8. Definiția DVO.

Dimensiunea verticală de ocluzie reprezintă distanța dintre două

puncte și anume subnazal și gnation, atunci când dinții se află în
intercuspidare maximă. Se mai numește și dimensiunea de
intercuspidare maximă.

9. Definiția „poziția neutră a mandibulei față de maxilă”.

Poziție de postură – poziția mandibulară, determinată de echilibrul

dintre tonusul mușchilor ridicători și coborâtori ai mandibulei, când
pacientul se află în clinostatism sau șezând și privind înainte. Prin
urmare, prin relația de postură se subînțelege starea de echilibru între
mușchii ridicători și coborâtori ai mandibulei când ei se găsesc într-o
stare de relaxare fiziologică relativă, care se evidențiază la nivelul
arcadelor dentare printr-un spațiu de inocluzie individualizat, egal în
mediu cu 2-3mm.

10. Caracteristica poziției de postură a mandibulei după Burlui.

V. Burlui (1989) determină această poziționare a mandibulei ca «...

suma rapoartelor mandibulocraniene atunci, când mandibula se află în
poziție posturală față de craniu sub efectul echilibrului tonic al
musculaturii manducatoare antigravific».

11. Metodele de apreciere a poziției neutre a mandibulei.

La determinarea relației de postură se recomandă pacientului să se

relaxeze lăsând ca mandibula, sub influența gravității, să ocupe
poziția necesară față de maxilă. Așa poziționare a mandibulei poate fi
condiționată și prin aplicarea testelor funcționale, cum ar fi
următoarele:
- Wild a propus testul fonetic prin pronunțarea
cuvintelor ce conțin fonema „a”; Silvermann-„s”;
Robinson-„f”(mama, casa, soare, sus, fon) sau
numărătoarea de la 60 la 70.
 - Se mai utilizează testul funcțional al actului de
deglutiție, astfel, pacientului i se propune să
efectueze actul de deglutiție după ce mandibula
reflector ocupă poziția de postură, când spațiul de
inocluzie în mediu egal cu 2-3mm.
- O altă metod se efectuează prin măsurări, astfel se
determină dimensiunea verticală de postură și a
dimensiunii verticale de ocluzie centrică. Pentru
aceasta, se ia un creion chimic, pe treimea inferioară
a feței în zona proiectării liniei mediane se notează 2
puncte: unul subnazal, altul pe proeminența
mentonului. Se propune pacientului să se relaxeze și
poziționăm mandibula în relație de postură;
măsurând cu o riglă sau compas distanța dintre
punctele notate, astfel apreciem dimensiunea
verticală de postură.

12. Metode de apreciere a DVO.

Această dimensiune poate fi determinată cu ajutorul metodelor:

anatomică, antropometrică și anatomo-fiziologică. Cea mai
utilizată metodă însă fiind cea din urmă:
 Anatomo-fiziologică:
Cu creionul chimic pe treimea inferioară a feței în zona
proiectării liniei mediane, la pacient se notează două puncte:
unul la baza nasului și al doilea la proeminența mentonului.
După aceasta se determină poziția de repaus fiziologic relativ
al mandibulei (postura) pentru care este caracteristic o stare
de echilibru muscular și o inocluzie fiziologică egală în
mediu cu 2-3mm, însoțită de dimensiunea veticală proprie a
etajului inferior al feței, înregistrându-se distanța între
punctele notate, cu ajutorul riglei sau a compasului.

- DVO=DVR-dimensiunea fiziologică;
- DVpostură + spațiu liber de inocluzie=DVO
 13. Determinarea relațiilor intermaxilare centrice la absența
ocluziei.

RIC reprezintă un raport mandibulo-cranian în cadrul căruia

mandibula se instalează față de maxilă în așa mod că condilii
articulari ai mandibulei ocupă în fosele articulare o poziție de retruzie
neforțată față de baza pantei tuberculului articular, indiferent de
prezența sau absența totală a dinților. Este o poziție din care încep și
se finalizează mișcările mandibulare la realizarea funcțiilor principale
ale sistemului stomatognat.Astfel, aceste relații se determină cu
ajutorul șabloanelor cu borduri de ocluzie sau cu ajutorul arcului
facial sau a înregistrării pantomografice a poziției condililor
mandibulari în cavitatea articulară. În practică însă, și-a găsit
utilizarea prima metodă, denumită și concepția ocluzală, prin
intermediul căreia se determină poziția centrică a mandibulei față de
maxilă în plan vertical, sagital și transversal, respectându-se relațiile
optime dintre elementele A.T.M. Respectiv, în cazul absenței ocluziei
se impune consecutivitatea următoarelor etape:

 Adaptarea șabloanelor cu borduri de ocluzie (aici se va ține cont

de obținerea curburii vestibulare a bordurii de ocluzie și a
planului de ocluzie)
 Determinarea dimensiunii verticale de ocluzie
 Determinarea poziției neutre a mandibulei sau a relației centrice
și fixarea ei

Întrucât, ultimele două etape au fost analizate mai sus, descriem doar
prima etapă. Adaptarea șablonului cu borduri de ocluzie la maxilă și
mandibulă urmărește realizarea curburii vestibulare a bordurii
necesare pentru restaurarea aspectului fizionomic și a funcției
fonetice, tehnicianul astfel obține acest lucru prin depunerea unui strat
de ceară sau prin tăierea ei pe fața vestibulară, conform curburii
naturale a arcadei dentare. Și al doilea element este obținerea
planului de ocluzie, care este ondulat în sens sagital și transversal,
determinat de raportul de ocluzie din zona frontală și de relieful
suprafețelor ocluzale ale dinților laterali. Practic acesta prezintă 3
planuri: sagital- Spee, transversal- Monson-Wilson și incizal.
Obținerea acestui plan protetic se realizează cu ajutorul riglelor sau a
aparatului Larin, prin depunerea sau tăierea cerii pe fașa ocluzală a
bordurii. În zona frontală el are o direcție paralelă cu linia bipupilară
și este situat la nivelul marginii libere a buzei superioare sau sub ea cu
1,0-1,5 mm. Aceste dimensiuni însă pot varia în dependentă de
lungimea buzei. La fel, în cazul când sunt prezenți frontalii, marginea
bordurii de ocluzie este situată la nivelul lor, în zonele laterale însă,
planul este paralel cu planul Camper (linia ce unește spina nazală
anterioară și centrul conductelor auditive externe).

14. Metodele de înregistrare a ocluziei centrice sau a relațiilor

intermaxilare centrice.

Determinarea poziției mandibulei în relație centrică și fixarea ei, se

efectuează prin ghidarea mandibulei, folosind diferite metode:
deschiderea maximă a gurii și închiderea rapidă; șezarea pacientului
în decubit dorsal, poziționarea mandibulei manual, instalarea
degetelor arătătoare pe suprafața ocluzală a bordurii în zonele
posterioare; proba de deglutiție, atingerea zonei palatului moale cu
vârful limbii.Fixarea acestei poziții se va efectua cu ajutorul clamelor
din sârmă în formă de „U” sau prin încălzirea în trei zone a
bordurii de ceară cu spatula pentru a asigura o bună solidarizare în
momentul de contact. Metoda și mai des utilizată este, fixarea și
înregistarea cu ajutorul unei plăcuțe de ceară bine încălzite. În
acest scop, pe suprafața ocluzală a bordurii superioare, în regiunea
primilor molari, se creează șanțuri în formă de W cu bisturiul sau
spatula, iar pe cea inferioară se aplică o plăcuță de ceară bine încălzită
și se ghidează mandibula în ocluzie centrică. După întărirea cerii, sunt
înlăturate surplusurile și se verifică exactitatea determinării.
Șabloanele solidarizate la nivelul bordurii de ocluzie sunt transferate
pe modele și montate în ocluzor sau articulator.
 Elaborarea Metodică Nr. 6
Tema: Determinarea ocluziei centrice sau relațiilor
intermaxilare centrice la pacienții cu edentații
parțiale

Realizat de studenta Bolgari Ana

Grupa S1703
Prof: Spînu Vasile