ARGUMENT

Mi-am ales acesta temă „Pregatirea atacantului în jocul de fotbal „ deoarece fotbalul
ca disciplina sportivă se bucură de cea mai largă răspândire în majoritatea ţărilor din lume, a
parcurs de la apariţia lui şi până astăzi o lungă perioadă de dezvoltare şi progres.
Procesul dezvoltării fotbalului nu este un act unic, de moment. În evoluţia lui, el a
trecut prin diferite stadii de dezvoltare, în care nu s-au putut stabili faze de tranziţie. Ele apar
ca nişte salturi calitative determinate, în special, de cerinţele mereu crescânde cu privire la
practicarea unui joc din ce în ce mai organizat, mai raţional şi mai spectaculos. Toate acestea
au făcut ca, pe de o parte, apariţia noului să modifice tot ce era vechi şi perimat, iar pe de altă
parte, a dus la noi cuceriri în toată complexitatea problemelor pe care le îmbracă fotbalul.
În condiţiile evoluţiei jocului de fotbal modern spre angajamentul total, cu estomparea
specializărilor excesive pe posturi, cu folosirea unor procedee de mare fineţe şi subtilitate, cu
tactici tot mai flexibile şi capabile de adaptări, pregătirea timpurie se accentuează, luând
forme tot mai perfecţionate.
Se optează tot mai mult pentru soluţia selecţiei pe seama vârstei biologice şi a valorii
sportive, singurele ce pot accelera afirmarea elementelor dotate, talentate care au dobândit cu
uşurinţă cunoştinţele şi deprinderile specifice jocului de fotbal.
Reuşita dezideratului nu este posibilă fără angajarea unor antrenori cu dragoste de
copii, calmi, răbdători, inventivi, polisportivi, cu minime cunoştinţe teoretice din domeniile
psihologiei, sociologiei şi fiziologiei şi nu în ultimă instanţă cunoscători (măcar citit şi tradus)
ai uneia sau a două limbi străine (engleză, franceză, germană, spaniolă).
Metodele de antrenament din ce în ce mai perfecţionate, inovaţiile aduse de antrenori
şi jucători în tehnica şi tactică jocului, apariţia, modificarea şi completarea regulamentului de
joc, etc., toate au produs transformări în conţinutul jocului. Aceasta a făcut ca fotbalul
contemporan să aibă cu totul o altă înfăţişare decât fotbalul practicat cu multe decenii în urmă.
O atenţie deosebită se acordă pregătirii tactice colective care trebuie să contribuie la
disciplinarea jocului şi la valorificarea calităţilor individuale ale jucătorilor.
Realizarea integrală a concepţiei româneşti de competiţie este condiţionată de
folosirea modelelor de pregătire elaborate de către specialiştii catedrei de fotbal din cadrul

4
ANEFS. Astfel, au fost puse la dispoziţia antrenorilor modele somatice, motrice, tehnico-
tactice, de joc, în aşa fel încât existenţa unui model permite antrenorului în orice moment să
poată avea variante disponibile în legătură cu adoptarea unei decizii.
Lipsa unui model duce la o gândire fracţionată: de o parte antrenamentul şi de altă
parte competiţia. Elaborarea modelelor asigură optimizarea, obiectivizarea procesului de
antrenament, acesta realizându-se pe baza cunoaşterii tuturor operaţiilor implicate. Modelul
nu reprezintă o încorsetare, ci o precizare clară a obiectivelor urmărite, a soluţiilor propuse, a
tehnologiei de lucru şi a rezultatelor scontate. În acest mod antrenorul îşi poate raporta în
permanenţă activitatea pe care o desfăşoară în procesul de antrenament la anumiţi indici.
Acesta tema este structurata în trei capitole: în primul capitol am evidenţiat istoria
fotbalului, de la origini şi până în prezent. Am accentuat importanţa acestui joc în lumea toată.
Fotbalul este unul dintre cele mai populare jocuri de echipă.
Capitolul II am accentuat pozitionarea atacantului în tacticile de joc, importanţa sa în
jocul de fotbal.
Cel de-al trei-lea capitol reprezinăt aptitudinile motrice ale atacantului, viteza î n jocul
de fotbal. Aici am descris antrenamentele pe care le fac jucatorii de fotbal.
Lucrarea am încheiat-o cu scurte concluzii despre atacant şi rolul sau în jocul de
fotbal.

5
 CAPITOLUL I
FOTBALUL – ENCICLOPEDIA LIBERĂ

Fotbalul este un sport de echipă ce se dispută între două echipe alcătuite din 11 jucători
fiecare. Se joacă cu mingea pe un teren dreptunghiular, acoperit cu iarbă, cu câte o poartă la
fiecare capăt. Scopul jocului este de a înscrie goluri introducând mingea în poarta
adversarului. În afara portarului, ceilalţi jucători nu se pot folosi de mâini pentru a manevra
mingea. Câştigătorul meciului este echipa care a înscris mai multe goluri la încheierea
partidei. De multe ori este cunoscut şi sub numele de soccer, întrucât cuvântul fotbal se referă
şi la alte sporturi asemănătoare (fotbal american, fotbal australian)
Originile fotbalului se află undeva în urmă cu peste 2000 de ani. În 2004, forul ce
guvernează acest sport la nivel mondial FIFA (Fédération Internaţionale de Football
Association) a recunoscut China ca fiind locul de naştere al fotbalului. În jurul anului 200
î.e.n. chinezii jucau un sport asemănător numit cuju. Regulile au evoluat cu timpul, astfel
ajungându-se la sportul practicat astăzi.
În primăvara anului 2001, FIFA informa că peste 240 de milioane de oameni joacă
regulat fotbal, în peste 200 de ţări de pe întreg globul. Regulile sale simple şi echipamentul
redus şi ieftin, necesar practicării fotbalului au contribuit, fără îndoială, la creşterea
popularităţii sale. În multe zone ale lumii, fotbalul naşte pasiuni enorme şi joacă un rol foarte
important în viaţa fanilor, a comunităţilor locale şi chiar a naţiunilor; este deseori numit cel
mai popular sport din lume. Este recunoscut în multe ţări drept: sportul rege.
Fotbalul se joacă după un set de reguli, cunoscute sub numele de Legile Jocului.
Acestea sunt dezvoltate în continuare:
Două echipe de câte 11 jucători fiecare încearcă să lovească o minge rotundă (mingea
de fotbal), cu scopul de a o introduce în poarta adversă. Echipa care înscrie mai multe goluri
până la finalul jocului este declarată câştigătoare; dacă ambele echipe au marcat acelaşi număr
de goluri, meciul este considerat egal. Una din primele reguli este reprezentată de interzicerea
atingerii intenţionate a mingii cu mâna în timpul jocului (excepţie fac portarii). Singura dată
când jucătorul se poate folosi de mâini este atunci când aruncă de la margine (execută un aut).

6
 În rest, jucătorii se pot folosi de orice parte a corpului pentru a direcţiona mingea.
Jucătorii se pot apropia de poarta adversă astfel: prin dribling (alergarea cu mingea la
picior); prin pasărea mingii între coechipieri; şi prin şutarea acesteia spre poartă. Jucătorii
adverşi pot recupera mingea prin interceptarea unei pase sau prin deposedarea adversarului.
Contactul fizic este limitat.
Jocul se opreşte doar în momentul în care mingea părăseşte cu întreaga circumferinţă o
linie ce marchează terenul (fie pe pământ, fie în aer) sau când arbitrul fluieră. Jocul se reia
prin diferite metode, analizate în continuare.
De obicei, într-un meci disputat la un nivel profesionist se înscriu puţine goluri. De
exemplu, în prima divizie engleză (Premier League), în sezonul 2004-2005, s-au marcat, în
medie, 2,57 de goluri pe meci. În plus, 88% din jocuri s-au încheiat cu mai puţin de 4 goluri
marcate. Dar doar 8% din partidele disputate s-au terminat fără gol marcat.
1.1. Tactici
Legile jocului nu impun o altă poziţie ocupată în teren de vreun jucător, în afara
celei de portar. De-a lungul timpului au apărut o serie de poziţii specifice. Acestea sunt:
· fundaş – jucător specializat în prevenirea încercărilor de a marca ale adversarilor;
· mijlocaşul – jucător care organizează jocul ofensiv al echipei şi oferă pase decisive
atacanţilor; totodată el ajută apărătorii, încercând să oprească atacurile adverse încă de la
început;
· atacantul – jucător al cărui principal rol este acela de a marca goluri.
Aceste poziţii sunt împărţite la rândul lor, după timpul petrecut de un jucător într-o anumită
parte a terenului de joc. De exemplu, există fundaşi centrali, sau mijlocaşi stânga.
După cum am mai spus, aceste poziţii nu sunt restricţionate de reguli, iar fotbaliştii sunt
liberi să-şi schimbe poziţiile în timpul jocului. Acest lucru se aplică şi portarilor, care deşi în
marea majoritate a timpului se află în preajma porţii proprii, pot participa oricând la jocul
ofensiv al echipei. Cele mai întâlnite cazuri sunt la loviturile libere sau la cornere.
Dispunerea jucătorilor pe teren se numeşte aşezare tactică. Exemple de aşezări tactice: 4-4-
2 (4 fundaşi, 4 mijlocaşi, 2 atacanţi); 4-5-1.
Stabilirea aşezării tehnico-tactice a echipei intră în subordinea antrenorului.
1.2. Regulile jocului
Regulile jocului au fost conturate la mijlocul secolului XIX pentru a standardiza regulile
unei mari varietăţi de jocuri asemănătoare, jucate în şcolile din Marea Britanie. Regulile
Cambridge, asemănătoare cu cele de astăzi, au fost create la Colegiul Trinity din Cambridge,

7
în 1848, la o întâlnire a reprezentanţilor mai multor colegii: Colegiul Eton, Şcoala Harrow,
Şcoala de Rugby, Colegiul Winchester şi Şcoala Shrewsbury. Dar ele erau departe de a fi
nişte reguli universale. În anii 1850, s-au format multe cluburi, independente de şcoli sau
universităţi, care jucau diferite forme de fotbal. Multe foloseau propriile lor reguli, cel mai
bun exemplu fiind clubul Sheffield F.C. (format din foşti elevi ai Şcoală Harrow). Acesta a
luat fiinţă în 1857, iar regulile create de ei au dus la formarea Federaţiei de Fotbal Sheffield &
Hallamshire, în 1867. În 1862, John Charles Thring de la Şcoala Uppingham a creat un alt set
de reguli des folosit.
Aceste eforturi au condus la înfiinţarea Federaţiei de Fotbal (FĂ) în 1863, care s-a
întrunit pentru prima dată în dimineaţa zilei de 26 Octombrie 1863, la Freemason’s Tavern
din Great Queen Street, Londra. Singura şcoală ce a fost reprezentată la această întrunire a
fost Şcoala Charterhouse. Freemason’s Tavern a fost locul de întâlnire al Federaţiei pentru
încă 5 întrevederi, între Octombrie şi Decembrie. În timpul acestora a luat naştere primul set
cuprinzător de reguli. La ultima întâlnire, primul trezorier al FA, care era reprezentantul
Blackheath şi-a retras clubul din FĂ, din cauza excluderii din regulament, la întâlnirea
precedentă, a două reguli de bază: prima era cea care permitea alergarea cu mingea în mâini şi
a doua, posibilitatea împiedicării adversarului prin lovirea sa în „fluierul piciorului, prin
tragere, sau prin ţinere. Alte cluburi englezeşti de rugby au urmat exemplul şi nu s-au înscris
în FĂ. Dar în 1871, ele au format Federaţia de Rugby (Rugby Football Union). Cele 11
cluburi rămase în FĂ, sub conducerea lui Ebenezer Cobb Morley au ratificat primele 14 reguli
ale jocului. În ciuda acestora, clubul Sheffield a continuat să joace după propriile-i reguli,
până în anii 1870.
Astăzi regulile jocului sunt stabilite de Internaţional Football Association Board
(IFAB). Aceasta a luat fiinţă în 1886 după o întâlnire a Federaţiei Engleze de Fotbal, a
Federaţiei Scoţiene de Fotbal, a Federaţiei Galeze de Fotbal şi a Federaţiei Irlandeze de Fotbal
în Manchester.
Prima ligă de fotbal a fost creată în Anglia, în 1888 de preşedintele clubului Aston Villa,
William McGregor. Formatul iniţial conţinea 12 echipe din centrul şi nordul Angliei.
Federaţia Internaţională de Fotbal FIFA, s-a format la Paris în 1904, iar reprezentanţii săi au
hotărât să adopte regulile create de IFAB. Popularitatea crescândă a jocului a condus la unirea
reprezentanţilor celor două federaţii (FIFA şi IFAB). Astăzi, conducerea acestora este formată
din 4 reprezentanţi FIFA şi câte 1 reprezentant al fiecărei federaţii britanice.
1.3. Aplicabilitatea regulilor

8
 Legile principale ale jocului sunt în număr de 17. Aceleaşi legi se aplică la toate nivele
fotbalistice, chiar dacă prefaţa regulamentului permite federaţiilor naţionale să modifice
anumite pasaje pentru diverse categorii (juniori, seniori, femei, etc.) Pe lângă cele 17 legi,
numeroase alte decizii şi directive IFAB contribuie la reglementarea jocului de fotbal. Legile
pot fi găsite pe site-ul oficial al FIFA.
1.4. Jucători şi echipament
Fiecare echipă este alcătuită din maxim 11 jucători (excluzând rezervele), dintre care
unul trebuie să fie portarul. Regulile spun că minimul de jucători acceptat într-o echipă este de
7. Există o varietate de poziţii în care jucătorii sunt amplasaţi de către un antrenor/manager,
acestea nefiind prevăzute în regulamentul fotbalistic.
Fiecare echipă trebuie să desemneze un portar. Acesta este singurul căruia i se permite să
atingă mingea cu mâinile. Totuşi, nici el nu are voie să facă acest lucru în afara suprafeţei de
pedeapsă (careul de 16 metri) din faţa porţii sale.
Echipamentul de bază al jucătorilor este format dintr-un tricou, pantaloni, ciorapi (jambiere)
şi apărătoare. Jucătorilor le este interzis să poarte altceva ce ar putea fi periculos pentru ei sau
pentru alt jucător (inclusiv bijuterii sau ceasuri).
Un anumit număr de jucători pot fi schimbaţi în timpul unui joc. Numărul maxim de
înlocuiri, în meciurile internaţionale şi la nivel de ligi naţionale, este de 3. La alte nivele acest
număr poate varia. Motivele cele mai întâlnite ce cauzează o schimbare sunt accidentările,
oboseala, schimbările tactice sau tragerile de timp pe final de joc. La nivelul seniorilor, un
jucător înlocuit nu poate reintra în joc.
1.5. Oficiali
Un joc este condus de un arbitru. Acesta deţine „întreaga autoritate de a pune în aplicare
Legile Jocului, în concordanţă cu meciul la care a fost delegat” (Legea 5), iar deciziile sale
sunt finale şi indiscutabile. Arbitrul este ajutat de 2 arbitri asistenţi (popular denumiţi tuşieri).
În jocurile disputate la cel mai înalt nivel există şi un al patrulea oficial. Acesta îl poate
înlocui pe arbitru în cazul în care acesta se află în imposibilitatea de a mai conduce meciul.

1.6. Terenul de joc

Lungimea terenului de joc, în cadrul meciurilor oficiale trebuie să fie cuprinsă între
100-110 m, iar lăţimea, între 64-75m.
În lungime, marginile terenului sunt delimitate de liniile de margine, în timp ce în lăţime
(unde se află porţile), acestea sunt reprezentate de liniile de poartă. Pe fiecare linie de poartă,
la cele 2 capete ale terenului, se găseşte câte o poartă. Lăţimea acesteia trebuie să măsoare

9
7,32m şi înălţimea, 2,44m. În spatele porţii se fixează plasa porţii, deşi aceasta nu este
obligatorie prin regulament.
În faţa fiecărei porţi se află o suprafaţă a terenului, denumită suprafaţa de pedeapsă
(popular, „careul de 16m” sau „careul”). Această suprafaţă este formată din: linia de poartă; 2
linii, ce pornesc de pe linia de poartă (la 16,5 m distanţă de bara porţii) şi înaintează 16,5 m în
interiorul terenului; linia ce uneşte ce le 2 linii anterior explicate. Această suprafaţă
îndeplineşte mai multe funcţii. Cea mai importantă este aceea de a delimita locul până la care
portarul poate juca mingea cu mâna. Deasemenea, un eventual fault al unui apărător asupra
unui atacant advers în această suprafaţă se va penaliza, de obicei, cu o lovitură liberă directă,
cunoscută sub numele de lovitură de pedeapsă (penalty).

Fig.1.1. - Terenul de joc

1.7 Timpul jocului

Timpul normal de joc
Un meci obişnuit de fotbal este alcătuit din 2 perioade de timp (reprize) de câte 45 de minute
fiecare. Pauză dintre ele este de obicei de 15 minute.
Prelungirile
Arbitrul este cel care cronometrează meciul. El trebuie să aproximeze cât timp se pierde cu
schimbările, cu asistenţa medicală oferită jucătorilor accidentaţi, cu avertizarea şi eliminarea
jucătorilor, cu tragerile de timp, etc. Când există astfel de evenimente, arbitrul hotărăşte
prelungirea reprizei; durată cu care se prelungeşte rămâne la latitudinea arbitrului şi doar el
stabileşte când fluieră încheierea reprizei. Nu există alţi oficiali care să cronometreze meciul,
deşi arbitri asistenţi pot purta ceasuri, iar la nevoie îl pot ajuta pe „central”. În meciurile la
care există şi arbitru de rezervă, acesta este înştiinţat de arbitru cu câte minute se va prelungi
meciul, iar el indică jucătorilor şi spectatorilor numărul de minute, ridicând o tabelă pe care
stă scris acest număr.

10
 CAPITOLUL II
POZIŢIONAREA ATACANTULUI ÎN TACTICILE DE JOC

2.1. Sisteme moderne în tacticile de joc

Sistemele de joc în fotbalul modern, arata în ce fel şi în ce număr sunt dispuşi jucătorii
pe teren pt a acoperii cele trei zone: defensivă, mijloc, atac. Un sistem de joc pare
neimportant, pt ca jucătorii câştiga meciul ,nu cifrele, dar este vital că antrenorul să aşeze în
teren fotbaliştii potriviţi, în poziţiile potrivite pt a le oferii cele mai bune opţiuni de a se apăra
şi a ataca. Tactic-Zone îşi propune să enumere modulele de joc practicate în fotbalul actual, cu
particularităţile fiecăruia, cu avantajele şi dezavantajele lor.

Fig. 2.1. - Sistemul 4-4-2.

Patru apărători (doi centrali, doi laterali), patru mijlocaşi (doi centrali, doi laterali) ,doi
atacanţi. Avantajul acestui sistem este faptul că echipa care îl foloseşte are întotdeauna cel

11
puţin doi oameni în careul sau în preajma careului advers. De asemenea se poate începe mai
uşor pressingul direct pe fundaşii adverşi împiedicându-i să construiască ,pt ca de obicei sunt
doi atacanţi împotriva a doi stoperi. Particularităţile acestui modul, că a oricărei aşezări cu
patru apărători: fundaşii laterali trebuie să urce în atac doar pe rând, unul trebuind să rămână
mereu în spate, pt a nu îşi lasa fundaşii centrali expuşi la dueluri unu la unu, fără dublaj.
Mijlocaşii centrali (ideal ar fi o pereche formată dintr-un mijlocaş box to box şi un
închizător), contribuie la construcţie pe rând. Când unul urca ,celălalt trebuie să joace mai
retras ,la acoperire, pt a nu lăsa spaţii între linii. Mijlocaşii laterali sunt jucători cu o bună
capacitate de efort, pt ca acest sistem solicita foarte mult efort fizic pe benzi: mijlocaşii
laterali sprijină atacanţii şi desfac jocul pe flancuri, centrează, dar în acelaşi timp trebuie să
păstreze echipa scurtă şi să îşi dubleze permanent colegul de flanc, fundaşul lateral. Uneori, pt
a suplini faptul că adversarii au un om în plus în centrul liniei mediene, sunt nevoiţi să intre
mult în centru pe fază defensivă, pt a anula această superioritate. Neajunsul modulului 4-4-2
este faptul că de cele mai multe ori adversarul care foloseşte un singur vârf, câştiga un om la
mijloc sau în defensivă. Asta înseamnă că echipa care joacă 4-4-2 ,are deseori un dezavantaj
numeric la mijloc sau în lupta dintre atacanţii proprii şi fundaşii adverşi. În privinţa
atacanţilor, ideal ar fi ca unul să fie de forţă, iar celalat mai mobil, mai tehnic, pt a specula
spaţiile creeate de primul, dar în general se folosesc doi atacanţi masivi, mai potriviţi pt a
câştiga duelurile la cap.

Fig.2.2. - Sistemul 4-2-3-1.

12
 În acest sistem este foarte important rolul mijlocaşilor centrali. Pentru ca mijlocaşii
laterali sunt mai avansaţi în teren decât în sistemul 4-4-2, deseori mijlocaşii centrali trebuie să
se ocupe şi de dublarea fundaşilor laterali în duelurile cu adversarii, deoarece este mai dificil
şi mult mai solictitant fizic pt un mijlocaş de banda, să "are" flancurile terenului, aparare-atac
în acest modul. Se poate epuiza fizic relativ repede. Una din caracteristicile mijlocaşilor
laterali ,trebuie să fie capacitatea de efort, dar şi viteza. De asemenea, revenind la mijlocaşii
centrali,avantajul de a folosi doi ,de obicei închizători (sau măcar unul dintre ei, închizător)
este faptul că fundaşii laterali pot urca mai mult în jumătatea adversă, pot sprijini mai
consistent atacul, pt ca cei doi mijlocaşi centrali îi pot acoperii mai bine decât ar putea-o face
unul singur. Un rol foarte important îl are mijlocaşul central ofensiv, din linia de trei mijlocaşi
din spatele atacantului, aşa numitul trequartista. El trebuie să fie un jucător cu o tehnică
peste medie, un bun pasator şi să aibă şi arma şutului de la distanţă. În privinţa atacantului, cel
mai potrivit în acest rol este un vârf puternic, cu un bun joc de cap, capabil să ţină de minge şi
să creeze culoare pt cei din linia a doua. Jocul cu spatele la poarta este extrem de important pt
un vârf în acest sistem.

Fig.2.3. - Sistemul4-4-1-1.

Este un mix intre 4-4-2 şi 4-2-3-1. Mulţi îl confundă cu cel din urmă, dar este mult mai

13
apropiat de clasicul 4-4-2, pt ca mijlocaşii trebuie să aibă aceleaşi caracteristici ca cei ce joacă
în modulul mai sus menţionat. Diferenţa este dată de faptul că în teren se afla un singur
atacant central, cel de al doilea jucând mai retras, dar cu o foarte mare libertate de mişcare.
Noi îl numim "al doilea vârf", italienii îi spun "volante." Acest jucător trebuie să fie
speculativ, să vină totdeauna cu faţa la poartă, să aibă un şut bun şi să fie şi un marcator. Este
un rol în care pot juca doar fotbaliştii cu calităţi tehnice peste medie, mobili şi inteligenţi.
Fizic, nu este cel mai solicitant rol, pt ca un volante are mereu în spate doi mijlocaşi centrali
care îl pot acoperii pe fază defensivă.
Un singur închizător în fata apărării, trei mijlocaşi ofensivi şi doi atacanţi. Este un sistem şi el
derivat din 4-4-2, dar extrem de ofensiv şi vulnerabil în acelaşi timp. Se joacă în centru cu un
singur om la recuperare, iar acesta trebuie să fie extrem de inteligent tactic, agresiv şi cu
capacitate de efort peste medie, pt că acoperă de unul singur zona din fata liniei de fundaşi.
Mijlocaşul central ofensiv, trebuie evident să aibă calităţi tehnice deosebite ,dar să şi fie
dispus la efort, pt ca spre deosebire de un trequartista sau un volante, el nu are decât un
închizător în spatele său, deci faza defensivă trebuie făcută şi de el, extrem de riguros.

Fig.2.4. - Sistemul4-1-3-2.

Avantajul vine din faptul că acest modul pune în teren cinci jucători ofensivi, trei mijlocaşi şi
doi atacanţi centrali. Dacă echipa are o posesie bună şi jucătorii potriviţi , poate înscrie un
număr impresionant de goluri într-un sezon. Dar dezavantajul vine din faptul că un singur

14
închizător poate fi lejer depăşit de o echipă care foloseşte trei mijlocaşi centrali ( 4-2-3-1 sau
4-3-3 ).

Fig.2.5. - Sistemul 4-3-3 şi 4-1-4-1 .

Este un modul care acoperă foarte bine suprafaţa de joc. Mourinho spunea că cel mai bine.
Cei trei mijlocaşi centrali sunt aşezaţi în triunghi cu vârful în jos. Închizătorul este cel aflat cel
mai jos, în fata apărării. Cei doi interi ar fi ,în mod ideal ,un mijlocaş care să facă foarte bine
ambele faze (box to box) şi un play-maker. În general ,echipele care folosesc acest sistem sunt
rar prinse în inferioritate numerică la mijloc. Mijlocaşii centrali trebuie să acţioneze ca un
bloc, să joace foarte aproape unii de alţii ,iar când unul dintre ei se apără,de exemplu, în
partea stângă, ceilalţi doi trebuie să se mute în aceasi direcţie pt a nu creea breşe între ei. De
asemenea, folosirea a trei mijlocaşi centrali permite fundaşilor laterali să urce mai mult în
ofensivă. În atac, jucătorii de pe benzi trebuie să aibă ca principale caracteristici viteza
,capacitatea de efort şi tehnică, iar atacantul central, în mod normal, este un jucător de
gabarit ,capabil să fructifice centrările şi să protejeze foarte bine balonul , exemplul Messi de
la Barcelona aplicându-se greu pt că implică o dinamică de joc pe care nimeni nu o stăpâneşte
în afară de aceştia şi naţională Spaniei. Diferenţa între 4-3-3 şi 4-1-4-1 este dată de
poziţionarea mijlocaşilor laterali, în ultimul sistem fiind mai defensivi, stând mai aproape de
linia de mijlocaşi centrali şi mai departe de atacantul central. În general sistemul 4-1-4-1 este
adoptat când se doreşte o mai mare siguranţă defensivă pe benzi. În cursul unui meci ,o echipă
trece foarte repede de la 4-3-3 la 4-1-4-1 în funcţie de faza.

15
 Fig.2.6. - Sistemul 4-3-1-2 sau 4-4-2-diamant.

Caracteristica acestui modul este dată de faptul că cei patru mijlocaşi sunt aşezaţi în formă de
romb. Practic, se joacă fără mijlocaşi laterali. Sunt doi atacanţi sprijiniţi din spate de un play-
maker, ale cărui calităţi primordiale trebuie să fie tehnică, calitatea pasei şi şutul de la
distanţă. La rândul său ,acesta era în spate trei mijlocaşi centrali, dispuşi ca în sistemul 4-3-3.
Aceşti trei mijlocaşi centrali trebuie să fie foarte disciplinaţi tactic şi dispuşi la efort. Ei nu
doar că au datoria de a stăpânii zona centrală a liniei de mijloc, dar trebuie să migreze în
lateral pt a dublă la fundaşii de banda, pt a acoperii lipsa unor mijlocaşi laterali clasici. Plusul
acestui modul este dat de faptul că echipa care uzează de el stăpâneşte numeric cea mai
importantă zona, centrul liniei de mijloc. Minusul vine din faptul că echipa poate fi
vulnerabilă pe zonele laterale, unde fundaşii de banda adverşi , pot urca foarte mult în atac
până să întâlnească opoziţie, căci nu au adversari direcţi care să-i oprească. De asemenea,
echipa depinde mult de calităţile play-maker-ului, dacă acesta este blocat, cam tot jocul este
blocat. Pe fază de atac, echipa este foarte îngustă şi este extrem de importantă ca fundaşii
laterali să aibă calităţi tehnice peste medie, la fel şi viteza şi o bună capacitatea de efort, pt ca
ei sunt cei care trebuie să "facă" întreaga bandă şi defensiv şi ofensiv, pt a putea deschide
jocul de construcţie pe flanc. Este indicat că măcar unul dintre cei doi atacanţi să fie mai
mobil ,să iasă în lateral, din acelaşi motiv.

16
 Fig.2.7. - Sistemul 4-3-2-1 sau "Pomul de Crăciun."

Diferenţa dintre el şi 4-3-1-2 este dată de faptul că în loc pe un trequartista (play-maker) şi doi
atacanţi, în teren sunt doi trequartista şi un atacant. Aceleaşi avantaje (superioritatea în zona
centrală) aceleaşi dezavantaje (echipa îngustă, fundaşii laterali fac toată banda, expuşi pe
flanc în faza defensivă). Totuşi, folosirea a doi trequartista este benifica pt ca adversarilor le
este foarte greu să aleagă omul care să-i marcheze, dacă o fac fundaşii laterali, risca să intre
prea mult în centru şi să expună benzile, dacă o fac închizătorii, risca să le dea spaţiu celor trei
mijlocaşi centrali, iar dacă o fac stoperii, creează culoare pt adversari, în spatele lor.
Sistemul 3-4-3 implică trei fundaşi centrali, patru mijlocaşi şi trei atacanţi. Dacă este
jucat corespunzător, este unul dintre cele mai spectaculoase şi ofensive sisteme de joc.
Mijlocaşii laterali trebuie să aibă viteza şi capacitate mare de efort, pt ca ei ara întregul flanc.
Mijlocaşi centrali trebuie să aibă o tehnică foarte bună, să fie capabili să ţină posesia, pt ca
orice minge pierdută lasa echipa expusă pe benzile terenului. Ăsta fiind şi dezavantajul
acestui modul, faptul că în teorie se joacă fără fundaşi laterali clasici, deci echipa poate fi
vulnerabilă pe părţile laterale. De asemenea, în faţa unui adversar ce foloseşte mult benzile
terenului în faza de atac, aşezarea poate fi riscantă, pt ca cei trei fundaşi centrali sunt scoşi din
centru şi expuşi la dueluri unu la unu , iar în cel mai bun caz, mijlocaşii laterali coboară foarte
mult pt a acoperii acest neajuns, transformând aşezarea dintr-un ultraofensiv 3-4-3 ,într-un

17
ultradefensiv, 5-4-1. Revenind la avantaje, faptul că sunt trei fundaşi centrali în spate, permite
fundaşilor/mijlocaşilor laterali să urce mult în atac, pt că au un om în plus la acoperire.

Fig.2.8. - Sistemul 3-4-3.

Acest lucru permite la rândul său, atacanţilor laterali să joace foarte aproape de atacantul
central şi să "strângă" linia de fundaşi adversa în jurul lor, să facă un pressing sufocant şi să
ofere mai multe soluţii la finalizare. Totuşi, ca orice aşezare cu trei apărători centrali, devine
inutilă în faţa unui oponent care are doar un atacant central ,pt că se pierde un om la mijloc
sau în atac, aşadar este condiţionată de aşezarea adversarului, care trebuie să aibă mereu doi
atacanţi centrali. *Diferenţa dintre 3-4-3 şi 3-4-2-1 este data poziţionarea celor trei din faţă: în
prima aşezare, atacanţii laterali joaca mult în tuşă, în a doua ocupa spaţiul din spatele vârfului
împins

18
 Fig.2.9 - Sistemul 3-4-1-2.

Fata de 3-4-3, acest modul foloseşte doi atacanţi centrali şi un mijlocaş ofensiv în spatele lor.
Dezavantajele sunt cam aceleaşi, destul de expuşi pe benzi, mai ales în faţa unor echipe ce
folosesc 4-3-3 sau 4-2-3-1, mijlocaşii laterali trebuie să facă singuri întreaga bandă, deci este
musai să aibă o capacitate de efort şi viteza peste medie iar în faţa unui oponent ce are un
singur atacant central în teren, folosirea a trei fundaşi centrali devine inutilă.

Fig.2.10 - Sistemul 3-5-2.

19
Superioritatea numerică în defensivă şi în centrul linie de mijloc, dar şi folosirea a doi atacanţi
centrali, sunt punctele forte ale acestul modul. Cei trei mijlocaşi centrali au aceleaşi
caracteristici ca cei din sistemul 4-3-3 (un închizător şi doi interi) deci nu mă mai repet. La fel
ca şi în celelalte sisteme cu trei apărători, jucătorii de banda trebuie să aibă viteza, capacitate
de efort şi au o mare libertate de a urca în atac, de a împinge jocul către poarta adversă, pt că
au în spate pe cei trei stoperi, care le pot acoperii raidurile. De asemenea, folosirea a doi
atacanţi îi ajută să înceapă pressingul foarte sus în terenul advers şi oferă mai multe soluţii pt
centrări în careul advers. La fel ca orice echipă ce are în componenţa trei fundaşi centrali,
aceasta este vulnerabilă în fata adversarilor ce folosesc sitemul 4-3-3 sau 4-2-3-1. Diferenţa
dintre sistemul 3-5-2 şi 5-3-2 este dată doar de poziţionarea jucătorilor de banda, în cazul
ultimului, mai jos în terenul propriu, mai aproape de linia de fundaşi ,decât cea de mijloc.

CAPITOLUL III
PARTICULARIITĂŢILE DEZVOLTĂRII APTITUDINII MOTRICE
VITEZA ÎN JOCUL DE FOTBAL

Antrenamentul sportiv reprezintă „tehnologia” sau ansamblul de măsuri privind

dezvoltarea capacităţii de performanţă, sprijinit de date ştiinţifice, multe dintre măsuri
constituind un adevărat aparat axiomatic. Dirijarea acestuia implicând o pregătire temeinică a
antrenorilor şi o cunoaştere fără abateri a întregului ansamblu ştiinţific.
Pregătirea fizică  reprezintă componenta antrenamentului sportiv ce asigură realizarea, la
indici superiori, a parametrilor tuturor celorlalte componente ale antrenamentului sportiv.

20
„Viteza în înţelesul cel mai larg, reprezintă capacitatea omului de a efectua mişcările întrun
timp cât mai scurt. Există autori care numesc viteza „iuţeală” sau „rapiditate”, dar în definirea
termenilor nu există deosebiri semnificative.” 
„În cazul factorului biologic de natură nervoasă – factorul periferic muscular – reprezentative
sunt următoarele elemente:

Fig.3.1. – Antrenament rapiditate

· tipul de fibre musculare;
· forţa musculară;
· surse de energie;
· elasticitatea, întinderea şi relaxarea musculară;
· starea de încălzire;
· oboseala;
· sexul;
· vârsta.” 
Ereditatea este un alt factor cu o contribuţie importantă în manifestarea vitezei.
Aceasta influenţează decisiv mobilitatea proceselor nervoase. Viteza este o capacitate motrică
puternic condiţionată genetic, cu un coeficient de heritabilitate de 0,90.
Printre factorii ce condiţionează viteza se numără şi forţa şi rezistenţa musculară.
„În cadrul jocului de fotbal, formele de manifestare ale vitezei sunt:
1. Forme elementare:
· viteza de reacţie (viteza de bază sau pură);
· viteza de execuţie (viteza unei mişcări singulare);
· viteza de repetiţie (frecvenţa mişcărilor).
2. Forme combinate:

21
 · viteza de accelerare;
· viteza de deplasare.
3. Viteza în regimul altor capacităţi motrice:
· viteza în regim de forţă (detentă);
· viteza în regim de rezistenţă;
· viteza în regimul capacităţilor coordinative specifice şi nespecifice (îndemânare).
4. Viteza de joc:
· viteza de transmitere a mângâi;
· viteza de realizare a acţiunilor tactice de atac şi apărare în contextul orientării în
spaţiu;
· viteza de realizare a dinamicii şi elasticităţii sistemului de joc utilizat.” [3]
„Organismul uman nu poate suporta un efort maxim decât între 6-8 sec.. În acest context, în
jocul de fotbal, cele mai importante indicaţii metodice pentru antrenamentul de viteză sunt:
· exerciţiile să se asemene cu mişcările specific execuţiilor tehnice;
· intensitatea exerciţiului va trebui să atingă nivelul între 80-100% din posibilităţile
maxime;
· durata exerciţiului va fi în funcţie de modul de manifestare al vitezei, la fel şi
distanţa;
· pauzele sunt optime până la refacerea completă;
· amploarea exerciţiului pentru viteze maxime şi forţă-viteză este de 5-10 repetări pe
unitate de antrenament;
· toate antrenamentele de viteza se desfăşoară după o bună încălzire şi pe un fond de
odihnă.” 

Fig. 3.2.- Metode pentru dezvoltarea vitezei

Metode pentru dezvoltarea vitezei de reacţie simplă:

22
 · metoda repetărilor (globală şi pe părţi);
· metoda întrecerii;
· metoda senzoriomotrică de dezvoltare a capacităţii perceperii timpului.
· Metode pentru dezvoltarea vitezei de reacţie complexă:
· metoda repetărilor cu reacţii la obiective de mişcare;
· metoda jocului;
· metoda întrecerii.
· Metode pentru dezcvoltarea vitezei de execuţie:
· metoda repetărilor în tempo maxim pe părţi;
· metoda repetărilor globală;
· metoda jocului;
· metoda întrecerii.
· Metode pentru dezvoltarea vitezei de repetiţie:
· metoda repetării în tempo maxim;
· metoda repetării în tempouri alternate;
· metoda jocului;
· metoda întrecerii.
3.1. Formele de manifestare ale vitezei:
· Viteza de reacţie – sau starea de latenţă se măsoară prin timpul scurs între
momentul aplicării stimulului şi momentul declanşării răspunsului motor adecvat.
· Viteza de execuţie – sau viteza maximă, se măsoară prin timpul scurs între
momentul încheierii unei mişcări singulare.
· Viteza de repetiţie – sau frecvenţa mişcărilor, priveşte mişcările ciclice şi
reprezintă capacitatea de a putea executa un număr de mişcări identice, într-un
timp cât mai scurt. Se măsoară prin numărul mişcărilor efectuate într-un timp dat.
· Viteza de accelerare – este o formă combinată de manifestare a vitezei şi
reprezintă aptitudinea de a dezvolta viteză până la limită, pentru individul
respectiv, într-un timp cât mai scurt.

23
 Fig.3.3. – Viteza de accelerare
· Viteza de deplasare – ca de altfel şi viteza de accelerare, este o formă combinată
de manifestare a vitezei implicând şi alţi factori:
· lungimea pasului de alergare;
· raportul optim între frecvenţă şi lungimea pasului;
· tehnica pasului de alergare, în speţă a pasului lansat de viteză.
„Dintre toate calităţile motrice, viteza este cel mai puţin perfectibilă, depinzând, în primul
rând, de procesele nervoase înnăscute la jucători; pe de altă parte, ea trebuie să ţină pasul cu
forţa şi rezistenţa, care sunt perfectibile, dar şi cu stereotipurile dinamice în continuă apariţie
şi noutate, aceste elemente contribuind la frânarea dezvoltării vitezei” [5]

CONCLUZII

În concluzie, atacantul este cunoscut și sub numele de vârf de atac sau înaintaș, este

jucătorul dintr-o echipă de fotbal care se poziționează cel mai aproape de poarta echipei
adverse, principala sa sarcină fiind de a marca goluri.

24
Formațiile moderne de fotbal includ între unul și trei atacanți. De exemplu, pentru formația 4–
2–3–1, antrenorul folosește un vârf de careu. Formațiile neconvenționale pot include mai
mulți atacanți, sau chiar nici unul.
Fotbalul este un sport de echipă ce se dispută între două echipe alcătuite din 11
jucători fiecare. Se joacă cu mingea pe un teren dreptunghiular, acoperit cu iarbă, cu câte o
poartă la fiecare capăt. Scopul jocului este de a înscrie goluri introducând mingea în poarta
adversarului. În afara portarului, ceilalţi jucători nu se pot folosi de mâini pentru a manevra
mingea. Câştigătorul meciului este echipa care a înscris mai multe goluri la încheierea
partidei. De multe ori este cunoscut şi sub numele de soccer, întrucât cuvântul fotbal se referă
şi la alte sporturi asemănătoare (fotbal american, fotbal australian).
Un rol important îl au sistemele de joc în fotbalul modern, deoarece arata în ce fel şi în
ce număr sunt dispuşi jucătorii pe teren pt a acoperii cele trei zone: defensivă, mijloc, atac. Un
sistem de joc pare neimportant, pt ca jucătorii câştiga meciul ,nu cifrele, dar este vital că
antrenorul să aşeze în teren fotbaliştii potriviţi, în poziţiile potrivite pt a le oferii cele mai bune
opţiuni de a se apăra şi a ataca. Tactic-Zone îşi propune să enumere modulele de joc practicate
în fotbalul actual, cu particularităţile fiecăruia, cu avantajele şi dezavantajele lor.
Antrenamentul sportiv reprezintă „tehnologia” sau ansamblul de măsuri privind
dezvoltarea capacităţii de performanţă, sprijinit de date ştiinţifice, multe dintre măsuri
constituind un adevărat aparat axiomatic. Dirijarea acestuia implicând o pregătire temeinică a
antrenorilor şi o cunoaştere fără abateri a întregului ansamblu ştiinţific.
Pregătirea fizică  reprezintă componenta antrenamentului sportiv ce asigură realizarea, la
indici superiori, a parametrilor tuturor celorlalte componente ale antrenamentului sportiv.
„Viteza în înţelesul cel mai larg, reprezintă capacitatea omului de a efectua mişcările întrun
timp cât mai scurt. Există autori care numesc viteza „iuţeală” sau „rapiditate”, dar în definirea
termenilor nu există deosebiri semnificative.” 

BIBLIOGRAFIE
DEMETER, A. – Bazele fiziologice şi biochimice ale calităţilor motrice, Ed. Sport-
Turism, 1981
DRAGNEA, A. – Măsurarea şi evaluarea în educaţie fizică şi sport, Ed. Sport-Turism,
1984
DRAGNEA, A. – Teoria antrenamentului sportiv, Ed. I.E.F.S. Bucureşti, 1990

25
 EPURAN, M. – Psihologia sporturilor, Ed.I.E.F.S. Bucureşti, 1969
EPURAN, M. – Metodologia cercetării ştiinţifice, Ed. I.E.F.S. Bucureşti, 1978
HARRE, D. – Teoria antrenamentului, Ed. Stadion, 1973
MOTROC, I. – Fotbal de la teorie la practică, Ed. Rodos, 1994
MOTROC, I.; MOTROC, F. –Fotbalul la copii şi juniori, Ed. Didactică şi Pedagogică,
1996

26