Sari la conținut

Ministerul Afacerilor Externe (Germania)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Ministerul Afacerilor Externe
Ministru actualQ564328 Modificați la Wikidata
Fondat Modificați la Wikidata
Prezență onlinesite web oficial
pagină Facebook
cont Twitter
cont Instagram
canal YouTube Modificați la Wikidata
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Auswärtiges Amt (Funcția Externă) este ministerul de externe al Republicii Federale Germania, organism responsabil pentru politica externă a Germaniei și relațiile sale cu Uniunea Europeană. Ministerul poartă această denumire din timpul Imperiului German de la 1871.

Istoric

[modificare | modificare sursă]

Înființat în 1870 sub formă de cabinet și condus de un secretar de stat pentru relațiile externe, Auswärtiges Amt era constituit dintr-un department politic și un departament pentru relații economice, juridice și consulare. După demiterea lui Otto von Bismarck în 1890 s-a înființat un al treilea departament, responsabil cu politica colonială a Imperiului German, care s-a separat în 1907 sub formă de oficiu colonial.

Sediul Cabinetului pentru Afaceri Externe din Wilhelmstraße, nr. 76, în anul 1880

După primul război mondial, în 1919, în urma proclamării Republicii de la Weimer, Auswärtiges Amt a fost reorganizat sub formă de minister, deși, din motive de tradiție, și-a păstrat denumirea, la conducerea sa fiind numit un ministru de externe. După o succesiune rapidă de miniștri (12 în total, cu o rată medie de doi miniștri pe an), Gustav Stresemann preia conducerea instituției (1923–1929), remarcându-se printr-o politică de reconciliere cu A Treia Republică Franceză, fapt pentru care i s-a decernat în 1926 Premiul Nobel pentru Pace.

Odată cu venirea la putere a lui Adolf Hitler în 1933, Republica de la Weimar a încetat practic să existe, iar Auswärtige Amt a încăput pe mâna naziștilor. Ministru de externe din 1932, Konstantin von Neurath a supraviețuit acestei schimbări de regim, reușind să-și păstreze mandatul până în 1938, când a fost înlocuit de Joachim von Ribbentrop. La rândul său, Ribbentrop a deținut portofoliul pentru relativ mulți ani, în ciuda faptului că a căzut treptat în dizgrația lui Hitler, iar după sinuciderea acestuia a fost înlocuit de Arthur Seyss-Inquart. Ministru într-un guvern de douzeci de zile, adică până la capitularea Germaniei, Seyss-Inquart și-a sfârșit cariera prin arestarea de către forțele aliate, fiind ulterior judecat și executat pentru crime de război.

După război și în urma divizării Germaniei, un nou minister de externe a luat ființă la Berlin (1949) în noua Republică Democrată Germană. Anul 1990, al desființării acestei instituții odată cu reunificarea Germaniei, a cunoscut trei miniștri a căror carieră politică a continuat în alte direcții în cadrul noii Germanii: Oskar Fischer, alături de forțele comuniste reformate, Marcus Meckel (teolog ca pregătire și fost dizident anticomunist), ca membru al Bundestagului și activist în organizații care investighează abuzurile fostei dictaturi comuniste, Lothar de Maizière ca ministru federal cu atribuțiuni speciale pentru un scurt timp, până în 1991, când a fost nevoit să demisioneze în urma acuzației de colaborare cu STASI.

În Germania de Vest activitatea diplomatică a fost dirijată de forțele aliate până în 1951, când s-a reînființat Biroul Afacerilor Externe, ulterior cu sediul la Bonn. Majoritatea conducătorilor acestui portofoliu a jucat un rol esențial în politica noii Europe și renașterea Germaniei, pregătind terenul pentru Uniunea Europeană și reunificarea Germaniei.

Primul dintre aceștia, poate și cel mai celebru, a fost Konrad Adenauer, care a cumulat funcțiile de ministru de externe cu cea de cancelar federal. În această dublă calitate, Adenauer a propulsat țara din punct de vedere economic și a întărit relațiile cu foștii inamici – Franța și Statele Unite ale Americii. Sub conducerea sa, Germania de Vest a devenit membră a NATO; datorită acestui fapt, cât și a promovării democrației și a aitudinii sale anticomuniste, a fost criticat de blocul comunist ca fiind un promotor al războiului rece.

Politica de întărire a relațiilor cu Statele Unite ale Americii și a rolului în NATO a fost continuată de Gerhard Schröder (1951-1966); conservator convins, care a reușit să obțină interzicerea Partidului Comunist German.

O altă figură marcantă a politicii externe duse de Germania de Vest între anii 1966 și 1969 a fost Willy Brandt. Datorită politicii sale de reconciliere cu Republica Democrată Germană și Uniunea Sovietică[1], continuată în perioada mandatului de cancelar federal, a fost al doilea ministru german care a primit Premiul Nobel pentru Pace. Acest succes a fost compromis de deconspirarea unuia dintre cei mai apropiați colaboratori ai săi și care a contribuit la politica de reconciliere ca fiind agent STASI, ceea ce l-a determinat pe Willy Brandt să demisioneze în 1971. Hans-Dietrich Genscher a cumulat cea mai lungă carieră de ministru de externe al Germaniei (17 mai 1974-17 septembrie 1982 și 1 octombrie 1982-17 mai 1992). Deși în 1972 a înregistrat ca ministru de interne un eșec în criza teroristă din timpul Jocurilor Olimpice de la München și în pofida sprijinului acordat lui Willy Brandt în politica de reconciliere cu blocul comunist, prin acțiunile sale ulterioare (eforturile de aplanare a războiului rece, întâlnirea cu Lech Wałęsa în Polonia în 1988, acordul realizat în 1989 cu autoritățile cehoslovace pentru a permite ca miile de est-germani refugiați în ambasada Germaniei să poată pleca spre Republica Federală Germană), Genscher a devenit unul dintre cei mai populari miniștri de externe. A rămas în funcție până în 1992.

Din 17 decembrie 2013 ministru federal de externe a fost Frank-Walter Steinmeier (SPD), membru în al treilea cabinet Angela Merkel (CDU). Steinmeier a mai deținut această funcție între 2005-2009, în primul cabinet Merkel.

Clădirea sediului principal al Ministerului Afacerilor Externe, la Berlin. Corpul din stânga datează din anii 1930, cel din dreapta fiind adăugat după 1990.

Reprezentarea diplomatică a Germaniei în străinătate[2]

[modificare | modificare sursă]

În 1874 Germania avea patru ambasade (Marea Britanie, Franța, Rusia și Austria); reprezentarea diplomatică avea să fie completată treptat cu 14 misiuni diplomatice, 7 consulate generale cu statut diplomatic (între care unul la București) și 37 consulate și vice-consulate în alte țări.

Cel de-al Treilea Reich a dus la o restructurare masivă a diplomației germane din străinătate: mulți diplomați ai regimului precedent au fost retrași, iar reprezentanți ai NSDAP și SS au fost numiți ca atașați ai misiunilor diplomatice. Până în 1943, în ciuda închiderii multor misiuni din cauza celui de-al Doilea Război Mondial, personalul celor rămase a crescut la mai mult decât dublu față de începutul războiului.

Prima misiune diplomatică a Germaniei după încheierea războiului a fost redeschisă la Paris, urmată de 8 consulate generale în principalele capitale ale Europei Occidentale. Deoarece forțele aliate dirijau politica Germaniei postbelice, până în 1851 aceste consulate au avut în principal atribuții comerciale.

În prezent, Germania joacă un rol important în diplomația mondială, sprijinind chiar reprezentarea diplomatică a altor state în conjuncturi politice deosebite; activitatea diplomatică este susținută astfel de 226 misiuni diplomatice și 354 consuli onorifici.

Lista miniștrilor de externe ai Germaniei

[modificare | modificare sursă]

Miniștrii secretari de stat pentru afaceri externe (1871-1919)

[modificare | modificare sursă]

Miniștrii afacerilor externe în perioada 1919-1945

[modificare | modificare sursă]

Miniștrii afacerilor externe ai Republicii Democrate Germane

[modificare | modificare sursă]

Miniștrii afacerilor externe ai Republicii Federale Germane (din 1951)

[modificare | modificare sursă]
Hans-Dietrich Genscher a fost ministru de externe timp de 18 ani.

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ Helga Haftendorn: Deutsche Außenpolitik zwischen Selbstbeschränkung und Selbstbehauptung 1945–2000. Deutsche Verlags-Anstalt: Stuttgart / München 2001.
  2. ^ Hanrieder, Wolfram F. Germany, America, Europe: Forty Years of German Foreign Policy (1989).

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]
  • Taylor, A. J. P. The Struggle for Mastery in Europe: 1848-1918 (1957)
  • Zeller, Joachim & von der Heyden, Ulrich. Kolonialmetropole Berlin - eine Spurensuche Colonial Metropolis Berlin - a Search for Traces. Berlin. 2002.
  • Bookbinder, Paul (1996). Weimar Germany: the Republic of the Reasonable. Manchester, UK: Manchester University Press. ISBN 0-7190-4286-0.
  • Schwarz, Hans-Peter. Konrad Adenauer: A German Politician and Statesman in a Period of War, Revolution and Reconstruction (2 vol 1995) excerpt and text search vol 2; also full text vol 1; and full text vol 2.

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Ministerul_Afacerilor_Externe_(Germania)&oldid=16315043