O soacră

 

(Teatrul înfățișează o sală de intrare a unui hotel, etajul întâi.Mobile elegante; în fund, ușă care dă în coridor; de o parte și de alta a ușii două oglinzi mari; lângă dânsele, în unghiuri, două piedestaluri, d-asupra cărora sunt așezate coșuri cu glastre de flori. La dreapta și la stânga, în planul al doilea, câte o ușă de odaie. În fund la dreapta, lângă coșul cu flori, un dulap mic cu bufet, unde sunt așezate serviciuri de dulceață, ceai, cafea șcl. În mijlocul scenii, o jardinieră încărcată de glastre. Scaune ușoare împrejurul ei. Sala e luminată printr-un geamlâc de d-asupra.)

SCENA I

VICTOR,singur, în frac, legătură albă, cipici de lac, cu un șervet sub subsuoara stângă, șade pe un scaun în mijlocul scenii cu fața spre stânga și citește o broșură

„Simptomele unei pasiuni contrariate sunt: mai întâi, pierderea treptată a memoriei, ș-apoi o indiferență din ce în ce mai mare pentru tot ce ne înconjoară...” (se aude în coridorul din fund zbârnâitura unei sonerii electrice. Victor se oprește din citire pentru a reflecta. Zbârnâitura se repetă prelungit, apoi cu pauze scurte și cu un tact muzical și nervos. Victor trezit din reflecțile lui privește galeș spre fund.) Voila, voila, on y vole! (înaintează încet în față cugetând adânc) „... mai întâi o pierdere treptată a memoriei...” (punându-și mâna la frunte și mijind ochii ca și cum ar voi să-și încerce memoria, apoi cu amărăciune.) Memoria n-am pierdut-o încă de tot, dar nu mi-a mai rămas multă: datoriile uit totdeauna să le plătesc, dar tot mai țin minte la cine și cât sunt dator; da, dar dacă va urma nenorocirea mea (trist) cine știe dacă nu voi uita și aceasta! (soneria zbârnâie cu putere.) Voila, voila, on y vole! (merge până la ușa din stânga, oftează greu, și pleacă încet spre fund reflectând. Soneria merge mereu înainte.) „...Ș-apoi o indiferență din ce în ce mai mare pentru tot ce ne înconjoară.” (soneria, cu hotărâre.) Nu! la indiferență încă n-am ajuns. (când voiește să iasă în fund se întâlnește cu Liza și cu Furtunescu, care intră.)

SCENA II

VICTOR, LIZA încărcată cu două geamantane, apoi FURTUNESCU asemenea, în costum englezesc de călătorie

LIZA (trecând lângă Victor): Surd ești ? Dormi ? N-auzi telegraful ?

VICTOR: Ba da!

LIZA: Apoi atunci, de ce mă lași să ridic eu pe scari geamantanele ? - zăpăcitule.

VICTOR (cu dignitate): D-șoară Lizo, vorbește frumos!

FURTUNESCU (intrând cu alte două geamantane, coboară, lasă geamantanele jos; cătră Victor): Garçon, ceai !

VICTOR (trecând lângă el): N-am nimica, domnule. (Liza a lăsat geamantanele.)

FURTUNESCU (contrariat): Ei nu! ceai!

VICTOR(aparte): E sărit. (contrariat și el.) Ei nu! n-am nimica, domnule.

FURTUNESCU (plictisit): Un ceai, un pahar, o ceașcă de ceai, gogomane!

VICTOR(supărat): Cum, domnule? (Liza plictisită și ea, dă din umeri.)

FURTUNESCU: Aa!

VICTOR: Am înțeles, domnule, am înțeles; dar cum?... cu rom, cu lapte?

FURTUNESCU: Cu rom, gogomane!

VICTOR (privește lung pe Furtunescu): On y vole! (merge încet la dulap, închide broșura, 0 pune înăuntru și pregătește serviciul de ceai.)

LIZA(descuind ușa din dreapta): Iată, domnule, aici.

FURTUNESCU (se privește în oglinda din fund zâmbind): Ce schimbare în șase ani!

LIZA (mergând în fund să ia geamantanele ca să le ducă în odaie): Și zi, sunteți român, domnule?

FURTUNESCU: Da, fată, pe cât mi-aduc aminte.

LIZA (urmându-și treaba): Semănați mult cu un englez din Viena pe care l-am avut noi în otel pe vremea muscalilor: ce bărbat frumos!

FURTUNESCU (râzând): Știi că ești politicoasă... Merci!

LIZA: Zău, domnule, semănați cap tăiat cu el... și-avea o groază de căvălării... Sărmanul! l-a luat într-o noapte pe sus de la poliție... ziceau că făcuse ruble de hârtie.

FURTUNESCU (dispus): Sunt încântat de asemănare... Bravo! (Liza iese în dreapta cu cel din urmă geamantan.)

VICTOR (intrând prin fund cu ceaiul): Voila, voila, on y vole!

LIZA (reintrând din dreapta): Gata, domnule, poftim!

FURTUNESCU (ieșind din dreapta): Să-mi aducă ceaiul.

SCENA III

VICTOR — LIZA

LIZA (mergând înaintea lui Victor și observând tava): Zahar ai uitat să pui... și... i-ai adus cu lapte... ți-a zis cu rom.

VICTOR(stând la îndoială): Ba nu!

LIZA: Ba da.

VICTOR (suspinând): „Mai întâi o pierdere treptată a memoriei...” (merge la dulap, scoate o sticlă și pune rom în păhăruț, pune zahar în farfuriuță și se duce cu tava în odaia din dreapta) voila, voila, on y vole.

LIZA: Ce are? ce-a pățit băiatul ăsta de la o vreme încoace? Nu-i glumă... 0 fi bolnav! Trebuie să-l întreb, trebuie să-mi spuie numaidecât. Eu nu știu ce să mai crez de el. (Victor reintră din dreapta cu niște haine la subsuoară și cu o pălărie cilindru în mână. Ca să-și descarce mâna își pune pălăria pe cap; pălăria îi merge peste urechi.) Victore! (Victor, distrat, merge spre dulapul lui.) Victore!

VICTOR: St! ce?

LIZA (urcând cătră el și cu tonul scurt): Victore, ce ai?

VICTOR(distrat): Cu rom? cu lapte?

LIZA:Nu, zăpăcitule, nu! Ce ai? Ce-ai pățit?

VICTOR: N-am nimica.

LIZA: Cum n-ai nimica? (îi ia pălăria din cap și o pune pe un scaun.) De vreo zece zile-ncoace, pare că ești de pe altă lume, uiți de la mână până la gură. (Victor ridică ochii la cer.) Nu-nțelegi ce-ți vorbește omul, nu știi ce spui. (Victor același joc.) Râde tot otelul de tine; pentru asta madama te-a dat din birt aicea sus; se plângea toți mușteriii de tine; nu mai erai bun de nimic, spărgeai tot, nu înțelegeai ce-ți comandă oamenii. Nu ții minte că alaltăieri ai turnat o supă în pălăria unui mușteriu pusă pe masă? Dacă nu eram eu să mă pui pentru tine te dedea madama afară.

VICTOR (ascultă tirada indiferent; merge la dulap, ia peria și începe să curețe hainele) Da. (Apoi merge să șează pe scaunul cu pălăria ca să șteargă hainele șezând.)

LIZA (desperată, oprindu-l): Ce faci? Ce faci? (ÎI oprește să strivească de tot pălăria, trăgându-l repede de mână.)

VICTOR: Nu vezi ce fac? periez hainele dobitocului de colo! Ce nesuferit pasajer! De-ar pleca mai curând!...

LIZA (zguduindu-l): Ți-ai pierdut mințile, sărace!

VICTOR: Și ce treabă ai d-ta?

LIZA:Cum ce treabă? Nenorocitule, n-o să ne cununăm peste câteva zile?

VICTOR (confuz): Ba da ! (periază cu putere.)

LIZA: Ei! Atunci! vreau să știu pentru ce ești zăpăcit... Spune: ce ai? ce-ai pățit?

VICTOR(oprindu-se din periat): N-am nimic. (se freacă cu peria pe mână.)

LIZA: Ba ai. (căutând cu gândul și înfricoșată.) Ai jucat iar cărți și-ai pierdut.

VICTOR (periind mereu): Nu.

LIZA (zâmbindu-i și mângâindu-l): Spune drept: mă temi de cineva.

VICTOR (același joc): Nu.

LIZA: Atunci, ce? (se aude soneria în fund.)

VICTOR(același joc): Voila! Voila!

LIZA: Răspunde, ce? (îl scutură de mână.)

VICTOR (iritat): Ce! ce! n-am să-ți spun dumitale ce, domnișoară Lizo. Lasă-mă-n pace.

LIZA (înecată de plâns): Așa? cine sunt eu să te-ntreb? Să te las în pace? (se aude soneria în stânga de trei ori scurt și glasul Fifinii strigând: Lizo! Victor tresare, se oprește din periat hainele și peria îi scapă din mână și cade pe scaunul cu pălăria. Se ridică degrabă, ia pălăria; o îndreptează cât poate, strânge, cu ajutorul Lizei, hainele, se răpede la ușa din stânga, pe care o găsește încuiată, apoi la ușa din dreapta, o deschide și aruncă, printr-însa, hainele, pălăria și peria.)

FURTUNESCU (de afară): Ia seama ce faci, gogomane!

VICTOR (amețit): Da! Domnule! (se întoarce spre stânga, Liza îl urmărește dezolată; când au ajuns la mijlocul scenii, se deschide ușa din stânga prin care scoate capul Fifina.)

SCENA IV

ACEIAȘI — FIFINA

FIFINA (din ușe, în costum de dimineață): Ești aici, Lizo? Am sunat de două ori. (Victor rămâne înmărmurit la vederea Fifinii.)

LIZA (stăpânindu-și emoția): Aici, coconiță, așteptam să deschideți. (intră la stânga, aruncând o căutătură lui Victor, care nu se mișcă din loc.)

FIFINA: Garçon! (Victor tresare și se apropie machinal de Fifina.) Fii bun mă rog, dă-te jos la poartă, vezi că se plimbă d. Peruzeanu, ginere-meu, pe piață. Spune-i că astăzi dejunăm la unsprezece... (Victor nu se mișcă.) A! să nu uite să-mi cumpere chinină.

VICTOR (transportat): Atâta numai? Numai atât?

FIFINA: Da.

VICTOR: Nu se poate. Mai ziceți, mai comandați ceva.

FIFINA: A! da! Bine zici: uitasem. Astăzi dejunăm sus; eu și Iulia nu prea suntem bine. Când ăi vedea că se suie sus d. Peruzeanu, să ne aduci carta dejunului. Te rog nu uita. (iese la stânga și închide ușa.)

VICTOR: On y vole, madame, on y... (merge până la ușa prin care a ieșit Fifina, pune mâna la inimă, ridică din umeri, apoi se îndreptează hotărât spre fund și iese apucând prin coridor la dreapta.)

SCENA V

PERUZEANU (singur; intră cu pălăria în cap prin fund din partea stângă a coridorului, se oprește puțin în fund, aruncă o privire în toată scena, apoi înaintează grav și meditând)

Crimele... sunt copiii teribili ai exasperării... Și dacă și gândul ar trebui pedepsit, cine dintre noi n-ar merita măcar o dată în viața lui pedeapsa capitală? (clătinând din cap.) Așa... acestea sunt urmările lipsei tale de prevedere, Alexandre Peruzene. Nu, zic rău. Tu nu mai ești Alexandru Peruzeanu, alegător onorabil din colegiul 1 de Vaslui, tu ești Alexandru Borgia, ilustrul otrăvitor de neagră memorie. În buzunarul jiletcii tale, astăzi nu mai porți ca în zilele cele bune niște inocente pastile de mentă, ci (scoate niște pachețele de spițerie din buzunarul jiletcii) filtruri adormitoare... Iată unde ai ajuns. Tu, care nu puteai suferi romanurile și melodramele oribile, tu vei avea onoarea să-ți citești numele trecut în faptele diverse ale gazetelor. Un autor popular te va imortaliza printr-o nuvelă originală în „Calendarul Progresului” pe anul viitor și chipul tău va trece în galeria criminalilor celebri alături cu „Frumoasa Giurgiuveancă” și cu Marchiza de Brinvilliers de Alex. Dumas-tatăl. (își scoate pălăria, o pune pe jardinieră și-și șterge sudoarea. O pauză.) ...Omul care mi-a vândut aceste prafuri, mai întâi mi-a refuzat cererea. Nu știam ce să-i zic ca să-l conving, când mi-adusei aminte de taxa stabilită odată pentru conștiința negustorilor de hapuri... Aur ? Na, 40 de galbeni, mizerabile, și dă-mi ceva să pot dormi. Atunci spițerul meu îmi zise tremurând: „Dumneata nu vrei să mă pierzi, monseniore! Ai insomnie, iată leacul; însă ia seama; cu un praf, adormi bine peste un ceas, și apoi te deștepți singur; cu două prafuri adormi și mai bine peste o jumătate de ceas, dar trebuiești deșteptat de altcineva cu fricțiuni și duș de apă rece; cu trei, adormi în zece minute (sinistru) dar nimini, cu nimic nu te mai poate deștepta...” Fii binecuvântat, omule, i-am zis... (cu hotărâre.) Da! Când fatalitatea ne împinge, cată să mergem înainte. Da! Trebuie să sfârșesc astăzi cu soacră-mea... O soacră... vitregă... tânără... idealistă... care face teorii... care scrie poezii sentimentale de pe lumea cealaltă, care detestează sexul bărbătesc... și care îmi face din luna de miere cea mai amară tortură... Neprevedere nebună!... Mi-aduc aminte încă convorbirea mea decisivă cu doamna Fifina Fințescu: „Domnule, iubești pe fata mea vitregă. — O adorez. — Ea te iubește, bine; ea este încă minoră, sub tutela mea. Eu, pentru fericirea ei, nu pot consimți la căsătoria aceasta decât cu condiția ca întâiele trei luni de zile în căsnicia d-tale să am eu, în locul d-tale, autoritatea absolută, dar absolută. Primești? — Primesc doamnă”, răspunsei eu fericit, fără să știu, fără să bănuiesc ce monstruozitate se ascundea în intențiile doamnii Fifina... — „Pe onoarea d-tale de cavaler?... - Pe onoarea mea de cavaler.” Astăzi au trecut unsprezece zile din luna mea de miere; (cu amărăciune) lună de miere! De cum s-a săvârșit ceremonia religioasă și până acuma nu am putut avea un singur moment în care să spun nevestii mele trei vorbe între patru ochi. Necontenit între mine și ea stă doamna Fifina: între cele două părți ale căsniciei Peruzeanu stă, ca o greșală de ortografie intenționată pentru un calambur, o trăsură de dezunire; între aceste două părți se interpune o a treia, ascendentă vitregă, spre a face imposibilă o a patra, descendentă legitimă... în zadar nevastă-mea se roagă, în zadar eu protestez, strig, mă revolt: monstrul meu nu voiește să se dea în lături: stă mereu în calea mea, înțepenit în excentricele sale teorii idealiste, sentimentale, sociale și matrimoniale, aducându-mi aminte pactul ce l-am făcut și jurământul meu de onoare. „Nu uita, domnule, pactul nostru. Am în căsnicia d-tale autoritate absolută, afară numai dacă nu ții la legămintele d-tale de cavaler... și chiar așa nu voi ceda decât brutalității...” (izbucnind.) A! nu vrei să cedez de bunăvoie... (scoțând pachetele din buzunarele jiletcii.) M-ai rugat să-ți cumpăr chinină, iată chinina pe care ți-o pregătesc! Nu vrei să-mi îngădui trei cuvinte între patru ochi cu nevastă-mea, bine ! (dramatic.) Tu n-ai să te dai în lături din calea mea, dar ai să cazi de-a curmezișul ei și eu voi trece peste tine: pleoapele tale de Argus se vor închide fără să vrei, și pentru a pedepsi cu o amară ironie răutatea ta, tu stând lângă noi, eu voi fi cu Iulia mea între patru ochi... Vine cineva.. Cumpăt (deschide o gazetă și șade la dreapta lângă jardinieră prefăcându-se că citește) și răbdare până când doamna Fifina își va isprăvi toaleta.

SCENA VI

PERUZEANU, VICTOR apoi LIZA

(Soneria zbârnâie în fund. Peruzeanu citește la dreapta)

VICTOR (intră cu o tavă plină de serviciuri; sonerie până la ieșirea lui): Voila, Voila... (trântește pe dulap tava care pierzându-și centrul de gravitate se răstoarnă.) On y vole... on y vole. (iese repede prin, fund la stânga.)

LIZA (intrând din fund prin stânga la zgomotul tavei, se lovește piept în piept cu Victor, care-și urmează drumul prin coridor strigînd: On y vole): Iar ? Doamne sfinte, ce-i de făcut cu băiatul ăsta?... A nebunit de tot.

PERUZEANU (care a lăsat gazeta când a căzut tava și s-a întors să vază ce e): Ce e, fată? ce s-a-ntâmplat?

LIZA (plângând): Ce să fie, domnule, nenorocire!

PERUZEANU: Ce nenorocire?

LIZA (același joc): Mare, domnule, băiatul cu care sunt logodită, Victor, garçonu! de aici, îl știi dumneata...

PERUZEANU (râzând): A! dobitocul cela tânăr cu colții pe frunte...

LIZA: Da, domnule.

PERUZEANU: Ei, ce?

LIZA: Nu știu ce are, domnule, e așa de zăpăcit de la o vreme încoace, încât mi-e frică să nu fi înnebunit. Nu mai are capul la loc, nu mai aude, nu mai știe ce vorbește, nu mai ține minte nimica...

PERUZEANU: Trebuie să fie amorezat.

LIZA (cu sfială): Da, domnule, este. De trei luni de zile ne-am logodit. Madama, stăpâna otelului, ne-a făgăduit că ne cunună când om strânge o sută de galbeni... Și el acuma s-a smintit... De câteva zile, în loc să facă iconomie, a spart serviciuri de peste 300 de franci!... Uite. (strânge cioburile de jos și plânge.) Nu știu ce să mai mă fac cu el.

PERUZEANU (cu chef): Trebuie numaidecât cununie... ca să-l faci să-și vie în fire. Ascultă-mă pe mine... Pentru că eu îmi explic starea în care se află tânărul tău. Sufletul tânăr este ca aburul: daca nu-i pui piedici, merge-n sus ușor ca fulgul; dacă însă îl împiedici, îl întemnițezi, îl apeși, ajunge să spargă și pereți de fier.

LIZA: Firește...

PERUZEANU: A! dar am uitat să te întreb un lucru. Ai mumă?

LIZA: Da.

PERUZEANU: Rău. - Tânără ori bătrână?

LIZA: Mai mult bătrână.

PERUZEANU: Bine. Te iubește?

LIZA: Nu prea, pentru că mi-e mumă vitregă.

PERUZEANU: Și mai rău. Nu cumva nu poate suferi pe bărbați?

LIZA: De, domnule, știu și eu! A fost măritată de trei ori până acuma și acuma ar vrea iar să...

PERUZEANU: Bine! Dar... (scărpinându-se în creștet) nu cumva face teorii?

LIZA: Nu, domnule, face cozonaci.

PERUZEANU: Cozonaci, bine. Atunci trebuie să te cununi numaidecât.

LIZA: Dar n-avem încă o mie de franci, el n-are nimic și eu am numai opt sute pe care mi-i păstrează madama.

PERUZEANU: Dar îl iubești pe zăpăcitul, ’ai?

LIZA: Cum nu, domnule, mai mult decât el pe mine; dar nu-i arăt.

PERUZEANU (aparte): Femeie! (tare.) Ei! atunci, fiindcă ești protejata femeii mele și pentru că mă interesează romanul tău, îți făgăduiesc să te scap eu de lipsa care te oprește să fii fericită.

LIZA: A, domnule ! Cum să-ți mulțumesc ! Să trăiască coconița Iulia și co...

PERUZEANU (punându-i mâna la gură): Atât, nenorocito! ajunge!

LIZA: Mă duc să-i spui și lui să-l mai liniștesc, bietul băiet! (iese iute prin fund.)

SCENA VII

PERUZEANU, apoi VICTOR

PERUZEANU (privind după Liza): O fată așa de vioaie și de gingașe, să iubească pe un găgăuță, care poate că nici n-o iubește, nici nu o-nțelege... A! bun! fata ceea cu romanul ei mi-a mai gonit ideile negre... Și de ce aș avea idei negre, aș fi nebun! când am aci în buzunarul jiletcii mele leacul pentru a face să înceteze situația mea nesuferită de până acuma... „Ia seama”, mi-a zis spițerul. Ei da! am să iau seama ș-atât. Totul o să se reducă la o farsă, pe care am să i-o joc doamnii Fifinii, de câte ori voi avea nevoie, până i-o plăcea, mai bine decât să doarmă, să meargă să se plimbe și să mă lase-n pace. (reia gazeta. Victor intră, merge la dulap și scoate broșura.) Aha! iacă animalul în cestiune. (cu gravitate.) Să se asculte și partea cealaltă. (uitându-se la ceasornic.) Până să termine doamnele studiul de dimineață și doamna Fifina să binevoiască a-mi permite să-mi văz nevasta, mai am câteva minute. (strigând.) Ei! Garçon!

VICTOR (citind pe broșură, rezemat de dulap) „...Și-apoi o indiferență din ce în ce mai mare...”

PERUZEANU:Garçon !

VICTOR:Voila! voila.

PERUZEANU: Vin-aici.

VICTOR (coboară cu broșura deschisă urmărind citirea frazii) „...din ce în ce mai mare pentru tot ce ne-nconjoară...” (închide broșura ș-o vâră în buzunar.): Ce comandă domnul ?

PERUZEANU (observându-l): Îmi pare că te cunosc eu pe tine.

VICTOR: Și eu pare că te-aș cunoaște, domnule.

PERUZEANU: De unde ?

VICTOR: A! (zâmbind cu întristare.) Domnule, mie mi-a slăbit foarte mult memoria. (căutând în gând.) A! ba da! de la Cameră, domnule; eu am intrat la Cameră, după căderea conservatorilor, cu naționalii și liberalii...

PERUZEANU (devenind serios, aparte): Un adversar politic retras în viața privată... Să-i facem onorurile cuvenite. (tare și politicos.) Și... în ce localitate vă alesese națiunea ?

VICTOR (atins): Aș, domnule, nu! știi că o dată cu politica conservatorilor, a căzut și bufetul lor. Am venit noi, eu și răposatul Butoiu. Eu eram ober-țal la bufet.

PERUZEANU: A! bine zici, acu mi-aduc aminte... Mă iartă. (râzând.)

VICTOR: Nu face nimica, domnule.

PERUZEANU: Ascultă... să lăsăm politica. Știu tot despre amorul vostru.

VICTOR (tremurând): A! domnule, știi?

PERUZEANU: Ea mi-a spus.

VICTOR (îngrozit): Ea?

PERUZEANU: Mă interesez de soarta voastră, și pentru asta trebuie să-i fii recunoscător numai ei, (Victor ascultă uimit) fiindcă această bună dispoziție n-ai să pretinzi că mi-ai făcut-o tu, turnându-mi supa în pălărie, liberal-naționalule !

VICTOR: Merci, domnule.

PERUZEANU: Ea te iubește.

VICTOR (amețit de bucurie): Domnule !

PERUZEANU: Deși nu ți-o arată pe față până acuma. Așa sunt femeile, găgăuță; dar mi-a spus mie, acuma aici.

VICTOR: Do... domnule. (șovăie.) Nu glumi cu nenorocirea unui biet june !

PERUZEANU: Tu ești zăpăcit până în starea asta de idioție, pentru că o iubești, nu e așa?

VICTOR (cu transport): Mai mult decât Edgar pe Fridolina, domnule, zău!

PERUZEANU: Care Edgar?

VICTOR: Nu știi? N-ai citit? Dumneata pesemne nu citești „Romanțierul Ilustrat”; eu sunt abonat... Iacă. (scoate broșura.) „Edgar și Fridolina sau victimele Inimii...” Zău! domnule, mai mult decât Edgar pe Fridolina.

PERUZEANU (aparte râzând): A! e rău de tot adversarul meu politic. (tare.) În scurt, tinere Edgar...

VICTOR: Pe mine mă cheamă Victor, domnule...

PERUZEANU: Lasă-mă să isprăvesc... în scurt, tinere Edgar, Fridolina dumitale...

VICTOR (înțelegând figura retorică): A!

PERUZEANU (îngânându-l):A!... ai înțeles?

VICTOR:Da, domnule !

PERUZEANU: Ei bravo! ești băiat deștept!

VICTOR (modest): Da, domnule!

PERUZEANU (râzând): Fridolina d-tale arde de dorința cununiei.

VICTOR: Cununie ?

PERUZEANU: Puțin vă mai lipsește ca să fiți fericiți, în curând veți și fi.

VICTOR(pierdut de fericire): A! domnule, domnule! Mi-e frică să nu-mi pierz mintea de fericire.

PERUZEANU: Dragul meu, tu n-ai ce pierde. Caută un moment în care să fii singur cu dânsa, explică-te și hotărâți-vă la un fel, pentru că isprăvind serviciile de spart, o să fii nevoit să-ți spargi capul, idiotule. Haide, acuma, du-te.

VICTOR (transportat): Mă duc, domnule. (trece pe dinaintea ușii din stânga, oftează vesel.)

PERUZEANU (uitându-se la ceas): A! să aduci trei dejunuri, sus, astăzi nu ne coborâm în birt.

VICTOR: Știu, domnule.

PERUZEANU: De unde știi fără să-ți fi spus?

VICTOR (vesel): Mi-a spus, domnule; ea mi-a spus. (sonerie în fund.) Voila, voilă, on y vole (iese) on y vole... în fund.

SCENA VIII

PERUZEANU, IULIA, FIFINA

PERUZEANU (dă din umeri privind pe Victor cum iese și se întoarce spre ușa din stânga, pe unde intră Iulia. Unul se repede la celălalt): Iulio!

IULIA (același joc): Alexandre !

FIFINA (care a intrat numaidecât după Iulia, trece degrabă între ei la mijloc, înainte de a ajunge unul la altul; cătră Peruzeanu, făcându-i o reverență gingașe): Bună dimineața, domnule.

PERUZEANU (contrariat, aparte): Fifina! Nu mă-ndoiam! (stăpânindu-se, tare.) Bună dimineața, doamnă. (Iulia contrariată, trece la stânga în fund, ia gazeta și se așază s-o citească, aruncând din când în când câte o privire cătră Alexandru.)

FIFINA: Ești tot supărat pe mine?

PERUZEANU: Eu? Nu.

FIFINA: Nu te mai revolți, prin urmare, în contra autorității mele până la expirarea termenului convenit ?

PERUZEANU: Din contra, doamnă, aș dori, te-aș ruga să fii bună a-mi acorda o prelungire de termen.

FIFINA:Daca e sincer aceea ce-mi spui îți datorez o explicație.

PERUZEANU: Doamnă, despre sinceritate vă asigur; de explicație nu-i nevoie.

FIFINA: Ba da, daca nu pentru d-ta, pentru mine. Vino de șezi lângă mine. (ia un scaun și-l trage mai în față la stânga. Peruzeanu ia alt scaun și se așează lângă dânsa.) Teoriile mele...

PERUZEANU (aparte): Iar teoriile. (tare.) Mă iartă, doamnă; peste câteva minute o să dejunăm; îmi dai voie să te servesc cu o doză de chinină. (scoate prafurile.)

FIFINA: A! n-ai uitat; îți mulțumesc: dă-mi.

PERUZEANU (emoționat, merge la dulap, ia un pahar cu apă, face pilula cu hârtie de țigară aparte): Omul acela mi-a zis: Ia seama! (Fifina în timpul acesta ia o gazetă și ea) numai unul adoarme peste un ceas și se deșteaptă singură... Tocmai ce-mi trebuie. (prezintă pilula și paharul de apă Fifinii. Ea ia pilula și paharul. El se uită la ceas și la Fifina care înghite pilula și are un fior.) Și acuma (emoționat) ascult explicația, doamnă... Ziceai că...

FIFINA:Că teoriile mele îți par bizare și purtarea mea stranie.

PERUZEANU: Nu tocmai, de când am început să le înțeleg...

FIFINA: Nu le-ai înțeles și nu le poți înțelege pentru că ești bărbat... Iulia!

IULIA: Auz, mamă.

FIFINA: Du-te în odaia ta, copila mea. Am să spun ceva bărbatului tău și tu nu trebuie să auzi.

IULIA (se scoală în silă, plictisită, și pleacă spre stânga): Mă duc, mamă.

FIFINA (cătră Peruzeanu): Un înger, nu-i așa?

PERUZEANU (aparte): Ce folos!

FIFINA: Zic că nu-nțelegi teoriile mele pentru că ești bărbat; fondul sufletesc al bărbaților, fie cât de aleși, este, permite-mi cuvântul pentru că facem teorie - este brutalitatea; la femei, fondul acesta este sensibilitatea. Tendența suflării unui bărbat pornește de sus în jos și nu-și completeaza evoluția decât atingând un obiect real; din contra, sufletul femeii (Peruzeanu impacientat își mângâie buzunarul jilelcii) din orice împrejurare a vieții reale s-avântă în sus, tot în sus, până ajunge la acea treaptă de subtilizare a gândului și a simțirii dincolo de care este non-existența... Nu-i așa?

PERUZEANU: Ba așa. Teoriile acestea pe cari le-am citit și în ultimul roman publicat de d-ta în „Cimpoiul” sunt așa de clare, dar așa de clare...

FIFINA: De aceea nimic nu e mai îngrozitor pentru o femeie decât brutalitatea bărbatului.

PERUZEANU: Așa e...

FIFINA: Când din regiunile ideale în care se ridică sufletul femeii, îl siliți să se coboare degrabă, îl smuciți și-l izbiți de jos... atunci acel suflet de femeie îl rupeți, îl nimiciți, îl pierdeți pentru totdeauna. Trebuie, prin urmare, spre a fi fericirea posibilă pentru amândouă părțile, trebuie ca bărbatul să se suie până la sufletul femeii, să-l îmbrățișeze binișor și să-l atragă în jos cu precauție prin mijlocul stărilor de tranziție. Pentru aceasta însă s-ar cere o știință pe care nici d-ta nici Iulia n-o puteți încă avea, un fel de, dacă pot întrebuința acest cuvânt trivial, un fel de economie a sensibilității. De aceea, eu, care cunosc știința aceasta și care țin a vă face fericiți, mă pun la mijloc pentru a te ajuta pe d-ta să o duci fără pripă și fără șovăire prin stările de tranziție de care am vorbit și a o cruța astfel pe dânsa de trista experiență ce eu am făcut.

PERUZEANU: Mulțumesc prea mult.

FIFINA:Eu am fost o femeie...

PERUZEANU: Mă iartă, doamnă, îmi pare că la vîrsta de 27 ani, o femeie n-are încă dreptul să zică am fost.

FIFINA: Am fost o femeie care a avut nenorocirea să facă această experiență. Rămasă de copilă fără mumă, crescută fără nici o afecție, m-am înamorat la vîrsta de 18 ani de un tânăr pe care-l întâlnisem în societate. Ne-am iubit fără să ne-o spunem doi ani... când colonelul mă ceru de soție. Tată-meu îmi dete un termen ca să răspunz, lăsându-mi toată libertatea hotărârii. Eram hotărâtă firește să refuz, pentru că iubeam pe... trec sub tăcere numele proprii. A doua zi mă aflam cu acela pe care-l iubeam la un bal. Toată seara am fost împreună: m-a rugat să nu danțez, m-am supus; am stat de vorbă într-un salon mic, la o parte de mulțime. După miezul nopții lumea strecurându-se încetul și tatăl meu fiind la cărți, mă pomenii rămasă singură cu tânărul meu. Mă cuprinse deodată frica. El, ca și cum ar fi pândit de mult momentul, se apropie repede de mine și cu lacrimile-n ochi, cu ochii rătăciți, cu obrajii îngălbeniți, mă apucă tremurând în brațe, strigă înecat: Te iubesc. Voii să mă smucesc din brațele lui; el mă strânse mai tare; voii să țip, însă el îmi înecă glasul strângându-mă în brațe și sărutându-mă cu d-a sila. Atacul unei fiare mi-ar fi făcut mai puțină groază. Am leșinat.

PERUZEANU: Și apoi ?

FIFINA: Apoi? Nu am mai avut un moment de pierdut. În seara aceea chiar, am rugat pe tatăl meu să comunice colonelului că consimț. Colonelul a doua zi ne-a făcut vizita formală și, peste zece zile, am făcut cununia.

PERUZEANU: Cu colonelul ?

FIFINA: Da, cu colonelul. L-ai cunoscut; era puțin mai bătrân decât tată-meu, era un om mărginit și bolnăvicios... Cum am trăit de atunci o jumătate de an până la moartea colonelului și încă cinci ani după aceea, să nu mă întrebi...

PERUZEANU: Dar el... el ce s-a făcut?

FIFINA: Din noaptea aceea grozavă nu l-am mai văzut. Am auzit în treacăt că făcând o călătorie în jurul lumii s-ar fi însurat în America sau în Africa, nu știu bine.

PERUZEANU: Și n-ai dori să-l mai vezi... cu toată brutalitatea lui vinovată?

FIFINA (mișcată): Să-l văz ? Pentru ce să doresc ?

PERUZEANU: Daca tot te-ar iubi ? căci te-a iubit, ai spus că te-a iubit.

FIFINA: Dacă eu nu l-aș mai putea iubi, ce folos! (se ridică de pe scaun mișcată.)

VICTOR (intră prin fund, purtând o tavă cu tacâmurile pentru dejun): Voila ! Voila ! on y vole ! (trece cu tava, privind lung și triumfător pe Fifina, și iese în stânga.)

PERUZEANU (care s-a ridicat și el): Doamnă... (oferă Fifinii brațul. Victor intră din stânga; a lăsat tava. Fifina ia brațul lui Peruzeanu și ies în stânga.)

SCENA IX

VICTOR (privind gingaș pe Fifina care iese la brațul lui Peruzeanu)

Ce mi-a zis pasajerul ?... „Caută un moment în care să fii singur cu dânsa, explică-te și hotărâți-vă la un fel, pentru că isprăvind serviciile de spart, o să fii nevoit să-ți spargi capul!...” Nu! (hotărât.) Nu! nu voi să-mi sparg capul (își drege colții de pe frunte) dacă și ea mă iubește... Voi mai bine să mă explic... Dar cum să-ncep ? Ce să-i zic?... (aducându-și aminte și lovindu-se pe frunte.) A! (caută în buzunar și scoate broșura. După ce a găsit anume o pagină, citește atent.) „După câteva momente de tăcere, urmară câteva cuvinte simple, apoi Edgar, aruncându-se la genunchii nobilei sale amante, zise cu glasul tremurător: O ! Fridolino! te iubesc, te ador, te idolatrez, sunt nebun! Tu mă iubești; ești, trebuie să fii a mea, te voi disputa cerului și infernului.” (sonerie mereu.) Voila! Voila! on y vole! (mergând spre ușa din dreapta)... te voi disputa cerului și infernului!... (iese în dreapta.)

SCENA X

PERUZEANU (intră din stânga, e cam amețit și ține în mână ceasornicul deschis)

Încă cinci minute, Iulio! (cu chef amestecat cu gravitate.) Da! când fatalitatea ne împinge, trebuie să ne supunem!... Încă cinci minute și filtrul își va avea efectul... Am observat bine simptomele: Fifina era dusă pe gânduri, ochii-i erau obosiți, tâmplele i se băteau... (schimbând tonul.) Biata Fifina! cu temperamentul ei delicat, cu idealismul ei bolnăvicios și cu aventura ei nenorocită, merită compătimire; dar asta e un cuvânt ca să mă împiedece pe mine?... Când îmi făcea mai adineaori confidența ei, mărturisesc că eram mișcat... A! dar asta nu m-a făcut să-i admit mofturile ei idealiste și mai cu seamă întrucât ne privesc pe mine și pe Iulia. Auzi d-ta! economia sensibilității... idealizare, subtilizare, non-existență... Auzi fleacuri... (hotărât.) Nu! nu-mi pare rău de loc de ce-am făcut! (privind la ceas.) Încă trei minute și... Cine vine ?

SCENA XI

PERUZEANU, FURTUNESCU, în haine negre și ras, intră din dreapta,VICTOR după dânsul îl periază

FURTUNESCU: Șterge bine, gogomane! (merge să se uite-n oglindă fără să observe pe Peruzeanu.)

VICTOR (strâmbându-i-se pe la spate): Bine, domnule.

FURTUNESCU (fără să se întoarcă): Dacă vine cineva să întrebe de d. Ulise Furtunescu, spune că mă găsește acasă în toate diminețele până la amiaz.

VICTOR: Bine, domnule.

PERUZEANU (izbit de glasul și apoi de numele Furtunescu): Furtunescu? Ulise Furtunescu? (Furtunescu vrea, să iasă.) Mă iartă, domnule, vă numiți Ulise Furtunescu? (amândoi se găsesc față în față când Furtunescu se întoarce. Amândoi se fixează un moment reciproc.)

FURTUNESCU — PERUZEANU (deodată): Peruzene ! Furtunescule ! (se iau în brațe; joc de scenă.)

PERUZEANU: Ești stafie, vedenie, sau ești în adevăr Ulise Furtunescu? De câți ani trăiești sub pământ?

FURTUNESCU: Cam de mult.

PERUZEANU: Când ai sosit?

FURTUNESCU: Azi-dimineață.

PERUZEANU: De unde ?

FURTUNESCU: De-a dreptul de la Ismail.

PERUZEANU: Cum ? de unde ? mai zi o dată.

FURTUNESCU: Lasă-mă să răsuflu și-ți povestesc în câteva vorbe nenorocita mea Odisee.

PERUZEANU: Ascult. (șade pe scaun. Furtunescu asemenea.)

FURTUNESCU: Lipsesc de șase ani din țară. În acest timp am fost voluntar în armata Marei Britanii, în Afganistan, în Zululand, în Transvaal și în Egipt.

PERUZEANU: Și acuma?

FURTUNESCU: Acuma sunt în retragere, și mă întorc în țară după 6 ani de exiliu.

PERUZEANU: Cum de exiliu?

FURTUNESCU: Și mă întorc mai nefericit ca la plecare...

PERUZEANU: Și cauza exiliului ? vreo cestiune de onoare ?

FURTUNESCU: Nu! O nenorocire de amor.

PERUZEANU: Cum ?

FURTUNESCU: Lasă-mă, nu-mi mai aduce aminte.

PERUZEANU: Te rog, Furtunescule...

FURTUNESCU: Iubeam o fată, care mă iubea și ea, dar care s-a măritat de bunăvoie cu altul... cu un om mai bătrân ca tatăl ei, numai ca să-mi zdrobească mie inima. (montându-se.) În momentul când s-a măritat trebuia s-o ucid sau să mă sinucid, dar ori că n-am avut destul curaj, ori că am avut prea multă mândrie, n-am făcut nici una, nici alta.

PERUZEANU: Nu înțeleg...

FURTUNESCU: Toate împrejurările: sălbaticii, fiarele, șerpii, crocodilii, insectele Asiei și Africii nu m-au putut răpune și iată-mă înapoi cu un singur gând, cu un singur dor: s-o mai văz o dată...

PERUZEANU: Nu știu, îmi spui tu prea pe scurt ori nu pricep eu bine, dar îți mărturisesc că nu înțeleg nimic. Zici că te iubea și apoi zici că în necazul tău s-a măritat cu un bătrân care-i putea fi tată și pe care nu-l iubea de vreme ce te iubea pe tine...

FURTUNESCU: Da.

PERUZEANU: Pentru ce?

FURTUNESCU: Pentru o nebunie femeiască, copilărească, din exces de idealism; pentru că după doi ani de amor, adânc și tăcut, într-o seară, rămânând singur cu ea, — eram și cam amețit de șampanie... poate cam... prea, — nu m-am mai putut stăpâni, i-am spus că o iubesc și am îndrăznit s-o sărut...

PERUZEANU (care a sorbit uimit fiecare vorbă): Furtunescule, cine este femeia aceea?

FURTUNESCU: Nu pot spune... E astăzi măritată...

PERUZEANU: Daca nu mi-o spui tu, atunci să ți-o spun eu... 0 cheamă...

FURTUNESCU: O cheamă…

PERUZEANU: Fifina...

FURTUNESCU (repede, întrerupându-l): De unde știi?

PERUZEANU: De unde știu? Furtunescule! Fericite Furtunescule!

FURTUNESCU: Fericit, eu ?

PERUZEANU: Da! pentru că colonelul Sințescu a murit acum 5 ani, o jumătate de an după plecarea ta, (mișcarea lui Furtunescu) pentru că văduva lui, care trăiește sănătoasă și frumoasă și tot idealistă, excentrică, este soacra mea (același joc necontenit crescendo) căci eu am luat de nevastă pe Iulia, fata colonelului... pentru că adineaori chiar am vorbit cu Fifina despre tine... pentru că n-ai nevoie să-i mai cauți urma departe, de vreme ce i-ai și găsit-o: Fifina ta și nevasta mea se află aici la trei pași, în odaia de colo... ’Aide la ele. (Furtunescu amețit voiește să plece, dar se înmoaie de genunchi și își pierde cunoștința. În timpul acesta Victor intră prin fund cu un vraf de farfurii pe care le așează pe dulap.)

PERUZEANU (susținând pe Furtunescu): Aha! învingător al ilustrului Arabi-pașa. (lui Victor.) Pune mâna, găgăuță! (Peruzeanu și Victor conduc în dreapta pe Furtunescu.)

SCENA XII

FIFINA

(singură, intră din stânga, dusă pe gânduri)

Pentru ce m-a întrebat Alexandru: și n-ai dori să-l mai vezi? Și dacă el tot te-ar mai iubi? Întrebările lui îmi ard sufletul. (pauză.) S-ar putea să-l mai văz?... Mai trăiește?... Unde este?... Și m-ar mai putea el iubi după atâta vreme?... m-ar mai putea iubi după răul ce i-am făcut, după lovitura crudă - căci a fost crudă; prea crudă — pe care i-am dat-o?... A! nu... (pauză; e mișcată.) A! ce rău am făcut că am deșteptat în fundul inimii amintirile acestea cari trebuiau lăsate să doarmă pentru totdeauna... Ce rău am făcut că mi-am întors iar gândul cătră o fericire care este pierdută pentru totdeauna, pierdută fără nici o speranță de reîntoarcere... (pauză; este foarte mișcată; cade pe un scaun și își șterge repede ochii.) A! ce nenorocită sunt...

SCENA XIII

FIFINA, VICTOR

VICTOR (intră din dreapta și dă cu ochii de Fifina, care întoarsă cu spatele nu-l vede): Ea! (scoate degrab’ broșura, și citește la pagina însemnată.) „După câteva momente... tăcere... cuvinte simple apoi.” (merge la oglindă, în același timp își drege frizura, cravata și vesta, apoi, ca inspirat, apropiindu-se de dânsa și căutând a-și păstra deocamdată cumpătul.): Ce faci, Fridolino?

FIFINA (care a stat adâncită în gânduri, întorcând capul): Ce?

VICTOR (tot stăpânindu-se; joc de scenă de galanterie cu șervetul): Eu... sunt bine... merci! (Victor joc de scenă.)

FIFINA (neînțelegând): Ei, și? (aparte.) Ce are? a nebunit? (tare și ridicându-se.) Ai înnebunit ?

VICTOR (izbucnind): Da, am înnebunit! (aleargă să observe ușile, apoi vine să cadă în genunchi înaintea ei; cu putere.) Fridolino ! (Fifina se dă înapoi, jumătate speriată și jumătate supărată.) Fridolino! (cu emoție crescendo.) Fridolino! A... O... (scoate repede broșura și citește iute și accentuat.) Te iubesc, te ador, te idolatrez... sunt nebun! Tu mă iubești...

FIFINA: Ce?

VICTOR (lăsând cartea, dar ținând-o cu degetul la pagină): Ginerele tău mi-a spus-o, mi-a făgăduit să ne cunune.

FIFINA (indignată): Ce! o farsă?

VICTOR (redeschizând cartea și tot în genunchi, repede): Tu mă iubești, ești, trebuie să fii a mea, te voi disputa cerului și infernului...

FIFINA (severă și înaintând spre el amenințătoare): Nebunule, spune cine te-a îndemnat să faci asta?

VICTOR (dându-se înapoi în genunchi): Amorul, Fridolino!

SCENA XIV

FIFINA, VICTOR, LIZA, apoi FURTUNESCU, PERUZEANU și IULIA

LIZA (intră prin fund, vede pe Victor la genunchii Fifinii, dă un țipăt, se târăște d-abia până la un scaun și cade leșinată): Victor! A nebunit!

FURTUNESCU (intră urmat de Peruzeanu din dreapta, vede pe Fifina și se repede spre ea): Fifino ! (În calea lui întâlnind pe Victor, care s-a sculat din genunchi, îl îmbrâncește în fund; Victor îmbrâncit cade pe un scaun lângă Liza.)

FIFINA (vede pe Furtunescu, stă încremenită un moment, vrea să zică ceva și cade leșinată): El... e... (Furtunescu o prinde în brațe.)

PERUZEANU (care a intrat după Furtunescu): Efectul narcoticului combinat cu emoție. (triumfător.) Argus a adormit!... În sfîrșit. (se-ntoarce repede spre ușa din stânga, în care apare Iulia.)

IULIA (apărând în ușa din stânga): Ce este ?

PERUZEANU: Iulio!

IULIA: Alexandre! (Peruzeanu se repede la Iulia, o ia în brațe și iese cu dânsa în stânga.)

(Toată acțiunea și cuvintele din această scenă merg repede și aproape simultaneu.)

LIZA (deșteptându-se, cătră Victor): Ce-ai făcut, prăpăditule?

VICTOR (aiurit): Ce-am făcut ?

FIFINA (căreia Furtunescu i-a sărutat mereu mânile ca s-o deștepte, venindu-și în simțire): Iulio!

FURTUNESCU (dulce și încet): Nu-i aci, doamnă.

FIFINA (recunoaște pe Furtunescu, îl privește lung cu dragoste; amândoi d-odată se iau în brațe și încep să plângă. Joc de scenă. După o pauză, ea tresare ca aducându-și aminte de ceva și se ridică deodată): Unde-i Iulia?... Alexandru?

(Furtunescu arată cu degetul la stânga. Fifina se repede să iasă pe ușa din stânga, când apare pe pragul acesteia Peruzeanu. Fifina își pune mânile la ochi.)

SCENA XV

ACEIAȘI - PERUZEANU, apoi IULIA

PERUZEANU (cu chef): Ei! a trecut emoția?... Jos teoriile excentrice! doamnă... (cu intenție) Furtunescu.

FIFINA (după o pauză, cu chef și ciudă): Cu toate astea, ele rămân adevărate...

FURTUNESCU (sărutându-i mâna cu mustrare amoroasă): Dar nu mai puțin și primejdioase.

FIFINA (cu blândețe): Crez și eu... (privește înduioșată pe Furtunescu; joc de scenă.)

IULIA(care a intrat prin stânga veselă și a coborât lângă Peruzeanu): Alexandre, cine este domnul ? (arată pe Furtunescu.)

PERUZEANU: A! bine zici, tu nu-l cunoști. Draga mea, dă-mi voie să-ți recomand pe un bun prietin al meu din copilărie și în curând socrul meu (mișcare a Iuliei; Fifina și Furtunescu surâd aprobativ) d. Ulis Furtunescu, proprietar român și căpitan englez, alegător în colegiul 1 de Bacău și învingătorul lui Cetiwayo și al lui Arabi-pașa. (salutări; joc de scenă. Iulia trece lângă Fifina, și Furtunescu.)

IULIA:Domnule...

FURTUNESCU: Doamnă...

PERUZEANU: A! a propos... (cătră Fifina.) Te doare capul ? Ești așa... obosită ?

FIFINA (curioasă): Nu, dar pentru ce ?

PERUZEANU: Pentru... pentru nimic... voiam numai așa să știu.

FIFINA:Nu... (se-ntoarce la Furtunescu și la Iulia și urmează jocul de scenă.)

PERUZEANU (coboară în față, se caută în buzunarul jiletcii; scoate un praf, pune degetul și se strâmbă): A! mizerabil spițer... mi-a dat sulfat de chinină... în loc de narcotic. (revenind.) A! nu-i nimic... nici nu-mi mai trebuie. Socru-meu... Furtunescu să trăiască!...

LIZA (care a coborât sfioasă lângă Peruzeanu): Pe mine nu mă uiți, domnule... (Peruzeanu scoate portofoliul, și-i dă câteva hârtii Lizii.) Să trăiești, domnule! Să trăiască coconița Iulia și... (se oprește.)

PERUZEANU: Dă-i nainte...

LIZA: Și coconița Fifina. (se duce-n fund lângă Victor care stă abătut lângă dulap.)

PERUZEANU: Și mai ales socru-meu Furtunescu (aparte) care m-a scăpat de infamul de spițer. (tare.) Și acuma, doamnelor, repede pregătiți-vă: peste un ceas plecăm.

IULIA (veselă): La Paris...

FIFINA: În Italia...

PERUZEANU: Nu. La Furtunești, la socru-meu, în ținutul Vasluiului, (arată pe Furtunescu) care crez că este sătul de călătorie și expediții. Trebuie să petrecem ca toți oamenii cu minte luna noastră de miere în liniște. (Fifina îl mustră cu un zâmbet și clătinând din cap.)

FURTUNESCU: Se adoptă?

IULIA și FIFINA: Adoptat.

PERUZEANU (cătră Victor care stă aiurit în fund): Garçon, degrab’ socoteala noastră și a domnului. (Victor stă pe loc privind pe Peruzeanu.)

LIZA PERUZEANU

(deodată)

N-auzi! (îl înghioldește.) Garçon... n-auzi?

VICTOR (împins de Liza pleacă spre fund machinal): Voila, voila, on y vole! (Joc de scenă între Fifina cu Furtunescu, și Iulia cu Peruzeanu.)

(Perdeaua cade)