Sari la conținut

Cristobalit

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Cristale albe de Cristobalit în obsidian
Date generale
Formula chimicăSiO2
Clasa mineraluluiOxizi
Sistem de cristalizare(α-Cristobalit) tetragonal;
(β-Cristobalit) cubic
Clasa cristaluluitetragonal, trapezoidal
cubic-hexaizoectraedric
Culoareincolor, albă, sau gălbuie
Urmaalbă
Duritate6,5
Masa specifică2,33
Luciusticlos
Transparențătranslucid, opac
Spărturasidefie
Clivajlipsă
Habitusfrecvent agregate sferice format din cristale mici octaedrice
Suprafața cristalului{111}
Cristale gemenefrecvente, după regula Spinellului (111)
Punct de topire1713 °C
Propriețăți optice
Indice de refrațien = 1,485 - 1,487
BirefrigențăΔn = 0,003
Deviația opticănegativă (α-Cristobalit)
Unghiul de dispersiek. A.
Alte caracteristici
Reactivitatea chimicăinsolubil în apă și acizi; excepție acidul fluorhidric (HF) și bicarbonat de sodiu (Na2CO3)
Minerale asemănătoareCuarț, Tridymit, Coesit
Radioactivitatelipsă
Magnetismlipsă
Caracterstici deosebiten-are

Cristobalitul este un mineral de transformare a cuarțului la temperaturi ridicate.

Din punct de vedere chimic este o formă cristalină anhidră a acidului silicic (SiO2 · n H2O).

Cele două forme de cristalizare a mineralului sunt: forma tetragonală (α-Cristobalit) și cea cubică (β-Cristobalit) ambele forme fiind strâns înrudite. A doua formă (β-Cristobalitul) cristalizează după modelul de rețea cubic al diamantului fiind comparabil cu structura blendei (ZnS). Ambele structuri a mineralului (tetragonal și cubic) au în colțuri legate tetraedre de [SiO4] siliciul are un număr de valență 4, iar oxigenul 2.

Prima descriere a cristobalitului provine de la Rath în anul 1884. Numele este legat de localitatea San Cristóbal din sud-estul Mexicului (numit inițial „umplutura lui Kremer”).

Prima descriere a structurii mineralului (cu ajutorul röntgenului) a fost făcută în anul 1952.

Producere sintetică

[modificare | modificare sursă]

Mineralul este produs pe cale sintetică la temperaturi înalte din cuarț.

Cristobalitul este caracterizat prin calitatea culorii sale albe, datorită unei reflexii puternice a luminii, pigmentul său de culoare are un grad înalt de saturație. Nefiind de o culoare albă așa intensă ca și oxidul de titan, dar are o culoare mai luminoasă. De aceea pigmentul este folosit în industria alimentară ca și colorant, măcinat făină cu o granulație fină <<0,1 mm și foarte fină 8–12 µ. Făini cu o granulație mai mare este folosit ca și colorant în mortarul folosit în construții, deoarece din punct de vedere chimic este practic inert poate folosit la marcajele cu culoare în exterior, fiind și din punct de vedere mecanic stabil este apreciat de autoritățile de protecție a mediului înconjurător.

Cristobalitul se prezintă prin două forme de cristalizare, tetragonală (α-Cristobalit) și cea cubică (β-Cristobalit) datele cristalografice ale celor două variante fiind prezentate în tabel:

Mineralul ia naștere la temperaturi de peste 1470 °C și în condiții normale α-Cristobalitul este metastabil (mai puțin stabil, transformându-se la cca. 240 °-275 °C (depinde de gradul de puritate) se transformă în β-Cristobalit. Gradul de simetrie ridicat al β-Cristobalitului determină legătura (SO4) (tetraedrică) să sufere o rotație schimbându-se unghiul legăturii de la 147° la 180° schimbându-se astfel de la sistemul de simetrie tetraedric la cel cubic.

Datele cristalografice a Cristobalitului
Nume α-Cristobalit[1]
Cristobalit de temperatură scăzută
β-Cristobalit[2]
Cristobalit de temperatură rudicată
Sistem de cristalizare tetragonal cubic
Clasa cristalului
Grupa
Parametri de rețea
a = 497,8 pm
c = 694,8 pm
a = 716,6 pm
Unități elementare 4 8

Sistemele cristalografice a mineralului

[modificare | modificare sursă]

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ W. A. Dollase: Reinvestigation of the structure of low Cristobalite. In: Zeitschrift fuer Kristallographie, Kristallgeometrie, Kristallphysik, Kristallchemie. Nr. 121, 1965, S. 369-377
  2. ^ D. R. Peacor: High-temperature single-crystal study of the cristobalite inversion. In: Zeitschrift fuer Kristallographie, Kristallgeometrie, Kristallphysik, Kristallchemie. Nr. 138, 1973, S. 127-220