative. DR ca reproducere a vorbirii (redarea unei secvențe produse anterior de un anumit vorbitor) reprezintă doar o parte din câmpul de acțiune a acestei strategii de discurs. În limba vorbită, în situații de comunicare conversaționale, formele DR nu servesc doar (și nu în primul rând) ca mijloc de reproducere a vorbirii, ci și ca mijloc de producere a acesteia. Citarea locutorie și citarea integrală a discursului Presupunând, însă, că DD reproduce un enunț originar, rămâne întrebarea dacă el este sau nu fidel acestuia și, dacă da, în ce sens se manifestă această fidelitate. Teoria clasică definește formele DR aplicând un criteriu cu dublu sens (sintactico-semantic) și înțelege această fidelitate gramatical: DD reproduce întocmai spusele de raportat, în sensul că nu putem vorbi despre niciun fel de transformare gramaticală care, aplicată unui Do, să ne furnizeze DD. Fiind în posesia DD, putem fi siguri că nimic din ceea ce era important în Do nu s-a pierdut, atât în privința formei, cât și a conținutului; spre deosebire de DI, obținut prin prelucrarea DD. Discutând despre modul în care funcționează un dialog, Bahtin afirmă că acesta „este compus dintr-un enunț, o replică la acesta și relația dintre cele două. Dintre cele trei elemente, relația este cea mai importantă, deoarece, în absența acesteia, celelalte două elemente nu ar avea sens.” (Holquist 2002: 36) Dar și relația dintre enunțul originar și DD este una dialogală. În (3), de exemplu, (257) Iubitor de muncă și găsind o gazetă ca Convorbirile unde să-și publice lucrările, Sturdza a voit să fie membru obicinuit. Maiorescu i-a servit de aducător. (257a) – Adică de intermediar, replica dl. Pogor. Dl. Pogor nu a zis cuvântul tocmai de intermediar, a zis un altul, de… mijlocitor. (Amintiri de la Junimea din Iași, Panu 2013: 509; subl. aut.) naratorul redă în DD un enunț („Adică de intermediar”), pe care îl pune pe seama lui Pogor. Termenul intermediar este, dacă îl punem în relație cu aducător (folosit imediat anterior replicii în DD), o precizare lipsită de sens, căci el nu aduce nimic în plus față de acesta. Reproducerea replicii lui Pogor și îndreptarea adusă de aceasta ar rămâne nemotivate dacă naratorul nu s-ar corecta ulterior, dezvăluind termenul propriu folosit de locutorul citat – mijlocitor. Este o precizare pe care cititorul o înțelege doar dacă o pune în legătură cu informații anterioare: Vasile Pogor scrisese o satiră în care compara „Junimea” cu un bordel, iar aici mijlocitor are sensul de „proxenet”. Astfel amendată, replica redată de Panu în DD redevine „fidelă”. Ar trebui să facem însă diferența, crede Laurent Perrin, între reproducerea unei forme lingvistice (fr. citation locutoire) și reproducerea unui act de vorbire (fr. citation de discours à part entière, adică discurs raportat). Aceste două tipuri de acțiuni se disting până acolo încât există verbe declarative diferite pentru redarea fiecăruia dintre ele: a zice („a pronunța”), pentru primul, dar a afirma, a declara, a spune, pentru al doilea. „Literalitatea”, subliniază Perrin, „este caracteristică pentru citarea locutorie, nu și pentru citarea discursului integral” (Perrin 2003: 70). În citarea discursului integral, literalitatea este facultativă, acesta fiind, prin natura lui, reprezentativ și ilustrativ. În (257), de pildă, menționarea termenului mijlocitor este o citare locutorie, în timp ce replica „Adică de intermediar” este o citare a discursului integral, deci o mostră de discurs raportat, neliterală și infidelă. Poate fi reprodus fidel un act de enunțare? Să reconstituim însă, profitând de comentariile autorului, enunțul raportat în DD: (257b) – Adică de mijlocitor, replica dl. Pogor. Este acesta fidel? Authier-Revuz este de părere că fidelitatea DD nu poate fi susținută atâta timp cât „ceea ce raportează DR nu este o frază sau un enunț, ci un act de enunțare” (Authier-Revuz 1993: 10, subl. aut.). În definiția unui act de enunțare intră un cuplu de coenunțiatori, o situație de enunțare (caracterizată prin timp, loc, date referențiale particulare) și un eveniment care este enunțul rezultat în urma enunțării. Raportând (257b), locutorul face trimitere nu numai la enunțul originar, ci și la situația de enunțare în care acesta a fost produs și din care el poate alege să reproducă anumite elemente, un singur element sau nimic. (257b), de exemplu, constituie o sinteză a mai multor enunțuri, produse în mai multe situații de enunțare, din care acesta a fost abstras, după cum indică imperfectul verbului declarativ care însoțește enunțul („replica dl Pogor”). Raportând (257b), locutorul nu reproduce însă doar forma unui enunț (sau a unor enunțuri, în acest caz), considerat(e) ca originar(e), el nu face doar un act de alegere (precizează locul? timpul și locul? alte circumstanțe ale enunțării?), ci transmite, prin intermediul actului său de raportare, sensul atașat enunțului originar, transmis de Pogor lui Sturdza. Sensul transmis de Pogor lui Sturdza („Lasă orice speranță, aici nu intri într-o societate literară, ci într-un adevărat bordel”) capătă contur prin intermediul descrierii pe care raportorul o face în actul de raportare. Această descriere (în care intră atât discursul citat, cât și discursul citant, constituit în acest caz de alegerea verbului a replica și a numelui locutorului originar) este sensul pe care Panu îl transmite cititorilor săi. Trebuie să observăm că raportând (257a), Panu eșuează în încercarea de a da un sens mesajului lui Pogor, iar (257b) este o nouă tentativă de a realiza acest lucru, tentativă care reușește doar dacă recuperăm dintr-un context mai larg datele de care raportorul face abstracție aici. Prin urmare, (257a) și (257b) sunt la fel de infidele față de actul originar de enunțare. Citarea cu exactitate a enunțului la care trimit (257a) și (257b) nu îl împiedică pe Panu să îl și comenteze (prin discursul citant atașat sau prin comentarii făcute în alte părți ale memoriilor), iar tocmai aceste comentarii constituie cadrul de interpretare pentru sensul enunțului originar. Fidelitatea DD este însă o convenție și pentru că secvențele în DD nu trimit de fiecare dată la discursuri originare reale sau cel puțin recuperabile; raportorul poate evidenția, de fapt, prin diferite mijloace, caracterul rememorat (ca în exemplul de mai sus) sau inventat (ca în cele ce urmează) al fragmentelor în DD: (258) Drumul celor doi tovarăși mai întârzie o vreme lângă o adunare liniștită de gângănii mărunte și roșii, punctate cu negru. – Patrocle, acestea-s vacile Domnului, zise fetița. – Știu, dar haide să mergem, că acuși asfințește soarele, răspunse cațelul. (Dumbrava minunată, Sadoveanu 1960: 18) (259) – Idealul meu a fost de a construi o catedrală („Catedrala Neamului”, strigară toți în gând și lui Hagienuș aproape că îi veni să chițcăie de veselie). (Bietul Ioanide, Călinescu 2001, II: 68) (260) În stația de autobuz toți se uitau la dumnealui și își spuneau în gând: „Ia te uită la prăpăditul ăsta, e profesor de științele naturii și a lăsat însărcinată o biată elevă.” (Simion liftnicul, Cimpoeșu 2011: 65) Astfel, în exemplele de mai sus, secvențele în DD ce redau „replica” lui Patrocle, „strigătul” amicilor lui Pomponescu sau „gândurile” călătorilor din stația de autobuz sunt secvențe pe care doar naratorul le face audibile; ele nu reproduc secvențe performate în mod real, ci sunt imaginea verbală a unor reacții nonverbale, împrumutate interlocutorului, scontate sau imaginate. Motivul pentru care secvențele în discuție sunt reprezentate în DD și nu printr-o altă formă a DR nu are legătură cu „discursurile” efectiv realizate și nici cu capacitatea DD de a reproduce fidel secvența sonoră din (258) (emisă de un cățel), strigătul mut al convivilor din (259) sau gândurile (presupuse) ale călătorilor din stație, în (260), ci privește direct efectul de lectură vizat de autor – empatia cu eroina din primul text, care trăiește într-o lume pe jumătate reală și pe jumătate fantastică, într-un univers creat din imaginație și populat cu personaje din poveștile citite de bunica, sarcasmul prilejuit de atitudinea servilă a mesenilor din al doilea text, ironia și umorul, în cel de-al treilea, în care personajul, acuzat pe nedrept, are sentimentul că întreaga lume s-a întors împotriva lui. În toate cele trei cazuri, efectele de sens rezultă și din pretenția unui personaj (la care naratorul subscrie sau nu) că are acces informațional la (și că poate găsi o formulă pentru) „spusele” sau gândurile partenerului de dialog. O discuție privind calitățile DD – capacitatea de a exprima empatie sau ironie, de a sugera o redare detaliată sau generalizatoare a discursului originar, de a fi personalizat sau, dimpotrivă, omogen, stilizat ori, ca în cele trei exemple de mai sus, de a reproduce cu fidelitate discursul obiect sau de a-l parafraza, reformula, reimagina, reinventa – trebuie să țină seama de faptul că aceste calități nu trebuie discriminate în două grupe antagonice, în atribute definitorii ale DD, pe de o parte, și trăsături pe care acesta nu le poate avea, pentru că ele aparțin altor forme de redare (DI, de exemplu), pe de alta. Modul în care DD își asumă una sau alta dintre aceste trăsături reprezentaționale ține de adecvarea acestuia la scopurile vizate de raportor, sau, cu alte cuvinte, „depinde nu atât de relația dintre inserție și discursul originar, cât de strategia care formează cadrul.” (Sternberg 1982: 153) Deborah Tannen face o observație similară pentru modul în care funcționează raportarea în DD în conversații. Continuând argumentele oferite de Bahtin 1996 și de Sternberg 1982, Tannen insistă pe faptul că orice discurs citat implică în mod necesar o schimbare de sens a discursului „originar”, deoarece este în mod inevitabil transformat de contextul discursului citant: „actul raportării unui dialog în interiorul unei conversații este la fel de creativ ca și crearea dialogurilor în ficțiunea narativă sau în piesele dramatice.” (Tannen 1989:101) La granițele DR: reluarea diafonică În privința definirii DR ca reproducere a vorbirii, trebuie să subliniem faptul că nu orice repetare, reluare, reproducere a unor spuse intră în zona de interes a DR; ne gândim, de pildă, la cazurile de diafonie, ce pot fi întâlnite în mod frecvent într-o conversație. O situație diafonică este o structură în care vorbitorul „începe prin a selecta și a reinterpreta în propriul discurs cuvinte din discursul destinatarului, cu scopul de a ajunge la ceea ce intenționează să spună” (Perrin 1995: 238). Caracteristic pentru această situație nu este faptul că secvențele selectate aparțin interlocutorului și nu unui terț, ci, înainte de toate, faptul că acestea apar într-o interacțiune argumentativă, într-un context imediat: (261) A: cineva acoloșa# dorește să: poarte un scurt dialog# <J cu mine>. bună seara. B: bună seara. A: da↓ B: mă numesc cătălina↓ A: da↓ (261a) B: și aș dori să intru în direct cu gabriel↓ dacă se poate [dacă sînteți de acord A: [<Î cu gabriel> B: da. A: păi CE să zic și eu↓, să mă gîndesc puțin. să FIU de acord↓ să NU fiu de acord↓ hai treacă de la mine. sînt generoasă în această seară. gabriel↓ cel de un metru obzecișidoi și douăzecișicinci de ani. zic bine? B: da. <R da da da>. A: bun. pînă rezolvăm noi cu ă gabi↑# [spune-ne despre tine. B: [să mă prezint. da. am douăzecișipatru de ani↑ un metru șaptezeci↑ șaizeci de chilograme↑ sînt șatenă cu părul lung↑ și ochi albaștri. A: mhm. cu CE te ocupi. (261b) B: sînt secretară la o firmă. A: secretară la o FIRmă::↓ fusTIță:: ## fustiță din aceea scurtă↓# nu? B: ce anume? A: aȘA se poartă. secretarele aȘA umblă. au uniformă. fuste [scurte și ă bluze foarte B: [ă nu neapărat. +A: decoltate. B: nu# nu. A: așa am văzut eu că recunoști secretarele. B: NU↓ nu-i o regulă. A: știi să faci cafeaua BUnă. B: ă DA. A: este primul LUcru pe care: trebui să-l cunoască o secretară. B: da. (261c) A: bun. cum îți place↑ să fii secretară:. B: cum îmi place mie [să fie o secretară? A: [dacă-ți place să fii secretară. [mie B: [da. +A: mi se pare ÎNgrozitor. îngroZITOR să te supui așa↓ <J cu obediență>↓ ordinelor ȘEfului. B: [eu m-am obișnuit. m-am obișnuit și chiar îmi PLAce ce fac. [nu. în atrib- A: [bine. îl avem pe gabi. +B: în atribuțiile mele nu intră numai făcutul cafelei și io mai știu ce. A: ORce ar intra în atribuțiile tale↑ uite NU vreau să: adîncim această temă↓ dar ORce ar intra în atribuțiile tale↑ eu NU sînt de acord. din start eu nu sînt de acord cu ce spune șeful. este clar. bun cătălina↓ uite îl avem pe gabi. (IVLRA 2002: 219-221) În secvența de mai sus, de pildă, atunci când reia o parte a replicii interlocutorului său (așa cum se întâmplă în fragmentele subliniate), vorbitorul nu raportează un discurs ca parte a unei narațiuni (acțiuni trecute, independente de situația de comunicare prezentă), ci repetă un segment pe care interlocutorul tocmai l-a produs în conversația în curs, fie pentru a avea o reacție pozitivă (261a) sau negativă (261b) față de ceea ce s-a spus, fie pentru a lărgi câmpul conversației și pentru a adăuga propriile comentarii (261c). Pentru mai multe detalii privind diafonia, vezi și dialogism. Reformulări și praguri de distorsiune Catherine Fuchs încearcă să ofere un răspuns pentru următoarea întrebare: dacă DD nu este fidel unui Do și dacă această infidelitate nu este imputabilă sistemului gramatical, în seama cui ar trebui pusă ea? Autoarea crede că discursul raportat nu este rezultatul unei simple redări a unui Do, al trecerii de la cuvintele acestuia la cele ale DR; de fapt, avem aici o activitate de reformulare, iar echivalarea se face pe măsură ce se elaborează o construcție cu o anumită semnificație, pornind de la Do. Are loc astfel un dublu proces: de interpretare a Do și de producere a DR; după caz, reformularea poate fi centrată pe activitatea de interpretare sau pe cea de producere, de unde distincția dintre reformularea explicativă (care produce DI și forme ale acestuia) și cea imitativă (care produce DD și forme ale acestuia). Reformularea presupune doi intermediari între Do și DR: un conținut al Do, C, care funcționează ca interpretare a Do și ca punct de plecare pentru C', un conținut modificat mai mult sau mai puțin în raport cu C și de la care se pleacă pentru a se construi DR (respingându-se, astfel, ipoteza unei identități de conținut între Do și DR): Do → C → C' → DR „Procesul intermediar de transformare a conținutului este specific activității de reformulare intralinguală sau interlinguală […]” (Fuchs 1994: 27) Se poate vorbi, așadar, despre caracterul dinamic al activității de reformulare, care are la bază principiul deformabilității sensului. Capacitatea de a stabili limitele unei deformabilități acceptabile este cea care autorizează raportorul, într-o situație dată, să considere că sensul DR nu se îndepărtează radical de sensul Do, că nu depășește o limită calitativă, pe care Fuchs o numește „prag de distorsiune”. În activitatea de reformulare funcționează deci din plin principiul dialogic bahtinian: raportorul echivalează sensul Do cu un sens pe care el îl consideră apt de a fi transmis receptorului raportor; această activitate dă seamă de caracterul unic, irepetabil, dinamic al discursului raportat; el este altul, în funcție de receptor, chiar dacă locutorul și Do pe care acesta îl raportează rămân aceiași. Să considerăm următoarea situație: (262) „În scena aceea de pomină [dintr-un film comunist] […] un tânăr pictor comunist este arestat de Siguranță și dus într-un cabinet de anchetă. Acolo […] i se ia un interogatoriu. Răspunsurile pe care le dă sunt consemnate de un dactilograf, iar dactilograful scrie la o mașină situată în imediata apropiere a învinuitului. Scena aceasta – evocată de regizorul unui film cenzurat, se-nțelege, cu toată grija – spune totul și e mai edificatoare decât sute de volume și mii de articole pentru că recunoaște că, în timpul teroarei exercitate de Siguranță, învinuitul nu purta ochelari negri, era anchetat în prezența unui terț, iar răspunsurile sale erau consemnate prin dactilografiere așa cum îi ieșeau din gură. Securitatea, o dată cu noul, a revenit la sistemul inchizitorial; răspunsurile n-au mai fost înregistrate prin dactilografiere, ci prin redactare de către anchetatori, întocmai cum s-a procedat și în cazul Ioanei d’Arc. Răspunsurile ei erau rostite în franceză, dar apoi reformulate în latină și stilizate de grefierii tribunalului inchizitorial, care schimbau cu totul sensul vorbelor spuse de Ioana. Procedeul anchetei inchizitoriale s-a repetat. – Ai fost în casa lui Gheorghe Florian? – Da. Și anchetatorul notează: «Da, recunosc că am fost în casa conspirativă din strada… numărul… unde am avut legături infracționale cu legionarul Gheorghe Florian.» Când i se dă procesul-verbal spre semnare, anchetatul exclamă: – Dar bine, eu n-am spus că era o casă conspirativă și nici că Gheorghe Florian a fost legionar și nici că am avut legături infracționale cu el. Protest, firește, inutil. Și pe care anchetatorul, de aceeași bună-credință ca și grefierii Inchiziției, îl socotește absurd. Anchetatorul redactează, el, răspunsul în moderna lui latinească: cu alte cuvinte îl transcrie în limba aulică a instituției unde slujește. Orice așezământ are limbajul lui oficial și de realitate nu ia cunoștință decât pe căile folosite de organele informaționale de care dispune. Oare nu au convenit organele anchetatoare periferice că în str… nr… se află o casă conspirativă? Oare nu au hotărât aceleași aparate de Stat că Gheorghe Florian e un legionar notoriu? Oare poți avea cu un astfel de ins și într-o asemenea casă alte legături decât infracționale? […] Ca atare, se consemnează adevărul și nimic altceva, doar atât că e adevărul perceput și înregistrat de anchetator și transcris în stilul lui, în mod cuviincios. Deoarece anchetatorul nu se poate adresa ierarhiei altfel decât în acest limbaj protocolar, aulic, se exprimă numai adevărurile admise de instituție, casa unde se vedeau învinuiții se traduce prin casa conspirativă unde se întruneau uneltitorii, ceaiul la care fuseserăm invitați se preface în ședința dușmănoasă organizată prin convocări telefonice (negi că te-a înștiințat telefonic?), vocile ce-mi vorbeau ajung demonii mă îmboldeau (însuși părintele inchizitor și teologii au stabilit că demoni erau de fapt cei pe care-i auzeai). Stilistică și ecleraj. De îndată ce nu mai există o mașină de scris care să țăcăne frumușel și să reproducă vorbele anchetatorului, șiretlicul funcționează. Fără torturi, fără bătăi… Realizatorii filmului nu au putut escamota adevărul istoric. Dar puțini spectatori, probabil, au înțeles cât de semnificativă era mașina aceea de scris, atotgrăitoare; ea reprezenta o lume întreagă, un univers mort: galaxia obiectivității.” (Jurnalul fericirii, Steinhardt 2008: 174-176; subl. aut.). Ne aflăm aici în fața unui caz de DD: Da, recunosc că am fost în casa conspirativă din strada… numărul… unde am avut legături infracționale cu legionarul Gheorghe Florian. Anchetatorul reformulează spusele anchetatului și găsește echivalențe transmisibile („anchetatorul nu se poate adresa ierarhiei altfel decât în limbaj protocolar”), acceptabile în limitele unui prag de distorsiune („se consemnează adevărul și nimic altceva”) și obiective, pentru că raportorul nu are intervenții personale („anchetatorul, de […] bună-credință”). Exemplul nostru poate fi citit atât de dicto („cu privire la ceea ce este spus”), situație în care vom vorbi despre infidelitatea DD, cât și de re („cu privire la proprietăți ale lucrurilor”), situație în care putem vorbi despre fidelitatea DD). Diferența provine din faptul că raportatul este interesat de identitatea cuvintelor, pe când raportorul este interesat de identitatea faptelor. Învinuitul ar prefera un sistem în care redarea spuselor sale să fie făcută mecanic (prin dactilografiere), și nu prin reformulare, așa cum se întâmplă în fapt. Argumentul său implicit este acela că nicio reformulare nu este inocentă, din moment ce secvența reformulată este o replică dialogală (anchetatorul se adresează unei ierarhii) și din moment ce sensul acesteia se schimbă în funcție de poziția pe care o adoptă raportorul. Are DD întotdeauna o interpretare de dicto? Barbara Partee pune în relație opoziția opac/transparent, care privește modul în care înlocuirea unui termen dintr-o anumită construcție lingvistică schimbă valoarea de adevăr a acesteia, cu opoziția de dicto/de re, utilizată în logica medievală. O construcție opacă referențial este una în care înlocuirea unui termen cu altul care referă la același obiect modifică valoarea de adevăr a propoziției care conține respectivul termen. De exemplu, enunțul a. este opac referențial, deoarece înlocuirea sintagmei „capitala României” prin „București” produce enunțul b., care este unul fără sens. a. București este capitala României din 1862. b. *București este București din 1862. O construcție transparentă referențial este una în care înlocuirea unui termen cu altul care referă la același obiect nu modifică valoarea de adevăr a propoziției care conține respectivul termen. De exemplu, înlocuind în c. sintagma „capitala României” prin „București”, obținem enunțul d., care este unul ce are un sens identic cu al lui c. c. Parlamentul României își desfășoară activitatea în capitala României. d. Parlamentul României își desfășoară activitatea în București. Opoziția de dicto/de re privește în schimb capacitatea unei citări de a trimite fie la spusele raportatului, fie la obiectul la care făceau referire respectivele spuse. O citare de re permite unui locutor citant ca, atunci când raportează, să facă uz de cunoștințele sale despre lume, și nu de cuvintele locutorului citat. Enunțul e., de exemplu: e. Oedip a spus că mama sa este frumoasă. are două interpretări posibile: i. Oedip a spus: „Mama mea este frumoasă” (interpretarea de dicto); ii. Oedip a spus că o anumită persoană, identificată de raportor ca fiind mama lui Oedip, este frumoasă (interpretarea de re). Pentru Partee, DD apare ca „un exemplu paradigmatic de construcție care este întotdeauna opacă; expresia citată are întotdeauna o interpretare de dicto”, cazurile de dicto fiind unele în care, „prin definiție, ceea ce contează este atât forma, cât și conținutul (dacă nu cumva forma prevalează asupra conținutului)” (Partee 1973: 415, subl. aut.). DD este înțeles, prin urmare, ca fiind opac și de dicto, ceea ce face ca DI (transparent) să fie conceput, prin opoziție, ca tinzând spre interpretări de re. În redările de re, raportorul are mai multe cunoștințe decât informațiile care se pot infera din cele spuse (adică din enunțul pe care îl raportează). Ne putem imagina cazuri în care enunțul de raportat nu poate fi redat sub forma sa originară, iar raportorul alege o secvență care păstrează valoarea de adevăr (adică este transparentă), dar care este în același timp DD, ca în (5). (263) După multe alte grozăvii de aceeași speță, Gandon întreabă pe Debeer: „Vois-tu là tout prés de la coulisse des navires?” „Non pas.” „Mais il doit y en avoir.” „Comment?” „Puisqu-il y a là un port, un grand port de Roumanie.” Și Gandon aduce un porc pe scenă... Atunci începe un scandal înfiorător... […] Zgomotul începe să se potolească puțin; când deodată un telegrafist înalt și chipos, cu niște barbete colosale, se repede turbat până lângă scenă și făcând niște gesturi mărețe strigă pe d-asupra întregului zgomot: – Cer cuvântul! Nu se poate! Eu vreau imediat satisfacție personală pentru cochon de la Roumanie! (Din carnetul unui vechi sufleur, Caragiale 2011: 740-741, subl. aut.) Aici, cochon de la Roumanie reprezintă redarea directă a segmentului port de Roumanie, și este o mostră de DD care este transparentă și de re. Raportorul are la dispoziție următoarele informații: a) jocul de cuvinte performat de actori (în franceză port și porc sunt omofone) și b) faptul că animalul adus pe scenă, pentru a se face manifest calamburul, este un porc. Raportorul pune deci în relație toate aceste cunoștințe (în care informațiile despre spuse se amestecă cu informațiile despre lume) și raportează pe port prin cochon. Pentru astfel de cazuri (și nu numai) pare deci motivată observația pe care Sternberg o formulează în acest sens: „Ca modele abstracte, aceste forme [DD și DI] nu aparțin niciunuia dintre polii reprezentării, ci sunt în mod egal deschise spre amândoi, ca și spre toate punctele intermediare. Ca manifestări concrete, DD și DI nu sunt nici transparente, nici opace, ci ambele la fel, să spunem așa, transpace: ambigue în legătura lor cu lumea (obiectul, originalul) până când sunt puse în corespondență cu aceasta datorită evidenței, a unei convenții sau (cazul cel mai dificil, dar și cel mai comun) pe baza probabilității ad hoc.” (Sternberg 1991: 80) Autonimia DD În teoria autonimiei, o secvență în DD are statutul de autonim, fapt care îi permite acesteia să funcționeze ca element nominal în toate pozițiile sintactice ale numelui, ca în exemplul: (264) ȘCOLĂRIȚA: Dar… cine te oprește, cum se zice? PROFESORUL: Qui vous en empêche? ȘCOLĂRIȚA: Hai să spunem de la început. […] Dă-mi voie, scumpa mea, să nu urmez pân' la sfârșitul lecției: ți-oi spune numai că din je vous aime în je vous adore, toți galbânii luați din sânul ispravnicului trecea în mânile verișorului, drept plată sârguinței sale. Prin asemine chipuri și eu, draga mea, am călătorit din pungă în pungă și am ajuns în sfârșit a fi proprietatea tânărului profesor de: je voudrais vous embrasser. (Istoria unui galbân, Alecsandri 2008: 62) unde secvențele redate în DD au rolul sintactic de subiect (cine te oprește), complement (din je vous aime în je vous ador) sau atribut (je voudrais vous embrasser). Activitatea metalingvistică a DD este indicată de ruptura sintactică și enunțiativă a acestuia față de contextul în care apare, ruptură care este una demonstrată. Un autonim nu implică faptul că redarea lui este textuală și fidelă enunțului originar, ci doar că, în contextul în care apare, el este menționat și nu întrebuințat. Chiar dacă citează textual enunțul, DD nu poate fi considerat totuși obiectiv, deoarece reproducerea unui enunț nu înseamnă niciodată restituirea integrală a actului enunțării; în plus, putem avea redate în DD enunțuri ale căror acte de enunțare sunt imaginare, viitoare, ipotetice sau negate. „În DD, enunțiatorul raportează un alt act de enunțare e; el utilizează propriile sale cuvinte în descrierea pe care o face enunțării acestuia (cine vorbește, cui, când, …?), adică în ceea numim segmentul de introducere, dar menționează cuvintele mesajului pe care îl raportează; modul semiotic al DD este prin urmare eterogen: standard în segmentul introductiv, el este autonim în partea «citată», adică arătată.” (Authier-Revuz 1992: 40, subl. aut.) În cadrul teoriei autonimiei DD se face așadar distincția dintre întrebuințare, care este utilizarea normală a limbajului (în sensul că limbajul referă la altceva decât la sine însuși) și menționare, asimilabilă metalimbajului: în cazul citărilor, limbajul este reflexiv, autonim. Menționarea este marcată oral prin pauză și/sau intonație, iar în scris prin mărci ale citării, dintre care cele mai obișnuite sunt ghilimelele. Segmentul marcat cu semnele citării este considerat un nume propriu; prin urmare, o citare nu este o descriere, ci o hieroglifă, în care sensul întregului nu depinde de sensul constituenților săi. Este evident că de multe ori este dificil să facem o distincție clară între menționare și întrebuințare, pentru că segmentul menționat este în același timp și întrebuințat (este cazul segmentelor încorporate, precum: Am înțeles că Ana „nu se poate deplasa”, unde fragmentul dintre ghilimele este o structură gramaticală și deci nu poate fi interpretat ca nume). În astfel de cazuri vorbim despre conotație autonimică. Conotația autonimică cumulează deci două semiotici: cea a întrebuințării și cea a mențiunii. Acest dublu proces este ierarhizat, semiotica întrebuințării fiind cea dominantă, în timp ce metalimbajul este închis în conotator. Depinde semantic DD de verbul declarativ care îl introduce? Dar, după cum remarcă Davidson, dacă citările sunt nume proprii fără structură internă și deci fără sens intern, aceasta înseamnă că nu poate fi creată o teorie a adevărului care să le acopere: „Un defect central al teoriei citării ca nume propriu este faptul că, deși consideră citările drept expresii bine formate ale limbajului, nu reușește să explice într-o manieră articulată modul în care fiecare expresie, dintr-o mulțime infinită de expresii de acest fel, poate capta o referință pe care să o datoreze propriei sale structuri.” (Davidson 2001: 85) Să considerăm exemplele: (265) Mă reped la vizeta deschisă. O țigară. Vreau o țigară. (Evadarea tăcută, Constante 2013: 165) (265a) Mă reped la vizeta deschisă și strig: „O țigară. Vreau o țigară.” Am putea spune că în (265a), DD este „legat” de discursul descriptiv al locutorului (el este asimilabil unui complement direct, guvernat de verbul declarativ), pe când în (265), DD este „liber”, deoarece nu apare un verb declarativ de care să depindă semantic și sintactic, relația cu discursul descriptiv fiind exclusiv una pragmatică, iar DD funcționând doar ca obiect de referință al descrierii. O astfel de analiză întâmpină însă anumite dificultăți, legate de eterogenitatea enunțiativă și semiotică a ansamblului format din contextul descriptiv și secvența citată. Pentru a rezolva această problemă, Ann Banfield susține ipoteza conform căreia complementul unui verb declarativ nu este în mod direct secvența citată (pusă, în mod convențional, între ghilimele), ci un pronume demonstrativ eliptic, care este element constitutiv al structurii de adâncime a frazei (adică ansamblul amintit mai sus). În acest fel, ceea ce apare ca asocierea dintre un verb declarativ și o citare este în realitate o sintagmă al cărei complement (el a spus asta) a fost șters în structura de suprafață, urmată de o citare (care este distinctă din punct de vedere sintactic). În acest fel, secvența citată nu se subordonează direct verbului declarativ și nu este integrată sintactic în cadrul descriptiv, ci reproduce (demonstrativ) obiectul de referință al unui termen indexical eliptic, singurul care este guvernat de verb. Acest lucru înseamnă că (265) și (265a) au o structură de adâncime identică sau, altfel spus, că toate citările directe sunt asimilate unor citări „libere”. Donald Davidson propune altă rezolvare pentru această problemă. El este unul dintre criticii teoriei citării ca descriere definită, căreia îi reproșează incapacitatea de a oferi o explicație modului în care o citare capătă un sens parcurgând drumul de la propria structură la referință. Dacă un segment în DD este considerat un nume propriu, acesta nu are o structură sintactică și deci nici o structură semantică. Davidson crede că o teorie coerentă a citării ar trebui să îndeplinească două condiții: „una dintre ele presupune ca teoria să ofere un rol semantic articulat pentru dispozitivele citării (mărcile citării sau echivalentele lor verbale), […] cealaltă condiție spune că teoria trebuie să explice sensul în care o citare ilustrează obiectul la care se referă.” (Davidson 2001: 89) El consideră că elementul guvernat de verbul declarativ care introduce o citare directă îl constituie mărcile citării (ghilimelele), cu care citarea este în mod obișnuit asociată în scris. Aceste mărci joacă rolul termenului eliptic asociat frazei descriptive care încorporează o citare directă „legată” (exemplul (265a)). „În teoria mea, pe care o putem numi teoria demonstrativă a citării, inscripția din interior nu referă la nimic și nici nu aparține unei expresii care ar face acest lucru. Singurele care referă aici sunt mărcile citării, iar acestea fac referință la o formă, arătând spre conținutul acesteia. În teoria demonstrativă, nici întreaga citare (mărcile citării și conținutul lor) și nici conținutul acesteia nu formează un termen singular, decât accidental. Termenul singular sunt mărcile citării, care pot fi citite ca «ocurența particulară a expresiei care apare aici». Sau, pentru a clarifica modul în care ilustrarea poate fi utilizată aici într-un mod propriu: «expresia cu forma ilustrată aici».” (ibid.: 90) Prin urmare, numai ghilimelele aparțin frazei descriptive, iar secvența citată (inscripția) este încorporată (ca un fel de apoziție) în calitate de unitate discursivă distinctă. Obiectul la care fac referință ghilimelele este enunțul originar, iar secvența citată este o ocurență a acestuia. Enunțul originar (discursul obiect) este reprodus (demonstrativ) în secvența citată (inscripția), iar dispozitivul prin care se realizează această demonstrație îl reprezintă mărcile citării (ghilimelele, caracterele cursive etc.). Referința demonstrativă (realizată de semnele citării) este o parte a enunțului, dar lucrul spre care aceasta trimite, adică inscripția, nu este. (Același lucru, argumentează Davidson, se întâmplă dacă spun „Astăzi am prins acest pește.”, unde nici mâna care arată, nici peștele nu fac parte din limbă.) Așadar, citarea este un dispozitiv de indicare a enunțurilor (sau a inscripțiilor), deci este un tip de indice. Clark și Gerrig, de a căror teorie suntem interesați mai jos, arată însă că indicarea este diferită de demonstrare, în măsura în care prima localizează obiectele, în timp ce a doua le ilustrează. Diferența esențială dintre cele două teorii constă în statutul segmentului care apare între semnele citării. Pentru Davidson, acest lucru este o inscripție, care „ilustrează” enunțul la care trimite (fără a spune însă și cum se întâmplă acest lucru); pentru Clark și Gerrig, acest segment are caracteristicile unui semn iconic și o modalitate specifică de funcționare. În același timp, există o diferență clară între teoria tradițională și structuralistă, pe de o parte, și teoria lui Davidson, pe de alta, din punctul de vedere al felului în care acestea înțeleg rolul semnelor citării. În viziunea tradițională, al cărei punct de pornire este Gramatica de la Port-Royal (1660) și Gramatica generală (1767) a lui Nicolas Beauzée, ghilimelele sunt semne grafice utilizate pentru supramarcarea DD (marcat deja prin linie de dialog, literă majusculă și două puncte) și pentru evidențierea acestuia ca modalitate de raportare diferită (enunțiativ și gramatical) de DI. DD apare astfel ca independent sintactic față de cuvântul declarativ care îl introduce, dependent semantic de acesta și evidențiat grafic prin mărci specifice. Pentru Davidson, în schimb, ghilimelele constituie un dispozitiv care poartă referința demonstrativă și care închid între ele inscripția, fapt care rupe legătura de sens între aceasta din urmă și verbul declarativ care semnalează citarea. Același lucru (inexistența legăturii semantice dintre citare și verb) se poate susține, din punctul de vedere al lui Davidson, și în privința DI, opinie pe care Emil Ionescu o comentează în felul următor: „The Earth moves. Galileo said that. […] Aceasta arată că sintaxa de suprafață leagă expresii care, din punct de vedere semantic, sunt independente: nu se poate stabili nicio legătură – în afara referinței contextuale a lui that – între demonstrativ și propoziția precedentă: semantic, așadar, propoziția e independentă de contextul indirect și e forțată să fie prezentă numai prin conexiunea sintactică.” (Ionescu 1997: 64) DD ca demonstrație Există două teorii ale citării care sunt de acord asupra naturii demonstrative a acesteia și care nu susțin ipoteza unei reprezentări verbatim a enunțului raportat. Ce le diferențiază este faptul că prima dintre ele, care aparține lui Sperber și Wilson, este o abordare a citării din perspectiva pragmaticii cognitive, pe când cea de-a doua, susținută de Clark și Gerrig, este o abordare a citării din punct de vedere senzorial și experențial. Sperber & Wilson fac diferența dintre interpretare și descriere și asimilează DD cu informațiile nondescriptive, fundamentate pe o relație de asemănare cu referentul, susținând că, „în condiții corespunzătoare, orice fenomen natural sau artificial din lume poate fi utilizat ca reprezentare a altor fenomene cu care se aseamănă în anumite privințe.” (Sperber și Wilson 1995: 227). Să presupunem, preluând un exemplu de la autorii citați, că Petre și Maria sunt clienții unei pensiuni franțuzești. După ce își încheie sejurul în Franța și părăsesc pensiunea, Petre constată că și-a rătăcit portofelul. Maria îl roagă telefonic pe proprietar, Jean, să caute portofelul în interiorul pensiunii; acesta se execută, dar neagă faptul că l-ar fi găsit. Între Petre și Maria (care se îndoiește de onestitatea lui Jean) are loc următorul dialog: Petre: Și ce a spus proprietarul pensiunii? Maria: Je l'ai cherché partout! (L-am căutat peste tot.) Sperber și Wilson observă că aici Maria nu comunică forma propozițională a enunțului său, ci îl utilizează deoarece este similar cu enunțul performat de Jean. Enunțul Mariei seamănă cu enunțul proprietarului pentru că este o ocurență particulară a aceluiași enunț tip, cu alte cuvinte este o citare directă. „O citare directă are o structură lingvistică, inclusiv o structură semantică, dar atunci când este utilizată pentru a o face manifestă, ea eșuează în ceea ce privește proprietatea comunicării verbale. Citările directe sunt cele mai evidente exemple de enunțuri utilizate pentru a reprezenta nu ceea ce ele descriu, ci lucrurile cu care ele seamănă.” (ibid.: 227-228, sub. n.) Dar cât de apropiate trebuie să fie formele propoziționale ale celor două reprezentări pentru ca una să funcționeze ca interpretare a celeilalte? Sperber și Wilson cred că, deși poate exista un grad minim de asemănare sub care nu este posibilă o utilizare interpretativă, nu trebuie să existe un grad maxim dincolo de care asemănarea să fie înlocuită cu identitatea, iar interpretarea cu reproducerea. „Identitatea este un caz limită al asemănării; reproducerea este un caz limită al interpretării.” (ibid.: 229) Clark și Gerrig ne oferă o descriere amănunțită a modului în care funcționează discursul direct din perspectiva unei teorii a citării ca demonstrație. Autorii consideră că, din perspectivă semiotică, segmentele în DD reprezintă o formă specială de limbaj, deoarece au toate caracteristicile iconilor. Conform discriminărilor operate de Pierce, există trei categorii de semne – simboluri, indici și iconi. În timp ce simbolurile sunt semne care trimit în mod convențional la obiectul pe care îl semnifică, indicii realizează această trimitere în mod direct (așa cum este cazul deicticelor – aici, acum, acesta etc. – care sunt simboluri utilizate indicial), iar iconii, în virtutea unei asemănări pe care o au cu referentul (onomatopeele, de exemplu, sunt semne iconice). Descrierea și demonstrația țin de două modalități de comunicare fundamental diferite. Descrierile au la bază convențiile descriptive ale limbajului și arbitrariul semnului lingvistic. Actele demonstrative, în schimb, nu țin în mod esențial de limbaj, de un ansamblu de convenții descriptive și prin urmare nu sunt în mod necesar de natură verbală. Un act demonstrativ imită, copiază, simulează obiectul la care face referire. El are la bază o asemănare activă, selectivă între semn și ceea ce acesta reprezintă. Clark și Gerrig își dezvoltă teoria pornind de la afirmația că DD este un tip de act demonstrativ (adică „ilustrativ, exemplificator”), având toate caracteristicile acestui tip de acte. Ei cred că actele demonstrative au următoarele proprietăți: 1. Un act demonstrativ este nonserios. Termenul este preluat din sociologie și a fost utilizat de Erving Goffman, care considera că acțiunile umane sunt de două tipuri, serioase și nonserioase. Dacă în primul tip actantul prezintă actul pe care îl realizează ca fiind serios, real, autentic, în celălalt el nu are intenția să fie luat în serios de către destinatar. Performarea unei narațiuni orale, a unei anecdote, tachineria, ironia, afirmațiile exagerate sau litotele sunt, de asemenea, acte nonserioase, dar numai secvențele în DD sunt în același timp și acte demonstrative. A reda o replică în DD înseamnă a demonstra ce a făcut o persoană atunci când a spus respectiva replică. Să considerăm următorul exemplu: (266) Din cauza spiritului său așezat, dl. Nicu Ganea era numit Drăgănescu. Drăgănescu era un bacal român din Iași. De aceea când intra dl. Nicu Ganea la „Junimea”, dl. Pogor uitându-se la dânsul striga: (266a) – Icre moi sunt? (266b) – Este, răspundeam noi. (Amintiri de la Junimea din Iași, Panu 2013: 124). În (266), are loc un scurt dialog între Vasile Pogor și un grup din care face parte și naratorul. În acest schimb de replici, Pogor joacă rolul unui client care intră în băcănie și se interesează de existența unui produs; ceilalți joacă rolul băcanului, care răspunde afirmativ la întrebare. Acest scurt dialog echivalează cu o formulă de salut prin care cei care veniseră să participe la o ședință a „Junimii” arată că iau act de intrarea în încăpere a lui Nicu Ganea. Motivul pentru care acesta din urmă era asociat cu un anumit băcan (al cărui nume îl purta doar în interiorul „Junimii”) îl aflăm din partea de narațiune care precedă dialogul. Replicile acestui schimb verbal sunt însoțite de gesturi, mimică și particularități ale vocii caracteristice: Pogor se uită la Nicu Ganea (probabil cu o mină interogativă) și strigă, cei care îi dau răspunsul intră în joc și exprimă mândria unui proprietar de băcănie bine aprovizionată. 2. Segmentele (266a) și (266b) sunt nonserioase, dar ele apar într-o succesiune de replici care contează ca acte performate serios (replicile conversației anterioare intrării lui Nicu Ganea în încăpere și cele ale conversației care îi urmează), așa cum gesturile, mimica, tonul și timbrul vocilor celor implicați în schimbul verbal din (266), nonserioase, apar într-o succesiune de acte serioase, care constituie contextul acestora. Un act demonstrativ are întotdeauna nevoie de elemente (mărci de început și de final, de exemplu), care să îl diferențieze de contextul serios în care apare. De exemplu, enunțurile în DD au elemente specifice de marcare (pentru performarea orală: o intonație diferită de cea a contextului, un ritm diferit al vorbirii, îngroșarea sau subțierea vocii etc.; pentru scris: utilizarea ghilimelelor, a cursivelor, a liniei de dialog etc.). De asemenea, (266a) și (266b) se disting de context și pentru că au, în interiorul schimbului verbal, o valoare diferită de cea a unei întrebări reale și a unui răspuns real (adică serioase). 3. Enunțul (266a) citează replica unui client al băcăniei, iar (266b) citează replica băcanului, dar scopul lor poate fi, de pildă, acela de a sintetiza și identifica rapid un tip de discurs, care poate fi atribuit unui terț sau lui Nicu Ganea (asociat cu Drăgănescu). La rândul lui, C. Negruzzi poate cita modul în care grupul l-a „citat” pe Ganea, iar Panu modul în care Negruzzi a citat grupul („noi”). Cu alte cuvinte, un act demonstrativ poate fi recursiv. 4. Intenția lui Pogor și a celor care îi dau replica în acest dialog este aceea de a semnala apariția lui Ganea prin punerea în scenă a două personaje ușor de recunoscut printr-un anumit tip de discurs. Pentru a arăta faptul că ia act de sosirea lui „Drăgănescu” la „Junimea”, Pogor poate să observe cu glas tare că acesta pare îngrijorat, probabil pentru că i s-a terminat provizia de icre moi etc., comentarii pe care ceilalți le pot îmbogăți prin observații asemănătoare, caz în care aceștia ar performa un discurs descriptiv, sau se poate servi de replicile din (266) ori de altele asemănătoare, caz în care performează un discurs demonstrativ. Un discurs demonstrativ poate fi o parte componentă a unui discurs descriptiv sau îl poate concura, apărând în paralel cu acesta. Cele două tipuri de discurs diferă însă fundamental unul de celălalt, așa cum ambele diferă de un discurs indicial. 5. Diferența principală constă în faptul că un act demonstrativ își ilustrează referentul, nu îl descrie. Enunțurile (266a) și (266b) nu țin locul persoanelor la care fac trimitere, nu le denotă și nu le simbolizează, ci le exemplifică. Ele diferă de cele două aserțiuni de la începutul fragmentului – „Din cauza spiritului său așezat, dl. Nicu Ganea era numit Drăgănescu. Drăgănescu era un bacal român din Iași.” – care formează o descriere. 6. Există însă și alte puncte în care cele două tipuri de discursuri se separă. Unul dintre criteriile utilizate pentru a diferenția demonstrațiile de descrieri este cel sintactic; astfel, demonstrațiile sunt sisteme de simboluri nearticulate, asemănătoare cu reprezentările picturale sau sculpturale, în timp ce descrierile utilizează sisteme de simboluri articulate, cum ar fi cuvintele și propozițiile distincte ale unei limbi. Alt criteriu de discriminare îl constituie modul în care sunt decodificate mesajele demonstrative față de cele descriptive; astfel, numai pe primele receptorul le interpretează (cel puțin parțial) prin experiență perceptuală directă, pe când celelalte necesită procese ce utilizează sisteme de argumentare și deducții (de exemplu, presupoziții și implicaturi). Astfel, partea descriptivă din (266) indică motivul pentru care Ganea era numit Drăgănescu și îl identifică pe acesta în persoana unui băcan din Iași; ambele justifică apariția replicilor (266a) și (266b). Modul în care este alcătuită explicația diferă esențial de modul în care funcționează replicile. La fel ca discursul descriptiv, însă, un discurs demonstrativ poate avea ca referință evenimente, stări, procese sau obiecte. Replicile din (266) pot să refere, de pildă, la un mod de gândire, la un tip de discurs sau la un tip de persoană. 7. În mod obișnuit, actele demonstrative își ilustrează referenții utilizând un punct de observare (engl. vantage point) marcat de apariția deicticelor eu, aici, acum din perspectiva cărora sunt alese expresiile lingvistice. În demonstrarea acțiunilor unei persoane, demonstratorul joacă rolul acesteia, iar destinatarii iau act de respectivele acțiuni ca și cum ele ar fi îndeplinite de acea persoană. 8. Actele demonstrative sunt selective în privința modului în care își ilustrează referenții. Acest lucru are legătură cu cele patru tipuri de elemente constitutive ale unui act demonstrativ: - elemente ilustrative: numai anumite elemente ale demonstrației au intenția de a ilustra caracteristici ale referentului – acelea care disting referentul vizat de alți referenți. Replicile din (266) sunt utilizate ca enunțuri-tip pentru anumite moduri de gândire, anumite discursuri, anumite tipuri umane; de exemplu, ilustrativ este dezacordul gramatical din (266b): „Este (icre moi)”; - elemente de sprijin: alte elemente ale unui act demonstrativ nu au în sine rol ilustrativ, dar sunt necesare ca suport în performarea elementelor ilustrative. De exemplu, (266a) este performat cu voce ridicată (Pogor strigă), iar răspunsul, (266b), este emis probabil în același mod; - elemente de comentare: anumite elemente ale actului au rolul de comentare a ceea ce este demonstrat. De exemplu, enunțarea lui (266a) poate fi subliniată de ridicarea sprâncenelor și a bărbiei, semne care însoțesc de obicei o interogație, iar a lui (266b), de înclinarea capului ca semn afirmativ; - elemente incidentale: sunt elemente întâmplătoare, neesențiale pentru scopul actului demonstrativ (de exemplu, faptul că răspunsul din (266b) este dat de un grup, și nu de către o singură persoană). 9. Nu este suficient însă ca demonstratorul să știe care dintre aspectele actului său țin de componenta ilustrativă, de sprijin sau de comentariu a acestuia; este necesar, de asemenea, ca și destinatarul actului să poată face aceste diferențieri. Modul în care demonstratorul codifică, iar destinatarul său decodifică un act demonstrativ este guvernat de următoarele principii: a. principiul decuplării. Intenția demonstratorului este ca destinatarul său să recunoască diferitele elemente ale actului său demonstrativ ca fiind ilustrative, de sprijin sau de comentare. Demonstratorul are de rezolvat o problemă practică: cum să decupleze diferitele elemente unele de celelalte; această decuplare este o cerință necesară în performarea oricărui act demonstrativ. Elementele ilustrative ale unui act demonstrativ au un statut privilegiat, ele formează aspectul caracteristic al demonstrării; b. principiul preferinței. Intenția demonstratorului este ca anumite elemente ilustrative să formeze aspectul caracteristic al demonstrării; c. principiul selectivității. Intenția demonstratorului este ca demonstrarea sa să înfățișeze numai anumite elemente ale referenților. Ultimele două principii sunt fețele aceleiași monede. Conform principiului decuplării, intenția lui Pogor este ca Nicu Ganea sau un terț (destinatarul demonstrației) să sesizeze diferența de calitate dintre elementele ilustrative, de sprijin și de comentare. Conform principiului preferinței, intenția celor care îi dau replica lui Pogor este ca destinatarul să înțeleagă faptul că în (266b) partea principală a demonstrației o formează doar răspunsul afirmativ și dezacordul gramatical. Iar conform principiului selectivității, intenția acelora este de a ilustra numai două aspecte din posibila performanță a lui „Drăgănescu” – răspunsul afirmativ și dezacordul gramatical. Doar o anumită parte a actelor demonstrative din (266) este ilustrativă, iar acestea ilustrează numai anumite aspecte ale clientului și băcanului. Pogor și colegii lui nu își propun să reproducă verbatim enunțurile sursă. Punctul principal al demonstrației este ca destinatarul să recunoască aceste aspecte. Un enunț în DD poate fi perceput din două puncte de vedere. Din perspectivă externă, el este un segment nominal încorporat într-un discurs descriptiv (adică într-o performare lingvistică serioasă), prin care demonstratorul face referire la un anumit eveniment. Din perspectivă internă, replicile în DD din (266) raportează enunțuri diferite, utilizate de către un personaj pentru a pune o întrebare și de celălalt pentru a oferi un răspuns, iar acțiunea de redare în DD este, în sine, nonserioasă. O particularitate esențială a unei citări încorporate este faptul că structura sa externă este în mod obișnuit independentă de structura sa internă. Faptul că Pogor imită un anumit enunț nu interferează cu faptul că el utilizează demonstrația ca segment nominal. Aceeași structură internă poate fi încorporată în mai multe structuri externe și invers. Lucrurile care pot fi demonstrate pot fi generice (engl. types) sau particulare (engl. tokens); este și cazul citărilor. Multe segmente citate în DD au referenți particulari; de multe ori, însă, citările trimit la tipuri. Dar care este, mai exact, relația dintre reprezentarea enunțurilor particulare și cea a enunțurilor generice? Putem vorbi despre două tipuri de reprezentări sau despre una singură? DD, între mimetism și tipizare Pornind de la distincția dintre enunțurile token (ocurențele individuale ale unui anumit enunț) și enunțurile type (clasa alcătuită din respectivele ocurențe, caracterizate prin trăsături comune), Monika Fludernik crede că în operele literare putem vorbi despre DD și DIL în termeni de reprezentare, concept din care ar trebui eliminate nuanțele de mimetic și de reproducere, păstrând doar sensul de evocare a unui obiect lingvistic. Autoarea citată profită de discuția în jurul celor mai adecvați termeni în care pot fi indicate și descrise DD și DIL, pentru a încerca să scoată în evidență relațiile care există între mimesis (creare prin imitare) și typification (creare prin tipizare). În timp ce crearea mimetică are un caracter iconic și mizează pe diferența dintre lucrurile asemănătoare (sau pe asemănarea dintre lucrurile diferite), așadar pe relația dintre semnificanți, crearea prin tipizare privește adecvarea la un tip și implică o relație între semnificant și semnificat. „Cu toate acestea, în măsura în care procesul semnificării este susținut metonimic de asemănarea externă incidentală, imitația deservește un important efect de intensificare, pentru a facilita evocarea semnificatului reprezentațional. Asemănarea tipică și asemănarea mimetică sunt prin urmare aspecte complementare – sau ar trebui să spun suplimentare? – ale reprezentării discursului, care nu pot fi identificate intrinsec și nici conectate în mod necesar, tot așa cum nimeni nu le poate opune într-o dihotomie și nici nu le poate localiza la extremitățile unei scale. Ele sunt situate, într-adevăr, la niveluri diferite, și totuși pot fi îmbinate sau separate în practica textuală. Cel mai remarcabil este faptul că un efect reprezentațional poate fi obținut atât printr-o expresie complet nouă, care are în comun cu enunțul originar doar semnificatul său, cât și printr-o recreare aproape verbatim a originalului, care mizează pe maximum de «autenticitate»”. (Fludernik 2005: 17, subl. aut.) Mimetismul unei anumite reprezentări constituie deci un efect, o iluzie de autenticitate, iar fondul lui, adică elementele pe care le împărtăștește cu „originalul”, poate fi redus la minimum. Reprezentarea mimetică este o creație în care important este efectul mimetic, realizat cu mijloacele unui material mimetic tipizat. Acest material constă, în cazul DD, din trăsăturile expresive pe care le întâlnim în tokens, trăsături care au fost abstrase și tipizate, devenind în acest fel mărci de recunoaștere a DD. Toate aceste aspecte lexicale și gramaticale sunt tipice pentru DD, tipicitatea lor fiind consecința frecvenței cu care ele apar în DD și a capacității lor de a se adapta la diferite contexte; aceasta înseamnă că naratorul dispune de ele pentru a le utiliza ca semnale ale reprezentării mimetice atât în DD, cât și în DIL. „Prin urmare, nu numai că tipicitatea poate să se acomodeze substanței mimetice, dar mimetismul însuși nu poate fi despărțit de tipicitate. Orice reproducere este în mod inerent tipizată, iar mimetismul acesteia trebuie să fie creat prin mijloacele unui efect ficțional.” (ibid.: 17) Tipizarea presupune ștergerea elementelor accidentale, individuale, ale ocurențelor în DD și transformarea acestora în enunțuri tip: ceea ce un individ spune într-o anumită situație devine ceea ce oricine poate spune în situația respectivă. Tipizarea tinde către o formă standard și putem vorbi, în acest sens, despre o tipizare anti-mimetică, tot așa cum ocurența unor trăsături expresive, care produc efectul mimetic al unei voci individuale (dar din care au fost eliminate accidentele proprii ocurențelor particulare) ne permit să vorbim despre un mimetism tipizat. Autoarea ajunge astfel la concluzia că „ […] discursul raportat constituie o ficțiune pe care limbajul o fabrică în conformitate cu cerințele strategice ale discursului, indiferent dacă aceste cerințe sunt concizia, causticitatea, vigoarea, verisimilitudinea, exagerarea, supracaracterizarea ironică sau, pur și simplu, reprezentarea fidelă.” (ibid.: 20) Faptul că în următoarele două exemple sunt reprezentate tipuri este subliniat de imperfectul verbului declarativ din (267) și de termenul „propagandă” din (268), față de care citatul este o ilustrare tipizată: (267) „Rolul conducătorului în asemenea ocazie semăna cu acela al preotului pe lângă condamnatul la ghilotină, cu câteva minute înainte de execuție. În adevăr, încurajatorul, înainte de a părăsi pe conferențiar, scoțând ceasornicul, zicea: – Ei, acum te las, peste trei minute te așteptăm, n-ai să ai emoții, nu-i așa?” (Amintiri de la Junimea din Iași, Panu 2013: 38) (268) O propagandă teribilă începu: „De acum muntenii au să ne înghită, avem să ajungem robi muntenilor, ne trebuie un domn al nostru.” (ibid.: 42-43) Modul în care naratorul alege să utilizeze sau nu mijloacele recognoscibile ale DD apare ca subordonat efectului pe care dorește să îl obțină; astfel, prezența trăsăturilor expresive din replica în DD din (267) servește încărcăturii ironice a acesteia, obținută prin contrastul dintre tensiunea discursului naratorial care prefațează DD și replica directă, marcată de lejeritatea exprimării; în mod asemănător, replica din (268) are doar rolul de a ilustra printr-un DD propaganda despre care vorbește discursul naratorial, iar orice alte trăsături expresive (particularitățile dialectale, de exemplu, pentru că replica aparține unor moldoveni) sunt considerate inutile și eliminate. DD cu că DD este o specie a DR, fenomen care acoperă toate modalitățile prin care un discurs redă/reprezintă un discurs diferit. DD, DDL, DI, DIL, DN etc. sunt moduri de reproducere a unui discurs și se raportează nu unele la celelalte, ci fiecare la discursul pe care (pretind că) îl reproduc. O viziune asupra formelor DR în care operant este exclusiv criteriul semantico-sintactic oferă însă o rețetă de creare a acestor modalități de redare/reprezentare a spuselor în care numai DD se revendică de la un (pretins) discurs originar, iar toate celelalte decurg din acesta: DI din DD, DD legat din DD propriu-zis, DI intonat direct și DIL dintr-un amestec de DD și DI. Acest mod de a vedea lucrurile arată voința gramaticii tradiționale de a se plasa strict în cadrul limbii (înțeleasă în sens saussurian) și de a oferi DR o explicație din interiorul sistemului lingvistic. Limitându-și domeniul de aplicabilitate al teoriei la sistemul lingvistic (langue), gramatica tradițională încearcă să elimine posibilitatea de a explica modalitățile DR prin parole. Pentru că acest lucru este iluzoriu, se admite o identitate între DD și Do (de unde ambiguitatea primului), după care toate celelalte forme de raportare decurg firesc din DD. Caracteristica stilurilor primare este posibilitatea descrierii acestora prin opoziții binare. Astfel, DD este independent sintactic față de verbul declarativ, în timp ce DI este dependent sintactic de acesta, DD utilizează deictice, în timp ce DI utilizează anaforice, DD reproduce exact discursul la care face trimitere, în timp ce DI îl redă sintetic. Același sistem de opoziții permite explicarea discursului direct legat (DDl), a discursului indirect intonat direct, a discursului indirect mimetic sau construit fără conjuncție ori a discursului indirect liber ca modalități de raportare obținute printr-un amestec de particularități aparținând stilurilor primare (și prin raportare la care acestea din urmă ar fi derivate sau mixte). Pentru Jacquier, de exemplu, DIL atestă „un fel de contaminare între discursul direct și discursul indirect” (Jacquier 1944: 7), literară și deliberată, pe când DDl ar fi expresia unei mișcări inverse, venite dinspre DI spre DD; un fenomen popular și involuntar: (269) mă-ntreba că „ĉe vrei să faĉ?” „am umfrate-acolo/vreau să-i scriu”// (TDM I: 14) (270) a dala fraț/la ăilanț/mai are doi fraț/și trei surori/că „să dau lu florea”/că „să dau lu onică”/că „să dau veti”/că „să dau iliŋcăi”/că „să dau mitruți”/ (TDM I: 210) Dacă DDl arată, ca fapt sincronic, „intenția de a lega în mod explicit de propria povestire spusele unui terț raportate direct” (Jacquier 1944: 8), istoric, el „are sarcina de a marca, în cadrul fiecărei limbi, faza trecerii de la parataxă la hipotaxă.” (ibid.: 13). DDl ar fi deci începutul procesului de trecere de la un stil imitativ (cel direct) la un stil prelucrat (cel indirect), iar apariția conjuncției este primul semn al acestei schimbări, marca indubitabilă a diferenței. Pe scurt, DDl este o formă mixtă în măsura în care este o formă de tranziție. După Spitzer, însă, DDl ar proveni din discursuri indirecte, cu elipsa verbului: I. Nu vin cu voi ! Merg singur. (Do) II. Zice că nu (vine). (DI) III. Zice că nu. „Merg singur.” (discurs mixt: DI + DD) IV. Zice că „nu, merg singur”. (DDl) fiind, așadar, un caz particular de discurs hibrid, în care putem decela diacronic o parte de DI care a fost atrasă în spațiul DD; cu alte cuvinte, ceea ce este indirect în DDl nu se reduce la prezența conjuncției subordonatoare. Analizând exemple din franceza medievală, dar și din discursul jurnalist din media actuale (franceză și spaniolă), Bruña-Cuevas ajunge la concluzia că în franceza medievală stilul direct precedat de că nu poate fi interpretat ca exemplu de insuficientă diferențiere între DD și DI, fiind, de fapt, „o formă plină și omogenă a discursului direct”, în timp ce „limbile romanice moderne actuale prezintă acest fenomen, și nu sub o formă anchilozată, ci sub una complet dezvoltată și vie” (Bruña-Cuevas 1996: 36, 48). Autorul citat consideră că această formă este un tip aparte de raportare a spuselor în mod direct, care nu împarte nimic cu DI, și că dependența sintactică nu este un criteriu suficient și nici unul necesar pentru distingerea între DD și DI, din moment ce DD poate apărea în propoziții independente, în principală sau în subordonată, cu alte cuvinte sub o formă sintactică sau alta, fără ca vreuna să îi fie definitorie. Bruña-Cuevas crede că „nici dependența sintactică față de un verb de prefațare nu este caracteristica principală a redării indirecte, după cum nici independența sintactică nu este trăsătura principală a redării directe” (ibid.: 31), susținându-și afirmația cu faptul că există limbi în care atât DI, cât și DD apar precedate de conjuncție subordonatoare, fără ca aceasta să împiedice posibilitatea de a distinge între cele două moduri de raportare. Utilizarea DDl în proza cultă arată faptul că acest procedeu de redare nu este numai un fenomen popular și involuntar, apariția lui putând fi motivată uneori de restricțiile de construcție impuse de termenul regent – cum este cazul termenului declarativ amenințare din (271) – și de dorința naratorului de a oferi o mostră de citare directă. (271) Răposatul Alexandru Papadopol-Calimah mi-a povestit că, punând în ordine hârtiile ramase de la Conache, a dat peste o scrisoare adresată de Alexandru Moruzi, în vremea celei a doua a lui domnii, lui Conache, în care îl certa rău pentru purtările lui față de răzăși și sfârșea scrisoarea cu amenințarea că, dacă nu se va lăsa de asemene purtări, „rău te-am bătut cu buzduganul la 1793, dar mai rău te voi bate astăzi”. (Amintiri, Rosetti 2013: 113) DDl poate fi privit așadar ca formă omogenă atât discursiv (DD și DI pot actualiza, fiecare dintre ele, ipostaze cu conjuncție și ipostaze fără conjuncție; de aici și numele de SDq, stil direct cu que), cât și enunțiativ: DDl nu atestă un amestec al termenilor indiciali; el conține, așa cum o poate face doar DD, seria eu-aici-acum, spre deosebire de DI (el-acolo-atunci) și DIL (el-aici-acum). În plus, că aflat înaintea unei secvențe în DD nu ar trebui interpretat în mod necesar drept conjuncție subordonatoare prin care se manifestă DDl; uneori, în limba populară, că poate să fie un element de marcare a discordanței. Discordanciels (Rosier 1999: 152-157) sunt elemente cu rol de marcare a eterogenității discursive. În (272) și (273), verbul a zice lipsește (iar absența lui este simptomatică, deoarece de obicei limba populară abuzează de acesta), iar că nu funcționează ca relator, ci doar ca semn al trecerii de la discursul cadru la discursul raportat, marcând o eterogenitate atributivă și una a punctelor de vedere. Pentru că raportorul citează și, în același timp, comentează prin intonație și prin că secvența citată, cazurile despre care vorbim ilustrează conotația autonimică: (272) „nu/că lasă/că nu ie nimica/că dacă…naști/copĥilu ie bun//că dacă să faĉe mare ie bun șî iel dă sărviit/ba d-umpuor/ba d-o vacă/ba d-o capră”// (TDM I: 330) (273) „asta ie pentru mine bre omule//dacă nu-mconvine mie”// că are dărac/căare cutare/c-are…// „da/fi-ț-ar dăracu-al [!] ĉoarelor să-ț fii-az” [!]// aiiĉa…căare una șapte pogoanedă pămînt// „lasă mă/c-o cunosc ieu dă cînd am plecad”/ (TDM I: 363) Procedeul este un mijloc de prezentare a unui discurs și a unui punct de vedere diferite de ale raportorului; acesta poate să adopte respectivul punct de vedere, ca în (272), sau să se distanțeze de opiniile locutorului raportat, ca în (273). În același timp, exemplele citate reprezintă o modalitate de inducere a dialogului cu interlocutorul raportorului. Raportorul nu reproduce pur și simplu niște spuse, ci are față de acestea o atitudine pe care o sugerează interlocutorului său, căruia îi solicită implicit participarea (ca și în cazul DIID, care are uneori același rol). *** O altă serie de probleme o constituie posibilitatea echivalării DD cu alte modalități de redare sau de reprezentare (diegesis dia mimeseos platoniciană, oratio recta latină și cu le discours rapporté genettian). Este DD echivalent cu diegesis dia mimeseos? Platon distinge în Republica trei moduri în care poate avea loc narația (diegesis): haple diegesis (narația simplă, procedeu nonmimetic), diegesis dia mimeseos (narația prin imitație, procedeu mimetic) și diegesis di’ amphoteron (narația compusă, care combină cele două tipuri menționate anterior). Homer, bunăoară, poate alege istorisirea simplă, vorbind „în numele lui propriu” și necăutând „să ne facă să credem că vreun altul decât el însuși ar vorbi” sau poate vorbi prin intermediul personajelor sale. Platon ne oferă aici un model de istorisire prin imitație, exemplificând cu acest pasaj din Iliada, în care vorbește preotul Chryses: (274) „O, voi Atrizi, și toți ceilalți Ahei cu frumoase pulpare, Deie-vă zeii cei mari, în Olymp cu măiastre palaturi, Ca să luați a lui Priam cetate și acas’ să vă-ntoarceți! Dară copila iubită mi-o dați pentru-aceste odoare, Teamă având de feciorul lui Zeus, Arcașul Apollon!” (Iliada, Homer 2012: 6) Platon arată că nu ar fi existat imitație dacă Homer ar fi spus despre preotul Chryses următoarele: (275) Invocându-i pe zei ca aceștia să le dea aheilor pe mână Troia și să-i mântuie, Chryses s-a rugat de regi să-i slobozească fiica, primind darurile și fiind cu frică de zeul Apollon. Poetul are, așadar, la dispoziție două modalități de reprezentare: una în care își lasă personajele să vorbească liber, ca în (274), ceea ce echivalează cu o transmitere indirectă a informațiilor (pentru că se realizează prin intermediul personajului), iar cealaltă, în care alege să vorbească în numele lui propriu, ca în (275), fapt care echivalează cu o transmitere directă a conținutului. Am putea adăuga faptul că în (275) diferite procedee de reprezentare a spuselor se amestecă cu narațiunea. Prin urmare, dacă în acest moment înțelegem destul de clar ce este o reprezentare mimetică, pare mai complicat de spus ce este diegeza, pe care am putea, deocamdată, să o definim doar prin opoziție cu reprezentarea mimetică și să spunem că este orice altceva decât aceasta. Platon nu își propune deci să realizeze o clasificare exhaustivă a procedeelor narative, ci doar să sublinieze faptul că utilizarea procedeului mimetic creează un fel de personalitate multiplă, fiind prin urmare un mod periculos de imaginație narativă, atât pentru psihicul naratorului, cât și pentru cel al ascultătorului. Este DD echivalent cu oratio recta? În Despre invențiune, Cicero arată că narațiunea (adică „expunerea unor fapte reale sau considerate ca atare”) este de trei feluri: -prima cuprinde cauza și temeiul dezbaterii; -a doua cuprinde digresiunea; -a treia este neobișnuită în cauzele civile și se scrie de plăcere. Aceasta din urmă se poate ocupa de fapte sau de persoane; cea care se ocupă de fapte are trei specii: a. legenda (care narează fapte ce nu sunt nici reale, nici verosimile); b. istoria (fapte reale, dar vechi) și c. ipoteza (fapte imaginate, dar verosimile), iar cea care se ocupă de persoane „este de așa natură că în ea, o dată cu faptele însele, poți cunoaște și felul de a vorbi și caracterul persoanelor” (Cicero 1973: 79) Discutând figurile retorice, Quintilian consideră că prosopopeea este „figura cea mai puternică pentru a face să strălucească amplificarea” (Quintilian 1974: 29); prin aceasta: 1. „redăm convorbirile noastre cu alții și ale altora între ei, de așa manieră încât să fie plauzibile” sau 2. „dezvăluim gândurile adversarilor, prezentându-i ca și cum ar discuta cu ei înșiși”; în sfârșit, 3. „este admis chiar să coborâm zeii pe pământ, să evocăm morții; orașele, chiar și popoarele capătă glas în prosopopee” (ibid.: 29). Deși Quintilian nu o spune explicit, aceste trei posibilități de realizare a prosopopeei sunt corespondentele mimetice ale celor trei specii de narațiune care are în vedere faptele, despre care vorbea Cicero: prima dintre ele, fiind reală și verosimilă, este istorie, a doua, imaginară, dar verosimilă, ține de domeniul ipotezei, iar a treia, nefiind nici reală, nici verosimilă, aparține legendei. Prosopopeea (sau personificarea) este o figură retorică prin care se realizează oratio recta, termenul prin care gramaticii latini numeau una dintre modalitățile de redare a spuselor, cealaltă – cu care oratio recta forma un cuplu în opoziție – fiind oratio obliqua. Ne putem întreba, însă, dacă prosopopeea este singura formă de realizare pentru oratio recta, dacă îi acoperă în întregime posibilitățile, întrebare care presupune definirea termenului de oratio recta. Ca și modalitatea cu care se află în opoziție (oratio obliqua), aceasta este definită diferit, după natura criteriilor utilizate. Pentru aceasta, putem apela la două dintre cele mai cunoscute gramatici ale limbii latine scrise de autori români. Astfel, în Gramatica limbii latine semnată de Barbu și Vasilescu, aceștia utilizează un criteriu gnoseologic (subiectiv vs. obiectiv) pentru a distinge între cele două moduri de reprezentare. Comentând pasajul (276) Gallia est omnis divisa in partes tres, quarum unam incolunt Belgae, aliam Aquitani, tertiam qui ipsorum lingua Celtae, nostra Galli appellantur („Galia toată este împărțită în trei, dintre care pe una o locuiesc belgii, pe a doua aquitanii, iar pe a treia cei care își spun celți și pe care noi îi numim gali.”) autorii consideră că el este în oratio recta, pentru că informațiile nu reprezintă punctul de vedere al unui anumit individ, ci sunt prezentate de Caesar „cu certitudine, ca o realitate obiectivă” (Barbu și Vasilescu 1969: 293; subl. n.). Platon ar fi utilizat însă întregul pasaj citat pentru a ilustra o reprezentare diegetică – ca în (275) – și nu una mimetică. Utilizând criteriul amintit, exemplele (274) și (276) ar fi însă în oratio recta, fiind reprezentări obiective ale unor pachete de informații, pe când (275) ar fi un amestec de obiectivitate și de subiectivitate (subiectivitatea fiind marca distinctivă pentru oratio obliqua). Exemplele de mai sus ne arată nu doar limitele prosopopeei în interiorul formelor de oratio recta sau faptul că oratio recta și reprezentările mimetice nu se suprapun perfect, ci și că încercările de echivalare a acestor concepte sunt în mare măsură lipsite de relevanță și supuse eșecului. Pe de altă parte, în Gramatica limbii latine a lui Bujor și Chiriac, criteriul este unul sintactic: nondependență vs. dependență de un verb: oratio recta este definită ca „reproducerea vorbelor cuiva în forma în care au fost pronunțate” (prin urmare, (276) ar fi în oratio recta doar dacă ar putea fi indicate, pentru acesta, un proces de enunțare și un locutor), iar oratio obliqua ca „reproducerea vorbelor cuiva, făcându-le să depindă de un verb sau de o expresie declarandi ori sentiendi” (Bujor și Chiriac: 295). Aplicând acest criteriu, (274) este în mod evident în oratio recta (întregul discurs al lui Chryses este prefațat, în textul original, de o formă a verbului λίσσομαι „a ruga, a implora”), (275) este în oratio obliqua, în timp ce (276) nu poate fi încadrat în niciuna dintre cele două. Pentru a complica lucrurile, oratio obliqua despre care vorbim este varianta stricto sensu, existând și una în sens larg, care acoperă toate cazurile în care, prin folosirea conjunctivului acolo unde este așteptat indicativul, și fără a face dependentă propoziția de un verbum dicendi, se arată că punctul de vedere exprimat în propoziție aparține altcuiva decât autorului. De exemplu, în (277) Supplicatio decreta est, quod Italiam bello liberassem. („Senatul a decretat o ceremonie, fiindcă am scăpat Italia de război.”) Barbu și Vasilescu (din care am preluat exemplul) observă că „faptul este real, dar Cicero are interes să nu accentueze el realitatea faptei sale, ci să arate că senatul gândea așa.” (Barbu și Vasilescu 1969: 293) Sau, folosind terminologia lui Nølke, pdv exprimat de enunțul subliniat este atribuit de locutorul textual, L, locutorului frastic, l, chiar dacă și L este de acord cu acest pdv. Rămâne însă întrebarea în ce măsură putem utiliza subordonarea față de un verb (sau absența acesteia) drept criteriu de definire pentru oratio recta/oratio obliqua, în condițiile în care un astfel de verb nu apare în frază. Pare, prin urmare, că este mai util să folosim o combinație a criteriilor propuse de autorii despre care vorbim. Criteriul sintactic, al dependenței față de un verb care semnalează o enunțare și produsul acesteia, pe care locutorul raportor urmează să îl redea, este însă unul modern. Autorii Gramaticii de la Port-Royal (1660), de exemplu, opun raportarea directă a spuselor cuiva celei indirecte, urmărind modul în care se actualizează în franceză aceste universalii: „Utilizăm această manieră de a lega propozițiile printr-un infinitiv, sau prin conjuncțiile quod și que, în primul rând atunci când redăm discursul unui terț […] și în mod obișnuit nu voi realiza această redare în următorii termeni: regele mi-a spus, vă voi da această însărcinare, lăsând separate cele două propoziții, una aparținându-mi mie, iar cealaltă regelui, ci le voi lega prin intermediul unui că: Regele mi-a spus că îmi va da o însărcinare. Și deoarece acum și această din urmă propoziție îmi aparține, voi înlocui persoana întâi, voi da, prin persoana a treia, va da, iar pronumele vă, prin care regele care vorbește mă numește, prin pronumele eu, care trimite la mine, cel care vorbesc.” (apud Rosier 1999: 26). Același criteriu este utilizat de Nicolas Beauzée în lucrarea sa Grammaire générale (1767), unde inventează regulile de marcare a discursului direct: „Acest discurs joacă rolul de complement al propoziției care l-a anunțat și ar fi o inconsecvență să le separăm printr-un punct simplu, semn care ar marca independența totală a acestuia; cu toate acestea, el se distinge clar de propoziția care îl introduce, pentru că nu aparține celui care îl raportează (sau nu aparține decât din punct de vedere istoric); într-adevăr, el începe cu o majusculă. Prin urmare, este rezonabil să separăm discursul direct de propoziția care îl anunță printr-un semn de punctuație situat, ca putere, imediat după punct, adică prin două puncte. […] Pentru o distingere mai accentuată, vom pune și ghilimele la începutul fiecărui rând al textului în discurs direct, unde utilizarea lor are un caracter diferit.” (apud Rosier 1999: 28-29; subl. n.). Putem încerca în acest moment să realizăm o corespondență între reprezentarea mimetică despre care vorbește Platon, oratio recta din limba latină și discursul direct teoretizat de gramaticile franceze din sec. XVII și XVIII. Conceptul de mimesis este utilizat de Platon în expunerea a trei teorii diferite, care interferează: o teorie a adevărului, o teorie a politicii și o teorie a eticii. Sunt tot atâtea motive pentru care nu putem identifica DD modern cu o expunere imitativă. La acestea se mai adaugă unul: reprezentarea mimetică a unui discurs era pentru antici o puternică marcă a ficționalității, iar caracterul indirect al unui discurs reprezentat (indirect, deoarece autorul își folosea personajul ca intermediar) putea fi augmentat prin recursivitate (poetul redă spusele lui X, care redă spusele lui Y, care redă spusele lui Z). DD, așa cum este înțeles acesta de către moderni, se suprapune cu redarea mimetică a spuselor doar în măsura în care este, el însuși, o modalitate de reprezentare artistică și apare ca procedeu în opere dramatice sau narative; în alte utilizări (de exemplu, în redarea cotidiană a spuselor unui terț, în stenografierea depozițiilor martorilor la un proces, în transcrierea replicilor din dialogurile produse prin transcrierea unor înregistrări, rezultate, la rândul lor, în urma unor interviuri, anchete jurnalistice, etnografice, dialectale etc.), el este considerat o marcă a realității, a adevărului. Oratio recta era o modalitate de transmitere a informațiilor (inclusiv a spuselor unui terț) percepută ca obiectivă în măsura în care utiliza mărci particulare (nominativul și indicativul), diferite de cele utilizate de oratio obliqua (acuzativul și infinitivul, conjunctivul); în același timp, avea ca modalitate specifică de realizare prosopopeea, figură retorică de reprezentare a unor spuse reale, posibile sau imaginare, perfectă pentru narațiunile fictive. În schimb, DD este o modalitate de redare a spuselor unui terț, care utilizează mărci particulare (linia de dialog, majusculă, ghilimele) pentru a delimita un spațiu destinat exprimării subiectivității acestuia și pentru a sugera, totodată, specificitatea, autenticitatea, realul. Este DD echivalent cu le discours rapporté genettian? Pentru Gérard Genette, „o narațiune nu «reprezintă» o poveste (reală sau fictivă), ci o povestește – adică îi dă un sens, cu ajutorul limbajului – cu excepția elementelor povestirii care sunt deja verbale (dialoguri, monologuri). Și nici acestea din urmă nu imită, nu pentru că nu ar putea, ci pentru că nu este necesar, din moment ce narațiunea le poate reproduce sau, mai precis, le poate transcrie.” (Genette 1988: 43, subl. aut.). Genette produce următorul tabel sinoptic pentru distincția dintre modurile narative (ibid.: 62): Obiect/Mod discursul naratorului discursul personajului Evenimente narațiune primară narațiune secundară Cuvinte disc. narativizat, discurs transpus DN DI, DIL discurs transpus, discurs raportat DIL, DI DD Prin discurs narativizat Genette înțelege o modalitate narativă în care spusele sau acțiunile personajelor sunt integrate în narație și tratate ca orice alt eveniment, ceea ce înseamnă că intervenția naratorului este maximă (sau distanța dintre acesta și faptele sau spusele narate este minimă): Mi-a adus vestea căsătoriei lui cu Maria. Discursul transpus acoperă cele două specii de stil indirect (legat și liber): Mi-a spus că urma să se căsătorească cu Maria. și Era vesel. Urma să se căsătorească cu Maria. În sfârșit, discursul raportat genettian este modalitatea narativă în care cuvintele personajului sunt reproduse literal: „Eu și Maria ne căsătorim peste o săptămână.”, caz în care intervenția naratorului este nulă (sau distanța dintre acesta și spusele citate este maximă). După cum se poate observa cu ușurință, în configurația genettiană a modalităților narative, discursul raportat se opune discursului narativizat, și nu discursului indirect, criteriul fiind gradul în care naratorul intervine în procesarea spuselor (discursul raportat fiind modalitatea specifică genului dramatic sau modul prin care narațiunea își „dramatizează” expunerea, monopolizat de personaj, iar discursul narativizat fiind modalitatea monopolizată de către narator, în care se aude doar vocea acestuia), în timp ce discursul transpus este o modalitate „duală”, deoarece în acesta cele două discursuri (al naratorului și al personajului) se amestecă. În al doilea rând, le discours rapporté este privilegiat în comparație cu celelalte modalități narative, deoarece este singurul care poate transcrie (termenul îi aparține lui Genette) spusele personajului, toate celelalte având posibilitatea de a trimite atât la cuvintele, cât și la faptele acestuia. Într-adevăr, la aflarea veștii că Ion se căsătorește cu Maria, George se poate întrista, entuziasma sau opune printr-o scrisoare, verbe care exprimă sentimente, reacții verbale sau acțiuni însoțite de un anumit discurs, în așa fel încât să nu putem face o distincție clară între acestea: ce contează este modul în care naratorul alege să ni le transmită. Cu toate acestea, pentru tratamentul speciilor de discurs raportat din exprimarea curentă, acest tip de discriminare este nepotrivit; relația care definește fenomenul discursului raportat nu este cea dintre evenimente și cuvinte (reflectarea realității în discurs), ci aceea dintre cuvinte și cuvinte (reproducerea unui discurs printr-un alt discurs). Discursul raportat nu este interesat de descrierea unui eveniment oarecare, ci de redarea unor spuse (indiferent de procedeul utilizat pentru această redare). Fiind procedee de redare a unor spuse, toate speciile discursului raportat pot păstra elemente ale discursului pe care îl redau (sau pe care pretind că îl redau) și pot face, prin urmare, să se audă nu numai vocea raportorului, ci și cea a locutorului raportat. În (278), segmentul pus între ghilimele este discours rapporté, pentru că, după Genette, redă tale quale spusele personajului, în timp ce segmentul imediat următor („făcându-ne chiar și tâmpiți”) este discurs narativizat: (278) Bietul Ureche aruncând greșelele sale pe distracția zețarilor își permitea să scrie „că unui zețar îi e permis să fie ignorant ca un redactor de la Convorbiri”, făcându-ne chiar și tâmpiți. (Amintiri de la Junimea din Iași, Panu 2013: 462) Totuși, acest discurs narativizat păstrează intact un termen din discursul la care face trimitere (tâmpit), așa cum în exemplul următor același discurs narativizat, care semnalează procesarea fără rest a spuselor personajului, conservă termenii demagog și vândut, ce aparțin discursului originar: (279) Adaug că în aceeași depeșă în care Gödel-Lannoy raporta câștigarea lui Ștefănică Catargiu de cătră Mihai Sturdza, el trata pe Costache Negri de demagog și pe Petre Mavrogheni de vândut Rusiei. (Amintiri, Rosetti 2013: 355) Dacă exemple precum (278) și (279) arată cum un discurs monopolizat de narator poate păstra elemente ale discursului personajului, în (280) și (281) un discurs ce lasă aparent să se audă vocea personajului este în fapt un construct ce aparține exclusiv naratorului: (280) „«Culisele asigură rezultatul.» – Eu zic că pentru a avea succes trebuie să avem grijă la toate amănuntele care asigură un rezultat pozitiv. Normal că jucătorii fac rezultatul pe teren, dar în spatele lor stau foarte multe detalii. Probabil ăsta e unul dintre factorii care au dus la ratarea calificării.” (Gazeta Sporturilor) (281) „Stewart: «Schumi, renunță !» Jackie Stewart avea aceeași vârstă ca și Michael Schumacher, 34 de ani, când s-a retras din Formula 1. „E cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată”, a declarat britanicul, care a adunat 27 de victorii în cariera sa. „Ar trebui ca și Michael să facă același lucru până nu e prea târziu. E în bună formă, e sănătos și nu s-a omorât încă.”, a adăugat el.” (ibid., p.14) Acest lucru este posibil deoarece segmentele „Culisele asigură rezultatul” și „Schumi, renunță!” nu sunt transcrierea unor spuse, ci sinteza unor secvențe de discurs raportat care ne sunt oferite împreună cu rezumatul lor, pe care autorul articolului îl deduce din declarațiile locutorilor citați și îl folosește ca titlu. Prin urmare, chiar dacă DD și DN sunt, ca modele de reprezentare a spuselor, specii care se presupune că transmit literal, respectiv sintetic, spusele unui terț, ele pot interfera, astfel încât ajung să își schimbe funcția reciproc, DN păstrând intactă vocea locutorului raportat, ca în (278) și (279), iar DD fiind o sinteză, realizată de raportor, a unui discurs alogen, ca în (280) și (281), lucru pe care categoriile genettiene discours rapporté și discours narrativisé nu îl pot face. Pare deci logic să afirmăm că, în timp ce modalitățile narative genettiene se organizează liniar, marcând ca extreme discursul narativizat (vocea naratorului) și discursul raportat (vocea personajului), speciile de DR apar ca sistem de opoziții doar la nivelul modelelor, manifestările concrete ale acestora realizându-se ca un continuum, într-o organizare circulară, care unește extremele continuumului (DN și DD) prin fenomene precum cele ilustrate în (279) și (280). *** Aplicație. Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri Ion Ghica întreține cu V. Alecsandri o corespondență în care primul este cel mai activ, producând 24 de epistole (Alecsandri scrie doar două), precum și o introducere, cu care își prefațează scrisorile la apariția acestora în volum. Memorialistica sub formă de corespondență oferă autorului, față de memorialistica obișnuită, mai multe avantaje: el nu este obligat să respecte cronologia evenimentelor, poate relua, din perspective diferite, același eveniment în mai multe scrisori, poate să se abată de la temă și să dea atenție unor aspecte pe care le aduce în prim-plan memoria asociativă. În Băltărețu, Ghica face o afirmație cu caracter programatic, arătând că, „dacă timpul distruge tot fără milă, cel puțin memoria vie să restaureze pe cât se poate! Norocită când izbutește a face să se vază cu ochii sufletului ceea ce nu mai esistă și nu se mai vede cu ochii din cap și când face să se auză cu gândul cuvintele care sunau la urechi!” (Scrisori către V. Alecsandri, Ghica 2014: 298), așadar dacă poate recrea lumea prin limbaj, redându-i culorile, și oamenii care au însuflețit-o, redându-le vocea – un motiv puternic pentru folosirea dialogului și a DD. În studiul care deschide primul volum al operelor lui Ghica, semnat de Ion Roman, acesta subliniază în mai multe locuri caracterul demonstrativ al dialogului în paginile literare ale lui Ghica, atât în Convorbiri economice, unde dialogul „introduce pe cititor în lămurirea unor chestiuni economice” (Roman 1967: 73) sau dă viață unei scene care „nu e creată decât cu scopul precis al unei demonstrații” (ibid.: 77), cât și în Scrisori…, unde sporește caracterul semnificativ și sugestiv al unui model, fapt esențial, deoarece „în literatura memorialistică, la fel ca în reportaj, selectarea [modelului] e o operație delicată și importantă.” (ibid.: 92). În Scrisori…, un anumit eveniment poate apărea în mai multe rânduri și poate fi tratat cu diverse mijloace narative, după cum o impun contextul și intenția (evocatoare, polemică, satirică etc.) a naratorului. În (281), de exemplu, naratorul folosește DI din rațiuni ce țin de simetria antitezei; în (282), dezvoltarea temei presupune ilustrarea ei cu mostre de DD: (281) Acum lumea s-a subțiat, fiecare vorbește și scrie limba sa proprie și știe că suntem strănepoți ai lui Traian. Dar mulți cred că de la venirea acestui împărat în țară până la sosirea lor în viață, nu s-a mai petrecut nimica pe pământul românesc; nu încep însă a socoti toți tot de la aceeași epocă. Unii numără existența țării de la Regulamentul organic, la care cred că au colaborat, fiindcă au fost chemați de l-au iscălit; alții, morți tăieți, nu vor să convie ca să fi mai fost ceva pe lumea asta înainte de patruzeci și opt; spun și scriu într-una că s-au plimbat pe ulițile Bucureștilor cu steaguri și cu masalale, strigând pe: „Trăiască guvernul provizoriu”, și că erau cei mai de dimineață pe câmpul Filaretului. Pentru alții iar călendarul românilor începe de la îndoita alegere a colonelului Cuza, sau din noaptea de 11 februarie; își închipuiesc că ei au suit pe Alexandru Ioan I, că ei l-au dat jos și că tot ei au adus pe Carol I. Cei mai înfocați astăzi nu recunosc de adevărați patrioți decât pe acei cari au strigat: „Moarte turcului!” și cred că, deși n-au fost la bătălie, dar că fără vitejia lor cea civică Țara Românească era pierdută, umilită, batjocorită, tăiată de turci și că muscalii îi ștergeau o bucată de pământ și mai mare. Pentru mulți politica este intrigă și minciună, nu cred în sinceritate și în adevăr, desprețuiesc cunoștința lucrurilor petrecute și cercetarea evenimentelor ce se pregătesc. Nu lasă nimica trecutului, cred că ei au făcut cerul și pământul românesc, că ei sunt începutul și sfârșitul, alfa și omega. Dar apoi creatorii străini! unul se compara cu La Fayette, deși nu făcuse pentru România nimica care să semene cu ceea ce făcuse generalul francez pentru America; altul, care vânduse participiuri pe patru galbeni ora și înregistrase zece ani de-a rândul colorile și garniturile cocoanelor la baluri, așezându-le în ziarul său după ordinul coloarei de la putere și după importanța subvențiunii, crede că el a scos pe români la lumină; altul crede că ne-a inventat limba și istoria românilor, dându-se de un fel de Columb, fiindcă critică și batjocorește gloriile noastre naționale. (ibid.: 71-73) (282) […] nu se văd răsărind luceferi pe orizontul literelor, însă pozderie de advocați și jurnaliști; o ceată care de mai mult de douăzeci de ani se tămâie unii pe alții cu cuvintele: — Hoților! Tâlharilor și trădătorilor! nu voi, ci noi am făcut îndoita domnie, Unirea Principatelor, domnul străin, constituțiunea, armata, independența, finanțele, regatul etc. Și ceilalți răspund cu aceleași vorbe frumoase: — Ba nu voi, ci noi! Ș-o duc hojma, fără a li se urî. Unii s-au exaltat într-atâta, încât cred sincer ceea ce zic și ceea ce scriu. Sunt convinși că fără ei n-ar fi existat România și că, dacă ar lipsi ei, țara s-ar cufunda. Odată mă duc să văd pe unul dintr-acești exaltați. Era bolnav, îl prindea niște friguri rele; îmi zice: — Uite, mi-e rău de tot, o să mor; nu doar că mi-e frică de moarte, știi câte gloanțe am în trup; moartea am văzut-o de multe ori în față și sunt obicinuit cu dânsa, dar mă gândesc că de-oi muri se prăpădește țara! Într-o zi mă întorceam de la Cameră și întâlnesc pe un venerabil bătrân străin, căruia tocmai în ziua aceea i se votase o pensie viageră de o mie de lei vechi pe lună, pentru sentimentele lui filo-române; credeam că-i fac plăcere dându-i o veste plăcută. Când, ce să mă pomenesc! că se întoarce furios la mine, zicându-mi: — Ce? Atâta au făcut americanii pentru La Fayette? Și cum se poate compara ceea ce a făcut La Fayette pentru America cu ceea ce am făcut eu pentru România? Un turist ne spune în cartea sa că mare noroc a căzut pe România cu venirea d-lui X..., francez venit acum câțiva ani în urma împrăștierii Comunei din Paris, care, zice el, a înzestrat limba română cu gramatică și cu dicționar și cu fel de fel de cărți științifice și literare. (ibid.: 185-186) Cele două fragmente redau însă, sub forme diferite, același conținut, concluzie la care ajungem dacă vom compara segmentele corespunzătoare, extrase din cele două fragmente: (281a) Pentru alții iar călendarul românilor începe de la îndoita alegere a colonelului Cuza, sau din noaptea de 11 februarie; își închipuiesc că ei au suit pe Alexandru Ioan I, că ei l-au dat jos și că tot ei au adus pe Carol I. (282a) — Hoților! Tâlharilor și trădătorilor! nu voi, ci noi am făcut îndoita domnie, Unirea Principatelor, domnul străin, constituțiunea, armata, independența, finanțele, regatul etc. sau (281b) Unul se compara cu La Fayette, deși nu făcuse pentru România nimica care să semene cu ceea ce făcuse generalul francez pentru America (282b) — Ce? Atâta au făcut americanii pentru La Fayette? Și cum se poate compara ceea ce a făcut La Fayette pentru America cu ceea ce am făcut eu pentru România? De la astfel de replici, în care natura demonstrativă a DD se vădește în capacitatea de a ilustra secvențe narative sau de DI, se poate ajunge cu ușurință la utilizări în care DD servește unei intenții sintetice, ca în (25): (283) „Noi și numai noi ne iubim țara!” (ibid.: 113) polemice, ca în (283): (284) „Tot ce s-a făcut mare și patriotic s-a făcut de mine și prin mine, (zicea mai deunăzi o individualitate dibace), tot ce s-a făcut fără de mine s-a făcut rău și trebuie desfăcut!” (ibid.: 114) sau sarcastice, ca în (285): (285) „Caii și boii nu se mai îmbolnăvesc, nu se mai fură din coșare, nici de pe câmp; epizootia intră în gaură de șarpe, lăcustele fug peste Dunăre sau zboară pe deasupra Carpaților; spicul grâului crește lung de-o palmă și des ca păzderea, proștilor și bețivilor le crește mintea, de poți să-i faci și miniștri dacă vrei, copiilor le cresc condeiele, ca să ne cânte nouă osanale și celor cari nu vin în numele nostru să azvârle imprecațiuni și injurii.” (ibid.: 113-114) care sunt caracterizate printr-un grad înalt de tipizare. Replici succesive în DD pot avea aceeași structură, motivată de construcția simetrică a textului: (286) Reprezentanții puterilor streine se împotriveau la ideea de a se trece acest serviciu la poșta română. „Unde vă sunt – îmi zicea unul din consuli – oamenii speciali, capabili și esperimentați, cărora să le putem încredința corespondența noastră diplomatică și interesele supușilor noștri?” Am răspuns acelui diplomat că, precum am putut învăța calculul diferențial și integral, așa că manipulăm funcțiunile și tot așa de bine ca și Delaunay și Puiseux, nu mai puțin eram siguri a învăța, dacă nu în câteva săptămâni, dar în câteva luni, a manipula primirea, espeduirea și distribuirea scrisorilor și pachetelor ca și împiegații poștei rusești și austriece. […] „Voiți să răscumpărați drumurile-de-fier, zicea un senator, dar unde vă sunt oamenii cari să știe a le administra, unde o să găsiți împiegați capabili să le puie în mișcare, unde vă sunt inginerii cari să le poată repara la trebuință?” Dinaintea unor asemenea argumente mulți stau pe gânduri să voteze alb sau negru. Dar nevoia ne-a silit să luăm pe seama statului rezoul cel mai lung; și putem zice că, chiar din ziua dintâi, serviciul s-a făcut în toată regula și în toată securitatea, cu împiegați români; și nimeni nu poate tăgădui că liniile au fost totdeauna în bună stare, fără a regreta administrațiunile anterioare ale lui Strussberg, Bleichröder sau Staats Bahn. (ibid.: 41, subl. n.) O altă particularitate a DD privește posibilitatea redării acestuia în dialectul sau în limba în care (se presupune că) a fost performat enunțul originar. Alegerea raportării replicii în limba locutorului raportat sau în cea a raportorului nu este întâmplătoare, ci este dictată adesea de motive interne textului. Astfel, DD are un caracter demonstrativ mai slab în (287), unde replica inițială este dată în engleză, ceea ce este lipsit de importanță în context, fapt care face ca ea să fie redată în română: (287) Conversațiunea venind asupra felului de a se hrăni populațiunile din Orient și făcând eu descrierea laptelui nostru de oi, sus la munte vara între Sânte Mării, și spunându-le că este gros ca mierea, încât cuțitul lasă dungă când îl treci pe taler, spunând cum este iarba de deasă și de subțire în pășunile Carpaților și povestind despre viața originală a păstorilor noștri, m-am pomenit deodată cu englezul că sare de pe scaun și că mă ia în brațe, plângând și zicându-mi: — Eu te înțeleg! ai o patrie, iubește-o și nu lăsa pe nimeni să facă dintr-însa ceea ce Anglia a făcut cu Scoția! Urquhard era scoțian. (ibid.: 137-138), dar mai puternic în (288), unde redarea în limba franceză a replicii Ah! je vous en fais mon compliment servește ca semnal de recunoaștere și realizează suspansul și poanta, care aici sunt efecte ale repetiției și ale acumulării și care nu puteau fi obținute decât prin DD: (288) Călătorul, încântat că a găsit un om cu care să se poată înțelege, îi zice cu glasul cel subțire și pătrunzător pe care toți l-am auzit în tinerețea noastră la Sorbona, de pe catedră sau la esamenele de bacalaureat: — Vous parlez très bien le français; vous l’avez appris au collège, n’est-ce pas? — Non, monsieur – îi răspunde ofițerul – je l’ai appris tout seul. — Ah! je vous en fais mon compliment. Eu călătoresc – îi zice voiajorul – pentru cercetarea de antichități romane. Nu cumva cunoști pe-aici pe aproape ceva inscripțiuni vechi? Aș vrea să știu cum se numea acest loc în vechime. Ofițerul îi răspunse că se află în drept cu anticul Anasamum, astăzi Nicopoli, aproape de Utus, și că pe malul celalalt al Oltului putea să viziteze valul lui Traian. Călătorul încântat îi zice: — Te-ai ocupat cu istoria și cu geografia antică, domnule, negreșit că le-ai studiat la colegiu? — Nu, domnule, le-am studiat singur, răspunde ofițerul. — Ah! je vous en fais mon compliment. — La o mică depărtare – adaugă ofițerul – la Grosdipod, unde era antica Sigibida, s-au găsit tablele de aramă pe care este inscripțiunea […] — Cum? știi latinește, domnule? Ai studiat negreșit această limbă la colegiu? — Nu, domnule – îi răspunse ofițerul – je l’ai appris tout seul. — Ah! je vous en fais compliment. Ofițerul îi mai recomandă tot astfel o piatră cu inscripțiune grecească. — Vous savez le grec ancien, monsieur? Vous l’avez sans doute appris au collège? Și ofițerul îi răspunde: — Non, monsieur, je l’ai etudié tout seul. — Ah! je vous en fais compliment. (ibid.: 126-127) Așa cum demonstrează o replică, DD poate demonstra un singur termen, caz în care replica în DD este doar vehiculul pentru acesta. La începutul scrisorii Egalitatea, de pildă, dialogul din (289) prefațează expunerea naratorului pe tema din titlu, conține ideile principale care se vor regăsi în scrisoare, ilustrează tipuri umane și evidențiază erori de gândire: (289) Mă așezasem la o masă, când iată că vin de se pun în vecinătate doi tineri parfumați, cu părul pe frunte despărțit pe sprinceană, à la cocodès. Veneau discutând. — Cum vrei să progreseze o țară unde nu este egalitate? Imagines-toi, mon ami, că sunt de doi ani supleant de tribunal! Cela tue le mérite. Să trăiesc eu cu două sute cincizeci lei pe lună! […] — Când zic că nu le place egalitatea, știu ce zic, replică celalalt; nu vor să înțeleagă, nene, că fără egalitate toate sunt numai mofturi, des fantasmagories. […] Și eu s-aștept până o muri tată-meu, care, Doamne ferește! poate să mai trăiască încă zece-douăzeci de ani d-aci încolo, et même alors, tot, tot cinci mii de franci venit. Ce mai treabă! Apoi dreptate e asta, egalitate e, libertate e? Te întreb! — Sujetul pe care l-am tratat eu alaltăseară, la Puțul cu apă rece! Le-am zis: „Egalitate, libertate și dreptate, iată ce ne trebuie”. Știi ce de lume era? Gemea, nu mai încăpea. […] — Trebuie numaidecât să începem revista noastră Tefelugul, c’est indispensable, mon ami, să iasă măcar de două ori pe lună, écraser les aspérités sociales et égaliser le sol de la patrie; să arătăm bietului popor că nu e decât o victimă, să-i spunem că fără egalitate absolută nu poate fi fericit […] (ibid.: 157-158, subl. n.) În sfârșit, enunțul în DD își poate dovedi natura demonstrativă atunci când o singură replică este atribuită mai multor participanți la conversația pe care naratorul își propune să o ilustreze. Cu alte cuvinte, așa cum sintetizează un întreg discurs, ca în (283), DD poate sintetiza un dialog, ca în (290): (290) Se apropia de ziuă când ne-am adus aminte de camerile noastre de culcat, și ne-am despărțit găsindu-ne amândoi la un gând, zicându-ne: „De ce nu ne-am scrie unul altuia, sub formă de epistole intime, cele ce ne-am povestit într-astă seară; poate că unele din istorioarele noastre ar interesa pe unii dintr-acei cari n-au trăit p-acele vremi?”. (ibid.: 43) Bahtin crede că există o interrelație dinamică între discursul raportat și contextul în care se face raportarea, așadar între discursul de transmis și discursul ce servește transmiterii. DD, de pildă, are două moduri în care se realizează relația dintre discursul raportat și context: „cazuri în care discursul autorului avansează în mesajul raportat și îl pătrunde cu propriile sale intonații […] și cazuri în care, dimpotrivă, elemente ale mesajului raportat se strecoară și se răspândesc în întregul context auctorial, făcându-l fluid și ambiguu.” (Bakhtin 1996a: 133-134), și consideră că aceste afirmații pot descrie la fel de bine ce se întâmplă la nivelul cuvântului: „Introduse în vorbirea noastră, cuvintele altuia adoptă inevitabil elementul nou, concepția și aprecierea noastră, deci devin difone. Diferită poate fi doar corelația celor două voci. Însăși redarea afirmației străine sub formă de întrebare duce la ciocnirea a două interpretări în cadrul aceluiași cuvânt: căci nu ne limităm a pune o întrebare, ci transformăm afirmația celuilalt într-o problemă. Vorbirea noastră curentă e plină de cuvintele altora: cu unele ne contopim total vocea, uitând cui îi aparțin, cu altele, care se bucură de autoritate în ochii noștri, ne întărim spusele și, în sfârșit, pe altele le populăm cu propriile noastre tendințe, care le sunt străine ori ostile.” (Bahtin 1970: 271). Acest lucru înseamnă că, în DD, rolul raportorului nu „se limitează la introducerea cuvintelor redate printr-un verb dicendi, printr-o expresie sau printr-un alt cuvânt de declarație” (Mancaș 2005: 498). DD este o modalitate de redare a spuselor care ilustrează intervenția raportorului în enunțurile redate și arată faptul că segmentul citat este și al său, după cum vedem în (286), unde apar două mostre de DD cu construcții asemănătoare ale frazei (deși discursurile pe care le reproduc aparțin unor persoane diferite), în (288), unde jumătate din replică este tradusă în română („Nu, domnule”), iar cealaltă jumătate este lăsată în limba discursului originar („je l’ai appris tout seul”) sau în (289), unde fiecare replică este câmpul unei confruntări (între punctul de vedere al naratorului și punctul de vedere al personajului) ce are loc în interiorul cuvântului egalitate. Concluzii Dacă DIL a generat cele mai înfocate controverse, prilejuite de caracterul său dual, de multitudinea aspectelor pe care le presupune, de mijloacele diferite pe care le utilizează într-o anumită limbă sau în alta, DD rămâne modalitatea de raportare în legătură cu care s-au făcut și se fac cele mai tranșante afirmații. El este prezentat ca având calități extreme: cu o fidelitate maximă față de discursul pe care îl raportează, exclude orice intruziune a raportorului, conservând intacte semnele raportatului, se păstrează egal cu sine însuși indiferent de contextul în care apare, nu poate fi întrebuințat, ci doar menționat, a rămas neschimbat de-a lungul timpului și este același lucru cu oratio recta a retorilor latini sau cu mimesis-ul platonician. Începând cu Marxismul și filozofia limbajului (1929), percepția asupra DD începe să se schimbe, odată cu percepția asupra DR însuși. DD apare astăzi ca formă cu utilizări multiple, raportarea spuselor fiind doar una dintre acestea și fiind specifică pentru contextele narative, în timp ce alte utilizări, precum actualizarea, inventarea și asertarea (utilizări pe care le împarte cu DI) apar cu precădere în contexte argumentative. Chiar și atunci când are caracter reproductiv, DD nu poate fi întru totul fidel secvenței pe care o redă, pentru că el nu raportează un enunț, ci o enunțare, adică un proces complex al cărui rezultat este enunțul și din care raportorul selectează doar ceea ce consideră că este relevant pentru propriul său discurs. DD aparține, prin urmare, în primul rând raportorului, chiar dacă acesta nu își asumă responsabilitatea asupra secvenței redate. Discursul pe care DD îl raportează constituie un alt eveniment decât discursul în care DD apare, și numai ultimul dintre ele este de cele mai multe ori atestat, în timp ce primul poate fi reperat în trecut sub forma unor spuse, poate trimite la un proces mintal, poate fi un discurs potențial, poate reda spusele mai multor locutori etc. Fidelitatea DD este prin urmare o convenție a discursului în care acesta apare și depinde nu atât de relația dintre DD și discursul pe care (pretinde că) îl reproduce, cât de strategia care generează cadrul din care el face parte. Fiind o formă care poate închide diferite conținuturi (de la formule ce creează efectul de reproducere fidelă, la mijloace care sugerează sau subliniază – cu umor, ironie sau sarcasm – irealitatea discursului citat), DD ajunge să fie una dintre ficțiunile limbajului, foarte potrivită să utilizeze, pentru a-și atinge obiectivele, un ansamblu de mijloace foarte eterogene. Elementele care îl formează nu se află însă doar în interiorul său, ci și (mai ales) în contextul din care acesta face parte și care conține indicațiile privind modul în care DD trebuie interpretat. Aceasta este tot una cu a spune că una și aceeași secvență de DD poate căpăta valori și efecte diferite în funcție de contextul în care apare. Dacă modul în care interpretăm o secvență în DD într-un anumit context este (și) produsul acestuia, la fel de bine putem susține și reciproca: DD presupune recontextualizarea discursului citat și construirea, plecând de la acesta, a unui discurs coerent. Astfel, relația dintre DD și context este una complexă și dinamică și pune sub semnul întrebării afirmația potrivit căreia DD nu poate fi întrebuințat de locutorul raportor, ci doar menționat. DD modern este perceput ca fiind empatic, detaliat, fidel, realist, particularizat și reproductiv; toate aceste valori sunt însă posibile realizări ale unei forme ce acceptă, prin utilizarea deliberată a unor mijloace consacrate și convenționalizate și sub directa influență a contextului (narativ sau argumentativ, factual sau ficțional, serios sau ludic etc.) o diversitate de conținuturi. Același lucru se poate afirma și despre oratio recta, figură din instrumentarul retorilor latini, membru al cuplului recta/obliqua: o formă percepută ca obiectivă (în măsura în care nu închidea subiectivitatea unui individ anume, ci indica o tipologie), dar și ca o puternică marcă a ficționalității (în măsura în care mijlocul ei predilect de realizare era prosopopeea). DD modern și oratio recta se suprapun prin urmare doar pe o zonă circumscrisă de termeni ce includ posibilul, imaginarul și fictivul. DISCURSUL DIRECT LIBER Secțiunea de față reproduce cuprinsul articolului „Rolul discursului direct liber în Jurnalul fericirii, de N. Steinhardt”, apărut în Text şi discurs. Omagiu Mihaelei Mancaş, EUB, 2011, p.47-60. discurs direct anticipat, dependență vs. independență semantică, autonomie sintactică disimulată vs. autonomie sintactică marcată, supramarcare, mărci enunțiative, mărci tipografice, valori ale DDL Analizând interferența dintre contextul raportării și secvențele raportate, M. M. Bahtin arată că există un raport dinamic între acestea și se concentrează pe cazurile în care „elemente ale mesajului raportat se insinuează și sunt dispersate în întregul context naratorial, făcându-l fluid și ambiguu” (Bahtin 1996b: 133-134). El identifică în romanul rusesc de secol XIX cinci forme ale relației dinamice amintite: discursul direct anticipat (tema discursului direct este anticipată de context și colorată de intonația naratorului), discursul direct particularizat (trăsăturile prin care naratorul își definește personajul influențează discursul raportat direct al acestuia), discursul direct camuflat (anticipat și diseminat în contextul naratorial), discursul direct retoric (întrebări sau exclamații retorice a căror sursă poate fi la fel de bine naratorul sau personajul) și discursul direct substituit (paralelism al intonației vocii personajului și al intonației vocii naratorului). Pentru subtipurile de discurs direct amintite, caracteristică este relația pe care acestea o întrețin cu un DIL, față de care probează grade diferite de individualizare. Astfel, discursul direct anticipat (DDA) este pregătit de un DIL anterior, din care la un moment dat se și desprinde: este cazul în care partea personajului se conturează distinct și este marcată grafic ca atare. Bahtin nu ilustrează acest tip, pentru care trimite la capitolul V din partea a doua a romanului Idiotul, al lui Dostoievski. Am ales din respectivul capitol un exemplu aleatoriu: (290) De altfel, știa că n-avea rost să mai meargă astăzi acolo. Adresa o avea de mult și putea găsi ușor locuința rudei lui Lebedev, dar era aproape sigur că nu o va găsi acasă. „A plecat cu siguranță la Pavlovsk; altfel, Kolea mi-ar fi lăsat o vorbă la «Balanța», cum ne învoiserăm.” De aceea, nu pentru a o vedea pe dânsa se ducea acum acolo, firește. (Idiotul, Dostoievski 2007: 254-255) În capitolul amintit, DIL pregătește și pune în scenă secvențe de monolog interior, și nu există un singur exemplu de DD propriu-zis. Fără a intra într-o analiză a diferențelor dintre DD și monologul interior, putem remarca faptul că avem a face aici cu o reprezentare a gândirii personajului, ale cărei condiții de apariție sunt create de DIL, fapt care îi conferă două particularități evidente: în primul rând, partea de monolog interior este dependentă contextual de secvența în DIL care o precedă; în al doilea rând, utilizarea unei glose în care să apară un verb și numele propriu al personajului sau pronumele personal care să îl indice (își zise el, se gândi el etc.) ar fi fost redundantă, tocmai datorită faptului că acestea sunt conținute, explicit sau implicit, în DIL sau într-o secvență narativă anterioară acestuia. Pentru o mai bună înțelegere a fenomenului, să ne oprim în treacăt și asupra unui exemplu românesc: (291) Soarele a răsărit aurind pădurile sub un cer albastru. Iașul ne dă bună dimineața prin veselia colegilor care vor lucra în formațiile noastre. În vagon urcă băieții și fetele de la Universitatea Iașului și de la cea a Cernăuțiului. Pentru trei luni acest tineret generos își va pune sufletul și cunoștințele la temelia țării de mâine. Medici, juriști, ingineri, agronomi, tehnicieni, sociologi etc., fiecare în specialitatea sa va studia satul Năpădeni și satele vecine, remediind relele observate și propunând organelor administrative posibilitățile de ridicare ale celor ce trăiesc în mediul sătesc. Pe deasupra, o susținută activitate de ridicare culturală a țăranului: lămuriri la fața locului, cărți și reviste, radio, șezători și serbări. Dar mai întâi, acest tineret va pune mâna, lucrând efectiv la câmp, la dispensar, fântâni, îngrijirea copilului etc. și, cu încetul, interesând și pe intelectuali și pe tineretul satului, se va ajunge ca întreg satul să accepte reformele noastre și să se înscrie alături de noi în această muncă de ridicare a țăranului. Și dacă țăranul vede că nu i se cere nimic și că, dimpotrivă, i se acordă totul, și aceasta gratuit, ni se va alătura și va pune umărul voinic, urnind din loc carul cu nevoi. Prefacerile se acceptă greu, dar dacă omul ajunge la convingerea că-i sunt folositoare și dacă vede la tine inimă de frate și activitate dezinteresată, apoi ți se alătură și l-ai câștigat pe viață. Cu aceste recomandări ale profesorului nostru Gusti plecaserăm la drum. (Hotarul cu cetăți, Bejan 1995: 10-11) Până înainte de final, cititorul acestui text îl poate considera o narațiune omogenă, al cărei narator homodiegetic se conturează mai bine în cea de-a doua parte a fragmentului. Ultimul rând însă schimbă perspectiva asupra textului, restrângând dramatic narațiunea la primele trei scurte fraze. Începând cu secvența „Pentru trei luni acest tineret generos…” putem avea argumente să considerăm că începe redarea în DIL a „recomandărilor profesorului nostru Gusti”, pentru ca apoi segmentul subliniat să fie un caz de DDA, pregătit și pus în scenă de DIL care îl precedă. Recomandările despre care se vorbește în text acoperă informațiile conținute atât de DIL, cât și de DDA, cele două formând, și din acest punct de vedere, un cuplu inseparabil. Cu toate acestea, chiar dacă nu există o soluție de continuitate, este evident faptul că secvența subliniată se desprinde de context printr-o creștere a frecvenței deicticelor personale de persoana I și a II-a, a folosirii la prezent și viitor a unor verbe și a modalizatorilor. Pentru Laurence Rosier, inventarierea acestei forme de DD este o dovadă a faptului că Bahtin avusese intuiția „unui al patrulea tip de discurs raportat” (Rosier 1999: 266), adică a DDL. Bahtin nu insistă pe descrierea DDA (pentru care nu procură nici măcar un exemplu), scopul său fiind acela de a clasifica toate cazurile de confluență a discursului naratorial cu discursul personajelor. Reținem însă două elemente importante: în primul rând, faptul că acest tip de DD are autonomie sintactică; în al doilea rând, faptul că autonomia semantică a acestuia este relativă, deoarece cuplul DIL-DDA împarte nu numai aceleași referințe la enunțare și la emițători, dar și aceeași temă, același fond de cunoștințe: se vorbește despre aceleași lucruri, dar pe două voci. Interesul manifest pentru această formă de discurs raportat este însă posterior epocii lui Bahtin. Astfel, Gérard Strauch combină criteriul sintactic (dependența vs. independența față de un verb tranzitiv însoțit sau nu de conector) și criteriul transformărilor (al transpunerii mărcilor triadei enunțiative: persoană, timp, spațiu) pentru a scoate în evidență „stilul direct liber, care este pentru discursul direct subordonat ceea ce este stilul indirect liber față de discursul indirect” (Strauch 1972b: 425), adică o formă de DD care nu este introdusă de un verbum dicendi tranzitiv și nu este marcată prin ghilimele. Această definiție sugerează ideea unui DD cu mai multe grade de libertate: astfel, formelor introduse de un verbum dicendi (adică DD propriu-zis: They say life is short.) li se opun forme cu verb declarativ în inciză (Mi-este imposibil, zise el, să plec chiar acum.) sau în poziție finală (Mi-este imposibil să plec chiar acum, zise el.), în care am avea exemple mai libere de DD. După cum se observă, criteriul sintactic este determinant în clasificare, rolul ghilimelelor fiind accesoriu (lipsa acestora în They say life is short. nu face din segmentul raportat existent în acest enunț o mostră de DDL, iar prezența acestora într-o replică de dialog precum „Life is short.”, fără verb declarativ, nu îi schimbă acesteia statutul de DDL). De asemenea, chiar dacă locutorul citat este precizat în context (Petre era furios. „Putea cel puțin să mă anunțe”.), esențială pentru stabilirea calității de DDL rămâne nondependența de un verb declarativ). În sfârșit, criteriul transformărilor subliniază faptul că „spre deosebire de ruda sa indirectă, stilul direct liber își păstrează punctul de ancorare în centrul deictic al emițătorului raportat” (Mosegaard Hansen 2000: 303), iar diferența dintre exemplele de mai sus și unele cum ar fi: Îi era imposibil, zicea el, să plece chiar acum./Îi era imposibil să plece chiar acum, zicea el., în care adverbul temporal este un cvasiindicator și care sunt mostre evidente de DIL, este clară. În mod asemănător, în exemplul, (292) După o droaie de schimburi de telegrame și note, anchete, convorbiri și paraconvorbiri, conflictul s-a aplanat, prizonierii fură puși în libertate după împlinirea formalităților de rigoare și predați autorităților românești, la punctul de vamă G... Aici, alte anchete, și mai plicticoase. Povestea lor, spusă, la fel, de ofițer și de fiecare soldat cercetat în parte, fu oficial primită și crezută. Ca să se dreagă înfruntarea și ca să ne luăm și noi satisfacția, grănicerii fură înălțați la rangul de eroi, brutalizați de bulgarii dușmănoși, cu care s-au purtat mai mult decât cavalerește... etc., etc. Rămânea însă neexplicată enigma sergentului-major Negrea și a caporalului Ilie Țintoi. Unde și pentru ce dispăruseră? După ce se purtaseră cu atâta pricepere și devotament. (Viscolul, Voiculescu 1966: 155-156) folosirea mai mult ca perfectului (dispăruseră, se purtaseră) și nu a perfectului compus (care ar fi mărit gradul de responsabilitate, ca sursă pragmatică, a emițătorului citat) favorizează interpretarea secvențelor subliniate ca mostre de DIL, și nu de DDL. Cu alte cuvinte, „dacă DD și DDL au în comun netranspunerea triadei enunțiative, DIL și DDL împart absența subordonării gramaticale. DDL este deci liber prin autonomie sintactică, prin raportare la supramarcarea DD și liber datorită exprimării subiectivității personajelor (idiolecte sintactice și lexicale).” (Rabatel 2001: 83) Dacă Strauch privește fenomenul din punct de vedere lingvistic (intenția autorului fiind aceea de a echilibra sistemul, plecând de la constatarea că trihotomia DD-DI-DDL este surprinzătoare pentru lingvistica modernă, care a evidențiat importanța opozițiilor binare), Rosier 1999 tratează DDL (dedicându-i nu mai puțin de 30 de pagini dintr-o lucrare de 300) mai ales din punct de vedere literar. Aplicând criteriul sintactic, Strauch constata libertatea acestui tip de DD în comparație cu celelalte forme ale raportării; urmărind evoluția utilizării mărcilor enunțiative (verbul declarativ introductiv și elementele atribuirii) și a mărcilor tipografice pe exemple extrase din literatura franceză, Rosier constată eliberarea DDL de sub dominarea mai multor canoane literare. DDL se emancipează pentru că renunță la utilizarea unor mijloace tipografice impuse prin tradiție pentru (supra)marcarea DD, renunță la maniera repetitivă și banală de semnalare și atribuire a enunțării (glose cum ar fi zise el), lăsând în sarcina cititorului identificarea emițătorului și a enunțării (identificare ce se realizează acum contextual), renunță, în sfârșit, la un model de narație clasic, căruia îi aparține DIL, intrat de acum în istorie. Pentru Rosier, DDL este „în franceza contemporană, incarnarea lingvistică a modernității, așa cum, la timpul său, fusese teoretizat astfel, într-un mod restrictiv, dar semnificativ, discursul indirect liber” (Rosier 1999: 279). Apreciind această formă din perspectiva fenomenului raportării, Rosier rămâne de acord, însă, că DDL este „o formă co/ntextuală de discurs raportat, semnalată ca spațiu enunțiativ diferit pe o scală care merge de la integrarea în narațiune la ruptura enunțiativă.” (Rosier 2008: 94). Unul dintre efectele vizibile ale utilizării DDL în proza de ficțiune, este, după cum observă Leech & Short, faptul că personajele par să ne vorbească într-un mod mai direct, fără intervenția naratorului. În exemplul: (293) Nu mai pot rămâne culcată. Mă ridic. Merg roată. Mă doare capul. Un paznic, în goană, de la o vizetă la alta, mă zărește. Este interzis să umbli noaptea în celulă. Este interzis să-ți părăsești patul. Pumnii lui lovesc în ușă. Mă reped la vizeta deschisă. O țigară. Vreau o țigară. Aduceți-mi o țigară sau țip. O voce de femeie urlând, auzită de toți acești bărbați dezlănțuiți, ar fi exacerbat psihoza. Am avut țigara. M-am culcat din nou. Liniștea a revenit, totală, lugubră. Fumul, aspirat profund, lucra asupra mea ca un narcotic. Viziuni stranii și, în cele din urmă, somnul. (Evadarea tăcută, Constante 1992: 102) la ritmul alert al narațiunii contribuie (pe lângă frazele scurte, lipsa aproape totală a subordonării și verbele la prezent) și secvențele în DDL. Folosirea mai multor intervenții succesive în DDL relevă un alt efect, și anume o posibilă dificultate, din partea cititorului, de atribuire a replicilor în cauză. Astfel, autorii citați dau exemplul unei povestiri de Hemingway (Un loc curat și bine luminat) în care o conversație între două personaje, conținând 28 de mișcări conversaționale succesive, este redată fără nicio intervenție din partea naratorului, scopul fiind tocmai „crearea unei confuzii create în mod progresiv” (Leech & Short 2007: 259). Apariția DDL presupune, așadar, un efort de interpretare din partea cititorului, pentru a stabili identitatea emițătorului unei anumite secvențe. În alte cazuri, acest lucru este superfluu, deoarece DDL este realizarea unui discurs clișeu: DDL este o excelentă formă de manifestare a locului comun, deoarece are capacitatea de a pune în evidență „caracterul pseudo-individual al enunțării” (July 2010: 124). DDL poate cuprinde, în acest fel: locuri comune: (294) Importanța excesivă dată sexualității provine de multe ori din setea de bârfă și scandal și se explică prin aceea că sexualitatea fiind absolut comună, e un mijloc de a reduce oamenii de seamă la nivelul tuturor. (Wilde? Verlaine? Socrate? Homosexuali. Sviatoslav Richter? Pederast. Byron? Chateaubriand? Incestuoși. Stendhal? Impotent. Hugo? Tolstoi? Priapici). Bucuroasă și ușurată chemare la numitorul comun. Obsesie a ființelor arțăgoase, neîndurătoare, obsedate, care cred că L-au apucat pe Dumnezeu de picior și au în buzunar cheia raiului pentru că nu săvârșesc păcatul trupesc. (Jurnalul fericirii, Steinhardt 2008: 590) enunțuri exemplare, prototipice: (295) Avocații - și asta îl apasă pe D. P., care posedă stofă de avocat - sunt închiși în dosar: nu pot pleda altfel decât în cuprinsul declarațiilor din dosar considerate definitive și universal valabile. Ca un om de știință căruia i s-ar interzice să pună în discuție principiile, chiar dacă experiența le contrazice. Să citim în Aristotel pentru a ști dacă untdelemnul îngheață iarna sau nu. Concluzia noii scolastici: avocatul nu mai e un apărător, un intercesor, e un figurant. (ibid.: 222) (296) În camera 18, X. deducea: nu se poate niciodată evita condamnarea. Unele recunoașteri pot fi însă evitate. Se cere numai nițică stăpânire de sine, nițel curaj. Și mai ales o desăvârșită neîncredere. (Regulă: nelimitată încredere în oameni, ca persoane create de Dumnezeu și absolută neîncredere în tatăl minciunii și urmașii lui.) Celălalt a mărturisit totul. Știm totul, dar vrem să auzim adevărul și din gura ta. Dacă ești sincer, alta-ți va fi situația. Fii sincer. X.: nu fiți sinceri! (ibid.: 222) puncte de vedere stereotipe: (297) Spațiul locativ, cadrele, slujbele din care abia primit sunt dat afară, autobuzele, cozile, boala, orele petrecute în sălile de așteptare ale spitalelor m-au împotmolit într-un mal de oboseală tâmpă. (De ce nu încerci să amesteci mușețel cu tei și sunătoare? De ce ții un regim atât de sever? De ce nu faci cerere de plecare? De ce nu încerci să te înscrii în partid și tu? De ce n-ai plecat la vreme? De ce nu te-ai dat cu ei? De ce nu te adresezi procuraturii?...) Sosesc acasă târziu de tot, frânt, iritat. (ibid.: 565) enunțuri definitorii pentru apartenența socială, nivelul de educație etc.: (298) Un asemenea om îți dă, puternic, nostalgia evului mediu și te apucă, în prezența unuia ca el, o crâncenă vrăjmășie față de vremurile de astăzi și împotriva democrației din tramvai la orele de vârf. (Ce te împingi? dacă nu-ți place, ia-ți mașină mică! nu ți-ar fi rușine să-ți fie, nu că-i fi f'un leu!) Uite că-i un leu, uite că există și lei! (ibid.: 85) replici de grup: (299) Fereastra e bătută în scânduri, dar sus e un pătrat mic neacoperit. Pe acesta îl putem ține închis sau deschis. În principiu este interzis a te apropia la mai mult de doi metri de fereastră, dar unii gardieni se fac că nu văd și în camera aceasta suntem lăsați a manipula pătrățelul după voie. Jumătate din cameră dorește să-l țină închis. (Vreți să ne omorâți? Trage dom'le, e un curent ucigător!) Cealaltă jumătate susține să fie deschis. (Vreți să ne omorâți? Ne sufocăm dom'le, e o căldură de moarte.) (ibid.: 430) Încercarea de clasificare a acestor fragmente ilustrează dificultatea de a face distincții în acest adevărat „hățiș al exegezei nimicurilor” (Steinhardt 2008: 116), adică un loc populat cu șabloane - ușor de recunoscut, ușor de reprodus și utilizat și perfect impersonale. În sfârșit, omiterea glosei are ca efect fuziunea sintactică dintre narațiune și discurs, ca în exemplul: (300) Spitalul e o clădire cenușie cu geamurile înghețate. Medici militari cu halate peste uniforme. Colonelul își amintește de niște rude prin alianță. Oricum, să vedem, domnișoară. Ce-ai făcut, urâto? Domnul tău să iasă din cabinet! Nu pare impresionat de slăbiciunea ei, așază-te pe canapea. Sandu împinge ușa, alunecă în sala de așteptare. Îi țiuie urechile, auzul i se umple de sunete dizarmonice, un cărucior împins de o grăsană, niște sticle lovite, cineva plimbă pe geam o bucată de polistiren. Pia iese plânsă. Medicul scoate chelia lucioasă prin crăpătura ușii, o poftește pe asistentă să iasă câteva minute. Domnu' Sandu, o nenorocire! Septicemie e numele nenorocirii, nici nu-mi dau seama cum de trăiește, eu ți-o internez, dacă scapă noaptea asta e bun scăpată. Îl ceartă, dar nu-l mai aude. (Corpuri de iluminat, Tănase 1990: 84) După cum se observă în ultimul exemplu, utilizarea DDL poate însemna o înaintare mai rapidă a acțiunii, pentru că dispar elementele cu rol de conturare și semnalare. Naratorul renunță la privilegiul de a semnala enunțarea cu ajutorul unor verbe folosite în glosă, de a identifica prin aceste verbe diferitele forțe ilocuționare ale enunțurilor produse, de a atribui respectivele enunțuri personajelor. Pe de altă parte, el trebuie să creeze în mod corect cadrul discursiv, pentru ca lectorul să refacă limitele discursului și legătura dintre acesta și (posibilii săi) locutori. Cu alte cuvinte, naratorul evită în mod deliberat utilizarea identificatorilor (nu folosește glosa, adică verbele declarative însoțite de pronume personale sau nume proprii; nu utilizează mărci tipografice), fapt care duce la apariția unor forme „libere”, care își manifestă eterogenitatea, ruptura semiotică față de context, la nivel temporal și personal (timpul prezent al verbelor, formele verbale de persoana I și a II-a, pronumele personale de persoana I și a II-a), la nivelul modalizatorilor și la nivelul formelor de limbă (dialecte, jargoane profesionale, argou), ceea ce presupune un efort de recuperare, la lectură, cu ajutorul contextului, a informațiilor lipsă. Pentru a recupera aceste informații, cititorul trebuie să observe, de exemplu, faptul că persoana I și a II-a din DDL se identifică cu persoana a III-a folosită anterior (sau ulterior) în contextul proxim („Mediculi scoate chelia lucioasă prin crăpătura ușii […] nici nu-mii dau seama cum de trăiește, eui ți-o internez.” ori „Nu pare impresionat de slăbiciunea eii, așază-tei pe canapea.”) sau faptul că prezentul și trecutul verbelor trebuie interpretate ca trimițând la aceeași situație referențială. Așadar, „nici prezentul, nici persoana întâi nu sunt interpretate în funcție de coordonate enunțiative din afara textului – nu este, deci, vorba despre un «discurs» propriu-zis –, ci în funcție de context, ca și în cazul discursului raportat sub forma discursului direct” (Simonin 1984: 34). În concluzie, pentru DDL sunt definitorii „absența autonomiei structurale, pentru că este inserat într-un context narativ, și independența sintactică (nu este introdus printr-un verb al zicerii sau al gândirii) nemarcată cu mijloace tipografice” (Reggiani 2010: 1203). Reținem, prin urmare, faptul că DDL este caracterizat simultan printr-o: - dependență semantică de context (în care DDL este inserat progresiv și cu care este co-referențial și coeziv prin jocul deicticelor și al timpurilor verbale), trăsătură compensată de eterogenitatea DDL (manifestată la nivelul formelor de limbă); - ruptură sintactică față de context, trăsătură disimulată prin ștergerea mărcilor grafice utilizate în mod obișnuit pentru delimitare. *** Aplicație. Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii Caracteristic pentru Jurnal este, pe de o parte, faptul că secvențele ce compun volumul nu sunt structurate după criteriul cronologic, iar pe de altă parte, faptul că textul acestuia este însoțit de la un anumit punct și până la sfârșit de altul, ce închide vocile celorlalți. În timp ce secvențele în DDL din prima categorie, ilustrată mai sus (și la care memorialistul face apel pentru a ilustra locul comun și falsul) satisfac criteriile definitorii pentru această formă de discurs raportat, cele din categoria de care ne ocupăm acum ies în evidență printr-o pronunțată soluție de continuitate în raport cu textul din care se desprind și pe care îl secondează. În primul rând, să remarcăm faptul că, spre deosebire de cazuri cum ar fi: (301) În procesul lui Nego n-au scos nimic de la mine, declarații anodine (Ce, mă, îi dai certificate de democratism, știi c-ai haz! Și zici că au fost conversații banale?) și nu m-au putut folosi ca martor. (Jurnalul fericirii, Steinhardt 2008: 78) (302) Din când în când fumez o țigară (dar firește că aveți voie, cât doriți, sunteți doar nu învinuit, ci martor) ori sug câte o vitamină. (ibid.: 107) în care, deși locutorul citat ar fi reperabil într-un context mai larg, replicile tind mai degrabă spre aglutinarea cu un tip (anchetatorul „dur” vs. anchetatorul „amabil”), decât cu un anumit individ, în exemplele din cea de-a doua categorie lucrurile se întâmplă sensibil altfel. Deși posibilii locutori ai secvențelor în DDL din cea de-a doua categorie, pe care ne concentrăm în continuare, sunt mai degrabă sugerați (tinerii social-democrați, bolnavii de la infirmerie, studenții frontieriști, sectanții, lotul Antonescu, lotul frățiilor de cruce, lotul mistico-legionar, grupul bridgiștilor etc.), individualizarea acestora prin chiar intervențiile lor în DDL este evidentă. Pentru a fi mai clari, mostrelor de DDL citate mai sus, care conțin truisme, enunțuri exemplare, puncte de vedere stereotipe, enunțuri răstălmăcite sau vocea grupului li se opun cele în care personajele sunt individualizate prin perseverența cu care caută eliberarea de sub dominația gândirii în șabloane, prin încăpățânarea cu care încearcă să afle adevărul. Secvențele acestora ilustrează vocile unor oameni vii, și nu ale unor automate programate să întrerupă curgerea textului, pentru diversitate. Nu întâmplător, unul dintre cele mai frecvente enunțuri este întrebarea Cum se spune la...?, emblematică pentru o întreagă atitudine anti-sistem, anti-dogmatizare, anti-propagandă: (303) cum se spune cintezoi pe franțuzește? […] cum se spune alamă pe nemțește? […] Gulie pe franțuzește se spune rave. Ferească Dumnezeu, se spune poireau. Îmi pare rău, poireau e praz. Fii serios, domnule, cum să fie praz. A, mărar e ușor, e fenouil. Ba nu, e aneth. (ibid.: 162) Aceste secvențe în DDL, care pe parcursul textului sunt identificate cu eticheta Bughi Mambo Rag Termenii care alcătuiesc secvența bughi mambo rag sunt boogie (stil de muzică rock foarte ritmat, repetitiv, popular în anii 60), mambo (stil muzical sincopat - și muzică pentru dansul latino-american cu același nume -, popular în anii 40, caracterizat prin pasaje ostinato) și rag (stil de jazz caracterizat printr-un ritm sincopat și un acompaniament constant, popular în anii 70). (BMR, de aici înainte) prezintă următoarele trăsături: - independență semantică față de contextul proxim (textul din Jurnal care le precedă și care le urmează), potențată de varietatea deconcertantă a temelor discutate și a formelor de limbă folosite; - autonomie sintactică față de context, marcată prin utilizarea unor rânduri libere înainte și după BMR, a formulei BUGHI MAMBO RAG care precedă și identifică fragmentul respectiv și a caracterelor italice pentru secvența BMR (și pentru metalimbaj, în timp ce termenii limbajului obiect apar cu caractere drepte). Secvența BMR este uneori redusă la un singur enunț; în mod frecvent, însă, ea este alcătuită din mai multe elemente, iar acestea pot alcătui (sau nu) un text. Astfel, în (304) ...Aș de unde, e un citat din Milton... îl aveam adversar pe Istrati Micescu și ce să vezi... Da, blaireau, fir-ar să fie... Von Steuben, generalul baron prusian, era cât pe-aci să fie ales rege al Statelor Unite după câștigarea războiului de independență... A, da, e din Goethe: War nicht das Auge sonnenhaft,/ Die Sonne könnt es nie erblicken... Fără unt și cacao n-are nici un chichirez, numai că untul... Malaezia! Kuala Lumpur. Luang Prabang e a Laosului... Nu, dragul meu, scuză-mă că te contrazic, Leghorn sunt albe, cele roșii sunt Rhode Island... (ibid.: 191) elementele componente, delimitate prin puncte de suspensie, nu satisfac regulile de coerență și de coeziune ale formării unui text, ca și cele din: (305) ... De felul meu sunt brăilean, dar de născut sunt născut la Buzău, în 77. Venise barabafta turcească pe Dunăre să atace Brăila și mama, sperioasă, s-a refugiat la Buzău, unde m-am născut... Bisectoarea este linia dreaptă care desparte unghiul în două părți egale... Cuvânt românesc pentru garrigue nu există, e un fenomen specific regiunilor carstice din jurul bazinului mediteranean și mai ales din sudul Franței... M-am gândit noaptea toată și mi-am adus aminte: Simplizissimus e de Grimmelshausen, Der grüne Heinrich e de Gottfried Keller, iar Galgenlieder îs de Christian Morgenstern... Dar dacă nu freci bine-bine cacaoa cu untul, n-ai făcut nimic... da, domnule, după chef mergea negustorul în trăsură singur, în urma lui în altă trăsură pălăria și într-o a treia, convoi, venea bastonul... alte vremuri... tăierea împrejur noi o socotim ca o lege ceremonială și deci a căzut, dar ținerea Sâmbetei e în Decalog, e lege morală, deci a rămas... M-ați omorât cu legile voastre morale și ceremoniale, adventiștilor... îi spune Demetrios lui Marcellus Marcellus și Demetrius sunt două personaje din romanul lui Douglas Lloyd, Cămașa lui Cristos. Secvența …îi spune Demetrios lui Marcellus… este, în roman, una dintre glosele care identifică enunțarea, locutorul responsabil de enunț și interlocutorul acestuia, prin urmare este discurs citant; în secvențele BMR el este un fragment din povestirea romanului de către deținuți anonimi, povestire față de care Jurnalul este un metatext; din acest punct de vedere, segmentul în cauză este o mostră de discurs citat. În plus, memorialistul face din această secvență una emblematică pentru toate schimburile verbale care apar în BMR, unde un anonim (deținutul Demetrios) transmite ceva altui anonim (deținutul Marcellus); ea devine, astfel, un simbol nu numai pentru discursul liber, ci și pentru gândirea liberă.... (ibid.: 310-311) Cu toate acestea, segmentul Fără unt și cacao n-are nici un chichirez, numai că untul... din prima secvență BMR, este continuat prin Dar dacă nu freci bine-bine cacaoa cu untul, n-ai făcut nimic... în cea de-a doua: cititorul are libertatea de a urmări o anumită temă și poate avea (sau nu) șansa de a reconstitui (o parte din) ansamblu, ca din piesele unui puzzle. La fel, întrebarea din: (306) ...ajungând să susțin că și gramatica lui Panini nu poate fi înțeleasă decât aplicându-i-se metodele cele mai moderne: structuralismul lingvistic și logica formală... Titulescu, în ciuda purtărilor lui de monarh, era și tare copilăros: se juca neîncetat cu trenuri electrice din care avea plină casa... continuăm să expunem azi sistemul general al plantelor după Linné, am ajuns la încrengătura... iar pe câinele lui Samuel Vernon uitasem a vă spune că-l chema Dingo... Știți cumva numele vasului lui Ahab din Moby Dick?... cu P, începe cu un P... Logica aristotelică nu e de nici un folos, ne trebuie o logică analogică... și făcută din lemn de balsa... zice cardinalul, înjurând de mama focului, în vreme ce mușchetarii o întinseseră de mult... știință care poartă numele de aerofotogrammetrie... drept în capul lui milady de Winter... (ibid.: 314) își află răspunsul în fragmentul: (307) ... Istorii ale Imperiului otoman?... Vasul căpitanului Ahab se numea Pequod, p, e, q, u, o, d, așa... Cea mai bună e a suedezului turcit Mouradja d'Ohsson, mai e a lui Hammer în treizeci și două de volume, apoi a lui Cantemir în latinește... „La voi toți perii capului sunt numărați” e la Matei, după ce spune că două vrăbii se vând pe un ban... A lui Iorga e în nemțește, e publicată la Gotha... Mi ți-o înșfacă de păr pe milady de Winter... (ibid.: 643) Cerința „ia spune-mi perfectul simplu al verbelor a coase, a coace și a cosi”, de la p. 238 este rezolvată peste patru pagini: „atunci să-ți spun eu, ca să știi: de la a coase e cusui, de la a coace e copsei, iar de la a cosi e cosii cu doi de i... Cusui? nu-s convins... N-oi fi, dar așa e, vezi că nu știi românește”, întrebările „care sunt râurile din Eden?” și „care sunt numele celor trei cuconi din Babilon?” de la p. 162 primesc răspuns la sfârșitul cărții, la p. 656: „Tigrul, Eufratul, Fison și Gihon”, respectiv „Șadrac, Meșac și Abed-Nego”. O voce poate ajunge uneori să se descopere pe sine, să găsească alta, cu care să închege un dialog; alteori, însă, ea poate fi acoperită de alte voci, de zgomotul de fond, se poate adresa unui necunoscut de la care nu va primi niciodată un răspuns sau poate fi auzită de gardianul de serviciu, în urechile căruia un termen tabu poate declanșa o cu totul altă asociație decât cea avută în vedere de locutor: (308) ...În tabloul lui Szathmary, bunicul meu, colonelul Blaremberg, e lângă domnitorul Carol, sunt amândoi călări în seara bătăliei de la Plevna... Osman Pașa umbla nebun după români, să nu se predea rușilor... MĂ, TU FACI MUHAIA DE MINE, MĂ, BANDITULE, LAS' CĂ ȘTIU, IA SPUNE CE VORBEAȚI VOI ACOLO... Pe cățea o chema Molda... Da, Smetana îi zice Vltava... Aia e de Martiniu... Ca Sf. Martin din Tours... De la Poitiers e Pictavinul... Granchester, Granda Castra adică... Și Lytton Strachey si John Maynard Keynes, amândoi, erau rivali... Numai drumurile au fost de ei, pe când grecii... Îl căuta cu disperare pe domnitor, care pe urmă i-a lăsat spada și 1-a primit atât de frumos... La București a privit defilarea de la o fereastră a hotelului Imperial, în fața Palatului... în Grecia, da, la Corfu... A ucis-o Luchieni, un anarhist... Monumentul Reformei, la Geneva, nu-i deloc urât... Și pe Sadi Carnot... Declarația de război pe care a înmânat-o tatăl meu lui Burian nu era scrisă de Emil Porumbaru... L-am cunoscut bine pe Beldie, Ideea Europeană a fost o publicație interesantă... Era mare gastronom: masa nu o lua toată la același restaurant, ci fiecare fel acolo unde se gătea mai rafinat, lua bunăoară aperitivul la Rîșinovanu și Babeș, peștele la Iordache, friptura la Unchiul în Buzești, desertul la Capșa... MĂ, CE COMPLOTAȚI VOI ACOLO, MĂ, TU FACI MUHAIA DE MINE, MĂ BANDITULE... (ibid.: 318-319) Apariția secvențelor BMR în text nu este impusă de constrângeri ale creării discursului, ci de o tehnică a dezarticulării unor discursuri simultane sau succesive și a reorganizării mai mult sau mai puțin aleatoare a acestora, iar cititorul este liber să facă propriile sale asociații, să dea sens unor sugestii latente, potențiale. Astfel, „spălarea vasului în care a stat arpacașul cleios este o lucrare din cele mai laborioase” este urmată imediat, în paranteză, de „Care au fost cele douăsprezece munci ale lui Hercule?” (ibid.: 162), care preia tema din context și o execută într-un alt registru. Deși secvențele în DDL din BMR nu sunt coerente și coezive cu textul pe care îl secondează, există între ele și textul principal o similaritate de structură: ambele discursuri au un caracter subiectiv, fragmentar, asociativ, ambele împart uneori aceleași teme, subiecte, preocupări. Uneori, BMR are capacitatea de a contrasta cu textul, iar rolul lui este acela de a constitui un intermezzo ludic în interiorul acestuia (se află, așadar, în relație de paratextualitate cu textul Jurnalului): (309) Văratec, 1970 [Este povestit, pe scurt, romanul Maestrul și Margareta, de M. Bulgakov. Lectorul concluzionează:] Alt comunism? Dacă s-ar fi realizat altundeva era altfel? Când l-om face noi, va fi altceva. Iluzii, prostii. Tot cu aceleași elemente constitutive veți lucra. Tot acolo veți ajunge. Tot la același rasism social, marxist nu mai puțin decât leninist (deși ăi fi, poate, om cumsecade, deși burghezia a jucat un rol progresist, n-avem ce-ți face: ești cum ești, și cum altfel nu poți fi, trebuie așadar să fii osândit). Ăsta e, nu altul. Răzbunător. Mic. Împuțit. Mahalagesc. Pizmaș. Credincios al treimii: ură, bănuială, invidie. Cu gură de țață și ură de slugă. Societatea bunei stări, unde bucătăria e Primusul de pe coridor. Știu ei, demonii, cum să se întrupeze, nu întâmplător. BUGHI MAMBO RAG ... În gară la Teiuș de cine dau? De Dragomireanu, mergea spre biroul șefului de gară. Conu Alecu rămăsese în vagonul ministerial. Voia să mănânce o omletă și-l ruga pe șeful gării să dea dispoziții la restaurant să i-o prepare și să i-o servească in vagon. Mă reped la conu Alecu. Era în drum spre Gherla, la Hossu, să-l roage să stea el de vorbă cu Maniu să vină în octombrie la încoronare la Alba-Iulia. Maniu refuza. Conu Alecu era binecunoscut în Ardeal încă dinainte de război, din vremea când venea sub numele de Ion Brad să aducă ajutoare pentru școlile românești. Își punea mare nădejde în Hossu, episcop tânăr și suflet mare. Am mâncat și eu din omletă... Aș, ți-ai găsit, n-a venit... N-a venit, și ziarele din Budapesta au putut scrie Erdely non coronat... Dumnezeu să-l ierte, că a murit ca un erou și un martir... (ibid.: 277-278) În aceste cazuri, predominante în Jurnal, BMR este o contraparte a textului propriu-zis și ne putem imagina o lectură care să urmărească numai secvențele în BMR sau exclusiv textul memorialistic. După cum afirmă G. Genette, paratextul „oferă textului un cadru (variabil) și uneori un comentariu, oficial sau nu, pe care chiar și cei mai puriști dintre cititori, adică aceia înclinați spre erudiție externă, nu le pot ignora atât de ușor pe cât ar dori sau pe cât ar pretinde că o pot face.” (Genette 1997: 3). Alteori, BMR are capacitatea de a se referi, în alt registru, la același subiect cu textul dominant, cu care consună, putând avea funcția de citat în interiorul acestuia. În această situație putem vorbi despre o relație de intertextualitate între cele două: (310) BUGHI MAMBO RAG ... Nu era nevoie să fii mare strateg în 1939 ca să înțelegi că Franța avea să fie învinsă, doborâtă. Frederic al II-lea, cel care spunea că suveranul trebuie să fie primul servitor al poporului său, enunțase demult și alt adevăr: că războiul nu se câștigă cu armatele, ci prin rezistența morală a națiunii... Manuala e un cerc mistic chinez, de la ea pornește... A venit Școala Politehnică din Viena, toată, cu profesori și studenți să vadă minunea de la Cernavodă, primul pod lung din lume în întregime din oțel și cu grinzi în consolă... La englezi a fost altfel, n-au avut armată, dar au avut rezistență morală... Eduard al VII-lea îi spunea lui Clemenceau: la dumneavoastră se schimbă mereu guvernul, n-aveți stabilitate. Clemenceau de colo: dumneavoastră aveți guvern, dar n-aveți armată... Anul 1940 l-a infirmat pe Clemenceau, n-a fost o înfrângere, ci o descompunere... îi spune Marcellus lui Demetrios...[…] Eroii aceștia modești, unii ridicoli (dar nu există eroi ridicoli: accessorium sequitur principale), îi compar cu ce mi-a fost dat să văd la Paris între 1936 și 1939. Bunăstare. Abundență. Vacanțe plătite, cremele care înnegresc pielea, excursiile, automobilele, aperitivele. Aperitivele, grevele, vacanțele. Până la sațietate. Monotone. Dinainte știute. Și să nu li se spună adevăruri neplăcute. Și să fie lăsați în pace. Asta vor […] Je m'en fous. Nu-mi pasă, nu mă sinchisesc, mă doare-n cot. Țara lui Pernod-Vodă. Asta le era deviza: et un Pernod pour Arthur. Îi durea în cot, ceva mai jos, de vecini, de părinți, de țara lor, de ieri și de mâine, de Dumnezeu, de orice, erau sătui, plictisiți, morți. N-au fost învinși, Dumnezeu mi-este martor, iar învingătorii lor n-au avut nici un merit: așteptau - singurul lor sentiment treaz - să fie, în sfârșit, liberați de povara libertății. (ibid.: 327-330) În sfârșit, deși BMR este liber de context, el are uneori capacitatea de a-și crea propriul context și poate îndeplini față de acesta funcția de comentariu. Amintirile, confesiunile, reflexiile din planul principal și secvențele în DDL din planul secund întrețin relații subtile, mai limpezi sau mai obscure, locale și la distanță, care nu se impun atenției cititorului decât la lecturi repetate și care țin mai degrabă de sugestie, decât de evidență. Uneori, între tema majoră, dezvoltată de solist, și frazele de fundal, susținute de vocile din pasajele BMR, auditorul poate surprinde legături logice și de sens în virtutea cărora poate conferi celor din urmă statutul de variațiuni ale celei dintâi. Astfel, la 3 august 1964 (data eliberării din închisoare a autorului), tema principală (recurentă în carte) insistă pe relația dintre aparență și esență, ilustrând-o cu diferența dintre lumea reală, creată de Dumnezeu, și lumea imaginară „pentru că există prin ochii, conceptele, convingerile și patimile noastre numai” (ibid.: 178), contaminată de păcat, dintre realitate (locul care, pentru țăranii din Don Quijote, este un han) și adevăr (același loc, care pentru Don Quijote este un castel), dintre ceea ce pretinzi că ești/știi/poți și ceea ce ești/știi/poți de fapt. Acestei teme îi succede următoarea secvență BMR: (311) N-a vrut să mă asculte Maniu, și cât l-am rugat, ei, dacă ar fi vrut să mă asculte, s-a luat după Penescu... Budinca de griș? Să-ți spun eu cum se face budinca de griș, că văd că dumneata habar n-ai... Ei, dumneata care zici că ai trăit atâta la țară, ia să te vedem: găina cotcodăcește, rața măcăie, gâsca gâgâie, dar curcanul ce face? Ai? Bolborosește, domnule, bolborosește... Natalia Negru, așa o chema... Da de unde! Asta a fost femeia pentru care s-a omorât Șt. O. Iosif, pe a lui Odobescu o chema altfel, nu-mi aduc aminte acum, parcă un nume cu o rezonanță germană... Uite, mai întâi că laptele trebuie neapărat bine fiert înainte, grișul se pune numai după aceea... Cornes grecques, domnule, așa le spune la bame... Da, ai dreptate, Tămădăul a fost o acțiune întreprinsă atât de ușuratic încât nici nu-ți vine... Vezi, bursuc să-ți spun drept nu mai știu cum e, dihorul însă... E în Dante, domnule... (ibid.: 179-180) Deși frazele componente par a fi tratate nediferențiat, relieful acestui set de segmente în DDL se accidentează atunci când surprinzi faptul că unele acompaniază subiectul principal, pe care îl reiau într-un alt registru. Frazele „să-ți pun eu cum se face budinca de griș, că văd că dumneata habar n-ai”; „dumneata care zici că ai trăit atâta la țară, ia să te vedem” sau chiar „Natalia Negru, așa o chema... Da de unde! Asta a fost femeia pentru care s-a omorât Șt. O. Iosif, pe a lui Odobescu o chema altfel” spun în alt mod și pe alte paliere ceea ce se impune atenției în planul principal: de exemplu, diferența dintre imaginea pe care dorești să o impui altora și ceea ce constată ceilalți despre tine. După aproape 500 de pagini de la această dată calendaristică, și ilustrând și acum aceeași temă, memorialistul propune ca subiect de reflexie destinul comun al unor personaje, din care reține începutul (anul 1932) și finalul (anul 1971). (312) 1932 Sevastia și Silvia scriu uneori mici articole în revistele de extremă stângă, Silvia a deținut câtva timp o cronică cinematografică, dar nu ele sunt centrul preocupărilor literare din strada Traian, ci câțiva tineri poeți foarte avangardiști și câțiva ziariști specializați în reportaje. Verișoara fetelor Sorin, Sirena Rabinovici, e sufletul salonului acestuia literar și politic, o fată cu părul cât o claie, negru și creț; fostă studentă în medicină (acum urmează filosofia), e bună și tandră cu cei pe care-i susține, care dau dovadă de activism (acesta-i cuvântul pe care-l folosește), dar și capabilă să arunce priviri ucigătoare și vorbe tăioase celorlalți. […] Tema discuțiilor e viitorul, un viitor strălucit pe care sunt fericiți că-l presimt și pe care făgăduiesc să-l distribuie tuturor, fără excepție, și lumii întregi. […] Ce-o să rămână din scrisorile (își scriu mult), articolașele și discuțiile lor? Poate, prin biblioteci, la secția periodice, câteva numere răzlețe ale unor reviste literare uitate, figurând doar în notele și aparatul documentar al unor lucrări, unde numele lor adeseori ciudate, ostentative, zburdalnice vor da cititorilor de mai târziu simțăminte de nostalgie. (ibid.: 654-655) 1971 M-am înșelat profund. De pe urma oaspeților care frecventau casele de negustori și liber-profesioniști evrei de prin cartiere semicentrale n-au rămas numai note în subsolul manualelor de istorie literară; au rămas amintiri mai palpabile. Cei mai mulți, ascultând […] de îndemnurile Sirenelor Rabinovici, au activat după 23 August și n-au rămas necunoscuți: au izbutit, unii, să se afirme și totodată, cred, să confirme câteva din teoriile adversarilor lor nu numai moderați, ci și extremiști. […] Soțul Feliciei Brey - tată a doi copii numiți Vladimir și Lenina - nu mai poartă uniforma sa de maior. O mulțime de cadre de conducere nu pot îndura valurile succesive de retrogradări. Așa încât tabloul din nou s-a schimbat. Nu mai sunt conștiincioși. Acum cei mai mulți s-au zburătăcit peste întreg pământul […] Au dificultăți cu noile servicii de cadre - a! cât îi cred și-i înțeleg - și cu noul aparat de stat care, inexplicabil, îi privește cu nepăsare ori chiar cu lipsă de simpatie. Gazda noastră din astă seară nu mai e președinte la Tribunalul Suprem: după ce a fost simplă judecătoare la un tribunal raional, e acum pensionară. Principala lor distracție acum e povestirea de anecdote (împotriva regimului) […] Iată că oaspeții familiilor Sorin și Rudich sunt acum jigniți și decepționați. Mistica s-a transformat în politică și politica în resentiment. (ibid.: 656-658) Cei care, tineri fiind, susținuseră entuziaști comunismul în România au ajuns să își schimbe radical opiniile. Ce vedem, de fapt, este tabloul unui experiment ratat. Și imediat urmează secvența în BMR: (313) ... să ai grijă să torni sosul de ciocolată fierbinte peste grișul care trebuie să se fi răcit... (ibid.: 658) Într-adevăr, o clipă de neatenție, o eroare de aplicare a rețetei, un rând sărit, un sos nu îndeajuns de fierbinte sau grișul insuficient de rece și un întreg proiect de sistem social eșuează lamentabil. Iar solistul continuă: (314) Dar nu numai foștii oaspeți ai familiilor Sorin, Rudich și altele. Resentimentul e general. Anecdotele bântuiesc peste tot locul. Sunt toți dezamăgiți, de ei înșiși și unul de altul, vestitorii lumii fericite. Sunt acriți de serviciile de pașapoarte, de noile formulare, de reintrarea în rândurile maselor. Demisionați, pensionați, trecuți în retragere, transferați, obosiți, plictisiți, sătui de invidie și ambiție, nu mai jinduiesc decât după frigidere de mare capacitate, apartamente în centru, mașini din import, conturi la Cec, șuncă proaspătă de Praga, mușchi de vacă fără oase și excursii individuale. (ibid.: 659) Urmând indicația dinamică a partiturii, dirijorul pune pentru o clipă în sotto voce orchestra pentru a permite interpretului din rețeta budincii de griș să își execute códa: iar această intervenție devine unul dintre posibilele elemente cu rol de catalizator al întregii bucăți. În astfel de cazuri, putem vorbi despre o relație metatextuală între segmentul în DDL și textul care îl găzduiește. Pasajul în DDL, care are simultan sens atât la nivel microtextual (rețeta budincii de griș), cât și la nivel macrotextual (comentariu ironic la textul în care apare și care îi devine context) ajunge să aibă rolul de metaforă și simbol pentru acesta din urmă. Aceste tipuri de relații dintre secvențele în DDL și textul dominant derivă din libertatea maximă pe care primele o au în raport cu ultimul, din structura generală a cărții și, în mod direct, din faptul că Jurnalul fericirii nu este un jurnal, adică din relația de arhitextualitate pe care acesta o întreține cu un posibil arhitext (jurnalul ca specie literară) în care să fie încadrat și pe care să îl ilustreze. Dacă Jurnalul fericirii este o profesiune de credință în care, pentru ieșirea dintr-un univers concentraționar, se susține cea de-a patra soluție, a credinței (pe lângă cele trei enumerate de autor în preambulul volumului), DDL este una dintre modalitățile narative utilizate pentru a face diferența dintre discursul înregimentat și exprimarea libertății de opinie. În forma sa extremă, ilustrată cu secvențe identificate prin formula Bughi Mambo Rag, DDL întreține cu textul principal relații de intertextualitate (citat), paratextualitate (text paralel, cu rol de intermezzo) și metatextualitate (comentariu), demonstrând o mare mobilitate și o disponibilitate pentru joc, dar lăsând în același timp cititorului libertatea de a alege propria cale de lectură. Concluzii DDL este, alături de DIL, un discurs (și un stil) liber, în sensul că, lipsit de mijloace proprii de semnalare, este, ca și DIL, o formă dependentă de context. Cu toate acestea, între cele două modalități de raportare și reprezentare există diferențe importante. DIL prilejuiește ambiguități în narațiuni la persoana a treia (secvența în cauză poate fi sau o mostră de DIL ce reprezintă spusele ori gândurile personajului, sau discurs narativ). DDL suferă de această posibilă confuzie, în care este implicat și naratorul, doar în narațiuni la persoana întâi; în cele la persoana a treia, confuzia poate apărea din dificultatea de a stabili locutorul dintre mai multe personaje care pot avea acest rol. DIL are o plajă mai largă de translare de la discursul naratorial la forme pure de DIL (precum DIL locuționar). Intensitatea vocii personajului este corelată cu apariția și frecvența unor elemente ale subiectivității (vocative, exclamații, propoziții neterminate etc.). DDL conține însă implicit aceste mărci, datorită relațiilor pe care le întreține cu DD. Efortul depus de cititor pentru identificarea celor două forme ale DR este prin urmare diferit. În timp ce pentru DIL lectorul urmărește elementele de contrast între narațiune și DIL (alternanța timpurilor verbale, cvasiindicatorii, pronumele anaforice fără antecedent, mărcile subiectivității care nu aparțin naratorului), DDL solicită, în ultimă instanță, urmărirea (și, eventual, refacerea) coeziunii textuale, pentru că solicită lectorului să stabilească o relație între anumite elemente care apar în DDL (forme ale pronumelor personale, de ex.) și elemente corespunzătoare din contextul narativ (anafore sau catafore). DIL folosește cvasiindicatori, pronume și deictice spațiale și temporale care instituie un centru deictic în persoana a treia (Se simțea bine abia acum, după ce plecaseră toți.); coocurența unui cvasiindicator ca acum și a imperfectului a ajuns una dintre indicii convenționali de identificare a DIL. DDL nu are nevoie de cvasiindicatori, pentru că își păstrează punctul de ancorare în centrul deictic al emițătorului raportat (Mă simt bine abia acum, după ce au plecat toți.); coocurența deicticului acum și a prezentului semnalează faptul că ne aflăm în zona DD. Aceasta înseamnă și că DDL se află la un capăt de drum, în timp de DIL are în continuare posibilități de actualizare, ca în cazul înlocuirii imperfectului cu prezentul (Se simte bine abia acum, după ce au plecat toți). Dacă DIL pune probleme legate de conturarea unei voci diferite de cea a naratorului, DDL pune în primul rând probleme ce țin de identificarea celui căruia îi aparține respectiva voce. DDL are prin urmare o dependență semantică față de context mai accentuată decât cea a DIL (de pildă, numai în DIL pot apărea pronume anaforice fără antecedent, fapt care indică o relaxare a dependenței semantice a DIL față de contextul imediat). Faptul că există cazuri exotice, în care DDL devine independent semantic față de contextul proxim (așa cum se întâmplă în exemplele analizate din Jurnalul lui Steinhardt) nu face decât să întărească această afirmație. În sfârșit, DIL și DDL au strategii distincte în privința creării spațiului enunțiativ particular în care apar: DIL este interesat de însușirea unor modalități de semnalare a subiectivității pe care să le poată utiliza în combinații și doze diferite; DDL mizează pe ștergerea treptată a mijloacelor de supramarcare consacrate pentru DD (paragraf nou, majusculă, linie de dialog, ghilimele, caractere cursive). Efectul imediat asupra relației dintre DIL/DDL și context poate fi același (permeabilizarea contextului narativ, încurcarea pistelor de lectură, înmulțirea posibilităților interpretative), dar mijloacele diferă. CONCLUZII LA PARTEA ÎNTÂI O privire panoramică asupra DR scoate în evidență deosebirile de percepere și de reprezentare a acestui fenomen. Teoria clasică desface câmpul DR în două pagini diferite, dar legate între ele, aceea a formelor definibile gramatical, DD și DI, și aceea a DIL, reductibil gramatical la trăsături aparținând primelor două, dar ireductibil stilistic, datorită combinațiilor particulare mereu inedite ale acestora și dependenței de context. DD și DI sunt atrase, prin legătura lor cu DIL, printre formele gata de utilizat în ficțiunea narativă și devin stiluri; îmbinarea acestora (amestecul de stiluri) este prezentată ca mostră de tehnică narativă și sugerează diferențe de abordare narativă de la un autor la altul sau evoluții în interiorul operei aceluiași scriitor. DR apare însă ca un ținut al formelor monolitice, în care sfărâmături ale blocurilor masive, precum DD legat și DIID, sunt explicate prin contaminare și concesionate studiului dialectologic. Teoriile enunțării consideră DR un spațiu al continuumurilor de mai multe feluri. Există, în primul rând, un continuum al modalităților narative, organizate după criteriul distanței naratorului față de fiecare dintre formele raportării (distanța minimă fiind reprezentată de DN, iar distanța maximă, de DDL), distanță care se traduce, de fapt, printr-o glisare pe scala ce leagă polul diegetic de polul mimetic. Este un tip de reprezentare pe care îl întâlnim la Genette sau la Leech & Short. Ultimii despart în două aceste modalități, organizându-le pe o axă pe cele ce reprezintă spusele și pe alta pe cele ce reprezintă gândurile: norma DN DI DIL DD DDL NRTA IT FIT DT FDT norma (Leech & Short 2007: 260; 276, unde NRTA = narrative report of thought act, IT = indirect thought, FIT = free indirect thought, DT = direct thought, FDT = free direct thought) Relațiile dintre forme, în interiorul fiecăruia dintre cele două continuumuri, sunt diferite, consideră Leech & Short, pentru că modalitatea de reprezentare ce constituie, în fiecare dintre continuumuri, norma, este diferită. Astfel, în timp ce DD (văzut ca modalitate ce redă verbatim un discurs) constituie norma printre formele de reprezentare a spuselor, în continuumul paralel, norma este varietatea indirectă de reprezentare a gândurilor, din motive de verisimilitudine, pentru că o redare verbatim a gândurilor, prin verbalizarea acestora, este în sine o deplasare, ce turează mai mult motorul convenției literare. Pentru Genette, însă, „narațiunea reduce întotdeauna gândurile la discursuri sau la evenimente” (Genette 1988: 63), așadar nu poate fi vorba despre al treilea termen. Discursul însuși nu este, la rândul său, decât un tip de eveniment, iar aceste două categorii de evenimente pot forma substanța unei narațiuni ce îl aduce în prim-plan fie pe narator, fie personajele acestuia: obiect mod discursul naratorului discursul personajului evenimente narațiune primară narațiune secundară cuvinte discurs narativizat și discurs transpus discurs raportat și discurs transpus (ibid.: 62) Organizarea propusă de Genette are forma unui continuum, pentru că acesta așază discursul transpus (forme ale DI și ale DIL) în ambele casete, în timp ce DN ține de polul naratorului, iar discursul raportat (DD și DDL, la Genette), de cel al personajului. În termeni lingvistici, Laurence Rosier organizează acest continuum după criteriul actualizării triadei enunțiative (timp, persoană, deictice), sensul acestei actualizări fiind întotdeauna dinspre DI spre DD. Astfel, Rosier explică mișcarea de la formă la alta, pe axa acestui continuum, printr-o trecere de la timpurile verbale ale narațiunii la timpurile verbale ale discursului, prin părăsirea persoanei delocutive în favoarea celei locutive și prin tratamentul aferent impus deicticelor: DI DIL DD/DDL persoana delocutivă persoana locutivă timpuri narative timpuri ale discursului anafore cvasiindicatori deictice În același timp, Alain Rabatel vorbește despre continuumuri cognitive și lingvistice între vorbire, gândire și percepție, lărgind cadrul discuției pentru a introduce noțiunea de punct de vedere. Făcând diferența dintre subiectul sintactic și subiectul semantic, Rabatel crede că poate decela, în enunțurile lipsite de mărci care să indice subiectivitatea enunțiativă, elemente care semnalează o subiectivitate latentă, ce poate fi atribuită unei alte entități decât locutorul-narator. Ce ni se propune, în acest fel, este tot o scală, și anume una a mijloacelor lingvistice capabile să susțină un astfel de continuum, mijloace care presupun ștergerea mărcilor enunțiative, la un capăt al scalei, și prezența acestora, la celălalt: RN RDL RIL RI RD ștergerea mărcilor enunțiative mărci enunțiative +dependență de context -dependență de context (unde RN=reprezentări narativizate, RDL=reprezentări directe libere etc.) În acest fel, Rabatel înglobează în continuum forme care depășesc granițele DR (reprezentarea directă, indirectă, indirectă liberă, directă liberă sau narativizată a percepției sau a gândurilor care nu au ajuns la nivelul reflexiv), pentru a indica faptul că există un ingredient pe care acestea îl au în comun cu formele standard ale DR și care este punctul de vedere. Acest mod de a vedea lucrurile aduce imediat în discuție felul în care Monika Fludernik explică formele DI, DIL și DD, și anume ca pe un continuum în care diferitelor varietăți ale acestor forme le corespunde utilizarea anumitor mijloace lingvistice convenționalizate. Ideea este aplicată și de Ann Banfield, care vorbește despre indici cu rol de reprezentare a subiectivității. Astfel, pentru Banfield, DIL este forma tipică, folosită de ficțiunea narativă, prin care se poate exprima subiectivitatea la persoana a treia. Abordarea Monikăi Fludernik scoate însă în evidență faptul că subiectivitatea este efectul generat de utilizarea dozată a unor formule lingvistice, acțiune pe care o putem aplica fiecărei forme DR. Dacă alegem să aplicăm acest criteriu pentru spectrul formelor DIL, putem vorbi, în consecință, despre varietăți al căror grad de subiectivitate este mai ridicat, mai redus sau este zero, calitatea de DIL a respectivei secvențe rezultând nu din doza de subiectivitate pe care o conține, ci din relațiile pe care ea le întreține cu contextul. Prin urmare, ce interesează, de fapt, pe lingvist, este urmărirea modului în care textul face uz nu de indici ai subiectivității, ci de mijloace ale alterității. Modalitățile DR devin astfel entități deschise: formele standard ale acestora și-au apropriat mijloace de semnalare a alterității pe care le-au convenționalizat în timp, dar zonele în care varietățile lor se învecinează sunt difuze, pentru că sunt deschise în continuare experimentelor și adoptării de mijloace inedite de semnalare a alterității, fapt care solicită din plin intervenția interpretativă a cititorului. Iată de ce criteriile formale nu sunt în mod necesar suficiente pentru a descrie efectele de sens ale DIL; acesta poate fi descris în multe feluri, dar vor exista întotdeauna varietăți ale formelor intermediare care vor face clasificarea anterioară mai puțin utilă. Discuția se poate deplasa, în felul acesta, spre continuumul de varietăți din interiorul fiecărei forme de DR. Monique de Mattia-Viviès, Wolf Schmid sau Monika Fludernik propun diferite criterii pentru evidențierea unui continuum în interiorul varietăților DIL. Este interesant de observat faptul că, în timp ce primii doi au un demers similar, descriind DIL ca produs al interferenței textuale dintre discursul naratorial și discursul personajului, ultima din enumerarea de mai sus descrie DIL drept efect al unei alterități realizate cu mijloace lingvistice convenționalizate: DIL, ca limbaj al ficțiunii, nu este altceva decât una dintre realizările capacității de ficționalizare a limbajului. Laurence Rosier discută, pe de altă parte, despre un continuum al formelor DN. Varietățile despre care vorbește Rosier cuprind o formă absolută a DN, care trimite la un act verbal pe care îl identifică (DN1), un DN tematic (DN2), un DN în care apare o secvență de DD (DN3), secvență care poate invada spațiul DN, astfel încât acesta să fie obligat să intre în relație cu aceasta (DN4), ocupând fie rolul de prefațator al ei (DN declanșator de discurs), fie pe cel de punct de reper postpus (DN finalizator de discurs). În ultimele două cazuri, DN are practic aceeași valoare ca și varietatea sa absolută, cu singura deosebire că el este însoțit acum de discursul pe care îl sintetizează, îl identifică și la care trimite. Formele inventariate de Rosier pentru DN indică o relație gradabilă a acestuia cu DD, până în momentul în care chiar DD ajunge să condenseze un set de informații, așadar că capete o valoare a DN, păstrând în același timp atributele DD, precum iluzia de redare nealterată a discursului obiect: DN1 DN2 DN3 DN4 DD reprezentativ absolut tematic cu inserție cu DD +condensare +efect de redare verbatim Astfel de cazuri pun problema formelor de trecere, fenomene de frontieră, aflate între modalitățile standard de raportare, adică forme ale DR care îndeplinesc funcții proprii altor forme de DR. Vorbim aici despre DD reprezentativ, narațiunea colorată cu limbajul personajului, DI al personajului (engl. figural indirect discourse), DI autonom (engl. autonomous indirect discourse), DIL fără elemente subiective. De asemenea, tot aici interesează zonele în care sunt frecvente ambiguități între diferite modalități de reprezentare, de pildă între narațiune, DN și DIL. Astfel de situații sunt relativ frecvente în proza ficțională și sunt favorizate de faptul că DN are aceeași capacitate de a trimite la gânduri și la atitudine ca și discursul narativ sau DIL. Ambiguitățile nu se limitează la ficțiunea narativă, ci pot fi întâlnite și în limba vorbită, după cum demonstrează Sophie Marnette, care semnalează o frecvență ridicată a utilizării DN pentru a reprezenta atitudini. În privința alegerii modalității de reprezentare a proceselor mintale, DN intră astfel în concurență cu DD, DIL sau DD, dar datele indică nu o polarizare a funcțiilor acestor forme ale DR, ci un ansamblu de valori ce formează un continuum: Verbalizare maximă Verbalizare parțială Verbalizare minimă DD (DIL) DI DN gânduri (atitudini) gânduri/atitudini (gânduri) atitudini - + Realizarea acestor funcții se face prin utilizarea unor verbe dicendi, sentiendi, cogitandi, putandi, dar Marnette atrage atenția asupra faptului că aceste grupe de verbe nu sunt clase închise, după cum ar sugera numele lor și criteriul semantic aplicat pentru a le discrimina. De fapt, polisemia multora dintre ele are repercusiuni asupra utilizării lor, iar exemplele din diferite corpusuri arată o suprapunere parțială a acestora, suprapunere care se păstrează indiferent dacă vorbim despre semantismul acestor verbe, caracteristicile lor sintactice sau valorile funcției de reprezentare a spuselor, gândurilor („vorbire” internă sau proces mintal nonreflexiv) ori a atitudinii: vorbire externă vorbire internă/gânduri atitudine verba dicendi verba cogitandi verba putandi Existența unor continuumuri poate fi relevată, de asemenea, în modul de funcționare a verbelor dicendi. Opinia tradițională opunea, de exemplu, utilizările metadiscursive ale acestora (cazuri de discurs raportat) uzului lor performativ. Explorând un corpus de texte aparținând genului epistolar, Laurent Perrin demonstrează, însă, faptul că între aceste două extreme există grade, deoarece clauzele reflexive ce conțin verbe dicendi pot avea valori potențial metadiscursive, iar clauzele metadiscursive pot avea și valori reflexive: fundamental reflexiv (Ref) fundamental metadiscursiv (Md) pur Ref potențial Md potențial Ref pur Md Studiile lui Perrin arată importanța pe care discursul raportat o are pentru distingerea secvențelor narative de cele argumentative. Studiul DR este esențial și pentru strategiile argumentative, fapt care apare ca evident imediat ce înțelegem că formele DR cuprind, alături de funcția de reproducere, situații precum actualizarea, inventarea și asertarea, așa cum demonstrează Diane Vincent și Sylvie Dubois pe un corpus de franceză canadiană vorbită. Cele două autoare susțin că DD și DI au funcția de reproducere mai ales în contexte narative, dar ajung să aibă valoare de actualizare, inventare și asertare în contexte argumentative: narativ argumentativ reproducere pseudo-reproducere actualizare inventare asertare +citare -citare Teoriile enunțării pun în evidență, în acest fel, existența unor continuumuri în interiorul domeniului DR, în interiorul diferitelor forme ale acestuia, în zonele care le despart, în interiorul mijloacelor de introducere și semnalare a DR, precum și rolul DR de punte între zone percepute până acum ca separate. PARTEA A DOUA CONCEPTE PARTICULARE ETEROGENITATE eterogenitate constitutivă vs. eterogenitate demonstrată; eterogenitate enunțiativă, atributivă, tipografică Așa cum arată Authier-Revuz într-un articol din 1984 în care sintetizează tradiția bahtiniană a dialogismului și tradiția freudiană și lacaniană a subiectului divizat, subiectul vorbitor nu este sursa autonomă a unui sens pe care îl comunică prin intermediul limbajului, deoarece discursul pe care îl produce este determinat în exteriorul voinței lui. Acest exterior se află însă în interiorul subiectului vorbitor, pentru că se află în discurs, care este marcat de un dialogism intern. Prin urmare, atât subiectul vorbitor, cât și discursul său au ca trăsătură definitorie o eterogenitate constitutivă: inevitabil, cuvintele pe care le utilizez în propriul meu discurs sunt cuvintele celorlalți. Limbajul este așadar în mod constitutiv eterogen, iar acest lucru este probat de faptul că orice discurs este un produs al întrepătrunderii altor discursuri, orice discurs este un interdiscurs. Din acest punct de vedere, putem fi de acord cu observația făcută de Laurence Rosier, potrivit căreia, dat fiind că „vorbim folosind în permanență cuvintele celorlalți, discursul raportat ar putea fi caracterizat nu ca un ansamblu limitat de fapte lingvistice, ci ca practica lingvistică în ansamblul ei.” (Rosier 1999:100). Discursul raportat în sens restrâns constituie însă ansamblul modalităților prin care subiectul vorbitor devine conștient de această eterogenitate constitutivă a discursului său și o face manifestă prin diferite mijloace de evidențiere – caz în care eterogenitatea constitutivă devine una demonstrată. Eterogenitatea demonstrată este manifestarea, într-un anumit discurs, a celei constitutive; unicitatea aparentă a firului discursiv fiind alterată atunci când formele eterogenității îl înscriu în discurs pe celălalt. Să ne oprim asupra unui exemplu: (315) Cele mai multe dintre noile creme sunt așadar numite lichide, fluide, ultra-penetrante etc.; ideea de grăsime, multă vreme consubstanțială ideii de frumusețe, se voalează sau se complică, se corectează cu lichiditate, și uneori chiar dispare, înlocuită cu fluida loțiune, cu spiritualul tonic, glorios astringent, dacă este vorba să combată aspectul ceros al pielii, pudic special, dacă, dimpotrivă, este vorba să hrănească din belșug acele profunzimi lacome ale căror fenomene digestive ne sunt prezentate fără cruțare. (Mitologii, Barthes 2015: 102) Aici, autorul produce un discurs în care apar mai mulți termeni pe care nu se mulțumește să îi utilizeze, dar îi și indică (sublinierea cu italice îi aparține), ceea ce face ca întregul text să aibă o eterogenitate arătată – autorul vorbește despre cremele de îngrijire a tenului recurgând la lexicul unor discursuri (medicale, comerciale, publicitare, jurnalistice etc.) care anterior au abordat (specializat, interesat, serios, ironic etc.) aceeași temă. Autorul textului de mai sus recunoaște în mod explicit că termenii pe care îi folosește nu îi aparțin și o face cu ajutorul unui mijloc grafic, căruia i se adaugă la lectura cu voce tare a fragmentului o intonație specifică. Pentru a demonstra eterogenitatea unui text, autorul acestuia poate recurge deci la diferite mărci ale distonanței enunțiative, cum ar fi ghilimelele, italicele sau diferite alte forme de subliniere grafică. Totuși, acestea rămân doar mijloace de subliniere a eterogenității enunțiative; următorul nivel al marcării alterității presupune indicarea sursei, fapt care duce la o eterogenitate atributivă a textului: (316) Mișcarea 1968 a fost într-adevăr unul dintre evenimentele istorice mondiale ale epocii noastre, la brèche, clivajul care a fixat un curs al evenimentelor ce par încă a trebui să-și deruleze cursul. [Notă finală: Edgar Morin, Claude Lefort, Cornelius Castoriadis, La brèche: Premières réflexions sur les évènements, Fayard, Paris, 1968)] Charles Maier a rezumat excelent această transformare: „1968 a închis o epocă la fel de sigur precum a deschis o alta.” [Notă finală: Charles Maier, „Conclusions: 1968 – Did It Matter?”, în Tismăneanu (ed.), Promises of 1968, p.423] Pentru a-l parafraza pe Paul Berman, panoramele imaginare desfășurate în întreaga lume de tineretul rebel al Occidentului au cedat treptat locul noilor realități ale societăților democratice reformate. [Notă finală: Vezi introducerea lui Paul Berman în A Tale of Two Utopias: The Political Journey of the Generation of 1968, W.W. Norton, New York, 1996] (Diavolul în istorie, Tismăneanu 2013: 168, 310) În fragmentul de mai sus, cele trei fraze care îl compun constituie tot atâtea trimiteri la discursuri secundare, pe care autorul textului de față își bazează propriul discurs. El utilizează un termen consacrat de altcineva (la brèche), amintește de o formulare memorabilă, ce rezumă o dezbatere, sau parafrazează un enunț emis de un terț. Fiecare dintre aceste mișcări trimit în același timp la autorii respectivi și la lucrările în care acestea apar, precizările făcându-se în note de final, pe care le-am adus în text. Chiar dacă discursul prezent întreține forme diferite ale transparenței în raport cu discursurile celorlalți (la brèche se regăsește în titlul lucrării la care se face trimitere, verbul a rezumat și citarea enunțului-rezumat trimite la conclusions din titlul lucrării și la conținutul acesteia, parafraza lui Tismăneanu face aluzie la o formulare pe care nu o putem reconstrui decât dacă accesăm textul indicat în notă), trimiterea la surse este foarte precisă și satisface toate exigențele unui aparat critic, care este în sine o modalitate de subliniere a alterității. Vorbim, prin urmare, despre diferite grade de marcare a eterogenității unui discurs, unul mai scăzut în (315), altul mai ridicat, în (316). DR constituie deci numai una dintre strategiile prin care eterogenitatea unui discurs poate fi demonstrată. Utilizarea DR face vizibile granițele dintre discursul celuilalt și discursul meu. DD, de exemplu, este o formă extremă de demonstrare a eterogenității, pentru că evidențiază tranșant discursul celuilalt ca fiind diferit de discursul meu. În același timp, însă, această eterogenitate explicită neagă faptul că propriul meu discurs este în mod inerent eterogen, deoarece inconștientul meu este divizat, fragmentat. Reprezentarea explicită a discursului celuilalt în propriul meu discurs, cu granițe precise între cele două discursuri, prezintă discursul meu ca pe o entitate unificată, ceea ce este o iluzie. Alteori, pentru a percepe caracterul eterogen al textului, avem nevoie și de accesul la discursul la care acesta face trimitere. De pildă, eterogenitatea fragmentului (317) nu devine evidentă decât după ce aflăm că acesta este o replică din polemica pe tema necesității neologismelor, care îi are aici ca protagoniști pe A.D. Xenopol și Garabet Ibrăileanu. Primul dintre texte, aparținând lui Ibrăileanu: (317) A.D. Xenopol – dacă ni se îngăduie acest neologism – se ridică în revista sa împotriva limbii în care e scrisă Viața Românească... Nu-l putem asculta, căci nu putem împărtăși băgările sale în seamă limbistice, care se găsesc în colț și la Aron Pumnul; chiar d-sa în privazul revistei sale, de pildă, în întipăririle fulgerătoare de la Ceahlău, nu se ține de ele. În lupta pentru trai al vorbelor izbutesc unele, chiar fără voia noastră, ca și în lupta spițelor dobitoace, de care vorbește Darwin la începutul spițelor. Limba are asemănare cu un fapt de la sine pornit, și luarea-aminte al noastră de la sine plecată este mulțumită, când întâlnim cuvinte iscodite, pentru că aceste cuvinte n-au avut norocul să se potrivească la mijloc. Limbistica este și ea o știință întocmai, și n-o poți pricepe fără cuprindere. (Amintiri de la Viața românească, Sevastos: 266) constituie replica acestuia la un articol al lui Xenopol, la care memorialistul (Mihail Sevastos) face referire în (318): (318) A.D. Xenopol se ridică odată în Arhiva împotriva neologismelor din Viața românească, propunând să nu se scrie germen, ci „colț”, nu spontan, ci „de la sine pornit, plecat”, nu atenție, ci „luare-aminte”, nu considerație, ci „băgări de seamă”, nu comprehensiv, ci „cuprinzător”, nu a inventa, ci „a iscodi”, nu origine, ci „început, obârșie”, nu cadru, ci „privaz”, nu adaptat, ci „potrivit la”, nu fugitiv, ci „fulgerător”, nu exact, ci „întocmai”, nu impresie, ci „întipărire” etc. În focul polemicii, Xenopol face și o greșeală de gramatică („un merit netăgăduit a harnicului și mult priceputului cercetător a trecutului”). (ibid.: 266) Cheia punctului de vedere din care trebuie citit articolul lui Ibrăileanu este dată chiar la începutul acestui fragment: „A.D. Xenopol […] se ridică în revista sa împotriva limbii în care e scrisă Viața Românească”; în corpul articolului, Ibrăileanu nu utilizează însă mărci de subliniere a eterogenității, tocmai pentru a respecta convențiile polemicii, gen în care: „cuvântul autorului este orientat, deopotrivă cu orice alt cuvânt, către obiectul său, dar fiece afirmație cu privire la obiect este totdeauna construită în așa fel încât, pe lângă redarea sensului său obiectual, să lovească polemic în cuvântul străin pe aceeași temă, în afirmația făcută cu privire la același obiect de către celălalt. Orientat către obiectul său, cuvântul se lovește chiar în obiect de cuvântul altuia. Cuvântul străin nu este reprodus, ci doar subînțeles, dar întreaga structură a vorbirii ar fi complet diferită dacă n-ar exista această reacție la cuvântul subînțeles al celuilalt.” (Bahtin 1970: 271-272, subl. n.) Singurele care ar fi putut produce confuzie pentru cititori sunt articolele genitivale, care la Ibrăileanu apar cu italice pentru a indica faptul că sunt ocurențe deliberat greșite (în fond, tot un dialog polemic, dar vizând o altă temă). Potrivit convenției polemice, Ibrăileanu nu este constrâns să reproducă în propriul discurs termenii utilizați în discursul preopinentului său; el poate utiliza orice termeni, care vor apărea ca străini cât timp respectă regula de formare a textului (care ar putea fi formulată astfel: „acest cuvânt înlocuiește un neologism pe care îl evităm”). Autorul textului polemic vorbește despre obiectul său (necesitatea utilizării neologismelor) prin posibilele cuvinte ale celuilalt și dar evită cu ostentație neologismele doar în măsura în care o poate face (pentru termenul Xenopol, de pildă, este dezolat că nu găsește un sinonim neaoș). Discursul lui Ibrăileanu este o reacție la discursul lui Xenopol, care ia atitudine, la rândul său, față de o practică lingvistică a revistei conduse de primul; fiecare dintre aceste discursuri trimite la altul (sau la altele) pe aceeași temă și, explicit sau nu, la autorii acestora; textele în cauză sunt, așadar, eterogene nu numai din punctul de vedere al termenilor utilizați, ci și din cel al locutorilor cărora le sunt atribuiți acești termeni. Putem vorbi deci nu numai despre o eterogenitate lexicală, ci și de una atributivă. Eterogenitatea atributivă are propriile mijloace de manifestare, cel mai obișnuit dintre acestea fiind indicarea printr-un nume propriu a celui pe seama căruia sunt puși anumiți termeni, o anumită secvență, un anumit mod de pronunțare etc. Atunci când este vorba nu despre un anumit individ, ci despre un grup, acesta poate fi semnalat printr-un nume comun (tinerii, secretarele, domnii de modă veche etc.), printr-un mod recognoscibil de a vorbi sau prin sintagme cu sens general precum cum se spune astăzi. Alteori, cititorul trebuie să facă deducții contextuale pentru a stabili eterogenitatea unui fragment și pentru a afla, în măsura în care textul îi permite acest lucru, cui îi sunt atribuite anumite spuse. Să examinăm următorul exemplu: (319) Era de înțeles că el ajunsese la apogeul ambițiilor sale, sau pe aproape, și că tija cu capătul de argint cu care stingea lumânările i se părea la fel de importantă ca și bastonul de comandant pe care Condé l-a azvârlit sau nu l-a azvârlit în liniile dușmanului, în timpul bătăliei de la Friburg. (După douăzeci de ani, Dumas 2007: 78) În acest fragment îl credităm pe narator pentru adevărul faptului istoric la care face referire segmentul bastonul de comandant pe care Condé l-a azvârlit în liniile dușmanului, în bătălia de la Friburg. Chiar în mijlocul acestui segment există însă un comutator care ne determină să îi schimbăm încadrarea primului – secvența sau nu l-a azvârlit, care modifică subit calitatea de fapt incontestabil a întregului pasaj, deoarece acum cele două secvențe reprezintă raportarea unor spuse (l-a azvârlit, după cum spun unii, sau nu l-a azvârlit, după cum spun alții) care sunt puncte de vedere susținute de surse diferite. Trimiterea aluzivă la cele două surse era probabil transparentă pentru contemporanii autorului, dar nu ne mai este nouă (decât, eventual, după o documentare). Prin dezvoltarea celor două puncte de vedere se poate trece la confruntarea acestora, adică la expunerea unei opinii diferite asupra acelorași fapte din istorie, care se pun reciproc în lumină, ca în acest exemplu: (320) Luna abia răsărea, iar o rază de lumină cădea în Cotlonul lui Amir Nath, și se izbi de grilajul care fu dat la o parte în timp ce el bătea în pervaz. Din întunericul negru, Bisesa își întinse brațele în lumina lunii. Ambele mâini fuseseră tăiate de la încheieturi, iar cioturile erau aproape vindecate. Apoi, când Bisesa își plecă capul între brațe și suspină, cineva din cameră grohăi ca un animal sălbatic, [și ceva ascuțit - cuțit, sabie sau suliță - îl împunse pe Trejago în burca lui. Lovitura nu îl nimeri din plin, dar îi făcu o tăietură în vintre, și din cauza acestei răni Trejago a șchiopătat ușor pentru restul zilelor lui]. Grilajul fu pus la locul lui. Nu era nici o mișcare în casă, - nimic decât raza lunii pe peretele înalt, și întunericul Cotlonului lui Amir Nath în fundal. Următorul lucru pe care și-1 amintește Trejago, după ce urlase și strigase ca un nebun între acei pereți neîndurători, este că se afla lângă râu când se crăpa de ziuă, când și-a aruncat burca și a mers acasă cu capul gol. Cum de se întâmplase această tragedie - dacă Bisesa, într-un moment de disperare fără motiv, spusese totul, sau dacă intriga fusese descoperită și fusese torturată ca să spună; dacă Durga Charan îi știa numele sau ce se întâmplase cu Bisesa - Trejago nu știe nici până în ziua de astăzi. Se întâmplase ceva oribil, și gândul la ce anume ar fi putut fi îl bântuie pe Trejago din când în când, noaptea, și îl însoțește până dimineața. Dar partea amuzantă este că nu știe care este fațada casei lui Durga Charan. Se poate să fie într-o curte comună cu una sau mai multe case sau poate fi în spatele oricărei porți din cartierul săracilor Jitha Megji. Trejago nu știe. Nu a reușit să o capete pe Bisesa - săraca Bisesa - înapoi. O pierduse în Orașul unde casa fiecărui bărbat este păzită și imposibil de cunoscut precum un mormânt; iar grilajul dinspre Cotlonul lui Amir Nath fusese zidit. Dar Trejago își face regulat vizitele și este recunoscut drept un bărbat foarte decent. Nu este nimic deosebit la el, cu excepția unei ușoare rigidități a piciorului drept, din cauză că și-1 luxase în timp ce călărea. (Dincolo de limite, Kipling 2008: 143-144) Cum nu pot exista simultan două relatări diferite și contradictorii ale unui fapt și provenind de la aceeași sursă, secvența din cauză că și-l luxase în timp ce călărea nu poate fi decât reprezentarea unor spuse. La această concluzie ajungem în urma unei deducții care are legătură cu succesiunea evenimentelor narate și cu faptul că naratorul este unul creditabil. Rigiditatea piciorului drept al personajului este pusă mai întâi pe seama unei răni provocate de altcineva, apoi pe seama faptului că își luxase piciorul în timp ce călărea. Pentru adevărul primei explicații (adică pentru conformitatea acesteia cu istoria celor narate) îl credităm pe narator. Cea de-a doua explicație o contrazice însă pe prima; cum naratorul nu poate emite informații contradictorii, deducem că ultimul set nu îi aparține. Sursa acestora nu poate fi decât personajul, dar faptele sau spusele personajului sunt mediate de narator; prin urmare, dacă nu țin de relatarea faptelor (pentru că ar veni în contradicție cu informațiile oferite anterior), ele țin de reprezentarea spuselor. Cu alte cuvinte, fragmentul în cauză este o mostră de discurs raportat pentru că transmite informații false. Caracterul fals al acestora apare sau dispare însă din confruntarea cu pasajul pus între paranteze drepte; dacă acesta ar fi lipsit, pentru secvența din cauză că și-l luxase în timp ce călărea ar fi fost responsabil direct naratorul și prin urmare ea ar fi fost adevărată. Secvența pusă între paranteze drepte în (320) comută încadrarea pasajului final de la narațiune la discurs raportat; ea asigură în același timp coerența narațiunii, pentru că în absența ei, pasajul final și-ar pierde relevanța actuală, iar cititorul ar trebui să îi găsească alt sens, restabilind coerența întregului fragment. Discuția legată de atribuirea segmentului „din cauză că și-l luxase în timp ce călărea” s-ar fi purtat însă în alți termeni dacă acesta ar fi avut forma „din cauză că mi l-am luxat în timp ce călăream”. În acest caz, am fi vorbit despre o eterogenitate enunțiativă a întregului fragment, pentru că ar fi avut loc trecerea de la un sistem enunțiativ centrat pe o persoană delocutivă (cea despre care se vorbește) la un sistem enunțiativ al cărui centru este persoana locutivă (cea care vorbește). În fragmentul (320a) Nu este nimic deosebit la el, cu excepția unei ușoare rigidități a piciorului drept, „din cauză că mi 1-am luxat în timp ce călăream”. vorbim despre o actualizare enunțiativă (realizată în profitul discursului citat), actualizare ce vizează întotdeauna triada enunțiativă formată din persoană, timpuri verbale și deicticele de loc și de timp. În (320a), de pildă, actualizarea privește atât persoana (se trece de la delocutiv la locutiv), dar și timpul verbal (este utilizat perfectul compus în loc de mai mult ca perfect). În alte cazuri, textul ridică probleme de interpretare pentru că persoana delocutivă și persoana locutivă sunt identice (altfel spus, persoana locutivă este simultan cea care vorbește și cea despre care se vorbește). Iată un exemplu: (321) Îmi reiau mersul. Opt pași, apoi încerc de mai multe ori să fac întoarcerea pe care mi-a arătat-o. Doi pași, nu trei. Când reușesc, iese. Dar nu pentru multă vreme. I-a venit o idee nouă. Vrea să-mi închipui că urc un deal. Că duc în spate un sac. Că sunt pe munte. Trebuie deci să mă plec sub greutatea acelui sac imaginar. Să ridic foarte sus genunchii. Să plec capul. Să privesc în jos. (Evadarea tăcută, Constante 2013: 72) Fragmentul de mai sus este eterogen atributiv, dar ultimele patru enunțuri din acesta („Trebuie deci să mă plec sub greutatea acelui sac imaginar. Să ridic foarte sus genunchii. Să plec capul. Să privesc în jos.”) sunt ambigue, pentru că ele pot aparține atât celui despre care vorbește memorialista (gardianul, persoană delocutivă în „I-a venit o idee nouă.”), cât și memorialistei înseși (persoană delocutivă din perspectiva gardianului, în „Vrea să-mi închipui că urc un deal”, care este reprezentarea în DIL a unui posibil „Vreau să-ți închipui că urci un deal”). Cele patru enunțuri din final, însă, pot fi sau continuarea, în DIL, a discursului celuilalt (gardianul), sau concluziile („trebuie deci…”) pe care naratoarea le trage pentru sine însăși. Lucrurile se pot complica și mai mult atunci când discutăm problema eterogenității enunțiative din perspectiva actualizării timpurilor verbale. Este un fapt cunoscut, de exemplu, că unul dintre indicii convenționali pentru semnalarea DIL este și trecerea de la un timp al narațiunii la un timp, diferit, al DIL, convenție cunoscută și sub numele de alternanța timpurilor verbale. Din punctul de vedere al istoriei DIL, cuplul standard folosit pentru această alternanță este format din perfectul simplu, pentru contextul narativ, și imperfect, pentru DIL. Acesta nu este însă și singurul care a fost învestit cu rolul de evidențiere a DIL, pentru că aceeași misiune o are și cuplul imperfect – prezent. Alternanța timpurilor verbale constituie un dispozitiv puternic de semnalare a DIL; totuși, această modalitate de reprezentare poate apărea construită cu același timp folosit și în contextul narativ. Care sunt mijloacele de semnalare a discordanței enunțiative dintre contextul narativ și DIL, în condițiile în care ambele sunt construite cu același timp verbal (de pildă, ambele cu imperfectul sau ambele cu prezentul)? În (322), imperfectul apare uniform atât în contextul narativ, cât și DIL (mai mult ca perfectul este folosit ca timp de relație, pentru a desemna evenimente ce au avut loc înaintea celor „actuale”, desemnate de imperfect, care este un „prezent al trecutului”): (322) Băiatul doctorului Savu din Slobozia fusese condamnat la moarte pentru vorbe. Făcea propagandă comunistă. Avea 22 de ani, era student eminent la Litere și Filosofie în București, avea bani de buzunar câți voia de acasă și nu alerga după fete, îl căutau ele. Ce-i trebuia lui comunism? Asta nu înțelegea doamna Savu. Dar nici să-i omoare Antonescu singurul copil, ca să dea un exemplu pentru tineri! Doctorul plătise doi avocați să-i scoată băiatul din pușcărie, unde aștepta procesul, și apoi să-i obțină o pedeapsă cu suspendare. Când s-a dat sentința, nu-i venea să creadă, iar doamnei Cecilia i-a albit părul de pe o zi pe alta. Să-i acuzi pe avocați că n-au știut să-l apere? Ce puteau face clănțăii, dacă Paulică recunoștea și ce nu făcuse și le-o tăiase când ei invocaseră argumentul tinereții inocente? La vorbitor, băiatul îi spusese doctorului că nu-l sperie moartea. Nu voia să retracteze nimic, nici măcar la apel. Totuși, pentru tatăl său, nu era un agent al rușilor și nu instigase pe nimeni să nu mai lupte pe front. Recunoscuse aceste acuzații pentru a demonstra absurditatea procesului. (Medgidia, orașul de apoi, Teodorescu 2009: 110) Pentru marcarea eterogenității enunțiative din (322), unele secvențe sunt în mod explicit atribuite, folosindu-se nume proprii sau comune care trimit fie la persoana delocutivă („Asta nu înțelegea doamna Savu”), fie la persoana interlocutivă („pentru tatăl său, nu era un agent al rușilor”), există secvențe care distonează prin contrast intonațional (interogativă retorică în DIL: „Ce-i trebuia lui comunism?”) sau prin eterogenitate lexicală (avocați vs. clănțăi). Cu toate acestea, alte secvențe rămân ambigue, cum ar fi „nu-i venea să creadă”, care poate fi la fel de bine narațiune (remarca naratorului) sau DIL (spunea că nu-i vine să creadă), spre deosebire de „nu voia să retracteze nimic”, care este un fragment în DIL dezambiguizat de ocurența anterioară a secvenței „băiatul îi spusese doctorului”. Utilizarea uniformă a imperfectului pare să favorizeze, așadar, o ambiguitate care apare la folosirea unor verbe epistemice precum știa, credea, bănuia, care pot indica în egală măsură un comentariu naratorial sau o modalitate de reprezentare a spuselor personajului privind activități mintale ale acestuia (el (spunea că) știa, credea, bănuia etc.). În schimb, folosirea uniformă a prezentului pare că avantajează alte tipuri de ambiguitate, așa cum se întâmplă în exemplul de mai jos: (323) El vorbește. Despre drepturile sale. Despre puterea sa. Despre forța pe care o reprezintă. Despre răbdarea lui. Despre răbdarea nesfârșită a acestei forțe. Totul depinde, spune el, de mine. De bunăvoința mea. El îmi cunoaște activitatea „criminală”. Toate fărădelegile mele îi sunt cunoscute. Au în mâini toate dovezile. Mă pot judeca și condamna. Dacă voi continua să neg, voi fi judecată cu ceilalți acuzați și condamnată. Condamnată la moarte. Dar dacă accept să-i ajut, spunând tot „adevărul” despre ceilalți acuzați, îmi vor da drumul din închisoare. El nu mă poate elibera imediat, dar îmi promite condiții de viață excelente. Îmi vor îndeplini toate dorințele. Îmi vor pune la dispoziție o casă, haine, hrană, cărți. Până la proces. Martor al acuzării. Voi fi martor al acuzării. După aceea, libertatea. Pot să aleg. Iertarea crimelor mele sau moartea. Mai îmi dă timp de gândire. Și spațiu… Carcera. Mi-e din nou frig. (Evadarea tăcută, Constante 2013: 50) Aici, atribuirea spuselor are loc ca de obicei, prin indici externi (verbe declarative în contextul narativ, precum „el vorbește”) sau interni (declarative în inciză, ca în „ Totul depinde, spune el, de mine”), sprijiniți de indici interni precum persoana a treia a pronumelor și a formelor verbale („el îmi cunoaște activitatea”, „au în mâini toate dovezile”). Principala ambiguitate este, în acest text, cea legată de ocurențele lui eu (explicit sau implicit), care uneori poate fi interpretat în egală măsură ca persoană delocutivă – caz în care secvența în care apare este în DIL (sunt reprezentate spusele anchetatorului: „Martor al acuzării. Voi fi martor al acuzării. După aceea, libertatea. Pot să aleg.”) sau ca persoană locutivă, caz în care secvența în care apare este în DDL (sunt reprezentate gândurile anchetatului: „Martor al acuzării. Voi fi martor al acuzării. După aceea, libertatea. Pot să aleg.”). Spusele unuia și gândurile celuilalt (prilejuite de primele) pot să își urmeze strâns, ceea ce potențează caracterul ambiguu al textului, așa cum se întâmplă în secvența „Mai îmi dă timp de gândire. Și spațiu… Carcera.” – ultimul enunț este un sarcasm al anchetatorului sau o ironie amară a memorialistului? În directă legătură cu cele spuse deja, trebuie să observăm că noțiunea de eterogenitate (sau de mixtitudine) nu este înțeleasă la fel în diferitele abordări ale DR. După teoria clasică, DDl, DIID sau DIL sunt forme eterogene (mixte) ale DR, deoarece combină, în diferite moduri, caracteristicile (sintactice, intonaționale, referențiale) particulare pentru DD sau pentru DI. O secvență în DIL precum: (323a) Toate fărădelegile mele îi sunt cunoscute. extrasă din exemplul (323), nu exhibă, de pildă, după modul tradițional de a privi lucrurile, eterogenitatea DIL, deoarece nu cuprinde elemente evidente de DD, așa cum s-ar întâmpla, de pildă, dacă fragmentul ar arăta astfel: (323b) Toate fă-ră-de-le-gi-le mele îi sunt cunoscute. unde segmentarea unui cuvânt prin cratime sugerează o rostire particulară aparținând locutorului raportat, așadar o caracteristică a DD „păstrată” în DIL. Cu toate acestea, (323a) este eterogen pentru Laurence Rosier, deoarece „cât timp ne aflăm în prezența unui DIL construit cu prezentul suntem, încă o dată, confruntați cu o formă pe care o numim mixtă, care amestecă persoana delocutivă și prezentul actualizării.” (Rosier 1999: 149). Aceasta înseamnă că exemplul nostru nu ar fi fost, după Rosier, mixt, dacă ar fi avut forma: (323c) Toate fărădelegile mele îi erau cunoscute. La fel, Rosier consideră eterogen un DN sau un DIL care pregătesc o secvență de DD. De pildă, un fragment puțin mai amplu din (323), precum: (323d) Toate fărădelegile mele îi sunt cunoscute. Au în mâini toate dovezile. ar fi eterogen dacă ar avea forma (323e) Toate fărădelegile mele îi erau cunoscute: avem în mâini toate dovezile. de comun acord cu teoria tradițională, care ar considera (323e) un „amestec de stiluri”, așadar un fragment cu eterogenitate macrotextuală. Revenind la fragmentul (323a), trebuie să observăm, de asemenea, că pentru Authier-Revuz, acesta nu își face manifestă eterogenitatea decât din momentul în care scoate în evidență termenul alogen, așa cum se întâmplă în: (323f) Toate „fărădelegile” mele îi sunt cunoscute. unde ghilimelele sunt instrumentul unei operații locale de distanțare a raportorului de unul dintre termenii pe care îi menționează și simultan îi utilizează, termen care devine, în acest fel, o insulă textuală, sau în (323b), unde cratimele fac același lucru. Insulele textuale nu sunt însă fragmente de DD, ci mostre de modalizare autonimică. Pentru ca o anumită secvență să poată fi considerată în DD, aceasta trebuie să fie separată sintactic de discursul citant, ceea nu se petrece nici în (323b) și nici în (323f). Cu alte cuvinte, motivul pentru care Authier-Revuz percepe exemplele (323b) și (323f) ca eterogene nu sunt aceleași pentru care teoria tradițională le consideră la fel. În sfârșit, pentru Bahtin caracterul hibrid al tuturor fragmentelor discutate mai sus rezidă în faptul că acestea sau, mai precis, termenul „fărădelegile” este arena de luptă a două puncte de vedere, a două intonații, a două concepții ideologice diferite. Pentru ca acest lucru să fie evident, nu este însă neapărat necesar ca respectivul termen să fie evidențiat local (adică în interiorul enunțului) în vreun fel, deoarece contextul în care apare acest fragment ne arată o divergență ideologică clară între locutorul raportat și locutorul raportor, ultimul utilizând mai multe modalități de evidențiere a acestei divergenței, din care numai unele sunt grafice. Eterogenitatea unui discurs poate fi așadar subliniată tipografic, așa cum am văzut că se întâmplă în (315), unde cuvintele celorlalți erau marcate prin italice, convenție care indică și un anumit tip de lectură, atunci când textul este citit cu voce tare. Cultura tipografică a dezvoltat o diversitate de procedee grafice menite să sublinieze alteritatea discursului. Cu toate acestea, distonanța poate să fie vizibilă chiar dacă ea nu apare evidențiată grafic și există texte care excelează prin carența mijloacelor grafice de marcare a propriei eterogenități. Un caz de acest fel este chiar exemplul (323), de mai sus, unde secvențe precum „el îmi cunoaște activitatea «criminală»” sau „spunând tot «adevărul» despre ceilalți acuzați” au o eterogenitate lexicală și enunțiativă marcată tipografic. Lena Constante citează cuvintele celuilalt și simultan le arată: arată că au fost utilizate întocmai și arată că sunt impropriu folosite – pentru că nu a existat o activitate criminală și pentru că adevărul căutat de anchetator este o ficțiune la crearea căreia i se solicită și anchetatului să participe. Marcarea grafică a celor doi termeni îi permite însă autoarei să lase nemarcate toate elementele care intră, prin relație de sinonimie, în sfera de atracție a acestora: fărădelegi („Toate fărădelegile mele îi sunt cunoscute”), dovezi („Au în mâini toate dovezile”), crime („Iertarea crimelor mele sau moartea”). Deși memorialista se distanțează în continuare de acești termeni, ei nu sunt evidențiați decât prin asociere cu cei marcați deja, iar comentariul naratorial se desfășoară fără suportul său tipografic. Vedem, prin urmare, că eterogenitatea demonstrată are mijloace specifice de manifestare în discursul scris, unde existența mai multor instanțe textuale (autorul, naratorul/memorialistul, personajele/persoanele evocate), existența mai multor limbaje și existența unor mijloace tehnice proprii textului scris realizează contrastele alterității într-un alt mod, cu alt scop și prin alte mijloace decât în limba vorbită – mod, scop și mijloace aparținând unui fenomen specific textului scris, dar realizat la anvergură maximă doar în roman, și numit heteroglosie. HETEROGLOSIE heteroglosie generalizată vs. heteroglosie particularizată; heteroglosie în discurs raportat; hibridizare și iluminare dialogică; heteroglosie prin juxtapunere pe orizontală vs. heteroglosie prin colaj vertical; prevalența contextului asupra textului; heteroglosie zero Bahtin folosește termenul heteroglosie în diferite contexte și îi acordă sensuri diferite. În sens larg, Bahtin consideră că heteroglosia este condiția esențială care guvernează operația prin care un enunț obține o semnificație. El arată că într-un anumit moment și într-un anumit loc vor exista condiții particulare (sociale, istorice, psihologice etc.) care vor determina un cuvânt rostit în locul și în momentul respectiv să aibă un sens diferit în comparație cu același cuvânt rostit în circumstanțe diferite. Din această perspectivă, toate enunțurile sunt heteroglosice, prin faptul că sunt funcții ale unei matrice de forțe imposibil de recuperat și prin urmare imposibil de rezolvat. În sens restrâns, Bahtin are în vedere modul în care, într-un spațiu discursiv privilegiat, are loc interacțiunea dintre diferitele unități stilistice și compoziționale care pot popula respectivul discurs (sau metadiscurs, în măsura în care acesta este o entitate care face posibilă interacțiunea unor discursuri subordonate). Bahtin crede că acest spațiu discursiv privilegiat este romanul și susține că puterea acestuia constă în coexistența și conflictul dintre diferitele tipuri de discurs: discursul personajelor, discursul naratorial și chiar discursul autorului. El definește heteroglosia drept o funcție a romanului care se actualizează prin „discursul unui terț transpus într-o altă limbă, servind la exprimarea intențiilor auctoriale, dar într-un mod refractat”. (Bakhtin 1981: 324) Printre unitățile compozițional stilistice care pot fi întâlnite în roman și care asigură baza heteroglosiei, Bahtin enumeră: - narațiunea auctorială directă; - stilizarea narațiunii orale (skaz); - stilizarea narațiunii scrise semi-literare (scrisori, jurnale intime, însemnări particulare); - discursuri nonartistice (moral, filozofic, științific, oratoric etc.); - vorbirea individualizată stilistic a personajelor. „Aceste unități stilistice eterogene, odată introduse în roman, sunt combinate pentru a forma un sistem artistic structurat și sunt subordonate unei unități stilistice de nivel superior, cel al operei în ansamblu, o unitate care nu poate fi identificată cu niciuna dintre elementele particulare care îi sunt subordonate.” (ibid.: 262) Limbajul romanului devine în acest fel un sistem de limbaje, iar heteroglosia își găsește aici terenul propice de manifestare, romanul fiind un spațiu agonal, al reprezentării unor puncte de vedere diferite asupra lumii prin intermediul limbajului, rezultatul fiind un discurs care este o unitate complexă, formată din enunțuri cu caracter mixt.  Modalitățile discursului raportat sunt manifestări ale funcției heteroglosice a romanului, pentru că acestea, fiind forme de reprezentare, actualizează o relație între două discursuri ierarhizate, discursul personajelor („discursul unui terț”) și discursul naratorului (pentru că discursul personajelor este „transpus într-o altă limbă, servind la exprimarea intențiilor auctoriale”), putând fi privite astfel dintr-o dublă perspectivă: a integrării discursului personajului în discursul naratorului (și vorbim aici despre modalitățile de introducere a unui enunț în alt enunț) și a ierarhizării discursului personajului față de discursul naratorului (caz în care vorbim despre modalitățile de poziționare a unui enunț în raport cu alt enunț); discursul raportat fiind simultan un enunț în enunț și un enunț despre enunț. Relațiile dintre unitățile compozițional stilistice care asigură baza heteroglosiei nu privesc însă doar formele discursului raportat, adică interacțiunea dintre narator și personajele sale, ci acoperă și interacțiunea dintre personaje sau dintre narator și autor. De fiecare dată când un punct de vedere apare exprimat în roman într-un limbaj care ne permite să atribuim respectivul punct de vedere uneia dintre entitățile narative ale romanului, putem vorbi despre una dintre formele de manifestare a heteroglosiei, în măsura în care acel limbaj este diferit de cele folosite de celelalte entități narative. Una dintre formele de manifestare a heteroglosiei este punerea reciprocă în lumină a discursurilor personajelor. Să examinăm următorul exemplu: (324) D. Moceanu, delicatese și comestibile român, cu verva-i cunoscută, ține pentru protecționism un discurs foarte sărat și foarte gustat: vorbele-i merg ca untul și sunt bine cântărite și socoteala fără cusur. (Aprobări în tot publicul.) Directorul fabricii Lemaître, un om cu multă greutate, e de aceeași părere. D-sa crede că fierul trebuie bătut până-i cald, că nu trebuie lăsat guvernul în pace: până nu va admite protecționismul și nu va turna legi pe acest tipar, trebuie ciocănit mereu. (Aplauze.) Un guvernamental liber-schimbist – Luați seama: vrea să ne potcovească! (Râsete și sâsâituri.) D. Iordache Ionescu din Șelari, prezidentul „Spumei de drojdii”, societatea comercianților români de băuturi – Vin, domnilor!... (Chef mare și tămbălău în toată adunarea. Oratorul se așază la loc mahmur. Zgomotul se potolește.) D. președinte – Urmați, frate cooperator... O voce – Degeaba! acuma i s-a stricat gustul! Alta – Să-l dreagă! D. Iordache – Nu mai! Dar cu principiile dv. o să vă frigeți rău de tot! D. Basilescu, tipograf, atacând chestia cu multă ardoare, culege aplauze de deosebite caractere, cari de ilaritate, cari de entuziasm; în fine face o frumoasă impresiune. D. Franke, croitor, o ia cu francheță p-alt ton. Se vede aci stofă de orator. Discursul se potrivește perfect. Liber-schimbismul nu e de talia unei țări agricole: cu acest sistem ni s-ar croi o soartă prea grea, care ne-ar strânge rău în spete; pardessus le marché, fără să prindem de veste, ne-ar căptuși străinii din cele două emisfere. Oratorul o încheie fără să treacă cu un milimetru măsura în privința celor două emisfere... un elegant discurs! Se șoptea în congres că președintele îl comandase din vreme, e drept însă că bravul orator l-a dat gata după promisie în 24 de ore. (Congresul cooperativ român, Caragiale 2000: 117-118, subl. aut.) În fragmentul de mai sus, tema discuțiilor este libertatea comerțului, iar participanții la congres au păreri împărțite în legătură cu aceasta (unii susținând politica contrară, protecționismul). Discursul fiecăruia dintre vorbitori este presărat cu termeni sau expresii din jargonul meseriei pe care o practică: directorul fabricii Lemaître (al cărei domeniu de activitate era prelucrarea metalelor) observă că „fierul trebuie bătut până-i cald” și că guvernul trebuie să „toarne” legi după „tiparul” normelor impuse de liberul schimb etc. Deși dezbaterile din congres sunt foarte animate și iau cuvântul multe personaje, care își presară intervențiile cu elemente de jargon profesional, oratorii vorbesc toți aceeași limbă, care este, de fapt, și cea a naratorului. Comentariile pe care le face acesta din urmă nu se deosebesc în niciun fel de discursurile ținute de cei dintâi; astfel, d. Basilescu, tipograf, culege aplauze și lasă o frumoasă impresiune, d. Franke, croitor, o ia p-alt ton și are stofă de orator etc., iar textul, deși heteroglosic, este monofonic. Textele heteroglosice nu sunt, prin urmare, în mod inevitabil și polifonice, adică nu reflectă în mod necesar diferite ideologii; un text heteroglosic poate avea o perspectivă monologică. Lucrurile se întâmplă diferit în cele două fragmente care urmează: (325) A pornit-o cu stângu azi, măcar de-ar fi Ivona acasă!… La ora asta n-ar prea avea un’ să fie, a ieșit la pensie și Ivona, a ieșit și bărba-su: patru mii, poate și mai mult, cât or avea împreună. Patru mii tot să toace ei singuri, că le-a plecat băiatu! S-a făcut doi-trei ani de când a plecat Tudor, a plecat înainte să moară bunică-sa, madam Ioaniu. Camera lui o ține Ivona și-acu neatinsă, nu doarme nimeni în ea și nici n-o închiriază. Ditamai căsoiu pustiu, și camera băiatului o ține Ivona ca p-un cavou, cu poze colorate trimise de el de pe unde-a umblat. Și ce-i încălzește pe ei că băiatu lor colindă țările toate, pe ei ce-i încălzește? L-a văzut Ivona acu un an, când i-a dat drumu de s-a dus la el, vara asta l-a văzut și bărba-su, și cu asta basta. Tudor n-are voie să vie, și s-o ferească Dumnezeu pe Ivona s-aibă nevoie de ceva la bătrânețe. Singură cuc în căsoiu pustiu, că bărba-su, toată ziua la Matracucă. Și-acu, odată-l vezi că-și ia haina din cui și pleacă! S-o ferească Dumnezeu pe Ivona, că n-are cine să-i aducă un pahar cu apă. Așa e copiii în ziua de azi: tu să le dai, să le tot dai, da când e să dea și ei – niciodată. Atâta că nici Ivona nu-i aia să se omoare cu firea. Ivona a fost pentru ea toată viața. – Așa-s eu, madam Delcă, așa-s eu, mai rațională, i-a zis odată. Și știi că mi-a prins bine în viață? Ți-a prins pă dracu! Să fi făcut omu meu ce face al tău, toată ziua la călărit muieri, aveam eu ac de cojocul lui, vedea el pe dracu!… Da bleaga de Ivona, ea cu serviciu, ea cu prietinile, cu țigarea-n gură și cu cafelile. Ea habar n-are ce face Niki. (Dimineață pierdută, Adameșteanu 2011: 34-35) (326) – Venea bona și mi-o aducea, ce să vezi la un copil mic? Un pachet de dantele albe, și înăuntru… Nu știam nici s-o înfăș, nici s-o desfăș, era o complicație întreagă, și nici până la sfârșit tot n-am învățat… Îți spun drept, mi-era și frică să mă ating de ea, să nu cumva să-i frâng ceva; avea un cap chel, și lunguieț, și diform, și plângea mai tot timpul, iar pe obraz uite-așa avea pete-pete… Bietul Ștefan era atât de fericit, că totdeauna a văzut-o frumoasă… E interesantă Ivona, e plăcută, e inteligentă, dar frumoasă niciodată n-a fost… Ivona, de mică, avea o fire matură și-un fel de a fi ca de om mare… Poate din cauza aceasta, când mă gândesc la ea, parcă niciodată n-a fost mică… Sigur, o iubeam, cum să n-o iubesc? Instinctul de mamă, cum… și animalele își iubesc puii… Dar Ivona era un copil prea cuminte și puțin ciudat… Și, fără să bag de seamă, m-am trezit cu ea mare… Asta-i… Că nu-i ardea ei să vază de fii-sa cum nu-mi arde mie să fiu vlădică. Mulți gărgăuni avusese în capu ei, cum are toate femeile nemuncite. (ibid.: 54-55) Fragmentele de mai sus ilustrează ideea lui Bahtin că heteroglosia este o structură agonală dialogică a comunicării verbale, a cărei esență constă în faptul că „în arena aproape fiecărui enunț se desfășoară o luptă și o interacțiune intense între cuvântul unuia și cuvântul celuilalt” (Bakhtin 1981: 354). Conflictul dintre personajele ale căror discursuri sunt reprezentate mai sus este unul dintre limbajele acestor personaje: Vica Delcă, o croitoreasă bătrână și vulgară, gândește și vorbește arțăgos, agresiv, acid; Ivona Scarlat și mama acesteia, Sophie Ioaniu, au un discurs cultivat, manierat, temperat neologic, marcat de o anumită lentoare, caracteristică oamenilor care nu au fost educați să se grăbească, pentru că viața, cea de dinainte de război, era organizată după un tipic ce excludea orice pripă. Modul în care vorbesc personajele le reflectă așadar educația, stilul de viață, caracterul, apartenența la o clasă socială. Discordanța dintre aceste discursuri, dintre punctele de vedere pe care le exprimă, dintre lumile diferite cărora personajele le aparțin este pusă în evidență de alternarea discursurilor (în interiorul cărora apare, de asemenea, alternarea mai multor modalități de raportare: discurs direct, direct liber, DIL ce reprezintă spusele, DIL ce reprezintă gândurile, schimbarea destinatarilor cărora li se adresează un anumit personaj). Mai mult de atât, Vica Delcă reia elemente din discursurile celorlalte personaje și le integrează în propriul discurs, fapt care face ca Vica să se afle în permanență nu numai într-o relație dialogală cu celelalte personaje, ci și într-o relație dialogică cu discursurile acestora, ca în „Și știi că mi-a prins bine în viață? Ți-a prins pă dracu!”. Dacă în cazul alternării dialogale a replicilor Bahtin vorbește despre hibridizare, care este rezultatul caracterului heteroglot al respectivelor replici, reluarea, în propriul discurs, a unui segment aparținând discursului celuilalt duce la o iluminare internă, dialogică. Se ajunge astfel la situația unui „enunț care aparține, prin maniera sintactică și compozițională, unui singur vorbitor, dar care conține amestecate două enunțuri, două feluri de a vorbi, două stiluri, două limbaje” (ibid.: 304). McHalle 2004 observă însă că heteroglosia se poate manifesta în două moduri: prin juxtapunerea discursurilor pe o axă orizontală sau printr-un colaj vertical, al cărui efect este stratificarea vocilor și a punctelor de vedere. Fragmentele (325) și (326) ilustrează o heteroglosie pe orizontală, pentru că replicile personajelor aflate în dialog sunt juxtapuse, chiar dacă acest dialog are loc pe mai multe planuri. Heteroglosia rezultată dintr-un colaj pe verticală a limbajelor apare atunci când două sau mai multe discursuri fuzionează. Această fuziune poate avea loc în mintea cititorului, așa cum se întâmplă atunci când la lectura unui anumit fragment suntem puși în situația de a citi succesiv și notele de subsol sau de final, comentariile naratorului, ale autorului sau ale editorului etc. Așa se întâmplă lucrurile, de pildă, în următorul exemplu din Istoria ieroglifică: (327) Deci de departe și totdeodată limba scoțindu-și, o lungéște și pre care muscă a lovi s-ar tâmpla, îndată pre limbă-i încleită rămâne (= năpăștile carile scornéște asupra pătimașilor), de unde nicicum a să mai dizlipi sau a scăpa mai poate. În toată viața lui ceva a mânca nu s-au vădzut, ce hrana (= agonisita dreaptă) aerul și văzduhul (= camăta, dobânda banilor) îi iaste. Căci Hameleonul pre carile a videa ni s-au tâmplat prin vrémea a unui an în cușcă închis, fără mâncare și fără băutură au trăit; a căruia moarte nu de altă, ce de nesufferiala gerului s-au tâmplat. Iară când prindea muștele, precum s-au dzis, nu pentru hrana, ce pentru gioaca le prindea, și dacă le înghițiia, îndatăși pre gios le lepăda, nicicum musca betejind, căci musca, dacă cădea, cu picioarele mișca și, multe dintr-însele dezmetecindu-să, iarăși zbura. Alt glas sau cântec nu are, fără numai ca un foale, de văzduh împlându-să, când să răsuflă, ca foalele când să răzsuflă, coșul îi răzsună. Cea din fire floare îi iaste albă cu negru picată, precum sint soldzii costrășului. Iară amintrilea, ori în ce féli de floare va, într-acéia să poate schimba. Deci, când să mânie să face vérde, când să întristă să face negru, iară când să veseléște, roșiu cu galbăn amestecat să face. Așijderea și fără pricină în tot féliul de fețe să schimbă (= vicleșugurile își mută), iară mai vârtos în floarea ce-i stă denainte, hiriș într-acéia să mută (= cu care viclian se tumpină, cu acela părtaș să face). (Istoria ieroglifică, Cantemir 2003: 592-593; 793) În romanul lui Cantemir, descrierea cameleonului întrerupe narațiunea dintr-un motiv de natură dialogică: naratorul presupune o carență de informații la polul cititorului și solicită din partea acestuia o pauză în care să îi descrie acest animal. Descrierea nu funcționează însă precum un hiperlink, care este evidențiat în textul primar și pe care cititorul îl accesează doar dacă are nevoie de informații suplimentare; ea nu este paralelă și facultativă, ci simultană și obligatorie, pentru că este integrată în textul cadru (narațiunea propriu-zisă) cu ajutorul notelor de la final, (pe care le-am adus și le-am reprodus în text între paranteze și subliniate cu caractere cursive), ce realizează altfel de legături, sub forma unor corespondențe între anumite trăsături fizice ale cameleonului și anumite trăsături caracterologice ale persoanei reale (Scarlat Ruset) care se ascunde în spatele reptilei. În felul acesta, multe dintre propoziții au sens la ambele niveluri, unul denotativ în discursul științific (pagină de herpetologie), altul conotativ, metaforic, în narațiune: ipotetica hrană a hameleonului, de pildă, sunt muștele în discursul științific și câștigurile cinstite dobândite de Ruset, în discursul narativ, pe când aerul, văzduhul, sunt adevărata hrană a hameleonului în primul și câștigurile necinstite, realizate prin camătă, în celălalt. Decriptarea descrierii zoologice (aparținând naratorului) cu ajutor notelor de final (aparținând autorului) are un rol dublu, pentru că o ancorează pe prima în contextul narativ și pentru că îi lasă cititorului opțiunea de a continua jocul, ducând mai departe realizarea corespondențelor. Dacă în fragmentul din Cantemir fuziunea celor două discursuri este într-un stadiu incipient și este realizată prin inserarea în discursul științific a unor componente aparținând unui paratext aflat la distanță, operație ce cade însă în sarcina cititorului, în exemplul care urmează fuziunea este deplină și este realizată de narator: (328) Dimineață însorită, rouă puțină, vânt uscat dinspre șosea. Baloane de păpădie, cupole florentine obositor repetate până la marginea dumbrăvii. Salt de calitate, egal, arcuit. Satisfacții. Ciocnire în zbor de un corp tare, cheratinos. Ce se ascunde sub platoșa lui? E precis verde, are mandibule puternice, elitre nituite, articulații foarte elastice. În iarbă, sub tremurul asurzitor al unei foi păroase, antenele lui îmi cuprind inelul mezonotului și-mi înfășoară abdomenul. Clipele se scurg vertiginos: una, două, șapte, cinci, treisprezece, opt… Îi răspund cu antenele moi, caline, îl prind ca pe un arc și-l cer, abandonându-mă. Mă îmbrățișează. E minunat. Ne cuplăm scurt, metalic, apoi, așa înlănțuiți, ca să nu ne plictisim, în timp ce fărâmele de pământ plesnesc în juru-ne de căldură, ne rămân la dispoziție suficiente clipe ca să observăm cum cerul se învolburează către nord-vest, cum rândunelele criminale zboară foarte jos, cum undeva în depărtare se aude bubuitul oribil al unei motociclete, cum pe sub picioarele mele și ale lui, alcătuind o schelă, trec două furnici, încovoiate de saci grei. Ghiventul începe să cedeze, șaiba devine de prisos, treaba asta devine vag plictisitoare, mă desprind. El își găsește momentul potrivit ca să dea drumul delicatului strung pe care-l poartă cu sine, eu mă grăbesc să prind un țânțar mustind de sânge proaspăt și care se opune zadarnic. Plec îndată în lume, lăsând în țărână amprenta picioarelor mele frumoase, dulcea amintire a unei operațiuni buimace, pe care o datoram acestei veri minunate, înainte de veștejirea ierburilor. La capătul zborului de șase metri, nu lipsit de peripeții, mă întâmpină fotografii, cinematografia, reporterii, mi se iau interviuri, sunt solicitată să declar ce culoare mă tulbură și cât cheltuiesc pe săptămână. La întrebarea ce gen de bărbat prefer, refuz să răspund, nu din discreție, ci din sinceră ignoranță. (Bibliografia generală, Simionescu 2007: 84) În textul lui Simionescu fuzionează cel puțin două discursuri: unul dintre acestea folosește termeni dintr-o tratat de entomologie, celălalt este o pagină din jurnalul intim al unei vedete de cinema. Multe dintre segmentele acestui text sunt ambigue, pentru că pot fi citite, cu efecte diferite, în ambele discursuri: denotativ în discursul științific, conotativ în jurnal (cheratinos, mandibule, elitre, mezonot, antene) sau denotativ în jurnal și conotativ în discursul științific (îmbrățișează). În plus, al treilea discurs, de tip tehnic, introduce termeni care pot fi citiți metaforic în ambele discursuri principale (nituit, arc, ghivent, șaibă, strung). Elementele citate apar ca eterogene doar în urma unei analize care demontează un text omogen. Această omogenitate este însă efectul unei heteroglosii pe verticală, ce produce un discurs ambiguu, care poate fi citit la fel de bine ca o pagină din jurnalul unei lăcuste cu pretenții de vedetă sau al unei vedete de cinema în al cărei jurnal apar secvențe din filme horror. Cele două discursuri sunt detectabile doar la analiză, pentru că la lectură ele se alimentează și se susțin reciproc, ca în cazul unei lăcuste cu sânge uman sau al unui personaj uman cu exoschelet. Atât la Cantemir, cât și la Simionescu, unul și același cuvânt poate fi citit pe două paliere diferite, pentru că textul îl autorizează pe cititor să caute sensuri ascunse (la Cantemir) sau metaforice (la Simionescu), și în ambele cazuri cea care permite acest lucru este heteroglosia vădită a metadiscursului cadru. Ne putem imagina însă și situația în care discursurile eterogene au fuzionat până la identificare. Într-una dintre Poveștile pentru copii mai mici de trei ani, Eugen Ionescu își imaginează un personaj care își învață fiica, pe Josette, să vorbească într-o limbă străină – „străină” în măsura în care se bazează pe o convenție prin care obiectele familiare își schimbă numele între ele: ușa este numită perete, podeaua – plafon, degetul – ochi și așa mai departe. Un discurs în această limbă ar putea suna astfel: (329) – Privesc prin scaun mâncându-mi perna. Deschid peretele, merg cu urechile. Am zece ochi ca să merg, am două degete ca să privesc. Mă așez cu capul pe podea. Îmi pun fundul pe plafon. Când am mâncat cutia muzicală, pun dulceață pe covorașul de lângă pat și am un desert bun. Ia fereastra, tată, desenează-mi imagini. (Prezent trecut, trecut prezent, Ionesco 1993: 168) Respectând această convenție, Josette știe că trebuie să spună „Ia fereastra și desenează-mi o imagine”, pentru a înțelege „Ia creionul și desenează-mi o imagine”. Este o lecție pe care fetița o asimilează repede, dar nu această limbă este cea asupra căreia tatăl ei vrea să îi atragă atenția. Interesantă (prin stranietate) nu este o limbă în care, printr-o convenție prestabilită, fereastra este numită creion, ci una în care, fără niciun avertisment prealabil, imaginile sunt numite imagini, ferestrele ferestre, creioanele creioane, deși unii dintre utilizatorii acelei limbi înțeleg prin imagini, ferestre și creioane altceva decât înțeleg ceilalți: (330) Josette are o îndoială: – Cum se numesc imaginile? Tata răspunde: – Imaginile? Cum se numesc imaginile? Nu trebuie spus „imagini”, trebuie spus „imagini”. Sosește Jacqueline. Josette aleargă spre ea și îi spune: – Știi Jacqueline, imaginile nu sunt imagini, imaginile sunt imagini. Jacqueline spune: – Ah, iar prostiile tatălui tău. Ba da, micuța mea, imaginile nu se numesc imagini, ele se numesc imagini. Atunci tata îi spune Jacquelinei: – Asta ți-a spus și Josette. – Nu, spune Jacqueline, ea spune contrariul. – Nu, îi spune tata Jacquelinei, dumneata spui contrariul. – Nu, dumneata. – Nu, dumneata. – Amândoi spuneți același lucru, spune Josette. (ibid.: 168) Eugen Ionescu face următorul comentariu: „Imaginați-vă că într-o bună dimineață observați că au luat puterea rinocerii. Ei au o morală de rinoceri, o filozofie de rinoceri, un univers rinoceresc. Noul primar al orașului este un rinocer care folosește aceleași cuvinte ca și dumneavoastră și totuși nu e aceeași limbă. Cuvintele au un alt sens pentru el. Cum să vă înțelegeți?” (ibid.: 83) Dacă limba inventată în (329) este una în care sensul cuvintelor poate fi schimbat prin convenție ludică, limba din (330) este una înspăimântătoare, în care fiecare cuvânt din dicționar are cel puțin un omonim. Energiile creatoare ale eterogenității au fost resorbite, iar la suprafață toate discursurile sunt perfect identice, deși transmit sensuri diferite. Lucrurile se întâmplă la fel ca în cazul rescrierii lui Don Quijote de către Pierre Menard, din povestirea lui J.L. Borges. Aici, o secvență din romanul lui Cervantes: …adevărul, a cărui mamă este istoria, adversar al timpului, depozit de întâmplări, martor al trecutului, exemplu și aviz a ceea ce este prezent, advertență a ceea ce reprezintă viitor. (Pierre Menard, autorul lui Don Quijote, Borges 1999: 287) este, la Cervantes, un elogiu retoric al istoriei, în timp ce la Menard, care o rescrie identic, ea este un enunț care îi atribuie istoriei calitatea de sursă a adevărului. Unul și același fragment are sensuri foarte diferite, iar această discrepanță este asigurată de contextul în care el apare: secolul al XVII-lea, pentru Cervantes, secolul XX, pentru Menard. O heteroglosie zero reprezintă, așadar, o ficțiune a limbajului care nu privește faptul omonimiei discursurilor (acestea fiind heteroglosice atâta timp cât sunt emise în contexte diferite), ci faptul absenței oricărui context. Heteroglosie zero putea avea, este de părere Bahtin, doar discursul mitologicului Adam, care, dând nume animalelor, nu se adresa unui subiect capabil să îi răspundă, nu aștepta răspunsul nimănui, nu făcea referire la discursul anterior al unui terț și folosea, pentru prima dată, prima limbă a umanității. VERBE DECLARATIVE verbe de structurare, verbe declarative, pro-declarative, declarative secundare, pseudo-declarative; verbe de introducere vs. verbe parentetice Eterogenitatea demonstrată (și manifestarea ei plenară, heteroglosia) folosesc diferite mijloace pentru a se pune în valoare; unul dintre acestea, particular pentru eterogenitatea atributivă, îl constituie utilizarea verbelor declarative pentru a indica (și a identifica) actul enunțării la care discursul secundar face trimitere, ca și pentru a preciza cine este responsabil de acesta. Verbele declarative formează o subgrupă a verbelor de comunicare. Acestea se definesc printr-un anumit conținut semantic (transmiterea unui mesaj, ceea ce implică un emițător și un receptor) și prin reflectarea sintactică a acestuia, fiind verbe trivalente, pentru că actualizează structura subiect (emițătorul) – obiect direct (mesajul) – obiect indirect (receptorul); din acest motiv, Weinrich le numește verbe de structurare (fr. verbes de structuration). „Ca marcă a discursului raportat se utilizează în general un verb de comunicare. […] Chiar dacă o anumită opinie nu a fost decât gândită sau crezută, dar nu și exprimată, aceasta devine obiect al comunicării îndată ce este citată: iată motivul pentru care, pentru a introduce o secvență de discurs raportat, alături de verbele de comunicare în sens restrâns, precum verbele zicerii (verba dicendi), verbele de opinie (verba putandi) și verbele de percepție (verba sentiendi), este folosit și un mare număr de verbe de structurare.” (Weinrich 1989: 564) Pentru Weinrich, verbele de comunicare cuprind verbele de declarație, verbele epistemice (a crede, a ști) și verbele psihologice (dicendi, putandi, sentiendi), cărora le găsește o matrice de sens și un model sintactic comune; toate aceste verbe pot avea utilizări ca declarative. Weinrich arată explicit însă că un verb de comunicare servește uneori pentru a raporta: capacitatea de a raporta a verbelor de comunicare nu este așadar nici definitorie pentru acestea și nici monopolizată de ele. Verbele care introduc un discurs raportat au în comun funcția semantică de semnal de reproducere a unui discurs. Pentru clasificarea verbelor declarative au fost utilizate diferite criterii (semantic, sintactic, pragmatic, simple sau combinate între ele); prin aplicarea acestora se obține diverse clase de verbe. Ceea ce interesează aici este o clasificare a verbelor declarative în funcție de modalitatea de raportare pe care acestea o pot introduce și de poziția pe care o pot ocupa față de discursul citat. Un verb declarativ poate să introducă discursul citat, să îl întrerupă sau să îl încheie (pentru ultimele două situații, se folosește termenul de inciză sau de verb parentetic). Poziția unui verb față de discursul citat pe care îl semnalează este importantă, pentru că nu orice verb declarativ poate sta în oricare dintre pozițiile menționate (una dintre limitări este impusă chiar de semantismul verbului) și pentru că utilizarea acestui criteriu creează o configurație mai specifică a modalităților raportării. Discursul direct A. Există verbe care se construiesc doar cu DD (introductiv și parentetic), precum a face („a zice”), a intona, a imita. Astfel de verbe nu pot apărea în DI sau DIL, pentru că ele implică redarea mimetică a enunțului originar. (331) De inima căruței atârnau păcornița cu feleștiocul și posteuca, care se izbeau una de alta, când mergea căruța, și făceau: tronca, tranca! tronca, tranca! (Moș Nichifor Coțcariul, Creangă 2000: 247) (332) șțața marițaa lu nea ilii măiță spoitorița/făĉa: „e! bată-te iiuonică/ĉe fată frumoasă-ai loat!”// (TDM III: 812) Un termen sau o construcție care are, într-o anumită secvență, rolul unui declarativ, este un pro-declarativ. Un pro-declarativ recent și care, atunci când este utilizat cu forme ale DR, nu introduce decât DD, este, de pildă, gen (sau ceva de genul), ca în exemplul: (333) „m-am săturat de falsete gen «mândru că sunt român»” (citat de Zafiu 2012) B. Imediat după acestea trebuie să menționăm verbele care introduc DD, dar care pot apărea și ca parentetice în DD și DIL, precum a exclama, a murmura sau a gândi cu voce tare; la fel ca și cele din categoria anterioară, ele nu pot fi utilizate cu DI. Ambele grupe conțin verbe ale zicerii, iar Ann Banfield face observația că DD nu poate apărea decât în contextul unor verbe declarative, dar nu și cu verbe de conștiință (prin acestea Banfield înțelege verbele epistemice, cogitandi și sentiendi), precum a crede, a se gândi, a realiza sau a simți. Excepție de la această observație face a-și zice (cu varianta populară a zice în sine), care nu este un verb de conștiință autentic. (334) Ba de multe ori zicea în sine: „Voiu privighea nurorile, le-oiu pune la lucru, le-oiu struni și nu le-oiu lăsa nici pas a ieși din casă, în lipsa feciorilor mei.” (Soacra cu trei nurori, Creangă 2000: 5) C. În limba populară, mai multe verbe apar doar cu DD; le-am putea numi pseudo-declarative, pentru că ele semnalează o secvență în DD care urmează, fără a fi însă verbe declarative propriu-zise și nici măcar verbe de structurare. De fapt, cele mai multe din această grupă sunt verbe de mișcare (ele denotă mișcarea spre un punct sau focalizează pe un punct văzut ca rezultat al unui proces): a se apropia, a se așeza, a auzi, a da „a întâlni întâmplător”, a se duce, a ieși, a întâlni, a intra, a merge (la), a opri, a se pomeni, a sări, a se scula, a sosi, a trece, a se uita, a vedea, a veni. (335) ieșî tata la puartă: „ai cui sîntezvoi ?”// (TDM I: 84) (336) ș-a intrat acolla muoș/„hăi ! bunăsiara uŋќule”/nuștiuĉe/„ĉe faș?”// (TDD: 234) (337) dăm d-umbiet dă uŋќaș cu doo vaĉ/le țînea pă lîŋgă liniia fierată/le păștea așaacolea…// „măi uŋќule” zîc „uite/am dormi șî noi undeva” (TDM I: 30) (338) mă dusei/a doua zi/iar nu vine//mă-ntîlnescu ia: „mă dă ĉe n-ai venimă ?”/ ĉe „nu m-a lăsatata/a fozbăuut”// (TDM II: 27) Verbele care apar în aceste construcții se deosebesc atât de declarativele primare cât și de declarativele secundare (despre care vom discuta mai jos) și nu pot fi substituite printr-un verb din aceste clase; compară: (339) între timpu-osta/vedeŋcâ să zdrunĉin-oleacâ coviltiru/ „ia vezi măi ĉine-i”// sare cumnatu-miojos/„nimeni”/ (TDM II: 594) cu: (340) auzîm la noi „buh !” „ĉine-i acolo ?” sar io (GR: 327) După cum se poate observa, verbele pseudo-declarative intră într-un tipar din care verbul declarativ propriu-zis a fost suprimat; în lipsa acestuia, verbul de mișcare ajunge să aibă rolul de a semnala un discurs citat. În legătură cu acest tipar am putea face mai multe observații. Verbul declarativ este una dintre mărcile prin care se exprimă subiectivitatea raportorului, pentru că raportorul califică actul performat de către emițătorul originar, hotărând că acesta a spus/a rugat/a întrebat sau a pretins/a mințit etc.). Suprimarea verbului declarativ este însă de asemenea un mod de exprimare a subiectivității. Astfel, ocurența unui discurs citat cu un verb de mișcare și cu verbul declarativ eliptic are efecte particulare și evidențiază un anumit pattern retoric; ea denotă caracterul intempestiv al enunțării (este scoasă în evidență succesiunea imediată a celor două acțiuni) sau surpriza pe care a avut-o raportorul (dacă acesta este receptorul originar). Ascultătorul este pus în situația de a lua act de efectul dramatic și dinamic creat de uzul acestui model retoric și este invitat să-și facă propriile ipoteze în legătură cu obiectivele narative ale acestui uz. Apariția unui verb de declarație în acest context nu poate duce decât la o diminuare a capacității tiparului cu verb pseudo-declarativ de a crea dramatism atât la nivel intranarativ cât și la cel extranarativ, pe care sunt plasați povestitorul și ascultătorul lui. În alt doilea rând, trebuie să observăm că verbele pseudo-declarative nu sunt termeni de declarație, dar au calitatea de semnal al discursului raportat. Verbele declarative sunt atât termeni de declarație cât și, ipso facto, semnale ale apariției unui discurs citat; compară pe zice (el)…, după care urmează în mod necesar un discurs citat (zice că nu poate veni), cu vine (el)…, care are valori diferite în a) și în b): a) vine el la noi și rezolvăm noi problema! b) vine el la noi „hai să rezolvăm problema” Cu această valoare, de semnal al eterogenității enunțiative, verbele pseudo-declarative fac parte dintr-o grupă mai largă de elemente, pe care Laurence Rosier le numește discordanciels, grupă ce reunește „toate elementele lingvistice care permit o decuplare enunțiativă și [semnalează] deci trecerea de la un discurs citant la un discurs citat” (Rosier 1999: 152); această grupă poate conține nu numai verbe, ci și interjecții, conectori sau modalizatori. Un verb pseudo-declarativ nu constituie însă, singur, un astfel de semnal, ci este însoțit de încă două elemente: segmentul „vine el la noi” are un contur intonațional diferit în b) față de a); în plus, după acest segment, în b) urmează o pauză (semnul elipsei verbului de declarație), care precedă și semnalează iminența unui discurs citat. De asemenea, un pseudo-declarativ nu este doar un discordanciel al eterogenității discursive (de la narațiune se trece la o secvență de discurs raportat) sau al eterogenității enunțiative (de la persoana locutivă, a povestitorului, se trece la persoana delocutivă, a locutorului raportat), ci în mod frecvent și unul al eterogenității atributive (cine vorbește ?), deoarece după un pseudo-declarativ, persoana locutorului care va emite discursul citat este impredictibilă: ca replica să aparțină aceleiași persoane cu cea indicată de verb este o situație foarte frecventă, dar nu obligatorie. Nefiind un termen de declarație, verbul pseudo-declarativ nu poate indica emițătorul discursului care va urma, și aceasta spre deosebire de declarative, care nu au niciodată acest neajuns (după zice A nu pot urma spusele lui B), dar sunt și lipsite de surpriză: (341) și după ĉe-am mîŋcat/m-am așezapă pat/uite-așa/cum…stau acu// „nene și țață/io mă duc acasă”// [le zic eu] (TDM I: 37) (341a) și după ĉe-am mîŋcat/ne-am așezapă pat/uite-așa/cum…stăm acu// „nene și țață/io mă duc acasă”// [ne zice ea] (341b) și după ĉe-am mîŋcat/m-am așezapă pat/uite-așa/cum…stau acu// „măi fată, noi credeam că tu te duci acasă”// [îmi zic ei] Discursul indirect D. Revenind la verbele care pot apărea în DD (sau DIL) și ca parentetice, cum sunt cele din grupa B, despre care am vorbit, trebuie să le amintim aici și pe cele care apar doar parentetic atunci când se construiesc cu DD sau DIL, precum a pretinde, a cere, a susține, a insista, a implora, a întrerupe, a-și aminti, a recomanda, a dezvălui, a arăta, a menționa, a observa, a înțelege, a obiecta, a insinua, a sugera. Multe dintre acestea (precum a pretinde, a susține, a implora, a obiecta), sunt verbe ilocuționare, numite așa deoarece identifică forța ilocuționară a actului de vorbire realizat de către locutorul citat. Acestea trebuie discutate aici pentru că introduc și DI; cu toate acestea, ar trebui să observăm că, în această situație, avem un caz special de DI, diferit de cel în care DI este construit cu verbe declarative obișnuite, precum a zice sau a spune. Astfel, în timp ce în (342) DI introdus de a zice redă plat discursul doctorului, în (343) verbele ilocuționare subliniate permit locutorului raportor un joc mai subtil al nuanțelor și al punctelor de vedere, pe spații mai largi, mergând de la secvențe ce sugerează redarea fidelă a discursului originar („scriu ca Dimov și ca Țepeneag”) la altele care pot condensa părți mai largi ale discursului originar (precum „m-a acuzat că m-am abătut de la realism”) sau sunt ambigue („el, care fusese convins că orice autor rămâne pe viață prieten cu eroul cărții sale”): (342) Judecătorii au luat poroncă să nu întrebuințăză munci; ei au trimis pe Ximeo la casa sa și au poroncit ca pe amândoi soții s-îi ducă iarâș la închisoari, și doftorul zâcé [că de vremi ci la boala gubernatii nu au agiutat nicicum, nici celi mai tari și mai lucrătoare doftorii, și că la această boală întâmplându-să simptomile celi mai tari, el au trebuit numaidecât a avé prepus de otrăvire, și că fapta Zumii ce cu scopos rău fărî de nici o îndoială au întărit socotința aceasta; în scurt, că el nu să îndoiești că această roabă nelegiuită au dat gubernatii otravă pe încetul lucrătoari, făcând aceasta pentru că s-au văzut dipărtată de slujba ci o face lângă persoana grafinii, și temându-să să nu biruiască tinerețile gubernatii, și îngrijâre ce pentru ea, otrava ce dată întru o mică parte, au vrut să săvârșască fapta ei ce ră prin o parte mai mari de otravă]. (Zăbăvile mele din Basarabia, Negruzzi 2009: 377; subl. n.) (343) A primit cu înțelepciune farsa, dar la telefon m-a implorat să n-o mai repet. […] A venit la mine, m-a făcut cu ou și cu oțet, m-a calificat drept cel mai nepriceput romancier de pe continent, m-a acuzat că m-am abătut de la realism, ba chiar că scriu ca Dimov și Țepeneag, apoi a trecut la reproșuri cu lacrimi. Omul era realmente foarte nenorocit: plângea, se lovea cu palmele peste cap, se jura că se îndoiește de prietenia mea, el care fusese convins că orice autor rămâne pe viață prieten cu eroul cărții sale. Mi-a făcut rău disperarea asta, așa că, după ce i-am promis că la pagina 240 îi voi face o surpriză foarte plăcută, a plecat ceva mai îmbunat. (Bibliografia generală, Simionescu 2007: 243; subl. n.) Un caz interesant îl prezintă verbele cogitandi și sentiendi, care pot produce ambiguități atunci când se construiesc cu DI sau DIL, deoarece contextul (în care este necesar să apară și verbe dicendi) permite interpretarea lor fie ca verba cogitandi (sau sentiendi), fie ca verba dicendi, prin contaminare interpretativă cu alte verba dicendi din context. Iată câteva exemple, extrase dintr-un roman în care fenomenul apare relativ frecvent: (344) Deși madam Pomponescu declara a voi să protesteze contra necuviinței lui Gaittany, Pomponescu ordonă subretei să ducă toate proiectele în odaia de lucru și să le așeze lângă un perete, unul peste altul, cu fețele întoarse. Găsi că nimeni nu este obligat a primi o donație pe care n-o apreciază. (Bietul Ioanide, Călinescu 2001, II: 269) (345) Nu vorbi nimic despre treburile publice, și în general, din ziua intrării în minister, Pomponescu își dedică mintea și conversația numai gratuităților. Cu privire la Arcul de triumf, Pomponescu dezvălui că făcuse și el mai multe proiecte și că renunțase a candida direct, întrucât era atunci ministru. Totuși, se luase ca punct de plecare unul din proiectele sale. Acum vedea lucrurile altfel, concepea monumentul mai autohton, eliberat de obsesia Arcului l’Étoile de la Paris. (ibid., II: 58) (346) Dăduse instrucții precise să se revadă inscripția și împrejmuirea, conjurând ca la zece ani să i se scoată oasele și să i se reînhumeze. Madam Ioanide-mamă, care citea în fiece zi câteva rânduri din Apocalips, credea că ultimul os rămas se putea prezenta la a doua înviere, de care nu beneficiază cei care și-au pierdut trupurile. (ibid., II: 138) (347) După o conferință furtunoasă cu Aurora, Suflețel se hotărî să scrie articolul. Erau în joc postul de la internat și viața lui (așa credea). (ibid., I: 326) (348) De asemeni, înainte de a trece pe tribună avea obicei de a face cerc în jurul său, a se arăta eroul momentului. Îi plăceau sălile gemând de lume, cu femei și tineret. O asistență redusă și de intelectuali puri, cu aere critice, îl stânjenea. Dorea să fie «subliniat» prin aplauze la anumite fraze pregătite dinainte. Un eșec îl demonta. De aceea, amicii săi, cunoscându-i repertoriul, dădeau exemplu, aplaudând unde trebuia, incitând astfel publicul. (ibid., II: 20) Astfel, în (344), verbul a găsi („a crede, a socoti”) poate fi citit la fel de bine ca verb cogitandi (caz în care fragmentul în care apare ar fi unul narativ), cât și ca verb dicendi, deci interpretabil ca „a fi verbal de părere că” (situație în care ne-am afla în prezența unei mostre de DIL), lecțiune sprijinită și de ocurența în context a verbului declarativ a ordona. În mod asemănător, a vedea din (345) poate indica un proces mintal (constituit ca narațiune) sau reprezentarea unei enunțări (exemplu de DIL, justificat de verbele declarative care îl precedă); ambiguitatea rămâne perfectă având în vedere că ea poate fi susținută de un segment precum „își dedică mintea și conversația numai gratuităților”. Tot așa, credea din (346) și (347) ar putea consemna o convingere intimă sau verbalizarea acesteia (contextul autorizează ambele interpretări pentru amândouă, prin ocurența termenilor declarativi dăduse instrucții sau conferință). În sfârșit, verbul a dori din (348) nu indică doar o exigență a personajului, ci și, posibil, o dorință manifestată verbal față de susținătorii săi (care se conformează, aplaudând când este necesar). E. Următoarea grupă este formată din verbe care introduc doar DI, precum a demonstra și a stabili. Este vorba despre verbe care nu reproduc spusele, ci redau doar concluzia la care s-a ajuns în urma unei operații sau, altfel spus „nu pot forma discurs cadru, neadmițând, deci, un discurs inserat” (Gramatica limbii române, Academia Română 2015, vol II: 820): (349) Se demonstrează, pe bază de probe, că toate modelele lui Renoir descindeau din șușuleții ultimelor decade al secolului al XIX-lea. (Bibliografia generală, Simionescu 2007: 47-48) Iată de ce atunci când este utilizat cu sensul de „a spune”, iar în discursul citat apar redate în DI secvențe identificabile din discursul originar sau chiar insule textuale, ori atunci când apare cu DIL, ocurențele lui a demonstra par stranii, așa cum se întâmplă în următorul exemplu, unde nu se demonstrează, de fapt, nimic: (350) Cebuc era mai scurt și mai legat. La figură era alb, dar părul i-era și mai negru decât al nostru, își lăsa mustața ceva mai scurtă decât buza de sus și-i plăcea s-o înspice ușor în două cârlige drepte și ascuțite. Gârneață îi demonstra adesea că „nu se mai poartă așa” și că trebuie s-o taie mai din scurt, dar Cebuc nici nu vrea să audă. (Rusoaica, Mihăescu: 23) (351) Poate că alte amintiri viitoare vor însemna morminte și mai monumentale în acest cimitir al vieții din care ne întoarcem în fiecare seară, – îmi demonstra el prin cuvinte apropiate, pe care eu mi le însușeam îndată, netezindu-le și îmbrăcându-le, ca pentru aviditatea de pace și mulțumire, pe care, la rându-mi o simțeam crescând în sufletul meu. (ibid.: 319-320) Discursul indirect liber F. DD și DIL au în comun faptul că se construiesc cu un număr mare de verbe care apar parentetic. Pe de o parte, acestea sunt verbe declarative și verbe de conștiință (cogitandi și sentiendi) care se pot construi cu o completivă în DI. Pe de alta, această clasă cuprinde și verbe de conștiință care însoțesc gânduri reprezentate în DIL și care nu ar putea introduce niciodată redarea unui gând în DI, așa cum sunt a căina, a compătimi, a medita. G. În sfârșit, trebuie să menționăm aici așa-numitele declarative secundare, verbe care ajung să aibă rol declarativ tocmai prin utilizarea lor după o secvență în DD sau DIL (unele verbe din această grupă se construiesc însă doar cu DIL). Operând cu un criteriu semantic, Ivan Fónagy clasifică declarativele secundare în verbe care denotă: 1) o producere de sunete nonverbală (a chicoti, a geme, a ofta, a plânge, a râde etc.); 2) fenomene sonore naturale sau mecanice (a tuna, a fulgera etc.); 3) mișcări faciale (a zâmbi, a se încrunta, a scăpăra din ochi etc.); 4) mișcări ale corpului (a se întoarce, a se răsuci, a încuviința din cap, a face semn etc.); 5) un comportament social (a apăra, a interveni (pentru cineva), a disculpa etc.); 6) strategii conversaționale (a întrerupe, a relua, a întări, a-i scăpa, a se opri etc.); 7) atitudini emotive care nu implică un act de vorbire (a se mira, a se înfuria, a se indigna, a șovăi, a se bucura) (Fónagy 1986: 264-266) Lista lui Fónagy cuprinde verbe fatice (numite de el verbe ale strategiilor conversaționale), verbe care au una dintre trăsăturile semantice [+mimic], [+gestic], [+kinezic] (subgrupele 1-4), verbe psihologice; așadar, verbe care trimit fie la modul de funcționare a canalului (verbele fatice), fie la circumstanțe legate de emițător (verbele din celelalte grupe). Una dintre sursele verbelor declarative secundare este grupa verbelor de mișcare orientată; ele scot în evidență detaliile mișcării unei replici de la emițător la receptor, precum a arunca, a avansa, a întoarce, a lansa, a lăsa să cadă, a repezi, trânti. Penultima dintre subgrupele inventariate de Fónagy cuprinde verbe ce denotă strategii conversaționale și este interesantă în măsura în care semantismul verbelor determină poziția acestora în raport cu discursul citat. În exemplul următor: (352) Exista între ei, de la cel mai mare la cel mai mic – sporovăia vânzătorul, care avea o vorbire cultă, de om cu școală –, un fel de răsfăț, ca de la cumnat la cumnat, și el avusese un cumnățel, așa că înțelegea situația. (Galeria cu viță sălbatică, Țoiu 2011: 37) verbul a sporovăi nu raportează niște spuse, ci semnalează doar faptul că ne aflăm în timpul unui discurs care nici nu a început și nici nu se termină cu secvența reprezentată. Datorită acestui fapt, verbul în cauză poate apărea parentetic cu DD sau cu DIL, dar nu poate introduce DD, după cum nici nu se construiește cu DI; fraze precum: *El sporovăia: „X” sau *El sporovăia că X sunt agramaticale. Ultima dintre subgrupele lui Fónagy conține verbe declarative perlocuționare (verbe care denotă efectul pe care performarea unui anumit act verbal l-a avut asupra destinatarului), care apar relativ frecvent în DIL: (353) Dar de ce să-și coasă steaua pe haine? n-a înțeles coana Virginica. Ca să știe lumea că sunt jidani. (Medgidia, orașul de apoi, Teodorescu 2009: 25) (354) […] de ce nu chemase șeful gării jandarmii, cum îl rugase? Pentru că șeful jandarmilor din Constanța era și el legionar […], a lămurit-o doamna Musica. (ibid.: 25) (355) Se certase cu Virginica? Nu chiar! îl liniștește cârciumarul și nu prea. (ibid.: 136) (356) Și cât ar fi oferit domnul Theodorescu pentru acest apartament? Păi, se uimește Fănică, el era angrosist ca domnul Haikis […] ? (ibid.: 137) Verbele declarative și elementele care îndeplinesc funcția acestora ne interesează prin urmare deoarece sunt mijloace de evidențiere a eterogenității (enunțiative și atributive) a discursului, sunt modalități prin care locutorul raportor își poate face manifestă poziția față de discursul citat (și față de locutorul raportat) și deoarece pot servi, în cazul în care s-au specializat pentru o anumită formă a DR, la identificarea acesteia. DIALOGISM dialogal/dialogic, monologal/monologic, dialogism constitutiv, intralocutiv, interdiscursiv, interlocutiv, bucle reflexive, dialogism interlocutiv citativ și interlocutiv responsiv Revenind la discuția despre eterogenitatea limbajului, trebuie să remarcăm faptul că sursa acesteia este dialogismul inerent comunicării, în timp ce DR formează doar un ansamblu de modalități prin care eterogenitatea poate fi demonstrată, manifestări ale dialogismului intern. Discursul raportat este un dispozitiv ce relaționează două discursuri, din care unul constituie obiectul sau sursa celuilalt. În primul caz, ne aflăm pe teritoriul DR propriu-zis; în cel de-al doilea, pe teritoriul a ceea ce Authier-Revuz numește modalizare în discurs secundar. Aducerea unui discurs străin în discursul propriu produce simultan o reacție de răspuns față de primul, sau, altfel spus, un dialog intern, în chiar interiorul secvenței de DR. Termenul dialog intern definește un tip de relație diferită de dialogul extern, care indică schimburile verbale marcate de posibilitatea alternării rolului de locutor. În timp ce dialogul extern presupune existența unui interlocutor, dialogul intern apare odată cu prezența în enunțul curent (E) a altui enunț, performat anterior, (e), ceea ce presupune existența, în unul și același segment, a două puncte de vedere, pentru care responsabili sunt nu locutorii, ci enunțiatorii atașați acestora (pentru distincția subiect vorbitor/locutor/enunțiator, vezi ființe discursive). Puse în tabel, informațiile de mai sus ar putea fi sintetizate în felul următor: un locutor doi locutori un enunțiator principal (structură de intervenție) Aa. MONOLOGAL MONOLOGIC Ba. DIALOGAL MONOLOGIC doi enunțiatori principali (structură de schimb) Ab. MONOLOGAL DIALOGIC Bb. DIALOGAL DIALOGIC Zonele apărute în acest fel pot fi ilustrate cu secvențele următoare: Aa. (monologal și monologic): (357) 18 aprilie. […] Până la prânz, mulțime de salcâmi sădiți în mărginirea grădinii; din loc în loc, răchită galbenă, soc, roșcovi și salcie pletoasă – exemplare mari, care încă de anul ăsta se vor corona zdravăn. Chiroiu și oamenii lui au adus chiar trei nuci, bine dezvoltați, în care cu boi; fiecare nuc are butia lui de pământ strânsă cu frânghie de tei în jurul rădăcinii. Aștept alte care de la Pandele, cu speciile ce-am ales data trecută: cornus, arțari, mesteceni, plopi tremurători. Vremea e însorită. (Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale, Iovan 2008: 97) Ba. (dialogal și monologic): (358) Întrebare: Îl înțelegeți pe interpret? Răspuns: Da. Întrebare: Numele dumneavoastră? Răspuns: *** Întrebare: Prenumele? Răspuns: *** Întrebare: Câți ani aveți? Răspuns: Șaisprezece. Întrebare: Aveți un pașaport sau alt document care să vă confirme identitatea? Răspuns: Nu. (Părul Venerei, Șișkin 2013: 9) Ab. (monologal și dialogic): (359) Cruzimea aceasta neumană – sau mai bine zis umană – n-o înțeleg la câini și mă scârbește caracterul lor, sau lipsa de caracter a prietenilor noștri fără grai. (Amintiri de la Viața românească, Sevastos 2015: 216) Bb. (dialogal și dialogic): (360) (a)– Știi, mătușică, că dacă am venit astăzi să mănânc la d-ta, m-am decis totodată să-ți cer, ca pe timpul de urgie turcească, o plată pentru osteneala dinților. – Bucuros, mărite nepoate! Numai să mă asigurați că în adevăr vi s-au ostenit dinții. – Ba șaga deoparte; am o rugăminte la d-ta. – Un nepot care domnește are dreptul să ordone. – Cu toate acestea, el te roagă să faci un schimb: pentru una, el îți oferă o sută. – Mare generozitate, care nu știu dacă o merit; dar despre ce e vorba? Nu cumva ești plătit de frumoasele verișoare ca să-mi repeți scena ce mi-au făcut-o ele ieri? – Ce perspicacitate răpede! Dar dacă ai ghicit-o, pot spera că nu mă vei refuza? – Nu șuguiți?... Serios?... – Pentru un rob îți dau o sută. – Nu se poate. – Două sute! – Măria ta ai bucătari destul de buni. – Ți-l las tot dumitale, numai fă-l liber. – Nu se poate. – Dragă mătușică, dă-mi voie să-ți spun că în această opunere văz o răutate, la care aș putea răspunde ca un domn. – Ce fel? – Pot să fac pe bucătarul d-tale, în momentul acesta, șetrariu sau slugeriu și atuncea el nu va mai fi rob. (b) – Frumos și comic, zău, ar fi! Cu toate acestea, nu cred că-ți vei mânji domnia rădicând la boierie pe țigani. – Dar și țiganul e om, dragă mătușică. Și apoi, când un rob a supt din laptele civilizațiunii… (c) – Adu-ți aminte, măria ta, că ești domn și trebuie să fii drept. Acel lapte al civilizațiunii, de care vorbești, știi că i l-am dat eu. Nu mă pune în pozițiune să mă căiesc de ce am făcut. (Suvenire contimpurane, Sion 2014: 61-62) După cum se face distincția dintre eterogenitate constitutivă și eterogenitate demonstrată, se vorbește despre un dialogism constitutiv (formulă prin care se face trimitere la eterogenitatea intrinsecă discursului) și despre un dialogism demonstrat, ale cărui forme de manifestare le constituie dialogismul interdiscursiv (care vizează cazurile de prezență, în enunțul curent, a unor secvențe anterioare, așadar la situațiile în care, „abordând un obiect, locutorul întâlnește discursurile ținute anterior de către ceilalți asupra aceluiași obiect, discursuri cu care nu poate să nu interacționeze” (Bres 2005: 52)), dialogismul interlocutiv (relație realizată foarte frecvent, deoarece „locutorul se adresează unui interlocutor, a cărui reacție de înțelegere și de răspuns o anticipează neîntrerupt” (ibid.: 53)) și dialogismul intralocutiv, care privește situațiile în care locutorul are o anumită atitudine față de propriile sale cuvinte. Dialogismul este o funcție esențială a comunicării; chiar și cazurile de utilizare monologală și monologică a limbajului pot fi infuzate de un dialogism constitutiv, latent, care poate deveni oricând manifest. Astfel, în (357), eterogenitatea atributivă a secvenței de aici (și dialogul intern pe care această eterogenitate îl prilejuiește) ar putea fi puse în evidență în felul următor: (357a) Până la prânz, mulțime de salcâmi sădiți în mărginirea grădinii; din loc în loc, răchită galbenă, soc, roșcovi și salcie pletoasă – exemplare mari, care încă de anul ăsta se vor corona (dacă e să folosesc termenul lui X) zdravăn. Chiroiu și oamenii lui au adus chiar trei nuci, bine dezvoltați (după cum a ținut să sublinieze) în care cu boi; fiecare nuc are butia lui de pământ strânsă cu frânghie de tei în jurul rădăcinii. Aștept alte care de la Pandele, cu speciile ce-am ales data trecută: cornus, arțari (el spune ațar), mesteceni, plopi tremurători. Vremea e însorită. fapt care ar transforma discursul monologal și monologic de la (357) într-unul monologal, dar dialogic. Formele DR (în sens larg sau restrâns) se instalează așadar în cele două casete din tabel marcate de caracterul dialogic (Ab și Bb). Aici, ne putem afla sau în situația discursurilor de tip Ab – caz în care locutorul are o reacție de comentariu față de propriile cuvinte (dialogism intralocutiv) sau față de cuvintele altcuiva (dialogism interdiscursiv), sau ne putem afla într-o situație de tip Bb, caz în care unul dintre locutori își poate relua propriile cuvinte (dialogism intralocutiv) sau poate relua sau anticipa cuvinte din replicile interlocutorului, ultima situație fiind un tip de dialogism interdiscursiv numit diafonie, ilustrat în (360). În Bb, dialogul prilejuiește mai multe reluări diafonice. O situație diafonică este o structură în care vorbitorul „începe prin a selecta și a reinterpreta în propriul discurs cuvinte din discursul destinatarului cu scopul de a ajunge la ceea ce intenționează să spună” (Perrin 1995: 238); caracteristic pentru această situație nu este faptul că secvențele selectate aparțin interlocutorului și nu unui terț, ci înainte de toate faptul că acestea apar într-o interacțiune argumentativă, într-un context imediat. Cu alte cuvinte, vorbitorul nu raportează un discurs ca parte a unei narațiuni (acțiuni trecute, independente de situația de comunicare prezentă), ci repetă un discurs pe care interlocutorul tocmai l-a produs sau l-ar putea produce în conversația în curs, fie pentru a avea o reacție pozitivă (360a) sau negativă (360b) față de ceea ce s-a spus, fie pentru a lărgi câmpul conversației și pentru a adăuga propriile comentarii (360c). Dialogismul intralocutiv Atât în Ab, cât și în Bb, cazurile de dialogism intralocutiv sunt unele în care locutorul face o buclă reflexivă, luând act de modul în care a utilizat anumite cuvinte, asupra cărora revine și cărora le atașează o glosă, ca în exemplele: (361) Pe timpul acela, mai toate damele casnice – sau gospodine bune, cum se zicea în Moldova – aveau în casele lor ateliere de lucrări de mână […] (Suvenire contimpurane, Sion 2014: 31) (362) Bărnuțiu era profesor de filosofie, însă în același timp era profesor de dreptul public, sau mai bine, cum zicea el, de dereptul public. (Amintiri de la Junimea din Iași, Panu 2013: 45) (363) Scena se repetă: câinele iar se scoală fără chef, iar se dă în lături și iar se întoarce la locușorul, era să zic la covrul lui, de mai înainte... (Amintiri de la Viața românească, Sevastos 2015: 292) (364) Duminica, în fața coșmegei vindea înghețată – zahar marojnel, cum îi zicea într-o rusească stâlcită cofetarul, ba, nu cofetarul, ci bucătarul țigan, de la boierul Miclescu din Dărmănești. (Din tainele vieței, Urechia 2014: 5) (365) Tata s-a întors în țară pentru a-și aranja afacerile (a le deranja poate) și ceea ce e mai principal, pentru politică. (Corespondență, Caragiale 2001: 570) Authier-Revuz 1995 clasifică diferitele comentarii ale emițătorului asupra propriului discurs, pe care le numește cazuri de noncoincidență a spunerii, în mai multe categorii. În exemplele anterioare, ca și în cele care urmează, am subliniat cu italice termenul care provoacă bucla, cu capităluțe comentariul asupra acestuia, iar cu o linie continuă eventualul termen de înlocuire propus de locutor. a) noncoincidență în comunicare, atunci când modalizările autonimice indică apariția unei distanțe între locutori, manifestată prin formule precum dacă pot zice așa, înțelegeți ce vreau să spun, dacă vreți, cum bine ați zis etc.; este motivată de prezența altuia, a interlocutorului, susceptibil a nu înțelege sau a nu admite un anumit lucru: (366) Ionel Teodoreanu a creat în Fata din Zlataust – îmi spuse odată Costică Botez – tipul „englezitei”. (Vezi, nu avem nici termenul adecvat.) La noi există tipul „franțuzitei”. (Amintiri de la Viața Românească, Sevastos 2015: 322) (367) […] tovarășul Merișor, dacă pot să-i spun tovarăș, e un idealist confuz și un cosmopolit. (Galeria cu viță sălbatică, Țoiu 2011: 111) (368) Așa îmi explic (vorbă să fie) cum după atâția ani și întâmplări, interesele politice au făcut o apropiere între cei doi conferențiari: Petre Carp și Dimitrie Sturdza. (Amintiri de la Junimea din Iași, Panu 2013: 41) (369) Deja membrii știau că Alecsandri aduce cu sine, pentru citire, o lucrare nouă, o epopee istorică: Dumbrava roșie. Și mai dinainte fiecare își lingea – ca să zic așa – buzele, la ideea plăcerei ce are să guste. (ibid.: 87) (370) dacă vreți↓ domne↑ părea un soi de piatră împletită cu mâna↓ așa↓ păreau niște funii de piatră făcute de niște (IVLRA 2002: 236) (371) De-asta am și observat acest lucru↑ și noi am /î: pledat pentru:: /î „promovarea” dânșilor în altă parte unde să se poată: exprima cum trebuie↓ din punct de vedere managerial↑ (CORV, Dascălu Jinga 2002: 263) (ghilimelele reprezintă semnul utilizat de autoarea transcrierii pentru a indica o intonație ce susține comentariul metalingvistic al vorbitorului) (372) Și-a cumpărat /î o (AK) un tablou de: Luchian↑… <Jpe care l-a vândut mătușă-mea↑J> lucru pă care mă rog↓ „n-o să i-l iert” i-o vorbă mare↑ da’ de câte ori mi-aduc aminte m-apucă pandaliile↑ (ibid.: 117) (373) vă rog să-mi permiteți să mă opresc asupra /î … activității↓în ghilimele↓ desfășurate de noi↑ ca muncitori manuali↑ în închisorile comuniste (ibid.: 178) b) noncoincidență a discursului cu el însuși: emițătorul redă un alt discurs în propriul său discurs: cum zice X, pentru a folosi formula consacrată, așa-numitul..., ceea ce se cheamă... etc.; alteritatea se manifestă prin prezența unor segmente dintr-o altă limbă, un alt discurs, un alt registru: (374) Însă fiindcă și această unitate de idee devenise clasică, bătrânii (?) nu cedară în principiu. (Amintiri de la Junimea din Iași, Panu 2013: 40; comentariul este semnul întrebării dintre paranteze) (375) De asemenea, ceilalți locatari (le vom spune în continuare astfel, până când ne vom obișnui cu noul termen, mai adecvat, proprietari) au repetat, cu o anumită grijă față de detalii, gesturile lor obișnuite din fiecare dimineață. (Simion liftnicul, Cimpoeșu 2011: 87) (376) doamnă↓ eu eu lucrez și n:ici nu vreau să vă impresionez↓ ni:ci nu vreau să mă dau cum se spune# rotund. (IVLRA 2002: 31) (377) mama mea era # profesoară: de cum zicea regimu comunist↑ DEXterități. preda MUzica. (ibid.: 235) c) noncoincidență între cuvinte și lucruri, atunci când se indică faptul că termenii folosiți nu corespund exact realității la care se referă: ceea ce ar trebui numit X, l-aș numi X, X sau mai degrabă Y, X, dacă ar fi să-i dăm un nume etc.; alteritate manifestată prin prezența unui alt cuvânt decât cel care s-ar potrivi pentru o anumită stare de lucruri: (378) În filologie – zic eu filologie, ea însă nu exista – latinismul domina și, prin urmare, etimologismul. (Amintiri de la Junimea din Iași, Panu 2013: 47) (379) La „chemarea” (a se citi ordinul) discreților sforari din umbră, teleghidații au umplut strada accelerând obținerea rezultatului anterior stabilit. (http://trenduri.blogspot.ro/2015/11/romania-prostilor-bine-facuti.html) (380) Dar, chiar astăzi, eu nu văd încă omul pregătit pentru o așa mare sarcină. Unul singur ar fi fost. Și este încă dl. Hasdeu, dar d-lui Hasdeu i-a lipsit ceva de care voi vorbi cu ocazia polemicei mele cu d-sa, apropo de Istoria critică a românilor, sau, poate mai drept, d-lui Hasdeu i-au prisosit calități de imaginație și de dialectică, care nu sunt compatibile cu rigoarea raționamentului sobru, necesar în orice cercetare și, prin urmare, și în istorie. (Amintiri de la Junimea din Iași, Panu 2013: 101) (381) A desăvârșit artisticește operele altora și a aburcat cu umărul pe scara valorilor scriitori și scriitoare, care astfel s-au trezit suiți cu câteva trepte mai sus decât aveau dreptul după talentul lor. Unii au rămas acolo, alții – din clipa când au pierdut sprijinul – au recăzut pe treapta de dinainte... dacă nu chiar cu câteva trepte mai jos. (Amintiri de la Viața românească, Sevastos 2015: 32) d) noncoincidență a cuvintelor cu ele însele, caz în care emițătorul se află în situația de a preciza cum anume trebuie luat un termen echivoc: în toate sensurile cuvântului, literal, în primul sens etc.; alteritatea provine din faptul că un anumit termen poate fi folosit într-un anumit sens sau într-altul: (382) Dl. Iacob Negruzzi mai cu seamă își exercita verva, ridiculizând practica electorală, cu toate că în realitate era pasionat de politică, cum am spus, și era cel mai înfocat agent electoral conservator (în sensul bun al cuvântului), și acel care știa să se insinueze mai mult printre alegători. (Amintiri de la Junimea din Iași, Panu 2013: 56) Dialogismul interdiscursiv În privința dialogismului interdiscursiv, trebuie să observăm că în Bb acest tip are o complexitate crescută față de cel de la Ab, deoarece locutorii din Bb își pot relua sau anticipa reciproc replicile, trimițând așadar fie la discursuri reale (și anterioare), fie la unele posibile (dar nerealizate efectiv). În plus, o replică marcată de dialog intern poate fi în același timp un răspuns la replica interlocutorului (caz în care vorbim despre dialogism interlocutiv). Prin urmare, în Bb, dimensiunea interdiscursivă trimite la situațiile de reluare și anticipare a unor secvențe în enunțul curent, în timp ce dimensiunea interlocutivă trimite la situațiile în care o anumită secvență (reluată, anticipată sau niciuna dintre cele două) este utilizată ca răspuns. Prima pune accentul pe și este interesată de relația dintre termenii enunțului, în măsura în care aceștia își demonstrează eterogenitatea și sursele; cea de-a doua pune accentul pe și este interesată de un termen alogen în măsura în care utilizarea acestuia în propriul discurs constituie un răspuns dat celuilalt. Să considerăm următoarele fragmente de conversație: (383) „Cătălin Macovei: Cum ești, Bogdane? Bogdan Chirieac: Am avut și perioade mai bune... CM: Așa e, na... Cu balamucul de rigoare... Tu ce faci? BC: Bani. CM: E bine dacă faci și niște bani. Înseamnă că faci și lucruri bune... BC: Ai văzut tu vreodată să facă presa lucruri bune în țara asta? [...] BC: Deci, opinia mea e că ăla e un ticălos sinistru, cu care nu mai ai... CM: Nici nu ar fi bine să-l contactez. BC: Mai ales că orice-i spui, o să spună «dom’le, a încercat să mă amenințe». CM: Și dăm în altele. BC: Dăm în alte chestii, da. CM: Pe de altă parte, să vorbesc cu ăla care a luat banii. BC: Nu, tu nu mai ai ce să faci în cazul ăsta. Opinia mea e că în niciun caz să nu-i contactezi pe cei doi. Deci singura ta chestie este că erai în domeniul privat și în cazul unui proces vei depune ca martor. CM: Exact. BC: Pentru că în acest moment, orice vorbire cu aceștia... CM: Nu poate decât să înrăutățească situația.” (http://www.curentul.ro/2009/index.php/2009122338342/Actualitate/Intoarcerea-santajistilor.html; subl. n.). În schimburile conversaționale de mai sus, bani și lucruri bune sunt secvențe ale căror surse sunt enunțuri imediat anterioare; încastrarea acestor secvențe în „E bine dacă faci și niște bani.” și, respectiv, „Ai văzut tu vreodată să facă presa lucruri bune în țara asta?” are ca efect inițierea unor relații interdiscursive în interiorul primei faze a conversației. Dar, după cum observă Bres și Nowakowska, reluarea acestor secvențe, analizabilă „în termeni de dialogism interdiscursiv în măsura în care B reia un segment ce aparține unui enunț performat de către A” este analizabilă „și în termeni de dialogism interlocutiv, în măsura în care discursul reluat îi aparține interlocutorului” (Bres, Nowakowska 2009: 5; subl. n.). Prin urmare, deși dimensiunea interdiscursivă a enunțurilor care cuprind termenii subliniați este evidentă, ea nu este singura, deoarece respectivele enunțuri manifestă și un dialogism interlocutiv. O observație asemănătoare se poate face în legătură cu anticiparea finalului enunțului „Pentru că în acest moment orice vorbire cu aceștia...” prin secvența „nu poate decât să înrăutățească situația”. Replica lui CM are ca efect inițierea unei relații interlocutive evidente, prin răspunsul său locutorul încercând să ghicească modul în care BC își va termina enunțul. Conturul enunțiativ al secvenței „nu poate decât să înrăutățească situația” indică faptul că interlocutorul lui BC este de acord cu acest prezumat mod de încheiere a enunțului. Un contur interogativ al acesteia ar fi indicat un posibil dezacord; în ambele situații, însă, secvența citată intră într-o relație care este atât interdiscursivă, în cadrul aceleiași unități de conținut („Pentru că în acest moment, orice vorbire cu aceștia nu poate decât să înrăutățească situația.”), cât și interlocutivă, pentru că această unitate de conținut este constituită din două mișcări conversaționale diferite, din care una constituie un răspuns pentru cealaltă. CM anticipează continuarea replicii lui BC, îl „citează” pe acesta din urmă, încadrând (în filigran, latent) secvența „citată” în propriul enunț și în același timp pune acest enunț în relație dialogală cu replica lui BC – sau, mai simplu spus, „enunțul dialogic «raportează» alt enunț și în același timp «dialoghează» cu acesta” (Bres & Nowakowska 2005: 140). Pe de altă parte, secvența „dom’le, a încercat să mă amenințe”, pe care BC presupune că interlocutorul său o va primi, probabil, de la un terț, nu are exact aceleași valențe. Deși în enunțul care încadrează această secvență are loc un dialog interdiscursiv și interlocutiv (adică atât prezența unui citat, cât și o reacție de răspuns), enunțul respectiv nu formează elementul unei relații dialogale, deoarece terțul nu ia parte la conversație și nu își poate formula propriul răspuns. Pentru observații suplimentare privind relația complexă dintre dimensiunea interdiscursivă și cea interlocutivă în cadrul unei situații de tip Bb, să considerăm, în continuare, un exemplu diferit. În (384), la conversație iau parte trei persoane. (384) „– Pune-l să facă exerciții la cataramă, sugeră căpitanul. Să meargă de vreo zece ori în pas cadențat încolo și-ncoace și să salute. – Asta da, de acord, zise aghiotantul, scuipând pe țigară s-o stingă. E o idee bună, tovarășe căpitan. Cionchin, ai auzit ce a spus căpitanul? Cionchin stătea drepți în fața lui, răsufla obosit și nu scotea un cuvânt. – Uitați-vă ce aspect! Plin de praf și cu fața murdară: ăsta nu-i soldat, ci un fel de nu știu ce. De zece ori încolo și-ncoa, alinierea, și... (aghiotantul făcu o pauză) marș! – Îmi place, zise căpitanul mustăcind. Aghiotante, dă-i ordin să ridice piciorul corect, la patruzeci de centimetri de sol, chiulangiul!” (Nemaipomenitele isprăvi ale soldatului Cionchin,Voinovici 2002: 16; subl. n.). Una dintre aceste persoane, aghiotantul (B), funcționează ca intermediar între căpitan (A) și soldat (C) - B transmite lui C (și în prezența acestuia), ordinul primit de la A (în condițiile în care A ar putea intra oricând ar dori în dialog direct cu C). Ceea ce ne interesează aici, însă, este faptul că secvența „De zece ori încolo și-ncoa, alinierea” demonstrează un dialogism interdiscursiv (reia o parte a enunțului emis de A anterior), intră în relație dialogală cu C (căruia B i se adresează direct) și în același timp (și tocmai utilizând această relație dialogală cu C) intră cu A într-o relație interlocutivă, în măsura în care secvența constituie o reacție de răspuns la replica acestuia (demonstrând conformitatea cu originalul); în sfârșit, B primește de la A pentru această secvență un răspuns sub formă dialogală: „Îmi place”. Conversația prezintă așadar o situație inedită: B intră în relație interlocutivă cu A prin intermediul unei comenzi adresate dialogal lui C: „De zece ori încolo și-ncoa, alinierea”. Comunicarea dintre A și C este ecranată de prezența lui B, deoarece, chiar dacă A este sursa originară a comenzii, enunțul „să ridice piciorul corect” nu devine un ordin decât din clipa în care este reformulat de B („ridică piciorul corect!”). Locutorul A s-ar putea dispensa oricând de intermediar, intrând în dialog direct cu C; nu același lucru putem spune însă despre acesta din urmă, care, atât timp cât ordinele sunt emise de B (chiar dacă prin reformularea sugestiilor lui A), nu poate face abstracție în niciun fel de B, pentru a i se adresa în mod direct lui A. Ecranul este transparent și permeabil, așadar, doar în sens unic, dinspre A spre C. Locutorul A are o poziție privilegiată, pentru că nu poate fi selectat ca interlocutor de către C; în același timp, locutorul B are o poziție privilegiată, în sensul că el intră în dialog atât cu A, cât și cu C, și în același timp poate transmite informații lui A utilizând relația dialogală cu C. Să ne oprim acum asupra altui exemplu. (385) (a) – Asta devine după facultăți, răspunse Victor cu modestie. Sunt unii oameni care le place să aibă mintea turburată. Mie îmi place să fie limpede. – Da, e un punct de vedere! conveni Moromete. […] (b) – Auzi ce zice Victor ăsta al lui Bălosu, zise Moromete fără nici o trecere, și glasul lui, pe lângă al lui Dumitru lui Nae, parcă nici nu era, nu se auzea deloc. Fusei adineauri pe la ei și băui o țuică. Cică asta devine după facultăți! – Hehe! râse Dumitru lui Nae. […] (c) Victor Bălosu trecu pe acolo și dădu bună dimineața; dar, după ce se îndepărtă, Dumitru lui Nae se adresă lui Moromete în șoaptă: – Cum e cu facultățile alea, Moromete? Numai că șoapta lui fu auzită de la o sută de metri și Victor se opri pe loc și se uită îndărăt. – Bă, nea Dumitre! strigă el. Dacă eu te-aș înjura acum de muierea dumitale ai zice că-s om al dracului, nu-i așa? – Ce, bă, ești nebun?! se miră Dumitru lui Nae, foarte vesel însă. Vezi-ți, taică, de treabă. […] (d) Dumitru lui Nae, deci, avea și el ură pe cineva, și anume pe Bălosu și pe fi-său, Victor. Nu se știe cum – Dumitru lui Nae nu vroia să spună – Tudor Bălosu pusese mâna pe jumătate de pogon de vie de la Dumitru lui Nae. (e) Moromete răsfoia ziarul nepăsător, ca și cum n-ar fi avut nici în clin, nici în mânecă. (Moromeții, Preda 2002: 893; 922; 932; subl. n.). În confruntarea de sub (385c), mișcarea „Cum e cu facultățile alea, Moromete?” prezintă un dialog interdiscursiv (prilejuit de prezența termenului facultăți) la care iau parte trei enunțiatori: unul corespunzător locutorului curent (Dumitru lui Nae), unul corespunzător locutorului citat (Moromete), și al treilea corespunzător locutorului originar (Victor Bălosu), citat și acesta, dar prin intermediar. În același timp, locutorul acestei replici intră într-o relație interlocutivă cu doi participanți (Moromete și Victor Bălosu) și se află, totodată, într-o relație dialogală cu un singur interlocutor, Moromete. Locutorul curent face trei operații simultane: actualizează un răspuns la o replică anterioară – având cu Moromete o relație interdiscursivă (pentru că îl citează), interlocutivă (pentru că îi răspunde la o replică dintr-o altă conversație, pe care enunțul curent o presupune) și dialogală (pentru că i se adresează direct) – implică, prin trimitere la conversația de sub (385b), un dialogism interdiscursiv cu locutorul citat originar din (385a) și stabilește, în virtutea acestei mișcări secundare, o relație interlocutivă, de răspuns, cu acela (reacție de răspuns pentru care naratorul ne oferă explicația din (385d): „Dumitru lui Nae, deci, avea și el ură pe cineva, și anume pe Bălosu și pe fi-său, Victor. Nu se știe cum – Dumitru lui Nae nu vroia să spună – Tudor Bălosu pusese mâna pe jumătate de pogon de vie de la Dumitru lui Nae.”). Ce anume ne interesează în această configurație este modul specific de realizare a relațiilor interlocutive dintre participanți. Comentând exemplul (383), am văzut că dimensiunea interlocutivă se referă atât la reluarea unei secvențe din discursul interlocutorului, cât și la anticiparea replicii acestuia, în măsura în care aceste acțiuni pot fi considerate reacții de răspuns în relația cu celălalt, răspuns care se poate realiza atât dialogal, cât și dialogic. Dumitru lui Nae reia în (385c) tema conversației din (385b), prin mișcarea „Cum e cu facultățile alea, Moromete?”. Aceasta are o componentă interlocutivă esențială, fără de care nu poate fi înțeleasă – ea nu pune o întrebare și nu solicită un răspuns, ci constituie ea însăși o reacție de răspuns. Interlocutorul lui Dumitru lui Nae înțelege că prin întrebarea care i se adresează nu i se solicită răspunsul, este conștient de rolul său de sursă intermediară a termenului facultăți și este, de asemenea, conștient de prezența la dialog a locutorului originar, Victor Bălosu; prin urmare, el are singura reacție previzibilă și inteligentă: tace („Moromete răsfoia ziarul nepăsător, ca și cum n-ar fi avut nici în clin, nici în mânecă.”). Tăcerea lui Moromete este solicitată, așadar, de forma și de funcția mișcării lui Dumitru lui Nae, iar dimensiunea interlocutivă a replicii acestuia nu are doar un sens retrospectiv (pentru că trimite la (385b)), ci și unul prospectiv (pentru că trimite la (385e), anticipând tăcerea ca singură reacție posibilă din partea interlocutorului) și dând acestei anticipări valoare de răspuns. Dacă replicii „Cum e cu facultățile alea, Moromete?” i-ar fi lipsit dimensiunea interlocutivă (ceea ce, în acest caz, ar fi presupus, de asemenea, absența dimensiunii interdiscursive), ea ar fi avut relevanță doar în plan dialogal, Moromete ar fi fost dator cu un răspuns, iar Victor Bălosu ar fi ocupat poziția unui auditor oarecare. Pentru toți participanții este, însă, clar că lucrurile nu stau deloc așa. „Cum e cu facultățile alea, Moromete?” este, de fapt, o mișcare utilizată ca suport dialogal pentru transmiterea de informații unui terț, care este destinatarul acestor informații fără a avea calitatea de interlocutor. Replica are o dublă funcție interlocutivă – ea oferă un răspuns atât interlocutorului, entitate care se află la celălalt capăt al relației dialogale, cât și unui destinatar interlocutiv, entitate care se află la celălalt capăt al unei relații care nu este dialogală, ci doar interlocutivă. Din punctul de vedere al relației dialogale existente între Dumitru lui Nae și Moromete, Victor Bălosu este un terț. Am văzut, însă, că în această relație, dialogalul este doar suportul pentru interlocutiv și că dimensiunea interlocutivă are două fețe, una îndreptată spre Moromete, cealaltă spre Victor Bălosu. Cum replica în cauză este folosită ca suport al componentei interlocutive, și cum, în interiorul acesteia din urmă, răspunsul destinat lui Moromete este cuplat cu răspunsul adresat lui Victor, aidoma fețelor aceleiași foi de hârtie, putem trage concluzia că în această configurație terțul este, de fapt, interlocutorul formal, adică Moromete. Efortul de comunicare susținut de către Dumitru lui Nae se sprijină pe replica adresată lui Moromete, dar îl vizează în ultimă instanță pe Victor Bălosu. Pentru că Victor nu este însă un interlocutor autentic, ci doar un destinatar interlocutiv, el nu se poate selecta ca locutor. Prin urmare, tăcerea lui Victor este, de asemenea, anticipată de Dumitru lui Nae și este singura reacție de răspuns validă. Faptul că Victor Bălosu are totuși o reacție verbală de răspuns (și anume una care răspunde ironiei locutorului prin agresivitate verbală: „Dacă eu te-aș înjura acum de muierea dumitale ai zice că-s om al dracului, nu-i așa?”) este amendat de Dumitru lui Nae, iar autoselectarea lui Victor ca locutor este considerată ca neașteptată și irelevantă („Ce-ai bă, ești nebun?”). Dialogismul interlocutiv Dialogismul interlocutiv trimite la producerea discursului propriu în măsura în care acest lucru este o reacție anticipativă față de pregătirea unui răspuns sau este o reacție menită să faciliteze înțelegerea informațiilor primite, activități pe care locutorul le presupune în curs de desfășurare la polul receptării discursului său. În prima situație vorbim despre dialogism interlocutiv citativ, în cealaltă, despre dialogism interlocutiv responsiv. Distincția dintre cele două o face Jacques Bres, care pornește de la constatarea că un enunț E este dialogic în momentul în care acesta pune în legătură două elemente: un enunț e (realizat efectiv sau doar presupus), care aparține unui alt enunțiator și care este încastrat în E, și un element care marchează reacția la e a enunțiatorului responsabil de E. De exemplu, în: (386) LEONIDA: [...] Ce-a zis Papa – iezuit, aminteri nu-i prost! – când a văzut că n-o scoate la căpătâi cu el?… „Mă, nene, ăsta nu-i glumă; cu ăsta, cum văz eu, nu merge ca de, cu fitecine; ia mai bine să mă iau eu cu politică pe lângă el, să mi-l fac cumătru. (Conu Leonida față cu reacțiunea, Caragiale 2011: 82) (387) EFIMIȚA (din așternut): Și zi așa cu Galibardi, ’ai? LEONIDA (asemenea): Așa zău!... Ei! mai dă-mi încă unul ca el, și până mâine seara, nu-mi trebuie mai mult, să-ți fac republică... (cu regret.) Da’ nu e! Da’ o să-mi zici că cu încetul se face oțetul, ori că mai rabdă, că n-a intrat zilele-n sac. (cu tărie) D-apoi bine, frate, până când tot rabdă azi, rabdă mâine? că nu mai merge, domnule, s-a săturat poporul de tiranie, trebuie republică! (ibid.: 84) segmentele subliniate cu linie continuă trimit la enunțuri realizate sau presupuse, iar segmentele evidențiate cu aldine reprezintă elementele ce marchează reacția față de primele a enunțiatorului responsabil de E. Dacă în (386) avem un exemplu de dialogism interdiscursiv (Leonida citează o replică pe care o consideră reală), (387) este o mostră clară de dialogism interlocutiv, deoarece cu încetul se face oțetul și rabdă, că n-a intrat zilele-n sac sunt citate ca și când ar fi fost rostite de către interlocutor. Prin urmare, dimensiunea interlocutivă trimite: 1) la formele de anticipare a unei posibile intervenții a interlocutorului, pe care locutorul o preia și față de care are o reacție de răspuns (caz în care vorbim despre dialogism interlocutiv citativ) sau 2) la formele de anticipare a unor posibile nedumeriri ale interlocutorului (caz în care vorbim despre dialogism interlocutiv responsiv). Dacă în primul caz enunțiatorul dă replica enunțiatarului său, intrând în „dialog” cu acesta pentru că îi oferă un răspuns la o posibilă intervenție, pe care astfel o anticipează și o preîntâmpină, în cel de-al doilea enunțiatorul anticipează reacția de înțelegere activă și responsivă a enunțiatarului și „dialoghează” cu eventualele dificultăți de înțelegere ale acestuia, oferind în mod anticipat un răspuns la întrebările pe care propriul său discurs le-ar putea produce. De pildă, în fragmentul: (388) Atuncea el ordonă tuturor oamenilor săi ca să-și schimbe încărcăturile de la puști, înlocuind gloanțele cu ploaie sau halice mici de turturele, spuindu-le ca, în caz de a vedea ceva țigani că se obrăznicesc, să tragă în ei cu ploaie, de la brâu în jos. (Suvenire contimpurane, Sion 2014: 428-429) naratorul anticipează o posibilă dificultate a lectorului de a înțelege sensul termenului ploaie, așa încât îl explică printr-o perifrază: „halice mici de turturele”, adică un anumit tip de muniție. Potrivit lui Bres, dialogism interlocutiv responsiv dispune de mărci specifice, cum ar fi parantezele, liniile de pauză ce închid explicații, segmentele precedate de adverbul adică, glosele și reformulările (în exemplul nostru, conjuncția sau este cea care echivalează sinonimic termenul folosit și explicația acestuia), mărci specifice mai ales unei anumite forme de dialogism interlocutiv responsiv, și anume una ce conține termeni pe care locutorul îi consideră necunoscuți interlocutorului său. Bres trimite așadar la o anumită situație, pe care o consideră frecventă, și anume aceea în care locutorul, aflat între propriul discurs și presupozițiile pe care le face în legătură cu efortul depus de către interlocutor pentru înțelegerea acestuia, se vede nevoit să formuleze explicații, al căror rol este tocmai acela de a reduce efortul interlocutorului (altfel spus, locutorul încearcă să aibă un comportament cooperant, respectând maxima cantității). Situația complementară acesteia este cea în care locutorul urmărește și provoacă în mod deliberat nedumerirea interlocutorului său, cum se întâmplă în următoarele exemple: (389) Îi cunoșteam, mai mult sau mai puțin, punctele de vedere. Bănuiam că nu era de acord cu unele decizii ale partidului. Prea pripite. Că ar fi dorit, în primii ani de după război, pe care distrugerea parțială a țării, jaful făcut de Hitler și, în special, prea marile datorii de război cerute de U.R.S.S. îi împovărau și mai mult, un guvern pluralist. (Evadarea tăcută, Constante 2013: 56) (390) Este sfârșitul. Sfârșitul a tot și a toate. M-au condamnat. Dar îmi mai rămâne, totuși, încă o speranță. Singura. Ultima. Condamnarea la moarte. (ibid.: 190) (391) Totuși, dacă tehnica a fost aceeași, rezultatul n-a fost decât în aparență identic. Acest organism perfect s-a izbit de o dificultate pe care nu a putut-o învinge cu totul. Acuzații. (ibid.: 57) În (389), de pildă, enunțul „Bănuiam că nu era de acord cu unele decizii ale partidului, că ar fi dorit [...] un guvern pluralist” este întrerupt de enunțul „Prea pripite.”, care funcționează drept cauzală paratactică pe lângă „nu era de acord” și este, în același timp, un răspuns oferit unei întrebări neformulate, dar a cărei prezență în discurs este nu numai posibilă, ci și cerută pentru ca ansamblul să fie coerent. Ocurența întrebării nu este însă un efect obținut mecanic, pentru că nu orice construcție paratactică are o dimensiune interlocutivă (nu constituie, de pildă, exemple de dialogism interlocutiv propozițiile paratactice din „că nu mai merge, domnule, s-a săturat poporul de tiranie, trebuie republică!”). Prin urmare, efectul interlocutiv este unul urmărit în mod deliberat. În (389), locutorul enunțului-cadru nu oferă un răspuns pentru o întrebare presupusă, ci inserează un enunț care sparge continuitatea discursului și propune un anumit mod de lectură a întregului fragment, iar cititorul trebuie să se întrebe De ce? înainte de a continua lectura. Dacă în „Și al treilea, că se face și lege de murături, adicătele că nimini să nu mai aibă drept să-și plătească datoriile.”, întrebarea (presupusă) Ce înseamnă lege de murături? precedă răspunsul, pentru că acesta este oferit numai dacă locutorul presupune că interlocutorul său se întreabă, în „Nu era de acord cu unele decizii ale partidului. Prea pripite.”, ea îl urmează, deoarece segmentul „Prea pripite” nu devine răspuns decât dacă este formulată mai întâi întrebarea potrivită. Naratorul nu sugerează că ar fi posibil să te întrebi, ci că este necesar să te întrebi. Intenția lui nu este aceea de a oferi cititorului informații suplimentare (glosa), care să contribuie la înțelegerea temei în discuție, ci de a-l determina să își pună întrebările adecvate, care să permită continuarea discursului, condiționată de actualizarea dialogului internalizat în acesta. Textul nu conține elemente care se cer explicate, ci spații în care trebuie formulate întrebări, a căror prezență este necesară pentru coerența textului și care presupun intervenția în text a cititorului. Partenerul de dialog pe care îl presupune locutorul nu este unul cu o capacitate redusă de acces la informații și nici faptele narate nu sunt atât de complexe încât să necesite paranteze, glose, explicații, reformulări etc. De fapt, locutorul își dorește (și creează) un partener de dialog care nu se grăbește să înțeleagă, nu e oricând gata să tragă concluzii și nu este înclinat către o lectură alertă a textului. În (389), discursul nu este, prin urmare, explicativ, ci implicativ (adică unul care solicită implicarea cititorului), iar ritmul lui (și, în plan sintactic, spargerea frazei, renunțarea la perioadele complexe în favoarea propozițiilor juxtapuse) are drept scop crearea unor spații în care este posibilă (și de multe ori urmărită și solicitată) intervenția receptorului. Cazurile de dialogism interlocutiv anticipativ discutate până acum pot fi sistematizate în funcție de modul în care relaționează cele trei enunțuri implicate: (x), enunțul locutorului, (y), enunțul raportat „împrumutat” alocutarului de către locutor, ca răspuns la (x) și (z), enunțul locutorului, ca răspuns la (y). Analizând relațiile posibile dintre acestea, Bres & Nowakowska 2011 găsesc patru moduri de manifestare a dialogismului interlocutiv anticipativ: 1. prolepsa: discursul-răspuns împrumutat alocutarului este raportat sub una dintre formele canonice ale DR. Prolepsa actualizează următorul tip de schimb: (x), enunțul locutorului (y) enunțul raportat împrumutat alocutarului de către locutor, ca răspuns la (x) (z) enunțul locutorului, ca răspuns la (y). (390) x[Lucrurile însă nu se petrec așa.] y[O să spuneți d-voastră: pentru că am început să mâncăm cu furculița și cu cuțitul, și acum, de când Francisc I a inventat cămașa, purtăm și noi cămăși, aceasta nu însemnează nimic? O epocă de cultură nu se poate îmbrăca într-o altă formulă de cultură? Nu vedeți ce progrese a făcut Japonia, care s-a civilizat și a luat toate obiceiurile europene, părăsind vechea cultură japoneză, înlocuind-o cu succes prin civilizația europeană?] z[Să nu credeți că este chiar așa: să nu vă închipuiți că, dacă japonezii au izbutit să facă ceva, au făcut pentru că ne-au maimuțărit pe noi, ci pentru că sub această mimare a lucrurilor europene există o realitate japoneză.] (Curs de istorie a metafizicei, Ionescu 1996: 117) 2. amalgamul: discursul-răspuns împrumutat alocutarului apare sub forma unui enunț dialogic care amalgamează discursul (y) cu reacția locutorului însuși (z): (x), enunțul locutorului (y/z) enunțul raportat împrumutat alocutarului de către locutor, ca răspuns la (x) (z) enunțul locutorului, ca răspuns la (y). (391) x[ne-amintim <R sigur cred că nu este nimeni care să nu fi citit ceva> din leGENdele OLIMpului↓# MĂCAR># CA SĂ: ȘTIM cam ce ze:i au avut GREcii↑ și cît de bogată e:ra spiritualitatea lor.] y/z[SIgur↓ față de creștinISM păLEște↓ dar ORIcum ↓# ERA o filozofie și o spiritualitate FOARTE avanSAtă.] (IVLRA 2002: 252) (392) x[<J este o: modificare] y/z[nu de ordin formal↑ doamne ferește↑ dac-așa o înțelegeți însemnează că ă: PRActic↑ n-ați înțeles-o↑] x[((inspiră)) este o schimbare de ordin ă: macro↑ de ordin politic↑ se cheamă administrație prezidențială↑ fin’că ăsta este rostu ei>] y/z[î: nu o simplă schimbare↑ președinția româniei↑ un lucru absurd↑ ((inspiră)) în fond↑ cu ă: altă denumire. nu↑ nu↑] (ibid.: 152) 3. elipsa: discursul-răspuns (y) împrumutat alocutarului nu este raportat, ci este presupus de un enunț al locutorului, (z), ce răspunde lui (y): (x), enunțul locutorului (z) enunțul locutorului, ca răspuns la (y). (393) Nu a reușit decât să-i amăgească cu o făgăduială. Dați-ne munca voastră, ne-au spus, bunăstarea, visele, chiar viața voastră. Dați tot și copiii copiilor voștri, într-o zi... vor fi fericiți... poate... Speranța? Da. x[Doctrina egalității și a dreptății mai există încă.] z[În principiu.] Mai există încă, vreau s-o cred, și oameni de bună credință. Ultimul cuvânt n-a fost spus... încă. (Evadarea tăcută, Constante 2013: 60) (394) x[Paralelipiped așezat pe picioare scunde, îmbucat într-un cilindru mare de un metru înălțime și din care ieșea un burlan care, printr-un cot, intra în perete și în coș], z[soba aceasta era de-a dreptul ciudată.] (ibid.: 284) (395) Am asistat adesea la sosirea căruței și a lăzii. x[Uneori nu se aflau în ladă decât bucăți mari de cauciuc, subțiri și elastice. Erau umede și de culoare bej murdar. Femeile le spălau în multe ape la fântână. A doua zi, în fiertura de arpacaș apăreau niște pătrățele dintr-o materie gelatinoasă, ușor elastică, de un alb ce dădea în roz.] z[Erau burți de rumegătoare, înălbite prin fiert.] (ibid.: 254) 4. ecoul: discursul-răspuns apare ca ecou la un enunț pe care interlocutorul nu îl rostește, din diferite rațiuni. Enunțul-ecou este o posibilă verbalizare a unor cuvinte pe care alocutarul nu le-a spus, dar pe care „le-a gândit atât de sonor, încât locutorul le-a auzit” (Bres & Nowakowska 2011: 177) (x), enunțul locutorului (y/z) ecou al enunțului raportat împrumutat alocutarului de către locutor. (396) – Știm pe ce vas, interveni Georgina pe un ton tăios. Așa te-am găsit, deși ne-a luat o lună să reușim. O navă comercială americană nu și-ar ține documentele în așa o dezordine, poți fi sigur de asta. x[Frații mei știu unde poate fi găsit fiecare membru al echipajului când e în port…] y/z[Dar mă îndepărtez de subiect, nu?] (Jocul seducției, Lindsey 2014: 44) (397) Ei, după asta să te aud rostindu-te asupra purtării oamenilor! x[Dar mai cu seamă povestea lui Grousse cu nevastă-sa e grozavă…] y/z[Te înțeleg: te-ai săturat și ai fi de părere să ne întâlnim iar cu cei doi călători.] x[Cititorule, te porți cu mine de parcă aș fi un automat, și zău că asta nu-i deloc cuviincios: povestește dragostea lui Jacques; nu povesti dragostea lui Jacques… Vreau să-mi spui povestea lui Grousse; m-am săturat de ea…] y/z[Nici vorbă că uneori trebuie să țin seama de toanele tale], dar trebuie să mă mai țin câteodată și după fantezia mea, fără să mai pun la socoteală că oricine îmi îngăduie să încep o povestire se angajează totodată să-i asculte și sfârșitul. Ți-am spus: în primul rând; și a zice în primul rând înseamnă a anunța cel puțin un al doilea rând. x[În al doilea rând, deci…] y/z[Mă asculți, nu mă asculți,] eu tot am să vorbesc… (Jacques fatalistul, Diderot 2002: 62-63) Deși păstrează distincția formală dintre tipul dialogal și tipul dialogic pentru cele două forme de dialog, tradiția bahtiniană utilizează așadar un termen suplimentar, dialogism, pentru a trimite la fenomene care depășesc limitele cuplului amintit, recunoscându-se în acest fel faptul că participanții la dialog pot intra în raporturi mai subtile și mai complexe decât cele sugerate de opoziția binară dialogal/dialogic, precum sunt cele acoperite de dialogismul intralocutiv, interdiscursiv și interlocutiv, discutate mai sus. Distincția dintre acestea nu este întotdeauna ușor de realizat, mai ales în ceea ce le privește pe ultimele două, din cauza raporturilor complexe în care intră interlocutorii, adică autorul unui text și cititorii săi sau (și mai ales) participanții la un schimb verbal. FIINȚE DISCURSIVE subiect vorbitor/locutor/enunțiator; subiect auditor/alocutar/enunțiatar; pdv simplu/ierarhic/relațional; locutor virtual/nonlocutor; locutor frastic/locutor textual; locutorul ca atare/locutorul ca ființă din lume; interpretor Ființele discursive apar în lingvistică odată cu teoriile polifonice elaborate de Oswald Ducrot și de grupul de cercetători reuniți sub numele ScaPoLin. Numele de ființe discursive este motivat de faptul că acestea există doar în semantismul enunțurilor. În teoria sa polifonică, Ducrot face distincția dintre subiectul vorbitor și locutorul unui anumit enunț, discriminare la care ajunge aplicând criteriul responsabilității enunțării. Astfel, subiectul vorbitor este doar producătorul enunțului, individul al cărui efort fizic și mental a permis producerea unui anumit enunț, pe când locutorul este instanța, prezentă în sensul enunțului, care preia responsabilitatea actului de limbaj și care este garantul actului de enunțare performat de către subiectul vorbitor. De exemplu, în O scrisoare de la Muselim Selo, locutorul este cel care spune „Măicuță dragă, cartea mea/Găsească-mi-te-n pace!”, în timp ce subiectul vorbitor, cel care a redactat scrisoarea, este altcineva: „Și-am scris această carte eu/Căprarul Nicolae”. Cel căruia subiectul vorbitor i se adresează este subiectul auditor (și care, în poezia citată, este destinatara scrisorii); tot așa, locutorul face pereche cu alocutarul (fr. allocutaire), care în text este cea pe care Ion o numește „măicuță”. Ducrot afirmă că în interiorul unui enunț pot fi exprimate mai multe puncte de vedere, iar sensul enunțului poate atribui locutorului diferite atitudini față de acestea, atitudini care se pot realiza în diferite forme și ca diferite grade de adeziune sau de nonadeziune. Fiecare dintre punctele de vedere exprimate în enunț este atribuit unei ființe discursive pe care Ducrot o numește enunțiator. Enunțiatorul este așadar un intermediar între locutor și punctele de vedere exprimate în enunț; el aderă la un punct de vedere care îi este atribuit și de care nu se poate distanța. În prima formă a teoriei, enunțiatorul este responsabil de actele ilocuționare. De ex., în: (398) – Nu vrei să-ți povestesc? zise ea oarecum jignită. Credeam că vei fi încântat… – Chiar sunt. Ai fi putut să scrii o piesă și să vrei să mi-o citești. (Un șirag de mărgele, Maugham 2011 : 177) din cel de-al doilea enunț este responsabil un locutor, în timp ce implicatura „există și lucruri mai rele decât ascultatul unei povești” este pusă pe seama enunțiatorului, care adresează acest act ilocuționar destinatarului. Actele ilocuționare sunt legate însă de responsabilitatea acceptată a enunțării și am văzut că această responsabilitate revine locutorului, și nu enunțiatorului. Pentru a rezolva această contradicție, Ducrot schimbă definiția enunțiatorului; în noua versiune a acesteia, enunțiatorul indică unul dintre actorii ale căror voci sunt exprimate de enunț. De ex., în: (399) – Voi sunteți niște proști. Nu vă temeți de microbi, fiindcă sunt mici… și vă temeți de tigri și de lei, fiindcă-s mari. (Amintiri de la Viața românească, Sevastos 2015: 169) Locutorul (L) acestui enunț pune în scenă un enunțiator (E), care spune „Trebuie să ne temem de tigri și lei, dar nu trebuie să ne temem de microbi”, de care L se distanțează, pentru că E susține un punct de vedere evident absurd. Locutorul asimilează sursa acestui punct de vedere cu alocutarul (cel care, în planul enunțului, este corespondentul subiectului auditor din planul real – în cazul de față, amicii lui G. Ibrăileanu, care îl considerau ipohondru). Cât despre destinatar, ni se pare că acesta apare clar în următorul exemplu: (400) Niță: – Da’, scuză-mă că te întreb, copii aveți? Amicul (râzând foarte tare): – Ce vorbești, nene?… sunt însurat numa de cinci luni… Niță: – Așa?… apoi atunci nu e vremea pierdută; o să aveți… (C.F.R., Caragiale 2000: 493) Aici, segmentul o să aveți este ambiguu, sursa ambiguității fiind dublul sens al formei pronominale voi (inclusă în forma verbului), care este utilizată simultan cu sens inclusiv („tu și soția ta”) și cu sens exclusiv („soția ta și șeful, fără tine”). Aceste două utilizări țin, însă, de două puncte de vedere diferite, a căror ocurență presupune existența a doi enunțiatori, fiecare dintre aceștia fiind sursa uneia dintre utilizările lui voi. Acest lucru presupune apariția, la polul receptării, a doi destinatari (sau enunțiatari) diferiți – unuia dintre aceștia i se adresează enunțiatorul căruia îi atribuim folosirea sensului inclusiv; celuilalt, enunțiatorul sensului exclusiv. Strategia narativă a „amicului” (absolut necesară pentru a-și spune povestea) presupune mascarea existenței celui de-al doilea destinatar, fapt care, la nivel conversațional, se traduce prin faptul că „amicul” amână înțelegerea aluziei lui Niță. Această aluzie există însă și pentru că este transmisă la alt nivel al comunicării, și anume acela dintre narator și naratarul său. În cazul schiței din care este extras exemplul nostru avem un naratar extradiegetic, care corespunde unui lector postulat de textul însuși și cu care se identifică fiecare dintre cititorii acestei schițe. Dacă însă naratorul și naratarul acestei schițe sunt, în teoria polifonică, locutor și alocutar, urmează că personajele din exemplul nostru, pe care le-am identificat ca fiind, pe rând, locutori și alocutori ai enunțurilor citate mai sus, sunt enunțiatori și enunțiatari. Cum este posibil, însă, ca o anumită entitate discursivă să fie simultan locutor și enunțiator? Ducrot are prilejul acum de a rafina definiția dată anterior acestor ființe discursive. El începe prin a face distincția dintre polifonia textuală (un macrocosm în care ființele discursive se mișcă la nivel textual) și polifonia lingvistică (un microcosm în care vorbim despre diferențieri operate la nivelul unui enunț sau al unei secvențe de enunțuri). În acest moment, la nivel de text, naratorul are rol de locutor, ceea ce ne permite să vorbim despre un r-locutor (de la fr. récit), iar subiecții focalizatori ai narațiunii sunt r-enunțiatori; la nivelul enunțului, vorbim despre un e-locutor (de la fr. énoncé) și despre e-enunțiatori. În mod asemănător, autorul unei piese dramatice (ființă discursivă asimilabilă naratorului) devine acum t-locutor (de la fr. théâtre), iar personajele sale sunt t-enunțiatori. Ființele discursive corespondente din enunțurile particulare ce constituie obiectul polifoniei ar fi, deci, e-locutorul și e-enunțiatorii. Prin urmare, într-o anumită piesă de teatru, un personaj este, din punctul de vedere al replicilor pe care le produce, t-locutor, dar considerat ca sursă a punctelor de vedere care i se atribuie în cadrul piesei, t-enunțiator. Ducrot schimbă deci pentru a doua oară definiția enunțiatorului; dacă anterior acesta era doar sursa unui punct de vedere, fără a fi și sursa unor cuvinte rostite efectiv (vocea, pentru care responsabilitatea aparținea locutorului), acum acestuia i se pot atribui replici, cu condiția ca acestea să exprime un punct de vedere la nivel textual, așadar într-un ansamblu care depășește limitele enunțului. Altfel spus, sensul enunțului ne transmite punctul/punctele de vedere (metaforă scopică) al(e) unui/unor enunțiator(i), în timp ce forma enunțului ne face să auzim vocea (metaforă vocală) a unui locutor. Un caz extrem este cel al discursului direct, în care auzim două voci – cea a locutorului citant și cea a locutorului citat; la polul opus, avem enunțurile din care nu transpare o subiectivitate diferită de cea a locutorului și în care, prin urmare, nu detectăm prezența unor emițători diferiți de cel corespunzător locutorului, ceea ce pune sub semnul întrebării motivația păstrării enunțiatorului ca formă de subiectivitate. Enunțiatorul dispare ca entitate discursivă în teoria polifonică elaborată de ScaPoLin. Pentru ScaPoLin, nu există discontinuități între cele două tipuri de polifonie; această teorie încearcă să integreze în text diferitele voci care se fac auzite în interiorul enunțurilor, astfel încât să putem accede la descrierea unui text pornind de la analiza enunțurilor care îl compun. Din această perspectivă, atribuirea a două roluri diferite (locutor și enunțiator) aceleiași entități devine contradictorie: fiecare ființă discursivă care apare într-un text trebuie să aibă un singur rol. Acest rol nu poate fi decât cel de locutor, ceea ce, având în vedere că într-un text pot exista mai mulți locutori, pune problema ierarhizării acestora, precum și existența unor reguli de ierarhizare. Pentru ScaPoLin, ființele discursive sunt unități intradiscursive și actori ai situației de comunicare, a căror existență este justificată de susținerea unui punct de vedere (pdv), definit ca entitate semantică în componența căreia intră o sursă, o judecată și un conținut propozițional. Ființele discursive și pdv sunt conectate prin intermediul unor legături enunțiative. După structura lor internă, pdv pot fi simple (independente de alte pdv) sau complexe, grupă care cuprinde pdv ierarhice (compuse din pdv simple organizate după o structură ierarhică) și pdv relaționale (care pun în legătură pdv simple sau complexe). Se poate constata o analogie între structura sintactică a unei fraze și inventarul pdv pe care le conține structura sa polifonică; astfel, un pdv simplu corespunde de obicei unei fraze în care găsim un singur predicat și argumentele acestuia, existența unui pdv ierarhic indică prezența unor modalizatori, iar un pdv relațional este frecvent vehiculat de prezența unor conjuncții coordonatoare. De pildă, un enunț cu forma Ion zice: P sau Ion zice că P (în discurs direct și discurs indirect) exhibă un pdv ierarhic, deoarece un pvd1 (conținut de P) este atribuit locutorului citat, iar un pvd2, susținut de către locutorul citant, rezultă din afirmarea implicită a faptului că a avut loc o enunțare, din alegerea explicită a unui anumit verb care să indice acest fapt și din numirea locutorului responsabil de prima enunțare. În teoria ScaPoLin, ființele discursive există doar prin raportarea lor față de anumite pdv. În cadrul lor, se disting două clase: locutorii virtuali (LV), actori care pot lua cuvântul și sunt susceptibili de a-și asuma responsabilitatea unui pdv, și nonlocutorii (NL), care nu au această proprietate (codul penal, opinia publică sau acele seturi de presupoziții enciclopedice care fac posibilă înțelegerea unei propoziții). LV pot fi actualizați (cei care iau efectiv cuvântul) sau neactualizați; astfel, (i) și (ii) conțin același pdv simplu „ninge la Sinaia” de care e responsabil alt LV decât locutorul respectivelor enunțuri, acest LV fiind precizat în (i), dar neprecizat în (ii): (i) Ion spune că ninge la Sinaia. (ii) Se pare că ninge la Sinaia. Din punctul de vedere al situației de comunicare, LV poate trimite la un locutor (autorul enunțării, indicat prin pers. 1 sg.), la un alocutar (indicat prin pers. a 2-a) sau la unul sau mai mulți terți (les troisièmes), la care se poate face referire prin pronume personale de pers. a 3-a sau prin sintagme nominale. (Trebuie să precizăm că ulterior, ScaPoLin preia de la Ducrot conceptul de enunțiator, pe care îl consideră drept sursă a pdv. Ființele discursive sunt entități semantice susceptibile de a satura enunțiatorii.) ScaPoLin distinge între l (locutor frastic sau locutor al enunțului) și L (locutor textual): l și L reprezintă două tipuri de imagini pe care LOC le poate construi despre sine (LOC este responsabilul enunțării, dar care nu este în sine o ființă discursivă, rolul său este acela de a-i pune în scenă pe l sau pe L). În timp ce l este o ființă discursivă ce constituie o imagine a LOC în momentul enunțării, L este o imagine generală a LOC sau o imagine a acestuia în alt moment din istoria sa. Într-un text dramatic, L este autorul piesei, cel a cărui voce o auzim în didascalii, pe când l este locutorul fiecărei replici în parte. Similar, alocutorul și terții au parte de același tratament, vorbindu-se despre un alocutor frastic și unul textual, ca și despre un terț frastic și unul textual (de pildă, (i) exhibă un terț frastic, în timp ce în (ii) apare unul textual). Distincția dintre L și l o urmează pe aceea dintre locutorul ca atare (abreviat L) și locutorul ca ființă din lume (abreviat λ), pe care o face Ducrot. Primul dintre aceștia este responsabil numai de enunțare, în timp ce al doilea este o persoană completă, adică susceptibilă să i se atribuie proprietăți particulare, deși rămâne o ființă discursivă. De pildă, spune Ducrot, un subiect vorbitor poate face trimitere la sentimentul de tristețe pe care îl simte în legătură cu un anumit fapt în două moduri diferite: printr-un enunț exclamativ (Vai!) sau printr-unul declarativ (Îmi pare rău!). În timp ce, în primul caz, sentimentul este interior enunțării și atribuim enunțul locutorului L, în cel de-al doilea sentimentul este exterior enunțării și atribuim enunțurile de acest fel locutorului λ. Ființa desemnată prin pronumele eu este întotdeauna λ, chiar dacă identitatea acestui λ nu este accesibilă decât prin intermediul apariției sale ca L. Într-un mod asemănător, în enunțul Îți urez călătorie plăcută!, actul verbal expresiv (al urării, în cazul de față) aparține lui L, în timp ce dorința exprimată de acesta (o urare presupune din partea locutorului dorința ca respectivul lucru să se îndeplinească), aparține lui λ. Cu alte cuvinte, L realizează actul urării asertând faptul că λ îl dorește. A doua categorie de ființe discursive din teoria ScaPoLin o formează nonlocutorii (NL), entități mai abstracte decât locutorii virtuali. Ca exemple de NL, ScaPoLin enumeră Legea, locurile comune, prejudecățile, adevărurile universal valabile, precum și o entitate numită ON, care poate semnifica mai multe lucruri, în același mod în care fr. on poate avea mai multe referințe (forme verbale ca se vede că, se știe că, se pare că etc. trimit la nonlocutori). Caracteristic pentru un LV este faptul că el este susceptibil a avea un anumit tip de legătură enunțiativă cu un pdv. Există două tipuri de legături enunțiative: legătura de responsabilitate dă numele primului tip și este singura din interiorul acestuia; cel de-al doilea tip, al legăturilor de nonresponsabilitate, cuprinde legături precum acordul, dezacordul, respingerea sau legătura neutră. În exemplele (i) și (ii) de mai sus, de pildă, există o legătură de responsabilitate între locutorul1 (proiecția frastică a emițătorului enunțului /ninge la Sinaia/) și pdv simplu susținut prin acest enunț, și o legătură de responsabilitate care face conexiunea dintre locutorul2 (proiecția frastică a emițătorului enunțurilor i. și ii.) și pdv complex susținut prin fiecare dintre acestea. În schimb, în: (iii) Poate că a stat acasă toată seara, deși eu l-am văzut pe bulevard în jur de opt. se realizează, prin intermediul conectorului concesiv deși, o legătură relațională între pdv ierarhic și locutorul2 - imaginea frastică a emițătorului enunțului (iii) - care susține acest pdv, dar care își declină responsabilitatea pentru pdv simplu; pentru acesta din urmă este făcut responsabil locutorul1, (imaginea frastică a emițătorului enunțului /am stat acasă toată seara/); așadar, între locutorul2 și pdv simplu există o legătură de nonresponsabilitate. Dacă un anumit pdv nu are locutorul identificabil, nu există nici legătură enunțiativă – așa se petrec lucrurile cu pdv 1 ‘este frumos afară’, din enunțul Nu este frumos afară.: locutorul responsabil de acest din urmă enunț vorbește ca și cum cineva ar fi susținut contrariul. Doar un LV poate fi considerat responsabil de un pdv ierarhic. Un astfel de pdv conține comentarii asupra unui alt pdv; cele mai obișnuite mărci ale acestor comentarii sunt adverbele care comentează enunțul (poate, din fericire, din păcate), adverbele care comentează enunțarea (sincer, între noi fie vorba, de fapt) și diferiți conectori (deci, totuși); aceste mărci sunt numite în teoria ScaPoLin elemente arătate (fr. éléments montrés). Adverbele de negație și elementele arătate constituie așadar mărcile frastice și capul pdv ierarhice, iar locutorul frastic este considerat responsabil de comentariile implicate de aceste expresii. Un LV este întotdeauna legat de un pdv ierarhic; în schimb, pdv relaționale sunt puse adesea în legătură cu un NL; există așadar un raport între un anumit tip de pdv și un anumit tip de legătură. Dacă modul în care se leagă între ele pdv relaționale ține de mecanisme guvernate de NL și unanim acceptate, felul în care un locutor frastic (l) pune în relație pdv diferite ține frecvent de informații cunoscute doar de către subiectul vorbitor pe care l îl reprezintă. În această calitate, l este numit interpretor (fr. interpréteur); el reformulează pdv complexe (ierarhice sau relaționale) în pdv simple, utilizabile pentru construirea altor pdv. Să considerăm textul: (401) Totuși, când i-a convocat, câteva zile mai târziu, ca să aleagă pe cel mai potrivit dintre ei, doar unul singur s-a prezentat… dar pentru a refuza oferta. – Atunci, de ce ați cerut postul? Omul, un fost subofițer, a dat din cap cu amărăciune. – Să-mi fie cu iertare, dom’le prefect, dar credeam că nu mai este alt Pibrac. – Este un copil! Are paisprezece ani! – Posibil, dar este destul de mare ca să-mi facă farmece. Nu sunteți de-aici, dac-ați fi, ați înțelege! – Ați fost amenințat? – x[Nu! Nici vorbă!]x y[Dar valeții doamnei Clémence povestesc peste tot în oraș că funcția îi revine de drept copilului.]y z[Nu-i nevoie să fii foarte deștept ca să înțelegi ce înseamnă asta.]z (Doar Dumnezeu și noi, Folco 2011: 265-266) În (401), enunțurile x și y conțin pdv organizate ierarhic (în x există pdv1 ‘Am fost amenințat’, subordonat pdv2 ‘pdv1 nu se poate susține’, așa cum în y există pdv1 ‘funcția de călău revine de drept copilului’ și pdv2 ‘valeții susțin pdv1’). Aportul semantic al enunțurilor x și y este văzut însă ca un tot, în pofida faptului că fiecare dintre cele două enunțuri are propria sa structură polifonică, în care apar mai multe pdv și în pofida faptului că x și y nu sunt neapărat coerente la nivel textual. Această operație este realizată prin utilizarea conectorului dar, ceea ce reclamă intervenția unui interpretor. În cazul de față, rolul de interpretor este jucat de unul dintre locutorii frastici (subofițerul), care pune în relație două pdv simple (rezultate din prelucrarea pdv ierarhice amintite mai sus) pentru a obține o structură relațională (introdusă prin dar). Concluzia acestei operații este enunțul z (z[Nu-i nevoie să fii foarte deștept ca să înțelegi ce înseamnă asta.]z) care poate fi reformulat ca: [Nu concurați pentru acest post.], adică un enunț ce conține un pdv simplu. ScaPoLin poate face astfel, în acest moment, diferența, în interiorul conceptului de narator, între un narator care este locutor al istoriei și un narator care este locutor-interpretor. Acest mod de a vedea lucrurile duce la o discriminare netă în cazul pieselor dramatice. Aici, cei care pun în scenă locutorii-interpretori ai replicilor sunt actorii și nu autorul dramatic (acesta furnizează doar libretul). Așadar, dacă discursul raportat poate fi definit prin prezența a doi locutori, dintre care unul este interpretor, nu înțelegem totuși prin aceasta că ei trebuie să fie și ființe discursive diferite: pentru enunțurile care formează replici într-un dialog reprezentat, locutorul este interpretor al propriului discurs. La fel se întâmplă lucrurile în privința discursului direct liber și a discursului indirect liber, discursuri caracterizate, din punctul de vedere al ScaPoLin, în primul rând prin absența unei mărci care să indice prezența unui locutor-interpretor altul decât locutorul citat (marcă la care se face trimitere prin particula latinească inquit). + direct – direct + inquit discurs direct raportat discurs indirect raportat – inquit discurs direct liber discurs indirect liber Toate aceste tipuri pot fi descrise în termeni de discurs reprezentat, pentru că toate sunt cazuri în care locutorul face să apară, în propriul discurs, discursul altui locutor (reprezentat). În consecință, „inquit nu face decât să permită locutorului să spună că reprezintă, în propriul său enunț, enunțul LR (locutor reprezentat). El raportează. Fără inquit, locutorul se mulțumește să arate că reprezintă acest enunț diferit. El nu raportează. Cu alte cuvinte, discursul raportat este vehiculat de operația enunțiativă primitivă de veridicțiune, în timp ce discursul liber este supus arătării.” (Nølke & Olsen 2000). Așadar, pe când distincția dintre direct și indirect este o problemă de încorporare enunțiativă, cea dintre liber și raportat este o problemă de indicare (verbală sau demonstrativă). Distincția tripartită operată de Ducrot între subiectul vorbitor, locutor și enunțiator, fundamentală pentru evidențierea polifoniei lingvistice (și care cuprinde câmpul DR fără a se limita la acesta) este foarte importantă pentru definirea și pentru studierea DR. În termenii lui Ducrot, DD apare ca formă a DR cu doi locutori, doi enunțiatori și două situații de enunțare. Locutorul raportor aduce în propriul discurs discursul unui locutor diferit, pe care îl redă (sau reprezintă) cu timpurile verbale și deicticele netranspuse, introducându-l printr-un verb dicendi. În cazul în care acesta din urmă nu apare, vorbim despre DDL. În DI, locutorul raportor reprezintă un discurs căruia îi transpune timpurile și deicticele, comuntându-le la situația de enunțare prezentă, subordonându-l printr-o conjuncție unui verb dicendi; în cazul DI, avem deci un locutor, doi enunțiatori și o singură situație de comunicare. Deși, în principiu, între cei doi enunțiatori există o distincție clară, deoarece discursul citant este separat net de discursul citat, DI poate prilejui ambiguități care îi sunt specifice, precum cea dintre o interpretare de dicto sau una de re a anumitor secvențe din discursul citat; astfel, o lecțiune de re indică o situație în care enunțiatorul susținut de locutor raportor a invadat spațiul enunțiatorului corespunzător locutorului raportat. În DIL, trăsături ale DD (interogații directe, exclamații, deictice) apar alături de caracteristici ale DI (transpunerea timpurilor și a pronumelor); în plus, DIL nu este subordonat unui verb dicendi sau sentiendi. DIL este o formă a DR cu un locutor, doi enunțiatori și o singură situație de comunicare; specific pentru DIL este faptul că diferența dintre cei doi enunțiatori nu este întotdeauna clară. În sfârșit, DN este o formă a DR în care raportorul face trimitere la o enunțare sau la un proces mintal, fără ca această trimitere să fie urmată de o completivă (sau un complement prepozițional) care să evoce conținutul activității de enunțare sau de gândire originare. Timpurile verbale și deicticele sunt cele ale situației de enunțare. DN pune în evidență un locutor, doi enunțiatori și o singură situație de enunțare, așadar o structură enunțiativă asemănătoare cu cea a DI sau a DIL, cu deosebirea că evocarea conținutului originar este vagă sau foarte sumară, ceea ce înseamnă că puși în lumină sunt locutorul raportor și enunțiatorul acestuia. Acestea sunt modalitățile standard ale DR, domeniu în care putem găsi însă și forme precum DD cu că, DI cu insule textuale, DN care prefațează un DD, diferite tipuri de modalizări în discurs secundar etc. La fel ca și formele standard, și acestea din urmă pot primi definiții asemănătoare, folosind tripartiția propusă de Ducrot. MODALITĂȚI ENUNȚIATIVE modalități enunțiative: unicitate, dualitate, paralelism, opoziție, ștergerea mărcilor enunțiative; hiperenunțare, coenunțare, supraenunțare, subenunțare; discurs fondator Preluând distincția lui Oswald Ducrot, operată la nivelul enunțului, dintre locutor (ființă discursivă ce reprezintă subiectul vorbitor actualizat de situația de comunicare și la care se referă pronumele personal eu și celelalte mărci ale persoanei întâi) și enunțiator (ființe discursive corespunzând punctelor de vedere emise în cadrul discursului) și analizând relațiile dintre aceștia, Robert Vion identifică cinci modalități prin care locutorul îi poate pune în scenă pe enunțiatori. După Vion, acestea sunt: 1. unicitatea enunțiativă (enunțuri la persoana întâi care nu conțin forme negative, modalizatori, forme de discurs raportat, aluzii la alte opinii, iar locutorul pare să fie sursa afirmațiilor sale): (402) Ieri seară, soția mea și cu mine priveam la televizor. Ea a adormit pe umărul meu, cu gura întredeschisă. O mare oboseală pe trăsăturile ei, care trece neobservată în timpul zilei. Mai slabă ca oricând, se odihnea adâncită în angoasă. Tot greul vieții, întreaga duritate a existenței erau exprimate pe chipul ei. Am simțit o mare milă pentru ea, prin ea, prin intermediul ei, pentru toate ființele care suferă pentru că există. (Sub semnul întrebării, Ionesco 1994: 104-105) Enunțurile caracterizate prin unicitate enunțiativă sunt cel mai greu de reperat; ele trebuie să ateste doar eterogenitatea constitutivă a discursului și nici un fel de altă trimitere, fie ea și aluzivă, la discursurile celorlalți. 2. dualitatea enunțiativă (enunțuri care cuprind două poziții enunțiative diferite, precum cele în care există acte verbale contradictorii – promisiune și amenințare simultan –, afirmațiile cu dublu sens sau glosele meta-enunțiative): (403) Afranius ridică ochii spre tavan, rămase un pic pe gânduri și urmă: – Lucrează la o rudă de-a lui care se îndeletnicește cu cămătăria și schimbul banilor. – Aha, așa, așa! Pilat tăcu și, uitându-se în jur, ca să se asigure că sunt singuri, urmă încet. Iată ce-i: am aflat astăzi că Iuda va fi înjunghiat la noapte. Acum oaspetele nu se mulțumi să-i arunce procuratorului doar privirea lui fugară, ci întârzie câteva clipe cu ochii la hegemon, apoi răspunse: – Ai avut o părere prea bună despre mine, procuratorule. Cred că nu am meritat raportul pe care vrei să-l faci. Eu nu știu nimic. – Ești demn de cea mai înaltă răsplată, răspunse acesta, dar eu am aflat. – Pot să îndrăznesc să întreb – cum? – Dă-mi voie să nu-ți spun deocamdată, cu atât mai mult cu cât ceea ce am aflat e confuz și neconfirmat. Dar sunt dator să prevăd totul. Mi-o cere funcția și, mai ales, cred în presimțirile mele, care nu m-au înșelat niciodată. Iar știrile, iată în ce constau: cineva din prietenii tainici ai lui Ha-Nozri, revoltat de trădarea îngrozitoare săvârșită de acest zaraf, e pe cale să se înțeleagă cu prietenii săi ca să-l omoare pe Iuda, iar banii primiți de acesta pentru trădarea lui să-i zvârle marelui preot la picioare, însoțiți de un bilet: „Înapoiez arginții blestemați.” Șeful serviciului secret nu-i mai aruncă hegemonului nici una din privirile lui neașteptate; îl asculta doar, cu ochii întredeschiși. – Îți închipui că marelui preot n-o să-i prea facă plăcere să primească în noaptea asta de sărbătoare un dar ca acesta! stărui procuratorul. – Nu numai că n-o să-i facă plăcere, zise zâmbind oaspetele, dar cred, procuratorule, că faptul acesta va stârni un mare scandal. – Sunt de aceeași părere. De aceea, te rog să te ocupi de chestiunea asta, să iei, cu alte cuvinte, toate măsurile ca Iuda din Kiriat să fie păzit. – Porunca hegemonului va fi ascultată, zise Afranius, dar trebuie să-l liniștesc pe hegemon; răufăcătorilor le va fi foarte greu să-și îndeplinească fapta. Socoate doar – să urmărești un om, să-l înjunghii, să mai afli și câți bani a luat, să înapoiezi arginții lui Caiafa – și toate astea într-o singură noapte? Chiar în noaptea asta?! – Totuși, va fi înjunghiat la noapte, repetă cu încăpățânare Pilat. Am presimțirea mea, ți-o spun eu! Presimțirile mele nu m-au înșelat niciodată. La aceste cuvinte, obrazul procuratorului tresări, în timp ce-și freca nervos mâinile, cu mișcări bruște. – Am înțeles, răspunse supus oaspetele, ridicându-se și îndreptându-și statura. (Maestrul și Margareta, Bulgakov 2001: 333-334) Enunțul subliniat în (403) are o forță ilocuționară indirectă și își revelă prin aceasta dualitatea enunțiativă. Pilat din Pont îl roagă pe interlocutorul său (care este șeful serviciului secret al procuratorului) să ia toate măsurile ca Iuda să fie păzit; în același timp, ceea ce îi transmite de fapt lui Afranius este ordinul de a-l ucide pe Iuda. Spunând „Am înțeles.”, Afranius confirmă că a receptat întocmai ordinul și că trece la executarea lui. 3. paralelismul enunțiativ (discurs în care locutorul își construiește afirmațiile în raport cu opiniile altora, situație care îi permite să pună în scenă mai mulți enunțiatori, ale căror opinii – care pot lua forma unor proverbe, dictoane, cuvinte la modă sau a unor secvențe de discurs raportat – merg în același sens cu cele pe care locutorul le prezintă ca fiind ale sale proprii): (404) eu am spus că ă:: ă:: ă:: în pateric călugării spuneau la î spuneau trupului fratele porc↓ era un dispreț ma:re asupra trupului ăsta de așa↓ ă drept pentru care pă mine nu mă interesează ce-a făcut patriarhu cu trupu său↓ cu fratele porc. în schimb am spus↑# preferam să păcătuiască↑ așa↓ și să-l judece: (IVLRA 2002: 236) În (404), locutorul (Mircea Dinescu) se servește de un citat din Pateric pentru a-și argumenta opinia în legătură cu Patriarhul Teoctist. Sintagma „fratele porc” are nevoie de o trimitere la sursă pentru a fi înțeleasă de interlocutori și pentru a putea ilustra afirmația. 4. opoziția enunțiativă (caz în care locutorul pune în scenă enunțiatori de ale căror puncte de vedere – susținute, de exemplu, prin secvențe de discurs raportat atribuite ori nu – se distanțează): (405) S-a întâlnit cu Guglielmo și l-a privit cu o ostilitate politicoasă: dar nu pentru că figura trăda sentimentele sale tainice, eram sigur de asta (chiar dacă nu era sigur că el nutrea vreun sentiment), ci pentru că, desigur, voia ca Guglielmo să-l simtă ostil. Guglielmo i-a întors vrăjmășia zâmbindu-i într-un chip exagerat de călduros și spunându-i: „De multă vreme doream să cunosc un om al cărui renume îmi stă drept pildă și învățătură, pentru atâtea hotărâri importante care au călăuzit viața mea”. Sentință fără îndoială plină de laudă și de lingușeală pentru cine nu știa, cum de altfel Bernardo știa bine, că una dintre hotărârile cele mai de seamă din viața lui Guglielmo fusese aceea de a părăsi meseria de inchizitor. Și am socotit după asta că, dacă Guglielmo l-ar fi văzut cu plăcere pe Bernardo într-o temniță imperială, Bernardo ar fi vrut din toată inima, fără îndoială, să-l vadă pe Guglielmo lovit de o moarte năprasnică și imediată; și cum tocmai Bernardo avea sub comandă niște garnizoane de soldați înarmați, m-am temut pentru viața viteazului meu maestru. Bernardo trebuie să fi fost deja informat de către Abate despre crimele făptuite în abație. Într-adevăr, prefăcându-se că nu simte veninul cuprins în frazele lui Guglielmo, i-a spus: – Se pare că în zilele acestea, la cererea Abatelui, și ca să-mi duc la capăt datoria ce mi-a fost încredințată până la împlinirea acordului în vederea căruia ne-am adunat aici cu toții, va trebui să mă ocup de niște treburi foarte triste în care se presimte înciumatul miros al diavolului. Vă vorbesc despre asta pentru că știu că în timpuri îndepărtate, în care mi-ați stat mai aproape și v-ați aflat și dumneavoastră alături de mine – și de cei asemenea mie – v-ați luptat pe tărâmul acela care vedea înfruntându-se în lume armatele binelui împotriva armatelor răului. – Într-adevăr, a spus liniștit Guglielmo, dar după aceea eu am trecut de cealaltă parte. Bernardo a primit cu tărie lovitura. (Numele trandafirului, Eco 2013: 321-322) Întregul fragment este un exemplu de polemică voalată, iar ultimul enunț sintetizează această polemică și îi ilustrează opoziția enunțiativă. Spunând „într-adevăr”, locutorul pune în scenă un enunțiator care confirmă punctul de vedere al interlocutorului („v-ați aflat alături de mine și v-ați luptat pe tărâmul care vedea înfruntându-se în lume armatele binelui împotriva armatelor răului”); în aceeași secvență, însă, alt enunțiator introduce prin dar un punct de vedere contrar („dar după aceea eu am trecut de cealaltă parte”). Cealaltă parte este partea binelui; cu alte cuvinte, locutorul identifică binele acolo unde preopinentul său vede răul, și viceversa. 4. ștergerea mărcilor enunțiative (effacement énonciatif), care constituie o strategie prin care „locutorul dă impresia că se retrage din enunțare, că își «obiectivizează» discursul; el «radiază» nu numai mărcile cele mai manifeste ale prezenței sale (deicticele), dar și mărcile tuturor surselor enunțiative identificabile” (Vion 2001: 334). Printre exemplele de discursuri în care se manifestă ștergerea mărcilor enunțiative se numără cele în care este construit un enunțiator istoric (după distincția operată de E. Benveniste între discours și histoire), adică unul care prezintă, fără intervenția locutorului (i.e. fără prezența mărcilor personale ale acestuia), fapte observate într-un anumit moment din trecut, cele în care apare un enunțiator abstract, precum cel căruia îi sunt atribuite punctele de vedere detectabile într-un proverb, într-un slogan publicitar ori într-un text de lege sau cele care exhibă un enunțiator universal, responsabil de punctele de vedere dintr-un discurs științific sau teoretic. Vom relua problema ștergerii mărcilor enunțiative mai jos. Sistematizând relațiile posibile dintre locutor și enunțiatorii săi, Vion operează, așadar, distincții ce se încadrează în teoriile polifonice ale enunțării, așa cum este înțeles acest fenomen de O. Ducrot și de teoria Scapolin, evidențiind grade ale eterogenității demonstrate (marcate sau nemarcate) ale discursului. Ocupându-se de relevarea modului în care enunțul semnalează, în interiorul propriei sale enunțări, suprapunerea mai multor voci, teoriile polifonice sunt mai puțin interesate de problemele pe care le pun relațiile dintre discursuri. Spre deosebire de polifonie, care implică definirea enunțării ca punere în scenă, acțiune în care locutorul are rolul dominant de dirijor, stăpân al propriilor cuvinte și al universului la care acestea se referă, dialogismul concepe enunțarea în termeni de răspuns: condiția oricărui discurs este interdiscursul, adică relația sa cu alte discursuri – anterioare, actuale sau posibile. Reluând, sistematizând și repunând în circuitul lingvistic termenii bahtinieni referitori la această relație, Jacques Bres (re)face opoziția dintre fenomenele dialogale, care privesc alternanța in praesentia a locutorilor și care sunt descrise de analiza conversațională, și fenomenele dialogice, care se referă la interacțiunea dintre enunțurile aflate în interiorul aceluiași discurs, fie acesta dialogal ori monologal. Ambele fenomene privesc atât enunțul (concept al cărui sens este diferit de cel utilizat în teoriile polifonice, pentru delimitarea căruia Bahtin utilizează criteriul alternanței și pe care îl identifică cu fiecare dintre intervențiile ce alcătuiesc un dialog sau cu discursul rezultat în urma unui monolog), cât și niveluri inferioare ale acestuia. Trăsătura principală a discursurilor dialogice (deci a tuturor celor marcate de eterogenitate demonstrată) este dialogismul, fenomen care se poate manifesta prin orientarea enunțului produs într-un anumit moment spre enunțurile realizate anterior pe aceeași temă (dialogism interdiscursiv), spre răspunsul pe care îl solicită (dialogism interlocutiv) sau spre el însuși (privește raporturile dialogice dintre subiectul vorbitor și propriul enunț), situație pentru care Bres propune termenul dialogism intralocutiv (Bres 2005: 53). Problemele puse de modalitățile enunțiative au fost studiate în conexiune cu diferite aspecte ale limbii; ultimii ani arată o preocupare pentru tratarea discursului raportat (domeniu al dialogismului interdiscursiv) ca susceptibil să cuprindă fenomene relevante pentru aceste modalități, de pildă pentru ștergerea mărcilor enunțiative, ca ansamblu de strategii ce aduc în față discursul și pun în umbră locutorul acestuia. În cercetările recente asupra domeniului DR se constată un interes crescând pentru zonele limită ale acestuia, cele în care DR se învecinează fie cu diafonia (fenomen interdiscursiv și interlocutiv, prin care locutorul reia o secvență din discursul interlocutorului, în scopul exprimării acordului sau dezacordului sau pentru a lărgi tema conversației), fie cu fenomene referențiale mai ample, precum revendicarea unui discurs particular de la un metadiscurs, cum ar fi un discurs fondator. Discutând, de pildă, fenomenul particitării (fr. particitation, cuvânt valiză format din participation și citation), D. Maingueneau găsește că sunt caracteristice pentru acesta următoarele: enunțul citat este autonom, este recunoscut de interlocutori fără ca locutorul citant să fie nevoit să indice sursa, locutorul citant își arată adeziunea față de enunțul citat, care aparține unui Tezaur de enunțuri care nu poate fi disociat de comunitatea în care circulă respectivele enunțuri, iar „Tezaurul și comunitatea corespunzătoare lui trimit la un hiperenunțiator, a cărui autoritate garantează mai puțin caracterul veridic al enunțului [...], cât, într-un sens mai larg, «validitatea» sa, adecvarea sa la valorile, la fundamentele unei colectivități.” (Maingueneau 2004: 113). Astfel, (și folosind termenii lui Ducrot), în utilizarea proverbelor (caz particular de particitare), enunțul este produs de un locutor, dar responsabil pentru punctul de vedere din enunț nu este enunțiatorul, ci „înțelepciunea populară” (hiperenunțiatorul), iar locutorul nu face decât să accepte un punct de vedere pe care îl prezintă ca fiind garantat de aceasta. Crearea rolului de hiperenunțiator aduce după sine o reevaluare a modului în care are loc evenimentul enunțării, a tipurilor de enunțare și a ființelor discursive aferente acestora, revelând tipuri particulare ale enunțării, precum coenunțarea, supraenunțarea și subenunțarea. Coenunțarea corespunde unei produceri în colaborare a unui punct de vedere comun și împărtășit. Nu este particulară unei anumit tip de relație (dialogală sau dialogică) și i se opune dezacordul. Supraenunțarea este expresia interacțională a unui punct de vedere recunoscut ca dominant de către ceilalți; este un fenomen interacțional ce intervine în interacțiunile inegale, disensuale. În plan dialogal, supraenunțarea corespunde unei strategii de dominare, cel mai adesea deliberată și manipulatoare. În plan dialogic, corespunde cazurilor în care locutorul citant deformează, în avantajul său, spusele locutorului citat, estompând originea enunțiativă și scopul spuselor raportate. Subenunțarea trimite la un punct de vedere dominat, în profitul supraenunțiatorului. În plan dialogal, subenunțarea corespunde unei dificultăți a locutorului de a-și face auzit propriul punct de vedere. În plan dialogic, ea trimite la situațiile dezechilibrate în care punctul de vedere al locutorului citant sau citat se estompează în fața reprezentării punctului de vedere al celuilalt. Astfel, în cazurile de discurs raportat, „subenunțiatorul spune mai puțin (sau altfel) decât ceea ce a spus (sau a dorit să spună) locutorul citat, în timp ce supraenunțiatorul spune mai mult (sau altfel) decât ceea ce a spus (sau a dorit să spună) acesta, considerând cuvintele raportate ca fiind utilizate și menționate și potrivit cu propriile obiective ale acestora” (Rabatel 2003: 47). Locutorul citant are adesea calitatea de supraenunțiator, având în vedere că utilizează și gestionează în propriul discurs și în interesul acestuia spusele locutorului citat; pe de altă parte, nu este exclus ca el să devină subenunțiator, așa cum se întâmplă în situațiile în care acesta își face auzită propria voce, propriul punct de vedere, prin raportarea spuselor altora. În sfârșit, discursurile fondatoare (discours constituants) acoperă acele tipuri de discursuri (religioase, filosofice, științifice, juridice) a căror funcție este aceea de a garanta diferite subenunțări. Caracteristică pentru un discurs fondator este pretenția acestuia de a fonda și nu de a fi fondat. „Aceasta nu înseamnă că diverse alte tipuri de enunțare (conversațiile private, presa, documentele administrative etc.) nu acționează asupra discursurilor fondatoare; dimpotrivă, există o interacțiune continuă între discursurile fondatoare și cele nonfondatoare, ca de altfel și între discursurile fondatoare înseși. Dar este în natura acestora din urmă să nege această interacțiune sau să pretindă supunere față de principii.” (Maingueneau & Cossutta 1995: 112) Pentru a ilustra terminologia discutată, analizăm în continuare un caz de îmbogățire a unui discurs fondator și unul de ștergere a mărcilor enunțiative. În (406), un discurs fondator (discurs tehnic, referitor la rezistența materialelor) este expus de un subenunțiator (comandorul, profesorul) care îl îmbogățește printr-un discurs personalizat, în care, alături de afirmațiile apodictice specifice primului, apar ambreiori (acum, nostru), modalizatori (parcă) sau adverbe de calitate (ciudat): (406) De când ieșise la pensie și nu mai avea auditoriu, îmi ținea zilnic prelegeri complicate de rezistența materialelor „pe înțelesul orișicui”. Eram încă amorțit de frig și am aprobat fără nicio tragere de inimă să examinăm împreună cazurile „celor trei Sigma”. Așezându-se pe fotoliul de răchită spart, comandorul recapitula lecția de ieri, silindu-se să-și normalizeze respirația, după gimnastica făcută. – Avem, așadar, mai întâi „Sigma de proporționalitate”, când deformațiile rezultate din exercitarea efortului revin înapoi – adică sunt elastice. Avem pe urmă „Sigma de curgere”, punctul din care materialul începe să se deformeze sub efortul constant, fără a-i mări sarcina… Ei, și acum urmează – continuă el, netezindu-și delicat cu palmele tâmplele încărunțite – cel mai interesant caz, faimosul nostru Sigma de rupere – spusese „nostru”, ca și cum ăsta ar fi fost un bun al familiei. Aici rezistența materiei capătă deodată un curaj omenesc, ceva stoic, și comandorul făcu o pauză uitându-se bătrânește în gol… Momentul, reluă el, ieșind din această absență și vorbind rar, ca și cum ce urma trebuia să-mi intre bine în cap, când oțelul cedează, nu înainte de a se mai încorda o dată, de a se întări cu o sforțare supremă, ca a oamenilor înaintea morții. Plusul acela brusc de luciditate, când îți amintești într-o secundă toată viața, și ce este ciudat este faptul că materialul, deși neînsuflețit, se poartă ca un organism viu; materialul, creat de om, parcă ar fi împrumutat caracterul omului, și-l împrumută, efectiv, tot ce se construiește suntem tot noi, oamenii, văzuți în ipostaze diferite – soarta noastră e comună, a materiei vreau să spun și a spiritului, aproape aceleași legi. […] Și profesorul meu matinal, care sporovăia acum tocmai despre „moartea oțelului”! Câteodată ciuleam urechea, prinzând crâmpeie de fraze… Rezistența materialelor calculând valoarea eforturilor interioare în funcție de forțele exterioare… Stabilirea unui echilibru între forțele de sus și reacțiunile de jos, între forțele exterioare și cele interioare, ca regulă de bază a unui întreg menit să poarte poveri cu un calcul exact al solicitărilor… Conștiința omenească se preta aici unor comparații tulburătoare. (Galeria cu viță sălbatică, Țoiu 2011: 197, 200) Expunerea și interpretarea unui discurs fondator din perspectiva unui discurs ambreiat, care asociază datele tehnice cu observații de ordin psihologic îi permite personajului-narator, care este interlocutorul profesorului și care, în cadrul conversației, este un coenunțiator și un participant la îmbogățirea discursului fondator, să citească unele aserțiuni aparținând discursului tehnic din perspectiva datelor aparținând discursului psihologic: Rezistența materialelor calculând valoarea eforturilor interioare în funcție de forțele exterioare… Stabilirea unui echilibru între forțele de sus și reacțiunile de jos, între forțele exterioare și cele interioare, ca regulă de bază a unui întreg menit să poarte poveri cu un calcul exact al solicitărilor… Conștiința omenească se preta aici unor comparații tulburătoare. Fragmentul care urmează arată o mișcare inversă, de creare a unui discurs obiectiv, lipsit de mărcile enunțării, printr-o operație de prelucrare a unui discurs particular, subiectiv, ambreiat într-o situație de comunicare specifică: (407) [Aplicațiile psihanalizei în domeniul politic și social conduc la concluzii demne de tot interesul. Bunăoară, din punctul de vedere al teoriei lui Freud, evenimentele din Decembrie '89 ar putea fi sintetizate în expresia „Marele orgasm” sau „Marea juisare”. Formidabila descărcare de energii emoționale și psihice, acumulate în deceniile de frustrări impuse de dictatura comunistă, s-a produs, în perioada Revoluției, cu totul necontrolat, haotic, într-un regim nocturn și dionisiac, însoțită de un fel de uitare de sine și chiar de o anumită voluptate, cu vociferări necontrolate, excese gestuale și ușoare tendințe sado-masochiste – ceea ce îndreptățește comparația cu descărcarea orgasmatică de la finele actului sexual. Mergând mai departe, întrucât Freud însuși a comparat actul sexual cu o microepilepsie, putem la rându-ne să observăm spasmele epileptico-erotice ale societății românești în perioada postcomunistă și să facem unele analogii cu situațiile descrise de marele savant. Aceste spasme, constând la început în mișcări bruște, dezarticulate, inconștiente, paroxistice, însoțite de rigidizarea membrelor organismului social și de respirația grăbită, sacadată, frenetică a factorilor politici, au fost urmate, potrivit evoluției standard a crizei, de un somn prelungit, letargic, în timpul căruia s-au consumat alegerile din '90, '92 și '96. În sfârșit, în faza a treia, în care ne aflăm acum, trezirea din nou la realitate este însoțită, ca și în cazul epilepsiei, ca și în cazul actului sexual, de o cumplită dezamăgire și dezgust de sine, un fel de inerție psihică și nervoasă, o mare lehamite și lipsă de apetență pentru orice tip de acțiune – este starea melancolică și neputincioasă cunoscută și descrisă de specialiști sub numele post-coitum.] Oricât ar părea de neverosimil, considerațiile de mai sus au fost formulate în timpul unei ceremonii funerare. Doamna Pelaghia le asculta cu luare-aminte, încercând în același timp să observe cu coada ochiului dacă nu se mai afla și altcineva pe aproape care să le audă. Vorbind cu voce joasă, domoală, ca și cum ar fi spus o rugăciune, domnul de vârstă mijlocie, al cărui nume îl trecem sub tăcere, merge cu doar o jumătate de pas în urma dumneaei, aproape atingându-i umărul, ușor aplecat într-o firească atitudine de penitență. (Simion liftnicul, Cimpoeșu 2011: 76-77) Fragmentul din (407) ilustrează un caz de supraenunțare, în care supraenunțiatorul este naratorul. Primul paragraf, (pe care l-am pus între paranteze drepte) atestă o operație deliberată de ștergere a mărcilor enunțiative, iar efectul urmărit este unul ludic, câtă vreme sursa acestui discurs este amânată, ambiguizată și în cele din urmă denunțată. Cititorul este lăsat să considere acest pasaj ca fiind unul narativ, în lipsa unor indici care să îi permită o încadrare diferită. Termenul considerațiile, din cel de-al doilea paragraf, trimite la pasajul în cauză și prin chiar această referință îi revelează o calitate diferită, conferindu-i valoare de discurs raportat; acest substantiv (în fapt, o mostră de discurs narativizat) are prin urmare rol de comutator narativ. Secvența dintre paranteze este privată de orice marcă personală și de orice element care ne-ar putea face să o luăm drept replică dată discursului altcuiva; de aceea, ea ar putea fi atribuită oricui și ar putea fi (de)plasată oriunde în economia romanului. Ceea ce „leagă” această secvență și îi stabilește un loc propriu (acela de răspuns în schimbul verbal dintre personajul numit Pelaghia și „domnul al cărui nume preferăm să îl trecem sub tăcere”) sunt termenii care identifică sursa – comutatorul considerații, ajutat de declarativul vorbind și de numele sursei, domnul. Cititorul nu aude în niciun moment „vocea” personajului, adică acel produs particular rezultat din folosirea deicticelor (sau a cvasiindicatorilor), a modalizatorilor, a idiotismelor de tot felul; discursul este epurat de toate semnele care ar putea duce la identificarea lui ca rezultat al unei enunțări particulare, textul evidențiat prin paranteze drepte fiind un caz clar de ștergere a mărcilor enunțării. Ceea ce diferențiază acest discurs de un text „obiectiv” (precum o pagină dintr-un manual de istorie) este (doar) organizarea lui metaforică. Nu avem niciun motiv să credem, însă, că această operație efectuată în structura textului aparține altcuiva decât naratorului. Textul ar avea calitatea de discurs raportat doar dacă ar conține elemente care să îi confere acest statut. Dat fiind, însă, că mărcile utilizate pentru raportare nu există, nici nu avem a face cu una; de fapt, rolul termenului considerații este acela de a sugera existența unui discurs paralel, a cărui actualizare are loc, la relectură, în mintea cititorului – un discurs care ar putea suna așa: „Pelaghia, voiam să îți spun că aplicațiile psihanalizei în domeniul politic și social conduc la concluzii pe care eu le consider demne de tot interesul” etc. Teoria asupra modalităților enunțiative oferă, așadar, cadrul necesar pentru explicarea tipurilor de relații ce se pot realiza între enunțiatorii puși în scenă în enunțurile polifonice. Teoria interesează, de asemenea, pentru modul în care locutorii se raportează la discursuri anterioare pe aceeași temă, unul dintre acestea fiind un discurs fondator pe care îl pot îmbogăți, imita, parodia sau cu care pot polemiza, locutorul având la dispoziție pentru fiecare dintre aceste acțiuni diferite mijloace de subiectivizare (ambreiere) a textului sau de obiectivizare a acestuia (prin ștergerea mărcilor enunțiative). CONCLUZII LA PARTEA A DOUA Un set de concluzii la partea a doua a acestui studiu implică sublinierea legăturilor dintre formele DR și noțiunile discutate aici și evidențierea motivelor pentru care acestea au fost selectate pentru discuție. Eterogenitatea limbajului este o caracteristică fundamentală a acestuia. Orice discurs este un interdiscurs; prin urmare, am putea privi DR (așa cum o și face de altfel Laurence Rosier) nu ca pe un ansamblu de forme lingvistice, ci ca fiind practica lingvistică în ansamblul ei. Această definiție face însă trimitere la eterogenitatea constitutivă a limbajului. Imediat ce avem în vedere modalitățile prin care această eterogenitate se revelă, ne referim la formele uzuale și constituite ale DR și la mijloacele pe care acestea le utilizează pentru a-și indica alteritatea. Aceste modalități atestă grade diferite ale eterogenității demonstrate, începând cu formele care necesită interpretare și au nevoie de context pentru a fi identificate, precum DIL și DDL, și terminând cu DD, modalitatea raportării care dispune de cele mai multe și mai diverse elemente pentru relevarea alterității și care creează contrastul cel mai puternic între reprezentarea discursului obiect și discursul care o găzduiește. Aceste modalități nu sunt utilizate peste tot la fel, pentru că scopul urmărit de raportor nu este pretutindeni același. Jocul dintre revelarea și ocultarea alterității generează un joc între plasarea celuilalt (și a discursului său) într-un con de lumină sau în penumbră, ca și diferite ambiguități posibile. DD apare frecvent folosit, atât în redarea interesată a spuselor (în folosirea colocvială a limbajului), cât și în ficțiune, dar mijloacele pe care le utilizează și efectele obținute diferă. DIL este posibil și în limba vorbită, dar numai ficțiunea narativă este cea care îi realizează pe deplin potențialul. Trecem în felul acesta la heteroglosie, adică la coexistența și conflictul dintre diferitele tipuri de discurs în cadrul romanului. Acest gen narativ este spațiul predilect de manifestare a heteroglosiei pentru că el oferă cadrul pentru o ierarhie narativă a alterității (autor, narator, personaje), pentru coexistența unor varietăți lingvistice diferite, pentru realizarea unor unități stilistice eterogene. Modurile în care aceste elemente se combină, se pun în valoare sau intră în conflict sunt foarte diverse, iar DR este doar unul dintre mijloacele de manifestare a heteroglosiei. DR își revelă în roman un spectru foarte larg de forme, de la narațiunea colorată de limbajul personajului la skaz, de la DI omogen și cu un grad ridicat de condensare la varietăți ale DI penetrate de subiectivitatea personajului sau de la forme ale DIL fără indici de subiectivitate la DD cu toate atributele alterității (marcarea intonației, indici care semnalează colocvialitatea, argoul, dialectul etc.). Prin comparație cu modul în care se petrec lucrurile în limba vorbită, unde intonația sau utilizarea invariabilă a lui a zice sunt suficiente pentru a indica prezența celuilalt în discurs, tehnicile narative romanești au dezvoltat pentru acest scop un ansamblu de modalități sofisticate și graduale, al căror proces de convenționalizare poate fi urmărit istoric. Aceste modalități de semnalare a alterității sunt discutate de Monika Fludernik, care le subliniază nu numai capacitatea de realiza contraste, ci și pe aceea de a crea ficțiune. Ficțiunea este inerentă limbajului și este folosită ca forță motrice pentru crearea unui limbaj al ficțiunii. Forma perfectă pentru demonstrarea acestei afirmații o constituie DIL, o modalitate de reprezentare forjată pentru a satisface obiective proprii romanului și expresia cea mai rafinată a acestuia. O încercare de circumscriere a DIL duce inevitabil, după cum o arată Ann Banfield, la discriminări realizate între discurs și narațiune, discriminări în care unul dintre criteriile operante (și probabil cel mai important) este cel al verbelor declarative. Verbele declarative formează un ansamblu de elemente folosite pentru indicarea explicită a eterogenității enunțiative și atributive, ansamblu care este în sine foarte eterogen, deoarece cuprinde atât verbe al căror semantism le permite să funcționeze ca declarative, cât și verbe care dobândesc în context această utilizare. Remarcăm faptul că ele reprezintă un mijloc comun de semnalare a alterității în toate varietățile limbii; în același timp, verbele declarative indică în mod clar uzuri specializate, așa cum o dovedesc nu numai subansamblurile de declarative specializate pentru semnalarea (introducere, întrerupere, postpunere) formelor DR în limba populară față de limba literară sau asocierea unor verbe cu anumite modalități ale DR – de pildă, pentru DD sau pentru DIL, – ci și capacitatea unora dintre aceste modalități de a atrage în câmpul declarativelor verbe al căror semantism exclude funcția de raportare, așa cum este cazul declarativelor secundare (pentru DIL, în ficțiunea narativă) sau al pseudo-declarativelor (pentru DD, în narațiunea populară). Este interesant, de asemenea, faptul că verbele declarative au rolul de a semnala ocurența unei secvențe raportate (adică a prezenței celuilalt în discursul raportorului) și, în același timp, arată în mod frecvent modul în care locutorul raportor percepe și identifică enunțarea pe care încearcă să o redea. Prin chiar acest fapt (și prin verbul declarativ pe care îl alege), locutorul raportor intră în dialog atât cu locutorul raportat (a cărui enunțare o consideră ca identificabilă prin a zice, a insista, a se văita, a insinua etc.), cât și cu interlocutorul său (verbe declarative precum inquit, to gag, to ejaculate, to antiphon sau to pipe folosite de Joyce pentru a semnala secvențe de DIL sau DD indică o relație dialogală cu cititorul și cu orizontul de așteptare al acestuia). Prin verbele declarative ajungem, prin urmare, din nou la problema eterogenității limbajului și a surselor acesteia. Dialogismul este o proprietate inerentă a comunicării, manifestată prin faptul că locutorul se află într-un dialog ce poate fi descris pe două planuri: un dialog extern, caracterizat prin posibilitatea alternării rolului de locutor, și un dialog intern, ce presupune existența, în interiorul unui singur enunț, a două puncte de vedere, susținute de enunțiatori aferenți. Distincțiile operate în interiorul tipurilor de situații de comunicare cu ajutorul criteriilor și noțiunilor oferite de teoria dialogismului sunt cruciale pentru circumscrierea câmpului DR și pentru definirea acestuia. Modalitățile DR sunt manifestări ale funcției dialogice, care presupune o structură de schimb, în care discursul altcuiva este adus și reprezentat în discursul locutorului raportor. DR este, după o formulă consacrată de Bahtin, un enunț în enunț și un enunț despre enunț, definiție care subliniază atât găzduirea unuia de către celălalt, cât și dialogul dintre ele. Sunt vădite ca inoperante, în acest fel, distincții precum cele dintre producerea și reproducerea vorbirii sau dintre propriul discurs și cel al unui terț pentru definirea DR. Diafonia, de exemplu, manifestare a funcției dialogale a comunicării, nu este o formă a DR. Caracteristic pentru diafonie (reluarea în propriul discurs a unor termeni din discursul interlocutorului) nu este faptul că secvențele selectate aparțin interlocutorului și nu unui terț și nici faptul că termenul în cauză este reprodus ci, înainte de toate, faptul că acestea apar într-o interacțiune argumentativă, într-un context imediat. Locutorul repetă un discurs pe care interlocutorul tocmai l-a produs în conversația în curs, fie pentru a avea o reacție pozitivă sau negativă față de ceea ce s-a spus, fie pentru a lărgi câmpul conversației și pentru a adăuga propriile comentarii. Distincția dintre contexte narative și contexte argumentative este prin urmare la fel de importantă pentru înțelegerea DR. DR este o colecție de forme ale căror utilizări pot fi foarte diferite, pe o axă ce unește polul narativ de cel argumentativ. Astfel, în timp ce funcții precum cele de reproducere (sau pseudo-reproducere) a unui enunț sunt caracteristice pentru contextele narative, altele, precum actualizarea, inventarea sau asertarea, sunt particulare contextelor argumentative. Diafonia apare astfel ca fenomen localizabil la polul argumentativ și dincolo de acesta, într-o zonă în care însăși forma DR se estompează. Formele DR pot fi descrise în acest ca funcții dialogice, manifestate pe axa ce unește narativul de argumentativ. Sau, altfel spus, DR poate fi descris în termeni de dialogism interdiscursiv și nu în termeni de dialogism interlocutiv (sau intralocutiv). Evidențierea dualității formelor DR (două enunțuri combinate, două puncte de vedere, doi enunțiatori) aduce în discuție caracterul polifonic al DR, care, din punctul de vedere al polifoniei lingvistice, apare ca un spațiu populat de ființe discursive. Distincția tripartită dintre subiectul vorbitor, locutor și enunțiator propusă de Oswald Ducrot este importantă, după cum am văzut, la definirea și studierea formelor DR. Astfel, în timp ce subiectul vorbitor este persoana care produce fizic un discurs oral sau un text, locutorul (persoana discursivă care susține o argumentație într-un articol, care spune o poveste, care raportează niște spuse într-o conversație), este cel responsabil de acel discurs spus sau scris. Locutorul pune în mod obișnuit în scenă un singur enunțiator, care îi reprezintă punctele de vedere în discursul pe care el și-l asumă; imediat ce în respectivul discurs apar (prin propoziții concesive, ocurența conectorului dar, ironie, autoironie, negații de diferite tipuri, forme ale DR etc.) puncte de vedere ce nu pot fi atribuite enunțiatorului principal, apar enunțiatorii de rang secundar. În mod asemănător, imediat ce locutorul principal folosește forme ale DR precum DD sau DIL, un locutor secundar apare în discurs. Plecând de la tripartiția propusă de Ducrot, ScaPoLin rafinează și duce la ultimele consecințe teoria ființelor enunțiative, punând în același timp în lumină relațiile care se pot constitui între acestea. O abordare asemănătoare este cea a lui Robert Vion, interesat de modul în care locutorul își poate pune în scenă enunțiatorii, ceea ce dă naștere mai multor modalități enunțiative. Dintre acestea, opoziția enunțiativă și paralelismul enunțiativ par a fi modalitățile obișnuite prin care se pot manifesta formele DR. În același timp, însă, ștergerea mărcilor enunțiative poate sugera modul în care locutorul principal poate pune în scenă un locutor secundar, un enunțiator secundar sau îi poate retrage, eliminând mărcile care indică prezența acestora în discurs. ÎNCHEIERE În lucrarea de față am încercat să prezint domeniul discursului raportat din perspectiva problemelor pe care formele lui de manifestare le ridică, accentuând divergențele de păreri și arătând că lucrurile vechi pot fi puse într-o lumină nouă, care să resuscite atenția asupra lor. Cele cinci modalități de redare/reprezentare tipice (și discursul raportat care le generează) au avut inevitabil locurile rezervate; pentru a le pune în valoare, a fost necesar să lărgesc câmpul prezentării și să trec în revistă câteva dintre domeniile cu care discursul raportat se intersectează sau de care profită, încercând să îl plasez într-un context mai larg și să îi scot în evidență eterogenitatea, heteroglosia, propensiunea dialogică, sau să îi pun în evidență zonele de conflict dintre locutori, enunțiatori, puncte de vedere. La această cină, așadar, cele șase locuri din stânga au fost ocupate, din constrângerea impusă de temă, de modalitățile de raportare, pe când cele șase din dreapta au apărut din rațiuni de plasare macrotextuală sau pentru a sublinia câteva relații semantice infraenunțiative. Ele privesc împreună către principiul ordonator, dar locul din mijloc este gol. Acesta ar putea fi ocupat de M.M. Bahtin, J. Authier-Revuz, O. Ducrot, A. Banfield, M. Fludernik, J. Bres sau A. Rabatel; plasarea centrală a fiecăruia dintre aceștia ar releva în alt mod liniile de forță ce străbat câmpul discursului raportat și ar colora altfel zonele care îl compun, propunând diverse moduri în care el ar putea fi considerat: ca spațiu privilegiat al polifoniei și al dialogismului, ca expresie a eterogenităților de tot felul, ca tărâm populat de ființe discursive, ca punere în scenă ce evocă evanescența naratorului, ca ficțiune a limbajului… Dacă lucrarea este un ghid pentru novicele care descoperă acum acest spațiu, ea poate fi considerată la fel de bine o invitație la lectură, pentru că un ghid nu propune doar o cale de parcurgere a unui domeniu, ci punctează și locurile în care se găsesc, precum figurile președinților din Muntele Rushmore, marile nume care l-au configurat. Surse DE LIMBĂ literarĂ: Adameșteanu, Gabriela, 2011, Dimineață pierdută, Iași, Polirom. Alecsandri, Vasile, 2008, Balta-Albă și alte scrieri în proză, București, Art. Barbu, Eugen, 2006, Opere, II, București, Univers Enciclopedic. Barthes, Roland, 2015, Mitologii, (trad. Maria Carpov), București, Vellant. Bejan, Dimitrie, 1995, Hotarul cu cetăți, București, Editura Tehnică. Bolintineanu, Dimitrie, 1993, Manoil. Elena, București, Gramar. Borges, Jorge Luis, 1999, Opere, vol. I, (trad. Cristina Hăulică, Andrei Ionescu, Darie Novăceanu), București, Univers. Bulgakov, Mihail, 2001, Maestrul și Margareta, (trad. Natalia Radovici), București, Humanitas. Caragiale, Ion Luca, 2011, Opere III. Teatru. Scrieri despre teatru. Versuri, București, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă. 2000, Opere I. Proză literară, București, Univers Enciclopedic. Caragiale, Mateiu I., 2001, Opere, București, Univers Enciclopedic. Călinescu, George, 2001, Bietul Ioanide, 2 vol., București, Litera Internațional. Cimpoeșu, Petru, 2011, Simion liftnicul, Iași, Polirom. Constante, Lena, 2013, Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România, București, Humanitas. Creangă, Ion, 2000, Opere, București, Univers Enciclopedic. Diderot, Denis, 2002, Jacques fatalistul și stăpânul său, (trad. Gellu Naum), Pitești, Paralela 45. Dostoievski, Feodor Mihailovici, 2007, Idiotul, (trad. Emil Iordache), Iași, Polirom. Dumas, Alexandre, 2007, După douăzeci de ani, vol. I, (trad. Liana Maria Gomboșiu), București, Corint. Eco, Umberto, 2013, Numele trandafirului, (trad. Florin Chirițescu), Iași, Polirom. Filimon, Nicolae, 2005, Opere, București, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, Univers Enciclopedic. Folco, Michel, 2011, Doar Dumnezeu și noi, (trad. Micaela Slăvescu), București, Nemira. Ghica, Ion, 2014, Scrisori către V. Alecsandri, București, Humanitas. Homer, 2012, Iliada, (trad. Dan Slușanschi), București, Humanitas. Ioanid, Ion, 2013, Închisoarea noastră cea de toate zilele, 3 vol., București, Humanitas. Ionesco, Eugène, 1994, Sub semnul întrebării, (trad. Natalia Cernăuțeanu), București, Humanitas. 1993, Prezent trecut, trecut prezent, (trad. Simona Cioculescu), București, Humanitas. Ionescu, Nae, 1996, Curs de istorie a metafizicei, București, Anastasia. Iovan, Ion, 2008, Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale, însoțite de un inedit epistolar, București, Curtea Veche. Kipling, Rudyard, 2008, Povestiri indiene, (trad. Dana Covăceanu), București, Univers. Lăcusteanu, Grigore, 2015, Amintirile colonelului Lăcusteanu, București, Humanitas. Lindsey, Johanna, 2014, Jocul seducției, (trad. Alexandru Macovescu), București, Alma. Maugham, Somerset, 2011, Ploaia și alte povestiri, (trad. Margareta Bărbuță), Iași, Polirom. Mihăescu, Gib I., 2008, Rusoaica, București, Cartier. Negruzzi, Constantin, 2009, Opere, București, Fundația Națională pentru Știință și Artă. Negruzzi, Iacob, 1980, Scrieri, vol. 1, București, Minerva. Pann, Anton, 1963, Scrieri literare, 3 vol., București, Editura pentru Literatură. Panu, George, 2013, Amintiri de la Junimea din Iași, Iași, Polirom. Pârvulescu, Ioana, 2009, Viața începe vineri, București, Humanitas. Preda, Marin, 2002, Opere, vol. I, București, Univers Enciclopedic. Rebreanu, Liviu, 2001, Opere, vol. I, București, Univers Enciclopedic. Rosetti, Radu, 2013, Amintiri. Ce am auzit de la alții. Din copilărie. Din prima tinerețe, București, Humanitas. Sadoveanu, Mihail, 2011, Zodia cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, București, Art. 1964, Nicoară Potcoavă, București, Editura pentru literatură. 1960, Dumbrava minunată, București, Editura Tineretului. Sevastos, Mihail, 2015, Amintiri de la Viața românească, Iași, Polirom. Simionescu, Mircea Horia, 2007, Bibliografia generală, București, Humanitas. Sion, Gheorghe, 2014, Suvenire contimpurane, Iași, Polirom. Slavici, Ioan, 1967, Opere, vol. II, București, Editura pentru Literatură. Steinhardt, Nicolae, 2012, Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia, Iași, Polirom. 2008, Jurnalul fericirii, Iași, Polirom. Șișkin, Mihail, 2013, Părul Venerei, București, Curtea Veche. Tănase, Stelian, 1990, Corpuri de iluminat, București, Cartea Românească. Tismăneanu, Vladimir, 2013, Diavolul în istorie. Comunism, fascism și câteva lecții ale secolului XX, (trad. Marius Stan), București, Humanitas. Teodorescu, Cristian, 2009, Medgidia, orașul de apoi, București, Cartea Românească. Țoiu, Constantin, 2011, Galeria cu viță sălbatică, București, Art. Urechia, Vasile Alexandrescu, 2014, Din tainele vieței. Amintiri contimporane, Iași, Polirom. Voiculescu, Vasile, 1966, Ultimul berevoi. Povestiri II, București, Editura pentru literatură. Voinovici, Vladimir, 2002, Nemaipomenitele isprăvi ale soldatului Cionchin, (trad. Marcel Petrișor), București, Scara. SURSE DE LIMBĂ VECHE Cantemir, Dimitrie, 2003, Opere, vol. I, București, Editura Academiei Române, Univers Enciclopedic. Cărți populare, 1973, București, Albatros. Costin, Miron, 1961, Letopisețul Țărîi Moldovei. De neamul moldovenilor, (ediție P.P. Panaitescu), București, Editura pentru Literatură. Cronicari munteni, 2004, (selecția textelor de Dan Horia Mazilu), București, Univers Enciclopedic. Hasdeu, Bogdan Petriceicu, 1983, Cuvente den bătrâni, tomul I, București, E.D.P. Ureche, Grigore, 2007, Letopisețul Țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș Vodă până la Aron Vodă, (ediție Ovidiu Pecican), Cluj-Napoca, Grinta. SURSE DE LIMBĂ VORBITĂ NONDIALECTALĂ ȘI NONPOPULARĂ Dascălu Jinga, Laurenția, 2002, Corpus de română vorbită (CORV). Eșantioane, București, Oscar Print. Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, 2002, Interacțiunea verbală în limba română actuală, (IVLRA), București, E.U.B. SURSE DE LIMBĂ VORBITĂ DIALECTALĂ ȘI POPULARĂ GN – Graiul nostru. Texte din toate părțile locuite de români, 1906, publicate de I.A. Candrea, Ov. Densusianu, Th.D. Sperantia, București, Socec. GR – Graiuri românești din Basarabia, Transnistria, nordul Bucovinei și nordul Maramureșului, 2000, Texte dialectale și glosar, culese și publicate de Maria Marin, Iulia Mărgărit, Victorela Neagoe și Vasile Pavel, București, Editura Institutului de Fonetică. MB 1 – Noul atlas lingvistic român, pe regiuni. Moldova și Bucovina. Texte dialectale, 1993, culese de Stelian Dumistrăcel și publicate de Doina Hreapcă și Ion-Horia Bîrleanu, Iași, Editura Academiei. MB 2 – Noul atlas lingvistic român, pe regiuni. Moldova și Bucovina. Texte dialectale, 1995, culese de Stelian Dumistrăcel și publicate de Doina Hreapcă și Ion-Horia Bîrleanu, Iași, Editura Academiei. PF – Cohuț, Cornelia, Magdalena Vulpe, 1973, Graiul din zona „Porțile de Fier”, I. Texte. Sintaxă, București, Editura Academiei. TDD – Texte dialectale și glosar Dobrogea, 1987, publicate de Paul Lăzărescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană, Nicolae Saramandu, București, Editura Academiei. TDO – Texte dialectale Oltenia, 1967, publicate sub redacția lui Boris Cazacu, de Cornelia Cohuț, Galina Ghiculete, Maria Mărdărescu, Valeriu Șuteu și Magdalena Vulpe, București, Editura Academiei. TDM I – Texte dialectale Muntenia, I, 1973, publicate sub redacția lui Boris Cazacu, de Galina Ghiculete, Paul Lăzărescu, Maria Marin, Bogdan Marinescu, Ruxandra Pană, Magdalena Vulpe, București, Editura Academiei. TDM II – Texte dialectale Muntenia, II, 1975, publicate sub redacția lui Boris Cazacu, de Paul Lăzărescu, Maria Marin, Bogdan Marinescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană și Magdalena Vulpe, București, Editura Academiei. TDM III – Texte dialectale Muntenia, III, 1987, publicate de Costin Bratu, Galina Ghiculete, Maria Marin, Bogdan Marinescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană, Marilena Tiugan, Magdalena Vulpe, București, Editura Academiei. SURSE JURNALISTICE: Gazeta sporturilor Mesagerul hunedorean ProSport http://trenduri.blogspot.ro/ www.curentul.ro COMUNITĂȚI ONLINE: romania_eu_ [email protected] BIBLIOGRAFIE: ***, 1972, Tradition et innovation. Littérature et paralittérature. Actes du congrès de Nancy, Paris, Marcel Didier. Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, 2005, Gramatica limbii române, vol. II, București, Editura Academiei Române. Anderson, Stephen R., Paul Kiparsky (eds.), 1973, A Festschrift for Morris Halle, New York, Holt, Rinehart & Winston. Arnold, Jennifer, Renee Blake, Brad Davidson, Scott Schwenter, Julie Solomon (eds.), 1996, Sociolinguistic Variation: Data, Theory, and Analysis, Stanford, Center for the Study of Language and Information. Authier-Revuz, Jacqueline, Marianne Doury, Sandrine Reboul-Touré (eds.), 2002, Parler de mots. Le fait autonymique en discours, Paris, Presse Sorbonne Nouvelle. Authier-Revuz, Jacqueline, 2004, „La représentation du discours autre: un champ multiplement hétérogène”, în López-Muñoz, Juan-Manuel et alii (eds.), 2004, p.35-53 1998, „Enonciation, méta-énonciation, hétérogénéités énonciatives et problématiques du sujet”, în Robert Vion (ed.), 1998, p.63-79. 1997, „Modalisations autonymiques et discours autre: quelques remarques”, Modèles linguistiques, XVIII, fasc.1, p.33-51. 1996, „Remarques sur la catégorie de l'îlot textuel”, Cahiers du français contemporain, 3, p.91-115. 1995, Ces mots qui ne vont pas de soi. Boucles réflexives et noncoïncidences du dire, Paris, Larousse, 2 vol. 1993, „Repères dans le champ du discours rapporté (suite)”, L'Information Grammaticale, nr. 56, p.10-15. 1992, „Repères dans le champ du discours rapporté”, L'Information Grammaticale, nr. 55, p.38-42. 1984, „Hétérogénéité(s) énonciative(s)”, Langages, nr. 73, p.98-111. 1981, „Paroles tenues à distance”, în Conein, Bernard et alii (ed.), 1981, p.127-142. 1978, „Les formes du discours rapporté. Remarques syntaxiques et sémantiques à partir des traitements proposés”, DRLAV, 17, p.1-87. Avram, Mioara, 1997 [1986], Gramatica pentru toți, București, Humanitas. Baggioni, Daniel, 1998, „A l’origine des problématiques de l’énonciation et de l’interaction: le débat sur le «style indirect libre» (1912-1929)”, în Vion, Robert (ed.), 1998, p.237-249 Bakhtin, Mikhail Mikhailovich, 1996a, [ed. orig. Vološinov, Valentin Nicolaevich, 1929], Marxism and the Philosophy of Language, Massachusetts – London, Harvard University Press – Cambridge University Press. 1996b [1986], Speech Genres and Other Late Essays, Austin, University of Texas Press. 1982, Probleme de literatură și estetică, (trad. Nicolae Iliescu), București, Univers. 1981, The Dialogic Imagination, Austin, University of Texas Press. 1970, Problemele poeticii lui Dostoievski, (trad. Suzi Recevschi), București, Univers. Bal, Mieke, 2008, Naratologia, (trad. Sorin Pârvu), Iași, Institutul European. Bally, Charles, 1912a, „Le style indirect libre en français moderne”, Germanisch-Romanische Monatsschrift, IV, p.549-556. 1912b, „Le style indirect libre en français moderne”, Germanisch-Romanische Monatsschrift, IV, p.597-606. 1914a, „Figures de pensée et formes linguistiques”, Germanisch-Romanische Monatsschrift, VI, p.405-422. 1914b, „Figures de pensée et formes linguistiques”, Germanisch-Romanische Monatsschrift, VI, p.456-470. Banfield, Ann, 1995 [1982], Phrases sans parole. Théorie du récit et du style indirect libre, Paris, Seuil. 1991, „L’écriture et le nondit”, Diacritics, vol. 21, nr. 4, p.21-31. Barbu, Nicolae I., Toma I. Vasilescu, 1969, Gramatica limbii latine, București, E.D.P. Benveniste, Émile, 2000, Probleme de lingvistică generală, 2 vol., (trad. Lucia Magdalena Dumitru), București, Teora. Bidu-Vrănceanu, Angela, Cristina Călărașu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaș, Gabriela Pană Dindelegan, 2005 [1997], Dicționar general de științe. Științe ale limbii, București, Nemira. Biraud, Michèl, Sylvie Mellet, 2000, „Les faits d’hétérogénéité énonciative dans les textes grecs et latins de l’Antiquité ”, în Mellet, Sylvie, Marcel Vuillaume (eds.), 2000, p.9-48. Bres, Jacques, Aleksandra Nowakowska, 2011, „Sourire de chat… sans chat. Discours rapporté et dialogisme interlocutif anticipatif. Mais pourquoi donc faire parler l’autre alors qu’il n’a rien dit?”, în Jaubert, Anna et alii (dir.), 2011, p.165-179 2006, „Dialogisme: du principe à la matérialité discursive”, în Perrin, Laurent (ed.), 2006, p.21-48. Bres, Jacques, 2005, „Savoir de quoi on parle: dialogue, dialogal, dialogique; dialogisme, polyphonie…”, în Bres, Jacques et alii (eds.), 2005, p.47-61. Bres, Jacques, P.P. Haillet, S. Mellet, H. Nølke, L. Rosier (eds.), 2005, Dialogisme et polyphonie, Bruxelles, De Boeck. Bruña-Cuevas, Manuel, 1996, „Le discours direct introduit par que”, Le français moderne, LXIV, n.1., p.28-50. Bujor, Ion I., Francisc Chiriac, 1958, Gramatica limbii latine, București, E.Ș. Castañeda, Hector-Neri, 1968, „On the logic of attributions of self-knowledge to others”, The Jurnal of Philosophy 65, p.439-456. Cerquiglini, Bernard, 1984, „Le style indirect libre et la modernité”, Langages, nr. 73, p.7-16. Cicero, Marcus Tullius, 1973, Opere alese, vol. I, București, Univers. Clark, Herbert H., Richard J. Gerrig, 1990, „Quotations as Demonstrations”, Language, nr. 4, p.764-805. Cohn, Dorrit, 1978, Transparent Minds. Narrative Modes for Presenting Consciousness in Fiction, Princeton, Princeton University Press. Colas-Blaise, Marion, Mohamed Kara, Laurent Perrin, André Petitjean (dir.), 2010, La question polyphonique ou dialogique en sciences du langage, Luxembourg, Université Paul Verlaine – Metz. Combettes, Bernard, 1989, „Discours rapporté et énonciation: trois approches différentes”, Pratiques, nr. 64, p.111-122. Conein, Bernard et alii (ed.), 1981, Matérialités discursives, Lille, PUL. Corazza, Eros, 2004, „Essential Indexicals and Quasi-Indicators”, Journal of Semantics , vol. 21, no. 4, p. 341-374. Coulmas, Florian (ed.), 1986, Direct and indirect speech, Berlin, New York, Amsterdam, Mouton de Gruyter. 1986, „Reported speech: Some general issues”, în Coulmas, Florian (ed.), 1986, p.1-28. DanonBoileau, Laurent, 1982, Produire le fictif: linguistique et écriture romanesque, Paris, Klincksieck. Dascălu, Laurenția, 1987, „Modalități de redare a mesajului în mesaj în vorbirea populară”, Anuar ICED, seria A, nr. 6-7, p. 228-239. Davidson, Donald, 2001 [1984], Inquiries into truth and interpretation, Oxford, Clarendon Press, p.79-92. De Gaulmyn, Marie-Madeleine, 1987, „Récit interrompu – récit suspendu. Genèse du récit. (Stratégies narratives de récits d’enfants)”, în Delorme, Jean, (ed.), 1987, p.331-355. Delorme, Jean (ed.), 1987, Parole. Figure. Parabole, Lyon, PUL. De Mattia, Monique, André Joly (eds.), 2001, De la syntaxe à la narratologie énonciative, Paris, Editions Ophrys. De Mattia-Viviès, Monique, 2006, Le discours indirect libre au risque de la grammaire. Le cas de l’anglais, Aix-en-Provence, Publications de l’Université de Provence. 2003, „Discours indirect libre et effet de discours indirect libre. Essai de formalisation énonciative”, https://halshs.archives-ouvertes.fr/halshs-01021071/file/Discours_indirect_libre_SSA.pdf Ducrot, Oswald, Jean-Marie Schaeffer, 1996, Noul dicționar enciclopedic al științelor limbajului, București, Babel. Ducrot, Oswald et alii, 1980, Les mots du discours, Paris, Minuit. Ducrot, Oswald, 2001, „Quelques raisons de distinguer «locuteurs» et «énonciateurs»”, Polyphonie - linguistique et littéraire, III, p.19-41, http://ojs.ruc.dk/index.php/poly/article/view/2410/726 1984, Le dire et le dit, Paris, Minuit, (capitolul „Esquisse d’une théorie polyphonique de l’énonciation”, p.171-233). 1980a, „Analyse de textes et linguistique de l’énonciation”, în Ducrot, Oswald et alii, 1980, p.7-56 1980b, „Analyses pragmatiques”, Communications, 32, p. 11-60. Farget, Danielle, Daniel Labonia, Pierre Kunstmann, France Martineau, 2004, „Aux origines du discours indirect libre: le Roman de Brut de Wace”, în López-Muñoz, Juan-Manuel et alii (eds.), 2004, p.183-193 Fludernik, Monika, 2005 [1993], The Fictions of Language and the Languages of Fiction, London, Routledge. 1995, „The Linguistic Illusion of Alterity: The Free Indirect as Paradigm of Discourse Representation”, Diacritics, vol. 25, no. 4, p. 89-115. Fónagy, Ivan, 1986, „Reported Speech in French and Hungarian”, în Coulmas, Florian (ed.), 1986, p.255-308. Frege, Gottlob, 1997, Scrieri logico-filosofice, (trad. Sorin Vieru), București, E.Ș.E. Fuchs, Catherine, 1994, Paraphrase et énonciation, Paris, Ophrys. Gauvenet, Hélène (dir.), 1976, Pédagogie du discours rapporté, Paris, Didier. Genette, Gérard, 1997, Palimpsests: literature în the second degree, Lincoln, University of Nebraska Press. 1994, Introducere în arhitext. Ficțiune și dicțiune, București, Univers. 1988 [1983], Narrative Discourse Revisited, New York, Cornell University Press. 1972, Figures III, Paris, Seuil. Golopenția, Sanda, 1959, „Despre o variantă a vorbirii indirecte”, SCL X, 4, p.593-594. Gramatica limbii române, 1966, ed. a II-a, București, E.A.R.S.R. Hamburger, Käte, 1986, Logique des genres littéraires, Paris, Seuil. Hansen, Maj-Britt Mosegaard, 2000, „The syntactic and semiotic status of direct quotes, with reference to french”, Transactions of the Philological Society, vol. 98:2, p.281-322. Holm, Helge Vidar, 2004, „Le discours indirect libre dans Madame Bovary: la fonction du connecteur mais”, în López-Muñoz, Juan-Manuel et alii (eds.), 2004, p.113-120 Holquist, Michael, 2002, Dialogism. Bakhtin and his world, London, New York, Routledge. Ionescu, Emil, 1997, Adevăr și limbă naturală. O introducere în programul lui Donald Davidson, București, All. Jacquier, Henri, 1944, „Discours direct lié”, Bulletin de Linguistique, 12, p.7-13. Jaubert, Anna, Juan Manuel López Muñoz, Sophie Marnette, Laurence Rosier, Claire Stolz (dir.), 2011, Citation I. Citer à travers les formes. Intersémiotique de la citation, Louvain-la-Neuve, Harmattan-Academia. Jaubert, Anna, 2000, „Le discours indirect libre. Dire et montrer: approche pragmatique”, în Mellet, Sylvie, Marcel Vuillaume (eds.), 2000, p.49-69. Jørgensen, Kathrine Sørensen Ravn, 2004, „Mais indice d’ouverture et de clôture du discours indirect libre”, în López-Muñoz, Juan-Manuel et alii (eds.), 2004, p.105-112 2002a, „Le connecteur mais et le discours indirect libre”, Roskilde, Samfundslitteratur, p.57-76. 2002b, „Les verbes de perception, les connecteurs et le discours indirect libre embryonnaire”, Roskilde, Samfundslitteratur, p.149-181 July, Joël, 2010, „Le discours direct libre entre imitation naturelle de l’oral et ambiguïsation narrative”, Questions de style, nr. 7, p.117-130. Leech, Geoffrey N., Mick Short, 2007, Style in Fiction: A Linguistic Introduction to English Fictional Prose, London, Routledge. Ligatto, Dolores, 1997, Anaphore sans antécédent. De la transgression syntaxique au processus cognitif, în Salazar, Béatrice (ed.), 1997, p.21-30. López-Muñoz, Juan-Manuel, Sophie Marnette, Laurence Rosier (eds.), 2004, Le discours rapporté dans tous ses états, Paris, L'Harmattan. López Muñoz, Juan-Manuel, 2004, „Effacement énonciatif et co-construction de l'opinion dans les forums du journal Le Monde”, Langages, nr. 156, p.79-95. www.cairn.info/revue-langages-2004-4-page-79.htm Maingueneau, Dominique, Frédéric Cossutta, 1995, „L'analyse des discours constituants”, în Langages, nr. 117, p.112-125. http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/lgge_0458-726x_1995_num_29_117_1709 Maingueneau, Dominique, 2008, Lingvistică pentru textul literar, (trad. Ioana-Crina Coroi și Nicoleta Moroșan), Iași, Institutul European. 2007, Analiza textelor de comunicare, (trad. Mariana Șovea), Iași, Institutul European. 2004, „Hyperénonciateur et «particitation»”, Langages, nr. 156, p.111-216. www.cairn.info/revue-langages-2004-4-page-111.htm Mancaș, Mihaela, 2005a [1997], sub vocem stil III, în Bidu-Vrănceanu et alii, 2005, p.498-500. 2005b, Limbajul artistic românesc modern, București, Editura Universității din București. 1972, Stilul indirect liber în româna literară, București, Editura Didactică și Pedagogică. Manolescu, Florin, 2002 [1983], Caragiale și Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii, București, Humanitas. Marnette, Sophie, 2005, Speech and Thought Presentation in French: Concepts and Strategies, Amsterdam – New York, John Benjamins. 1996, „Réflexions sur le discours indirect libre en français médiéval”, Romania, 114.1-2, p.1-49. Martin-Baltar, Michel, 1976, „Les verbes transcripteurs du discours rapporté”, în Gauvenet, Hélène (dir.), 1976, p.63-72. McHalle, Brian, 2004, Postmodernist Fiction, London and New York, Routledge. Mellet, Sylvie, Marcel Vuillaume (eds.), 2000, Le style indirect libre et ses contextes, Amsterdam-New York, Editions Rodopi. Mochet, Marie-Anne, 2002, „Mention et/ou usage: discours direct et discours direct libre en situation de type conversationnel”, în Authier-Revuz, Jacqueline et alii (eds.), 2002, p.163-174. Moeschler, Jacques, Anne Reboul, 1999, Dicționar enciclopedic de pragmatică, Cluj, Echinox. Monville-Burston, Monique, 1993, „Les verba dicendi dans la presse d’information”, Langue française, 98, p.48-66 Mosegaard Hansen, Maj-Britt, 2000, „The syntactic and semiotic status of direct quotes, with reference to french”, Transactions of the Philological Society, vol. 98:2, p. 281-322. Neveu, Franck, V. Muni Toke, J. Durand, T. Klingler, L. Mondada, S. Prévost (eds.), 2010, CMLF 2010 - 2ème Congrès Mondial de Linguistique Française, Paris, Institut de Linguistique Française. Nølke, Henning, Michel Olsen, 2000, „Polyphonie: théorie et terminologie”. http://www.hum.au.dk/romansk/polyfoni/Polyphonie_II/poly2_NolkeOlsen_article.htm Nølke, Henning, 2001, „Version révisée de la théorie Scandinave de la Polyphonie Linguistique”. http://www.hum.au.dk/romansk/polyfoni/Polyphonie_III/Henning_Nolke.htm Olsen, Michel, 2002, „Remarques sur le dialogisme et la polyphonie”, http://www.hum.au.dk/romansk/polyfoni/Polyphonie_VI/MO6_2.pdf Partee, Barbara Hall, 1973, „The syntax and semantics of quotation”, în Anderson, Stephen R., Paul Kiparsky (eds.), 1973, p.410-418. Perrin, Laurent (ed.), 2006, Le sens et ses voix, Recherches linguistiques 28, Metz, Université de Metz. 2006, „Voix et points de vue dans le discours. De l’opacité linguistique à l’opacité référentielle des expressions”, Le Français moderne, I, p.22-31 2003, „Citation, opacité, point de vue”, în Polyphonie – linguistique et littéraire, Documents de travail/arbejspapirer, nr. 7, p.63-93. 1997, „Force réflexive des énoncés, délocutivité et discours rapporté”, Cahiers de linguistique française, 19, p.181-203 1996, „De la structure énonciative et de l’organisation polyfonique d’un échange épistolaire”, Cahiers de linguistique française, 18, p.129-156 1995, „Du dialogue rapporté aux reprises diaphoniques”, Cahiers de linguistique française, 16, p.211-240 Platon, Republica, 2 vol., 1998, (trad. Andrei Cornea), București, Teora. Provenzano, François, 2010, „Effacement énonciatif et doxa dans le discours théorique: l’exemple de Julia Kristeva”, Argumentation et Analyse du Discours, nr. 5/2010. http://aad.revues.org/index973.html Quine, Willard Van Orman, 1967, „Indicators and Quasi-Indicators”, American Philosophical Quarterly, 4, p.85-100. Quintilian, Marcus Fabius, 1974, Arta oratorică, vol. III, (trad. Maria Hetco), București, Minerva. Rabatel, Alain, 2014, „Empathie, points de vue, méta-représentation et dimension cognitive du dialogisme”, Ela. Études de linguistique appliquée, nr. 173, p.27-45. 2011, „Sur les concepts de narrateur et de narratologie non communicationnelle”, Littérature, nr. 163, p.108-138. 2010, „Retour sur les relations entre locuteurs et énonciateurs. Des voix et des points de vue”, în Colas-Blaise et alii (dir.), 2010, p.357-373. 2005a, „Effacement énonciatif et argumentation indirecte: «On-perceptions», «on-représentations» et «on-vérités» dans les points de vue stereotypes”. http://icar.univ-lyon2.fr/membres/arabatel/documents/IIIB_15_Rabatel_On-perceptions.pdf 2005b, „Le point de vue, une catégorie transversale”, Le français aujourd’hui, nr. 151, p.57-68. 2004a, „L'effacement énonciatif dans les discours rapportés et ses effets pragmatiques”, Langages, nr. 156, p.3-17. www.cairn.info/revue-langages-2004-4-page-3.htm 2004b, „Les verbes de perception, entre point de vue représenté et discours représentés”, în López-Muñoz, Juan-Manuel, Sophie Marnette, Laurence Rosier (eds.), p.81-93 2003, „L'effacement énonciatif dans les discours représenté et ses effets pragmatiques de sous- et de sur-énonciation”, Estudios de Lengua y Literatura francesas, nr. 14, p.33-61. http://rodin.uca.es:8081/xmlui/bitstream/handle/10498/9667/31101537.pdf?sequence=1 2001, „Les représentations de la parole intérieure. Monologue intérieur, discours direct et indirect libres, point de vue”, Langue française, nr. 132, p.72-95. 1999, „Mais dans les énoncés narratifs: un embrayeur du point de vue et un organisateur textuel”, Le Français Moderne, 67 (nr. 1), p.49-60. http://en.calameo.com/read/0009039470dbbd03f77d2?authid=GTfEHuKEkWlr 1998, La construction textuelle du point de vue, Lausanne, Delachaux et Niestlé. 1997, Une histoire du point de vue, Paris, Klincksieck. Reggiani, Christelle, 2010, „Les discours directs libres dans la prose narrative de Stendhal”, în Neveu, Frank et alii (eds.), 2010, p.1203-1214. Rey-Debove, Josette, 1978, Le métalangage, Paris, Le Robert. Roman, Ion, 1967, studiu introductiv la Ion Ghica, Opere, I, București, Editura pentru literatură, p.7-101. Rosén, Hannah, 2015, „Le continuum des discours rapportés en latin, du discours indirect vers le discours direct: schémas grammaticaux, critères lexicaux et stratégies rhétoriques”, De Lingua Latina, nr. 10, p.1-33. http://www.paris-sorbonne.fr/IMG/pdf/DLL_10_H-Rosen.pdf Rosier, Laurence, 2008, Le discours rapporté en français, Paris, Editions Ophrys. 1999, Le Discours rapporté. Histoire, théories, pratiques, Paris – Bruxelles, De Boeck – Duculot. Roulet, Eddy, Antoine Auchlin, Jacques Moeschler, Christian Rubattel, Marianne Schelling, 1991, L’articulation du discours en français contemporain, Berne, Peter Lang. Salazar, Béatrice (ed.), 1997, Interdits et transgressions, Les Cahiers du CRIAR, nr. 17, Rouen, Publications de l’Université de Rouen. Salkie, Raphael, Susan Reed, 1997, „Time reference in reported speech”, English Language and Linguistics, 1. 2., p.319-348. Schmid, Wolf, 2010, Narratology. An introduction, Berlin, De Gruyter. Sell, Roger D. (ed.), 1991, Literary pragmatics, London, Routledge. Simonin, Jenny, 1984, „Les plans d'énonciation dans Berlin Alexanderplatz de Döblin, ou de la polyphonie textuelle”, Langages, nr. 73, p.30-56. Sperber, Dan, Deirdre Wilson, 1995 [1986], Relevance. Communication and cognition, Oxford – Cambridge, Blackwell. Spitzer, Leo, 1946, „Sur le discours direct lié (DDL)”, Bulletin linguistique 14, p.17-45. Stanzel, Franz K., 2001, Teoria narațiunii, (trad. Valeriu P. Stancu și Silvia Chirilă), Iași, Institutul European. Sternberg, Meir, 1991, „How indirect discourse means: syntax, semantics, pragmatics, poetics”, în Sell, Roger D. (ed.), 1991, p.62-93. 1982, „Proteus in Quotation-Land: Mimesis and the Forms of Reported Discourse”, Poetics Today, vol. 3, nr. 2, p.107-156. Strauch, Gérard, 1972a, „Contributions à l'étude sémantique des verbes introducteurs de discours indirect”, Recherches Anglaises et Américaines, 5, p.226-242. 1972b, „Problème et méthodes des l'étude linguistique du style indirect libre”, în ***, 1972, Tradition et innovation. Littérature et paralittérature, p.409-428. Sullet-Nylander, Françoise, 2004, „Le discours narrativisé: quels critères formels?”, în López-Muñoz, Juan-Manuel, Sophie Marnette, Laurence Rosier (eds.), 2004, p.386-396 Tannen, Deborah, 1989, Talking voices. Repetition, dialogue, and imagery in conversational discourse, New York, Cambridge University Press. Todorov, Tzvetan, 1984 [1981], Mikhail Bakhtin: The Dialogical Principle, Minneapolis, University of Minnesota Press. Vincent, Diane, Sylvie Dubois, 1996, „A Study on the Use of Reported Speech in Spoken Language”, în Arnold, Jennifer et alii (eds.), 1996, p.361-374 Vion, Robert (ed.), 1998, Les sujets et leurs discours. Enonciation et interaction, Aix-en-Provence, Presses de l'Université de Provence. 2005, „Modalisation, dialogisme et polyphonie”. http://www.dialogicidad.cl/papers/Vion.pdf 2004, „Modalités, modalisations et discours représentés”, Langages, nr. 156, p.96-110. www.cairn.info/revue-langages-2004-4-page-96.htm 2001, „«Effacement énonciatif» et strategies discursives”, în De Mattia, Monique, André Joly (eds.) 2001, p.331-354. http://books.google.com/books?id=s6L4_MsYlXMC&printsec=frontcover&hl=ro&source=gbs_atb#v=onepage&q&f=false Vuillaume, Marcel, „La signalisation du style indirect libre”, în Mellet, Sylvie, Marcel Vuillaume (eds.), 2000, p.107-130 Vulpe, Magdalena, 1980, Subordonarea în frază în dacoromâna vorbită, București, E.Ș.E. Weinrich, Harald, 1989, Grammaire textuelle du français, Paris, Didier. Wellek, René, Austin Warren, 1967, Teoria literaturii, (trad. Rodica Tiniș), București, Editura pentru Literatură Universală. Wittgenstein, Ludwig, 2013, Cercetări filozofice, (trad. Mircea Dumitru și Mircea Flonta) București, Humanitas. Zafiu, Rodica, 2012, „Gen. Sau ceva de genu…”, Dilema veche, nr. 460, 6-12 decembrie 2012. 71