Lecţia 3 – Limbajul de descriere a datelor (LDD)

3.1 Introducere
Recapitulând noţiunile prezentate în capitolele anterioare şi raportându-ne concret la o bază de
date MySQL, avem următoarele corespondenţe:
- o entitate reprezintă o tabelă din baza de date;
- un atribut reprezintă un câmp sau o coloană din baza de date;
- un tuplu reprezintă o înregistrare din baza de date;
- UID reprezintă cheia primară a unei tabele.
Limbajul de Desciere a Datelor (LDD, în limba engleză Data Description Language,
prescurtat DDL) conţine comenzi pentru:
- crearea unei baze de date;
- ştergerea unei baze de date;
- crearea unei tabele;
- ştergerea unei tabele;
- modificarea structurii unei tabele.
În continuare vom prezenta elemente ce ţin de sintaxa limbajului MySQL. Sintaxa limbajului se
referă la un set de reguli ce trebuie respectate atunci când scriem o instrucţiune. Pentru instrucţiune vom
mai întâlni denumirile de comandă, respectiv, de frază SQL.
Aşadar, pe parcursul acestui curs vom întâlni în foarte multe rânduri termenii de instrucţiune
SQL, comandă SQL sau frază SQL. De asemenea, trebuie precizat că, spunem la modul generic
comandă SQL sau frază SQL sau instrucţiune SQL, deşi, în cazul nostru, este limpede că ne vom referi
la instrucţiuni/comenzi/fraze MySQL. După cum am precizat şi în lecţia precedentă, MySQL este un
Sistem de Gestiune al Bazelor de Date (SGBD) bazat pe standardul SQL (Structured Query Language).
Deşi prezintă particularităţi, ca de altfel orice SGBD, totuşi instrucţiunile MySQL sunt foarte
asemănătoare cu cele ale standardului SQL. Din acest motiv, în mod uzual, vorbim de instrucţiuni SQL.
Cu alte cuvinte, putem spune că SQL este un nucleu de la care s-au dezvoltat aceste aplicaţii complexe
utilizate pentru interacţiunea cu bazele de date, denumite SGBD-uri.
Aşa cum spuneam, în MySQL, ca de altfel în orice alt SGBD, pentru fiecare
instrucţiune/comandă avem o sintaxă, adică un set de reguli de scriere care trebuie respectat pentru a nu fi
generate erori la rularea instrucţiunilor.
Astfel, există un set de cuvinte rezervate ale limbajului care definesc anumite acţiuni şi care
trebuie specificate în cadrul unei instrucţiuni MySQL. Aceste cuvinte speciale (rezervate) se numesc
cuvinte cheie. Atunci când scriem o instrucţiune MySQL trebuie, aşadar, să folosim aceste cuvinte cheie,
plus alte cuvinte (nume de tabele, nume de câmpuri, valori, operatori, etc.) scrise într-o anumită ordine.
Important de reţinut este şi faptul că orice instrucţiune MySQL se încheie cu caracterul „;”.

1
 În general, clienţii MySQL, adică programele cu ajutorul cărora se realizează conectarea la o bază
de date MySQL şi se execută instrucţiuni MySQL, recunosc aceste cuvinte cheie şi le colorează diferit
de celelalte cuvinte comune (nerezervate) utilizate în cadrul instrucţiunilor.
Acest fapt uşurează în mare parte scrierea unei instrucţiuni. O altă menţiune importantă este aceea
că nu este indicat să denumim baze de date, tabele sau coloane (câmpuri) ale tabelelor cu nume care să
fie cuvinte din limbajul rezervat al MySQL. Dacă se întâmplă acest lucru există riscul să avem erori la
execuţia unor comenzi ce conţin aceste denumiri. Un câmp denumit astfel ar trebui prefixat de numele
tabelei în fiecare instrucţiune pentru a nu fi eroare, deci s-ar complica mult codul instrucţiunii scrise.
3.2 Crearea unei baze de date
Comanda care se foloseşte pentru crearea unei baze de date în MySQL este:
CREATE DATABASE nume_bd;
unde nume_bd reprzintă numele pe care vrem să îl aibă baza de date.
Denumirea bazei de date poate să conţină doar caractere alfanumerice şi semnul „_”.
3.3 Ştergerea unei baze de date
Comanda care se foloseşte pentru crearea unei baze de date în MySQL este:
DROP DATABASE nume_bd;
3.4 Utilizarea unei baze de date
Comanda:
USE nume_bd;
- specifică faptul că din momentul executării acestei instrucţiuni se foloseşte baza de date specificată (se
pot realiza operaţii pe această bază de date). Comanda este utilă atunci când avem mai multe baze de date.
Fiecare instrucţiune MySQL se încheie cu caracterul „;”.
3.5 Crearea unei tabele
Comanda care se foloseşte pentru crearea unei tabele într-o bază de date este următoarea:
CREATE TABLE nume_tabelă(
nume_atribut1 tip_dată(dimensiune) [modificatori],
nume_atribut2 tip_dată(dimensiune) [modificatori],
...
nume_atributn tip_dată(dimensiune) [modificatori],
[restricţii]
);
- nume_atribut reprezintă numele coloanelor (câmpurilor) tabelei, tip_dată reprezintă tipul de dată al
câmpului respectiv, modificatori este opţional la fel ca şi restricţiile ce se pot aplica pe anumite câmpuri.
3.6 Ştergerea unei tabele
Comanda care se foloseşte pentru a şterge o tabelă dintr-o bază de date este următoarea:
DROP TABLE nume_tabelă;

2
3.7 Modificarea unei tabele
Comanda care se foloseşte pentru modificarea numelui unei tabele dintr-o bază de date este următoarea:
ALTER TABLE nume_tabelă
RENAME TO nume_nou_tabelă;
sau
RENAME TABLE nume_tabelă TO nume_nou_tabelă;
3.8 Modificarea structurii unei tabele
Comenzile folosite pentru modificarea structurii unei tabele sunt următoarele:
- pentru modificarea definiţiei unui câmp:
ALTER TABLE nume_tabelă CHANGE nume_câmp nume_câmp definiţie_câmp;
- pentru adăugarea unui câmp într-o tabelă
ALTER TABLE nume_tabelă ADD nume_câmp definiţie_câmp;
- pentru ştergerea unui câmp dintr-o tabelă
ALTER TABLE nume_tabelă DROP nume_câmp;
3.9 Tipuri de date
În MySQL întâlnim următoarele tipuri de date:
- numerice
- şiruri de caractere
- binare
- date calendaristice
- text
Tipurile de date numerice sunt următoarele:
- pentru numere întregi:
• TINYINT – poate lua valori de la -128 până la 127 sau de la 0 la 255 unsigned
• SMALLINT – valori în intervalul -32 768 până la 32 767 sau de la 0 la 65 535
unsigned
• MEDIUMINT – de la -8 388 608 până la 8 388 607 sau de la 0 la 16 777 215
unsigned
• INT – de la -2 147 483 648 până la 2 147 483 647 sau de la 0 la 4 294 967 295
unsigned
• BIGINT – de la -9 223 372 036 854 775 808 până la 9 223 372 036 854 775 807 sau
de la 0 la 18 446 744 073 709 551 615 unsigned
Cel mai folosit tip de date numeric întreg este INT, sau dacă avem valori numerice mici într-un
câmp putem folosi SMALLINT sau TINYINT care ocupă spaţiu mai puţin pe disc.
Fiecărui tip de dată i se specifică şi lungimea, de exemplu dacă avem valori de la 1 la 100 într-un câmp
putem aloca ca tip de dată INT(3), adică numere întregi cu lungimea maximă 3.
3
 - pentru numere cu zecimală:
• FLOAT – folosit pentru numere mici cu virgulă;
• DOUBLE – folosit pentru numere mari cu virgulă;
• DECIMAL – permite alocarea unui număr fix de zecimale.
De exemplu, un câmp ce conţine preţul unui produs poate fi definit de tip DOUBLE(5,2).
În paranteză este trecut numărul total de cifre al preţului (5) respectiv numărul obligatoriu de zecimale
care va fi afişat (2). Prin urmare, datele introduse în câmpul preş definit de tipul DOUBLE(5,2) poate lua
valori cuprinse în intervalul închis [-999.99,999.99]. Delimitatorul pentru un număr cu zecimale
recunoscut de MySQL este „.”.
Tipurile de date folosite pentru şiruri de caractere sunt următoarele:
• CHAR – lungime fixă de la 0 la 255 de caractere
• VARCHAR – lungime variabilă de la 0 până la 65 535 de caractere. La versiunile mai
vechi de 5.0.3 ale MySQL lungimea era variabilă de la 0 la 255 de caractere.
În practică, tipul VARCHAR este cel mai folosit pentru definirea câmpurilor de tip şir de
caractere sau string. Într-o tabelă cu informaţii despre angajaţii unei companii, de exemplu, numele
angajaţilor poate fi ţinut într-un câmp nume de tip VARCHAR(70), între paranteze fiind trecută
dimensiunea maximă pe care o poate avea valoarea introdusă în acest câmp.
Aşadar, câmpul nume poate avea maxim 70 de caractere ceea ce considerăm a fi suficient pentru a
nu avea probleme de trunchiere a vreunui nume.
Putem defini, de asemenea, şi un câmp prenume de tip VARCHAR, de dimensiune 100 de
caractere, adică VARCHAR(100).
Tipurile de date CHAR şi VARCHAR acceptă şi definirea unei valori implicite (default) pe care
o va avea acel câmp în cazul în care nu se introduce nici o valoare în el.
Principala diferenţă între aceste două tipuri este că şirul dintr-un tip CHAR va fi stocat
întotdeauna ca un şir cu lungimea maximă a coloanei, folosind spaţii pentru completare, dacă şirul
introdus este mai mic decât lungimea coloanei.
Tipurile de date folosite pentru stocare text sunt următoarele:
• TINYTEXT – un şir cu lungime maximă de 255 de caractere;
• TEXT – un şir cu o lungime amximă de 65 535 de caractere;
• MEDIUMTEXT – un şir cu o lungime maximă de 16 777 215 de caractere;
• LONGTEXT – un şir cu o lungime maximă de 4 294 967 295 de caractere.
Pentru câmpuri în care este necesară stocarea unui text de mari dimensiuni, în general, se foloseşte
tipul TEXT. Unui câmp de tip text nu i se poate specifica lungimea.
De exemplu, într-o tabelă a unei baze de date în care sunt stocate articole, câmpul ce conţine
conţinutul (corpul) articolului poate fi de tip TEXT.

4
 Spre deosebire de VARCHAR, tipul de date TEXT nu permite definirea unei valori implicite
(default) pentru acel câmp.
La ultimele versiuni de MySQL, a fost mărită dimensiunea maximă a tipului de date VARCHAR,
astfel încât poate fi folosit acesta şi pentru câmpurile cu texte lungi.
Tipurile de date binare întâlnite în cadrul MySQL sunt următoarele:
• TINYBLOB – stochează până la 255 bytes;
• BLOB (Binary Large Object) – stochează până la 64 KB;
• MEDIUMBLOB – stochează până la 16 MB;
• LONGBLOB – stochează până la 4 GB.
Aceste tipuri de date sunt folosite pentru stocarea obiectelor binare de mari dimensiuni cum ar fi
imaginile. Valorile din câmpurile de tip BLOB sunt tratate ca şiruri binare.
Ele nu au un set de caractere iar sortarea şi compararea lor se bazează pe valorile numerice ale
octeţilor din valoarea câmpului respectiv definit cu acest tip.
Tipurile de date folosite pentru stocarea datelor calendaristice sunt următoarele:
• DATE – stochează o dată calendaristică în formatul an-lună-zi;
• TIME – stochează ora în formatul oră-minut-secunda;
• DATETIME – stochează data şi ora în formatul an-lună-zi ora-minut-secundă;
• TIMESTAMP – este util la înregistrarea unor operaţii precum inserare sau actualizare
pentru că reţine implicit data efectuării ultimei operaţii.
Singurul format în care MySQL păstrează şi afişează datele calendaristice este formatul an-lună-
zi (AAAA-LL-ZZ), sau, mai cunoscut acest format după denumirea în limba engleză year-month-day, sau
prescurtarea YYYY-MM-DD.
Intervalul în care poate lua valori o dată calendaristică este foarte mare, de la '1000-01-01' pînă
la '9999-12-31'. Dacă avem într-o tabelă a unei baze de date stocată data naşterii unei persoane care
presupunem că este 20 martie 1981. Informația cu privire la data nașterii va fi stocată în baza de date în
următorul format '1981-03-20'.
Formatul în care se salvează un câmp de tip TIME, câmp care păstrează ora în baza de date, este
oră-minut-secundă (HH-MM-SS), format mult mai cunoscut după denumirea în limba engleză hour-
minute-second sau după prescurtarea HH-MM-SS.
Formatul în care se salvează un câmp de tip DATETIME care stochează atât data cât şi ora este
year-month-day hour-minute-second (AAAA-LL-ZZ HH-MM-SS sau YYYY-MM-DD HH-MM-SS).
Domeniul de valori este între '1970-01-01 00:00:00' până în ‘2037-01-01 00:00:00’. Formatul în
care păstrează valorile pentru TIMESTAMP este YYYYMMDDHHMMSS.
În cazul în care o dată calendaristică nu este introdusă în formatul corect sunt convertite la
valoarea zero, adică '0000-00-00' dacă este cu câmp de tip DATE sau, dacă este şi ora, de exemplu, tipul
de date DATETIME, '0000-00-00 00-00-00'.
5
3.10 Modificatori
Modificatorii sunt constrângeri ce pot fi definite pentru câmpurile tabelelor stocate în baza de
date. Modificatorii se definesc prin utilizarea unor cuvinte cheie şi a unei sintaxe specifice. Modificatorii
ce pot fi întâlniţi în definiţiile de descriere ale unui câmp sunt:
- NOT NULL – modificator sau constrângere care stabileşte pentru câmpul la care este definit
să nu permită valoarea NULL;
- DEFAULT – permite stabilirea unei valori implicite pentru acel câmp care are setat acest
modifcator;
- AUTO_INCREMENT – constrângere care este stabilită pentru un câmp care este cheie
primară, în general un id care este incrementat automat la fiecare inserare de înregistrări în
tabelă;
- PRIMARY KEY – constrângere care defineşte acel câmp ca fiind cheie primară a unei tabele;
- FOREIGN KEY – constrângere care defineşte o cheie externă pentru o tabelă;
- UNIQUE – constrângere de unicitate care impune valori unice pentru cîmpurile care au definit
acest modificator;
- INDEX – constrângere care aplică un index pe un câmp al unei tabele.
În continuare prezentăm câteva exemple de folosire a instrucţiunilor prezentate în cadrul
limbajului de descriere a datelor (LDD). Aceste instrucţiuni se referă doar la structura unei baze de date
cu tabelele aferente şi nu au legătură cu valorile din baza de date (cu datele propriu zise).
Considerăm crearea unei aplicaţii care gestionează cărţile aflate într-o bibliotecă. Primul pas
pentru realizarea acestei aplicaţii ar fi crearea bazei de date, bază de date care va primi numele biblioteca.
Deci instrucţiunea de creare este următoarea:
CREATE DATABASE bibilioteca;
Prezentăm în continuare comanda de creare a unei tabele, autori ce conţine informaţii despre
autorii cărţilor din această bibliotecă.
CREATE TABLE autori(
id_autor int(11) NOT NULL AUTO_INCREMENT PRIMARY KEY,
nume varchar(200)
);
Aşadar, avem o instrucţiune de creare a unei tabele din baza de date, este vorba de o tabelă simplă
cu doar 2 câmpuri ce conţine numele autorilor cărţilor. Primul câmp, id_autor, conţine valori care
identifică în mod unic o înregistrare, deci acest câmp este utilizat drept cheie primară a tabelei.
În descrierea definiţiei acestui câmp se aplică modificatorii pentru cheie primară, valori nenule şi
incrementare automată.
Al doilea câmp, nume, conţine un şir de caractere de lungime maximă 200 de caractere ce va stoca
numele şi prenumele fiecărui autor.

6
3.11 Chei externe
Instrucţiunea prin care se aplică restricţia de cheie externă este următoarea:
FOREIGN KEY (nume_câmp1) REFERENCES nume_tabelă(nume_câmp2)
FOREIGN KEY şi REFERENCES sunt cuvinte cheie în timp ce nume_câmp1 reprezintă câmpul din
tabelă care este cheie externă în tabelă, în timp nume_câmp2 reprezintă câmpul la care face referire, adică
cheia primară din tabela nume_tabelă.
3.12 Index
Introducem în continuare noţiunea de index. Indecşii sunt folosiţi pentru sortarea logică a datelor în
vederea îmbunătăţirii vitezei operaţiilor de căutare şi sortare.
Indecşii dintr-o bază de date funcţionează în maniera următoare: datele din cheile primare sunt
întotdeauna sortate; este o operaţie pe care programul SGBD o execută. Deci, regăsirea anumitor rânduri
în funcţie de cheia primară este întotdeauna o operaţie rapidă şi eficientă.
Un index se poate definii pe una sau mai multe coloane. Indecşii îmbunătăţesc performanţele
operaţiilor de regăsire dar le degradează pe acelea ale operaţiilor de inserare, modificare şi ştergere a
datelor. Când sunt executate aceste operaţii, programul SGBD trebuie să actualizeze indexul în mod
dinamic. Datele din index pot ocupa o cantitate mare de spaţiu de stocare.
Atunci când se defineşte un index se creează un fişier de index, iar în momentul în care este executată
o instrucţiune de interogare pe câmpul indexat, se face practic o căutare în fişierul de index, din acest
motiv avem o viteză foarte mare de execuţie.
3.13 Exemple
Următoarea comandă modifică numele tabelei autori în autori_noi:
ALTER TABLE autori RENAME TO autori_noi;
Aceeaşi comandă poate fi scrisă şi în felul următor:
RENAME TABLE autori TO autori_noi;
Comanda de mai jos modifică lungimea maximă a câmpului nume:
ALTER TABLE autori CHANGE nume nume VARCHAR(70);
Iată şi o comandă care adaugă un nou câmp în această tabelă, câmpul prenume:
ALTER TABLE autori ADD prenume VARCHAR(100);
De asemenea, prezentă şi instrucţiunea pentru ştergerea unui cîmp:
ALTER TABLE autori DROP prenume;
Prezentăm în continuare alte exemple de utilizare a instrucţiunilor din limbajul de desciere a datelor.
Astfel, vom realiza o instrucţiune de creare a unei baze de date, apoi vom crea 2 tabele în această bază de
date şi vom aplica diverse constrângeri.
Presupunem crearea unei baze de date în care se păstrează informaţii despre angajaţii şi
departamentele unei companii. Aşadar, vom avea o bază de date pe care o vom denumi companie şi în
această bază de date vom crea două tabele pentru evidenţa departamentelor, respectiv a angajaţilor.

7
Instrucţiunea pentru crearea bazei de date companie:
CREATE DATABASE companie;
Instrucţiunea pentru crearea tabelei departamente:
CREATE TABLE departamente(
id_departament int(4) NOT NULL AUTO_INCREMENT PRIMARY KEY,
denumire varchar(100),
manager varchar(100)
);
Instrucţiunea pentru crearea tabelei angajati:
CREATE TABLE angajati(
id_angajat int(6) NOT NULL AUTO_INCREMENT PRIMARY KEY,
nume varchar(100),
prenume varchar(100),
cnp varchar(13),
data_nasterii date,
data_angajarii date,
id_departament int(4),
FOREIGN KEY(id_departament) REFERENCES departamente(id_departament)
);
Observăm în definiţia de creare a tabelei angajati aplicarea unei constrângeri de tip FOREIGN
KEY pe câmpul id_departament cu referire la câmpul id_departament din tabela departamente, câmp
care este cheie primară în această tabelă.
Aşa cum am precizat anterior, o cheie externă poate fi definită în instrucţiunea de creare a unei
tabele, după ce au fost enumerate toate coloanele tabelei sau poate fi creată prin instrucţiuni de modificare
a structurii unei tabele din baza de date.
Pentru a prezenta şi cea de-a doua modalitate, mai întâi vom elimina (şterge) constrângerea de
cheie externă aplicată câmpului id_departament din tabela angajati.
Instrucţiunea pentru eliminarea unei constrângeri de tip FOREIGN KEY este următoarea:
ALTER TABLE angajati DROP FOREIGN KEY nume_cheie;
Fiecare FOREIGN KEY primeşte automat un nume dacă noi nu am asociat un nume în definirea
constrângerii. Pentru a defini un nume unei chei externe, în faţa instrucţiunii de creare şi referire trebuie
să mai avem cuvântul cheie CONSTRAINT urmat de numele dat cheii externe. De exemplu, în cazul
nostru, vom denumi cheia externă fk_deptAng.
Deci am fi avut următoarea instrucţiune:
CONSTRAINT fk_deptAng FOREIGN KEY(id_departament) REFERENCES
departamente(id_departament)

8
Aşadar, instrucţiunea de ştergere a cheii externe, în cazul nostru concret, va fi:
ALTER TABLE angajati DROP FOREIGN KEY fk_deptAng;
În continuare, vom crea din nou, constrângerea de tip FOREIGN KEY pentru tabela angajati:
ALTER TABLE angajati ADD CONSTRAINT fk_deptAng FOREIGN
KEY(id_departament) REFERENCES departamente(id_departament);
De asemenea, avem şi forma în care nu atribuim un nume constrângerii, iar, în acest caz, SGBD-ul va
atribui un nume automat pentru constrângere:
ALTER TABLE angajati ADD FOREIGN KEY(id_departament) REFERENCES
departamente(id_departament);
Important de precizat este faptul că, dacă tabela departamente nu ar fi fost creată înaintea tabelei angajati
ar fi aparut o problemă de integritate a datelor în momentul în care încercam să creăm o constrângere de
tip cheie externă care ar fi făcut referire la un câmp dintr-o tabelă care nu exista.
În continuare prezentăm alte câteva exemple de instrucţiuni de modificare a structurii unei tabele din baza
de date. De exemplu, eliminarea cheii primare din tabela departamente se face cu instrucţiunea:
ALTER TABLE departamente DROP PRIMARY KEY;
Adăugarea unei chei primare la o tabelă deja creată se poate face cu instrucţiunea:
ALTER TABLE departamente ADD PRIMARY KEY (id_departament);
Schimbarea dimensiunii unui câmp dintr-o tabelă se face cu instrucţiunea:
ALTER TABLE angajati CHANGE prenume prenume VARCHAR(150);
Ştergerea unui câmp dintr-o tabelă se poate face cu următoarea instrucţiune:
ALTER TABLE departamente DROP manager;
Adăugarea unui câmp într-o tabelă se poate face cu următoarea instrucţiune:
ALTER TABLE departamente ADD manager VARCHAR(150) NOT NULL;
De asemenea, observăm în instrucţiunea anterioară şi stabilirea unei constrângeri de tip NOT NULL
pentru câmpul adăugat în tabelă.
Redenumirea unui câmp dintr-o tabelă se face astfel:
ALTER TABLE angajati CHANGE data_angajarii data_ang DATE;
Adăugarea unei constrângeri pe un câmp deja existent se face cu instrucţiunea:
ALTER TABLE angajati CHANGE cnp cnp VARCHAR(13) NOT NULL;
Aşadar, în această lecţie, au fost prezentate instrucţiuni şi am trecut în revistă, comenzi din
limbajul de descriere a datelor (LDD). Aceste comenzi afectează structura bazei de date, în timp ce
limbajul de manipulare a datelor (LMD), de care ne vom ocupa în lecţia următoare, conţine instrucţiuni
care afectează înregistrările din tabelele unei baze de date.