Martin Page

M-am hotarat sa devin prost

Lui Antoine i se păruse dintotdeauna că are vîrsta clinilor. Cînd avea
şapte ani, se simţea obosit ca un om de patruzeci şi nouă; la unsprezece, avea
deziluziile unui bătrîn de şaptezeci şi şapte. Acum, la douăzeci şi cinci de ani,
spe-rînd într-o viaţă ceva mai blinda, Antoine a luat hotărîrea să aştearnă peste
creierul lui giulgiul prostiei. Constatase de prea multe ori că inteligenţa este
cuvîntul care desemnează prostii bine ticluite şi frumos pronunţate, că este atît
de pervertită, încît de multe ori eşti mai avantajat fiind prost, decît intelectual
consacrat. Inteligenţa te face nefericit, singuratic, sărac, pe cînd deghizarea
inteligenţei îţi conferă o imortalitate de hîrtie de ziar şi admiraţia celor care cred
în ce citesc.
Ceainicul începu să scoată un ţiuit anemic. Antoine turnă apa care
bolborosea într-o ceaşcă albastră împodobită cu o lună înconjurată de doi
trandafiri roşii. Frunzele de ceai se deschiseră învolburîndu-se, răspîndindu-si
culoarea şi mirosul, în timp ce aburii se înălţau şi se amestecau cu masa de aer.
Antoine se aşeză la birou, în faţa singurei ferestre a garsonierei lui răvăşite.
Îşi petrecuse noaptea scriind. Într-un caiet mare de şcolar, după
numeroase tatonări, după pagini de ciorne, reuşise în fine să dea o formă
manifestului său. Înainte de asta, se istovise săptămîni în şir căutînd o portiţă de
scăpare, nişte subterfugii convingătoare. Dar sfîrşise prin a recunoaşte
groaznicul adevăr: cauza nefericirii lui era propria-i minte. În această noapte de
iulie, Antoine consemnase aşadar argumentele care urmau să explice renunţarea
lui la gîndire. Caietul avea să rămînă ca mărturie a proiectului său, în caz că nu
va ieşi teafăr din această experienţă periculoasă. Dar fără îndoială că reprezenta
în primul rînd un mijloc de a se convinge pe sine însuşi de valabilitatea acţiunii
lui, căci aceste pagini justificative aveau seriozitatea unei demonstraţii raţionale.
Un măcăleandru bătu cu ciocul în geam. Antoine îşi ridică privirea de pe
caiet şi, parcă spre a răspunde, bătu în el cu stiloul. Luă o înghiţitură de ceai, se
întinse şi, trecîndu-şi o mînă prin părul cam gras, se gîndi c-ar trebui să fure
şampon de la Champion, magazinul din colţ. Antoine nu se considera un hoţ, nu
era suficient de neserios pentru aşa ceva şi de aceea subtiliza doar ce-i trebuia:
şampon cît o alună presată discret într-o cutiuţă de bomboane. La fel proceda
pentru pastă de dinţi, săpun, cremă de ras, boabe de struguri, cireşe; astfel,
luîndu-si dijma, ciupea zilnic de prin marile magazine şi supermarketuri.
Neavînd destui bani nici ca să-şi cumpere toate cărţile pe care le dorea, şi
constatînd acuitatea supraveghetorilor şi a porţilor de securitate de la F.N.A.C.,
fura cărţile pagină cu pagină şi le reconstituia la adăpost, în apartamentul său, ca
un editor clandestin. Fiecare pagină, fiind cîştigată print-un delict, căpăta o
valoare simbolică mult mai mare decît dacă ar fi fost lipită şi pierdută printre
suratele ei; desprinsă dintr-o carte, şterpelită, pe urmă legată la loc cu răbdare, ea
devenea sacră. Biblioteca lui Antoine număra astfel vreo douăzeci de cărţi
reconstituite în preţioasa lui ediţie particulară.
Pe cînd se lumina de ziuă, epuizat de noaptea albă, se pregătea să dea o
încheiere proclamaţiei lui. După o clipă de şovăială cu capătul stiloului între
dinţi, începu să scrie, cu capul aplecat aproape de caiet, trecîndu-si limba peste
buze:

„Nimic nu mă enervează mai mult decît poveştile în care eroul, la final, va

ajunge în situaţia lui de la început, după ce a cîştigat ceva. Si-a asumat riscuri, a
trăit aventuri, dar, la sfîrsit, va cădea tot în picioare. Nu pot să particip la această
minciună: să mă prefac că nu cunosc deja cum se încheie totul. Ştiu că această
călătorie în prostie se va transforma într-un imn al inteligenţei. Va fi mica mea
Odisee personală, iar după multe încercări şi aventuri primejdioase voi sfîrşi prin
a ajunge înapoi în Ithaca. Simt deja mirosul acela de ouzo şi de foi de vită
umplute. Ar fi o ipocrizie să n-o spun, să nu spun că, încă de la începutul
poveştii, se ştie că eroul va scăpa, ba chiar va ieşi înnobilat de atîtea încercări.
Un deznodămînt construit în mod artificial pentru a părea firesc va proclama o
lecţie de genul: «E bine să gîndeşti, dar trebuie să profiţi de viaţă.» Orice am
spune, orice am face, există întotdeauna o morală care paste pe imaşul
personalităţii noastre. Este miercuri 19 iulie, soarele se hotărăşte în sfîrşit să iasă
din ascunzătoare. Aş vrea să pot spune, la încheierea acestei aventuri, precum
personajul Joker din Full Metal Jacket: «Sînt într-o lume de rahat, dar sînt viu şi
nu mi-e teamă.»"

Antoine puse jos stiloul şi închise caietul. Bău o gură de ceai; dar lichidul
se răcise, îşi dezmorţi oasele şi încălzi nişte apă pe micul reşou de camping pus
direct pe podea. Măcăleandrul ciocăni cu pliscul în geam. Antoine deschise fe-
reastra şi puse un pumn de seminţe de floa-rea-soarelui pe pervaz.

Pe jumătate, familia lui Antoine se trăgea din Birmania. Bunicii lui din
partea tatălui veniseră în Franţa prin anii treizeci, pe urmele lui Shan, ilustra lor
strămoaşă, care, cu opt secole în urmă, descoperise Europa. Shan era o aven-
turieră botanistă; o pasionau artele, leacurile, încerca să schiţeze o cartografie a
regiunii. După fiecare expediţie se întorcea la Pagan, oraşul ei natal, îşi regăsea
familia şi le împărtăşea alor ei şi învăţaţilor descoperirile făcute. Anawratha,
primul mare suveran birman, a auzit de pasiunea ei pentru cercetare şi aventură
şi i-a oferit mijloacele materiale şi financiare pentru a descoperi vasta lume
necunoscută. Luni în şir, Shan şi echipajele ei au călătorit pe uscat, pe mare, si s-
au rătăcit destul cît să găsească drumul spre Lumea Nouă, Europa. Traversînd
Mediterana, au debarcat în sudul Franţei şi au ajuns pînă la Paris. Au oferit
mărgele de sticlă şi haine din mătase proastă indigenilor din ţinuturile europene
şi au încheiat acorduri de negoţ cu şefii acestor triburi palide, înapoindu-se
acasă, Shan a avut parte, pentru descoperirea ei, de o primire triumfală; a fost
sărbătorită şi şi-a sfîrşit zilele în glorie. În mijlocul tulburărilor si violenţelor din
secolul XX, bunicii lui Antoine au hotărît să plece pe urmele strămoaşei lor, cu
speranţa de a găsi o fericire pe potrivă. Se instalaseră aşadar în Bretania, la
începutul anilor treizeci; în 1941 au fost chiar întemeietorii celebrei celule de re-
zistenţi F.T.P. Birmania. Se integraseră treptat, învăţaseră bretona şi, ceva mai
greu, să le placă stridiile.
Inspectoare a litoralului din partea Ministerului Mediului, mama lui
Antoine era bretonă; tatăl lui, birman, îşi împărţea timpul între pasiunea de
bucătar şi activitatea de pescar pe un trauler. La vîrsta de optsprezece ani,
Antoine îşi părăsise părinţii grijulii şi neliniştiţi, plecînd în capitală, dornic să-şi
croiască aici un drum propriu, în copilărie, ambiţia lui fusese să devină Bugs
Bunny, iar mai tîrziu, cînd s-a mai copt, voise să fie Vasco da Gama. Dar
consiliera de orientare şcolară i-a cerut să aleagă nişte studii care figurau în
documentele ministerului. Parcursul lui universitar avea forma labirintică a
pasiunilor sale, şi nu înceta să-şi descopere altele noi. Antoine nu pricepuse
niciodată separarea arbitrară a materiilor: asista la cursurile care-1 interesau,
indiferent de disciplină, şi le neglija pe cele la care profesorii nu erau la înălţime.
Şi reuşea să obţină validarea unor diplome oarecum la întîmplare, datorită
cumulării unităţilor valorice şi modulelor.
Avea puţini prieteni, căci suferea de acel soi de asociabilitate care se trage
din prea multă toleranţă şi înţelegere. Gusturile lui nediscriminatorii, disparate, îl
excludeau din grupurile care se formează pe baza dezgusturilor. Nu avea în-
credere în anatomia duşmănoasă a mulţimilor, iar curiozitatea şi pasiunea lui,
care ignorau frontierele si clanurile, făceau din el un apatrid în propria lui ţară.
Intr-o lume în care opinia publică este îngrădită în răspunsul la sondaje între da,
nu şi fără opinie, Antoine nu voia să bifeze nici o rubrică. A fi pentru sau
împotrivă era pentru el o insuportabilă limitare a unor întrebări complexe, în
plus, avea o uşoară timiditate la care ţinea ca la un vestigiu al copilăriei. Avea
impresia că o fiinţă omenească este atît de vastă şi de bogată, încît nu există
vanitate mai mare pe lumea asta decît să fii prea sigur pe tine faţă de alţii, faţă de
necunoscut şi de incertitudinile pe care le reprezintă fiecare. La un moment dat,
îi fusese teamă să nu-şi piardă stropul de timiditate si să intre în tagma celor care
te dispreţuiesc dacă nu-i domini; dar, cu o voinţă îndîrjită, a izbutit să o păstreze
ca pe o oază a personalităţii lui. Chiar dacă încasase răni multe si adînci, asta nu-
i înăsprise cu nimic caracterul; îşi păstra intactă sensibilitatea foarte mare, care,
asemeni unui fenixian trup de mătase, renăştea mai pură ca niciodată de cîte ori
era şifonată şi lovită. În fine, dacă, în mod rezonabil, credea în el însuşi, se
străduia să nu se creadă prea deştept, să nu accepte prea uşor ceea ce gîndea,
căci ştia cît de mult le place vorbelor minţii noastre să ne fie pe plac şi să ne
încurajeze păcălindu-ne.
Înainte de a lua hotărîrea ce avea să-i schimbe existenţa sub multe
aspecte, deci înainte de a deveni prost, Antoine încercase şi alte căi, alte
soluţii pentru a rezolva dificultatea pe care o avea de a lua parte la viaţă.
Iată prima lui tentativă, pe care am putea-o considera stîngace, dar care a fost
plină de o speranţă sinceră.

Antoine nu se atinsese niciodată de vreo picătură de alcool. Chiar dacă se

rănea uşor, se zgîria, refuza, ca un bun abstinent, să se dezin-fecteze cu alcool de
şaptezeci de grade, preferind Betadina sau Mercurocromul.
Acasă, nu exista vin, nici aperitive. Mai apoi, a dispreţuit utilizarea unor
artificii fermentate sau distilate care să suplinească o lipsă de imaginaţie sau să
facă să dispară efectele unei depresii.
Constatînd cît de vagă şi desprinsă de orice preocupare pentru realitate era
gîndirea persoanelor băute, cît de incoerente puteau fi frazele lor si, ca să
încununeze totul, cum aveau ele iluzia de a debita adevăruri remarcabile,
Antoine s-a decis să adere la această filozofie promiţătoare. Beţia i se părea
mijlocul de a suprima orice veleitate reflexivă a inteligenţei lui. Beat, n-ar mai
avea nevoie să gîndească, n-ar mai putea: ar fi un declamator de aproximaţii
lirice, elocvent şi volubil, în sînul beţiei, inteligenţa nu ar mai avea sens; odată
slăbite parîmele, ar putea să naufragieze sau să fie devorată de rechini fără ca lui
să-i pese. Rîsete fără motiv, exclamaţii absurde, în stare de ebrietate ar iubi pe
toată lumea, ar fi dezinhibat. Ar dansa, ar face piruete! Ei, bineînţeles că nu uita
partea sumbră a alcoolului: mahmureala, vomele, ciroza la orizont. Şi
dependenţa.
Se gîndea serios să devină alcoolic. E o preocupare. Alcoolul ocupă
gîndurile în întregime şi dă un scop în disperare: să te vindeci. Atunci ar
frecventa reuniunile Alcoolicilor anonimi, si-ar povesti parcursul, ar fi susţinut
şi înţeles de fiinţe asemeni lui aplaudîndu-i curajul şi voinţa de a se lăsa. Ar fi un
alcoolic, adică cineva care are o boală recunoscută pe plan social. Pe alcoolici
lumea îi deplînge, îi îngrijeşte, ei se bucură de consideraţie medicală, umană. Pe
cînd pe oamenii inteligenţi nimeni nu se gîndeşte să-i plîngă: „El studiază
comportamentele umane, cred că asta îl face foarte nefericit", „Nepoata mea e
inteligentă, dar e o fată foarte în regulă. Vrea să scape", „La un moment dat, mi-
a fost teamă c-o să devii inteligent." Iată genul de cugetări binevoitoare, pline de
compasiune, care i s-ar fi cuvenit daca lumea ar fi fost dreaptă. Dar nu,
inteligenţa e de două ori rea: te face să suferi şi nimeni nu se gîndeşte să o
considere ca pe o boală.
Prin comparaţie, a fi alcoolic ar fi o promovare. Ar suferi de un rău
vizibil, cu o cauză cunoscută şi tratamente prevăzute; nu există cură de
dezintoxicare pentru inteligenţă. Dacă gîndirea conduce la o anume excludere,
prin distanţa observatorului faţă de lumea observată, în schimb a fi alcoolic ar fi
un mijloc de a găsi un loc. Iar a fi perfect integrat în societate, în caz că asta nu
s-a realizat firesc, nu poate fi decît dorinţa unui alcoolic. Datorită alcoolului, nu
ar mai avea această reţinere faţă de jocurile omeneşti si ar putea liniştit să se lase
în voia lor.
 Neavînd nici un fel de cunoştinţe în domeniu, Antoine nu ştia cum să
debuteze în noua carieră. Trebuia să-nceapă prin a o ţine într-o beţie, sau,
dimpotrivă, să avanseze pas cu pas în smîrcul spirtoaselor?
Nu putuse să se abţină. Curiozitatea lui vie l-a împins să se repeadă la
biblioteca municipală din Montreuil, la doi paşi de casă: voia să devină alcoolic
în mod inteligent, constructiv şi cultivat, să cunoască secretele otrăvii care avea
să-l salveze. Antoine a scotocit prin rafturi, a ales cărţile care i se păreau cele
mai interesante, sub privirea condescendentă a bibliotecarului, convins în sinea
lui că este inteligent fiindcă e prost îmbrăcat. Îl cunoştea bine pe Antoine, de
patru ani la rînd era desemnat „cititorul anului". În ciuda protestelor lui Antoine
fată de acest exhibiţionism cultural, bibliotecarul afişase o fotocopie a
legitimaţiei lui de bibliotecă cu inscripţia în caractere grase: „Cititorul anului."
Era ridicol.
Antoine s-a prezentat la pupitru cu Dicţionarul băuturilor alcoolice din
lumea întreagă, Ghid istoric al băuturilor alcoolice, Băuturi alcoolice şi Vinuri,
Cele mai faimoase băuturi alcoolice, Abecedarul băuturilor alcoolice...
Bibliotecarul a înregistrat împrumutul şi i-a spus:
— Iarăşi! O să vă depăşiţi recordul de anul trecut, felicitări. Faceţi
cercetări istorice despre băuturile alcoolice?
— Nu, de fapt, eu... încerc să devin alcoolic. Dar înainte de a mă apuca de
băut, as prefera să cunosc subiectul.
Bibliotecarul şi-a petrecut următoarele zile întrebîndu-se dacă asta era o
glumă, iar apoi a murit, sufocat în mod misterios sub un grup de turişti germani,
aproape de turnul Eiffel.

După trei zile petrecute citind pe nerăsuflate aceste cărţi, luînd notiţe şi
făcînd fişe de lectură, considerînd că stăpîneşte oarecum subiectul, Antoine s-a
apucat să caute printre cunoştinţele lui un alcoolic care ar putea să-l înveţe
metoda. O persoană care să aibă stofă de profesor în materie de vinuri şi
alcooluri albe, un Platon al lichiorului, un Einstein al calvadosului, un Newton al
votcăi, Yoda al whiskyului. Printre apropiaţii săi, rude îndepărtate, colegi şi
vecini, a găsit şi a descoperit psihotici, catolici, un baron, o integramistă, un
pîrţoman, un heroinoman, aderenţi la partide politice... şi multe alte tare. Dar
nici un alcoolic.
La cincizeci de metri, pe trotuarul de peste drum de apartamentul lui, se
afla un bistrou numit Căpitanul Elefant. S-a decis să prospecteze acolo.
Antoine îşi luă cărţile, precum şi un caieţel ca să-si noteze viitoarele
experienţe şi toate cunoştinţele noi pe care spera să şi le însuşească. Uşa făcu să
clincăne un clopoţel, dar nimeni nu întoarse capul la intrarea lui. Se uită la
clienţi, îi măsură din priviri pentru a-l alege pe cel care avea să-i fie profesor. Nu
era decît opt şi jumătate dimineaţa, dar toţi beau deja vîrtos. Nu se aflau acolo
decît bărbaţi, unii tineri, majoritatea peste patruzeci de ani; aveau vîrsta aceea
patinată, incertă, a alcoolicilor. Vieţile lor amărîte nu putuseră să le dea gustul si
forţa pasiunilor sănătoase, de aceea îşi cheltuiau micile salarii pe substitutele de
fericire şi de frumuseţe care sînt băuturile alcoolice.
Barul semăna cu o mie de alte baruri: tejghea acoperită cu tablă de zinc,
sticle aliniate precum soldaţii unei armate secrete, cîteva mese, un tonomat
vechi. Şi, mai ales, cocktailul acela de mirosuri de ţigări, de cafea, de alcool şi
de detergent, care impregna amintirile.
Aşezat la tejghea, un bărbat, cu o şapcă pe cap, aliniase unsprezece
pahare umplute cu lichide diferite. Antoine văzu în el un specialist. Şovăind, îşi
puse cărţile pe tejghea. Bărbatul nu-i acordă nici o privire şi goli primul pahar.
Pe baza fotografiilor din enciclopedia lui, Antoine deduse care sînt diferitele
băuturi şi le spuse pe nume arătîndu-le cu degetul:
— Porto, gin, vin roşu, calvados, whisky, coniac, bere blondă, Guinness,
bloody mary, iar aceea, fără-ndoială, şampanie. Vinul roşu ar putea fi bordeaux,
iar dumneata tocmai ai băut un pastis.
Omul cu şapcă îl privi pe Antoine cu un aer suspicios. Apoi, văzînd
aspectul inofensiv al acestui tînăr cu părul ciufulit, zîmbi.
— Nu-i rău, recunoscu el. Eşti dotat, puştiule. Dădu pe gît paharul de
whisky dintr-o înghiţitură.
— Mulţumesc, domnule.
— Eşti un fizionomist al alcoolului? E o artă originală, chiar dacă n-am
nici cea mai vagă idee la ce foloseşte, în general, există o etichetă pe sticlă.
— Nu, spuse Antoine întorcînd capul ca să evite discret răsuflarea
încărcată a bărbatului. Citesc cărţi despre băuturile alcoolice ca să învăţ cum sînt
fabricate, ce materiale se folosesc... Vreau să ştiu totul despre alcool.
— La ce o să-ţi folosească? replică bărbatul zîmbind, după ce goli paharul
cu gin.
— Vreau să devin alcoolic.
Bărbatul închise ochii şi strînse paharul în mînă; încheieturile i se albiră,
paharul se sparse. Se auzeau zgomotele străzii, ale maşinilor, ale conversaţiilor
animate ale negustorilor. Bărbatul inspiră adînc şi suflă uşor. Redeschise ochii
şi-i întinse mîna lui Antoine. Zîmbea iarăşi.
— Pe mine mă cheamă Léonard.
— Încîntat. Eu sînt Antoine.
Îşi strînseră mîna. Léonard îl privea atent pe Antoine, intrigat şi amuzat.
Strîngerea de mînă se prelungea. Antoine sfîrsi prin a-şi retrage mîna.
— Vrei să devii alcoolic... murmură Léonard. Acum douăzeci de ani, aş fi
crezut că eşti o halucinaţie, dar a trecut ceva vreme de cînd alcoolul nu-mi mai
oferă drept miraj decît realitatea. Vrei să devii alcoolic, şi de-asta ai toate cărţile
astea. E logic.
— Cărţile astea sînt ca să... Nu vreau să devin alcoolic oricum. Mă
interesează asta cu-adevărat, diferitele feluri de alcool, alcoolurile albe,
lichiorurile, vinurile, e aşa o bogăţie! Am descoperit că alcoolul este legat de
istoria omenirii şi că numără mai mulţi adepţi decît creştinismul, budismul şi
islamismul la un loc. Tocmai citesc un eseu pasionant al lui Raymond Dumay pe
tema asta...
— Dacă citeşti prea mult, n-o să ajungi niciodată alcoolic, remarcă
Léonard impasibil. E o activitate care necesită o anumită angajare, trebuie să i te
dedici mai multe ceasuri pe zi. E o disciplină, cum s-ar zice, olimpică. Nu cred
că eşti bun de aşa ceva, puştiule.
— Ei bine, nu vreau să par lipsit de modestie, dar... în fine, vorbesc limba
aramaică, am învăţat să repar motorul avioanelor de vînătoare din Primul Război
Mondial, să recoltez miere, să schimb scutecele cîinelui vecinei mele, iar cînd
aveam cincisprezece ani am petrecut o lună de vacantă la unchiul Joseph şi
mătuşa Miranda. Aşadar, cu ajutorul dumitale, cred să sînt în stare să devin
alcoolic. Am voinţa necesară.
— Cu ajutorul meu? întrebă mirat şi jovial Léonard. Se uită în cupa de
şampanie — bule mici se ridicau la suprafaţă — şi chicoti.
— Da. Eu, eu cunosc teoria, dar n-am pic de practică. Dumneata,
dumneata ai aerul unui specialist.
Antoine arătă spre şirul de pahare de pe tejghea. Léonard aspiră coniacul
şi-l ţinu cîteva clipe în gură. Obrajii începeau să i se rumenească. Patronul
barului şterse tejgheaua cu o cîrpă si luă paharele goale. Léonard încruntă din
sprîncene.
— Şi cine-ţi spune că ai aptitudini pentru asta? Crezi că devii alcoolic
aşa...? Că ajunge să vrei şi să bei cîteva pahare? Cunosc oameni care şi-au
petrecut toată viaţa bînd, dar n-au reuşit niciodată să devină alcoolici. Nu aveau
predispoziţie pentru asta. Aşa că tu... tu crezi că ai harul? Vii liniştit şi declari că
vrei să devii alcoolic, ca şi cum ar fi ceva ce ţi s-ar cuveni! La-să-mă să-ţi spun o
chestie, tinere: alcoolul e cel care alege, alcoolul hotărăşte dacă eşti apt să devii
beţivan.
Antoine ridică din umeri, dezamăgit: nu avusese niciodată pretenţia să
creadă că va fi ceva uşor, de aceea si venise să caute un antrenor în acest bistrou.
Léonard reacţionase cu năduful care-i caracterizează pe bătrînii lupi de mare
atunci cînd un tînăr, lipsit de experienţă şi naiv, declară că vrea să plece pe mare.
Dat fiind că-şi petrecuse copilăria prin mici porturi bretone, Antoine cunoştea
bine acest sentiment şi-l înţelegea: meşteşugarii sînt mîndri de arta lor si geloşi.
— Nu vreau să dau această impresie, domnule Léonard. Îmi mărturisesc
ignoranţa şi nu ştiu dacă sînt dotat pentru asta. Vă rog să mă acceptaţi ca elev.
Puteţi să mă învăţaţi.
— Sînt dispus să-ncerc, băiete, răspunse Léonard, flatat, dar nu-ţi pot
garanta nimic. Dacă n-ai ce trebuie... Nu oricine poate deveni alcoolic, asta e
cert, există o selecţie; e trist, dar asta-i viaţa. Aşa că să nu-mi porţi ranchiună
dacă rămîi pe chei. Mai sînt şi alte vapoare.
— Înţeleg.
Léonard şovăi între bloody mary şi paharul de Guinness. Alese berea, îi
rămase lipită de perii bărbii sure nişte spumă, pe care o şterse cu mîneca
scurteicii groase bleumarin.
— Bun. Trebuie să-ţi pun cîteva întrebări. Un soi de examen prealabil.
— Un concurs de admitere?
— Ei, puştiule, înţelege că există unele condiţii pentru exercitarea
alcoolismului, e treabă serioasă...
— Dar nu trebuie chiar un permis, spuse Antoine zîmbind şi ridicînd din
umeri.
— Ar trebui, totuşi. Unii nu rezistă la alcool, îşi stîlcesc în bătaie nevasta
şi plozii, conduc aiurea şi votează... Statul ar trebui să se ocupe de formarea
alcoolicilor, ca să-şi cunoască limitele, schimbările în modul cum percep timpul
şi spaţiul si în personalitatea lor... La fel ca pentru înot, e mai bine să te asiguri
că ştii să înoţi înainte de a te arunca în bazinul cel mare.
— În cazul de faţă, remarcă Antoine, va trebui să te asiguri mai degrabă
dacă voi fi în stare să mă duc la fund.
— Exact, puştiule. Vreau să ştiu dacă ai înotătoarele necesare ca să te duci
la fund. Ia să vedem... Prima întrebare: de ce vrei să devii alcoolic? Mi se pare
esenţial să-ţi cunosc motivaţia.
Frecîndu-şi fruntea, Antoine cugetă, îi privi pe ceilalţi clienţi ai barului şi
constată că se potriveau perfect cu decorul. Aveau un fel de aer familial căci, şi
dacă nu semănau între ei, erau făcuţi cu toţii din aceeaşi materie tristă.
— „Alcoolismul are drept cauză urîţenia, derutanta sterilitate a existenţei
aşa cum ne este ea vîndută."
— E un citat? întrebă Léonard după ce dădu peste cap bloody mary-ul.
— Da, din Malcolm Lowry.
— O întrebare, puştiule: cînd te duci să cumperi pîine, îi citezi brutăresei
din Shakespeare? „A cumpăra cornuri cu unt sau chifle cu ciocolată, aceasta-i
întrebarea." Aş prefera să vorbeşti tu însuti, nu să invoci un mare scriitor tîmpit.
Dacă vrei părerea mea, cu citatele scapi prea uşor, fiindcă-s atîţia scriitori mari
care au spus atîtea lucruri, încît nici n-ar mai fi nevoie ca cineva să exprime o
opinie personală.
— Atunci, să zicem că sînt sărman, fără nici un viitor... Şi mai ales
gîndesc prea mult, nu mă pot abţine să nu analizez şi să nu încerc să-nţe-leg cum
rezistă şi funcţionează toată harababura asta, mă întristează enorm să văd că nu
sîntem liberi şi că fiecare gînd, fiecare act liber se face cu preţul unei răni care
nu coagulează.
— Puştiule, tu eşti poet: vrei să spui că eşti deprimat...
— Asta e starea mea naturală, sufăr de o depresie de douăzeci şi cinci de
ani.
Léonard îl bătu prieteneşte pe umăr pe Antoine. Un client intră şi se aşeză
la o masă unde se desfăşura o partidă de cărţi. Comandă o cafea şi un pahar de
calvados. Patronul deschise radioul ca să asculte ştirile de la ora nouă.
— Dar, să ştii, alcoolul nu o să te vindece. Nu trebuie să crezi asta. îţi va
alina rănile, dar o să-ţi facă altele, poate chiar mai rele. N-o să te mai poţi lipsi
de alcool si chiar dacă, la început, o să simţi o euforie, o bucurie să bei, or să
dispară repede şi n-o să mai rămînă decît tirania dependenţei şi a privaţiunii.
Viaţa ta nu va fi decît ceţuri, stări de semiconştienţă, halucinaţii, paranoia, crize
de delirium tremens, violenţă împotriva anturajului tău. Personalitatea ta se va
dezagrega...
— Asta şi vreau! spuse hotărît Antoine, lovind cu pumnul lui mic
tejgheaua. Nu mai am tăria să fiu eu însumi, nu mai am curaj, nici chef să am
ceva de genul unei personalităţi. O personalitate, ăsta-i un lux care mă costă prea
scump. Vreau să fiu un spectru banal. M-am săturat de libertatea mea de gîndire,
de toate cunoştinţele mele, de blestemata mea de conştiinţă!
După ce goli paharul de porto, Léonard făcu o grimasă. Rămase dus pe
gînduri, cu paharul ridicat, privindu-se în oglinda din faţa lui, ascunsă parţial de
sticle. Pe măsură ce golea paharele, se lăsa tot mai mult peste tejghea, ochii i se
micşorau şi, în acelaşi timp, gesturile îi deveneau mai puţin tremurătoare, mai
largi si mai fluide. Ca ultimă întrebare de „examen", Léonard îl puse pe Antoine
să ghicească de ce aliniase pe tejghea unsprezece pahare cu băuturi diferite.
— Ca să nu existe gelozii? răspunse pe loc Antoine.
— Ca să nu existe gelozii... murmură Léonard zîmbind şi ciocănind uşor
cu un pahar în tejghea. Poţi fi mai clar?
— Poate că în felul acesta aduci un omagiu, la egalitate, tuturor acestor
soiuri de alcool. Dumneata nu eşti un amator de bere sau de whisky scoţian, nu
de ceva atît de sectar: îţi place alcoolul în toate formele lui. Eşti un îndrăgostit
de Alcool cu A mare.
— Nu m-am gîndit niciodată la asta aşa, dar... da, sînt de acord. Antoine,
Antoine...
Îmi pari a avea aptitudinile, natura în marea ei milostivenie poate că ţi-a
dat harul. Dar trebuie să te pun la curent cu toate neplăcerile la care vei avea
dreptul. O să vomiţi des, stomacul îţi va fi încordat şi acid, o să ai tot felul de
migrene, oftalmice, cerebrale, dureri cervicale, în muşchi şi în oase, o să ai des
diaree, ulcere, tulburări de vedere, insomnii, bufeuri de căldură, crize de
angoasă. Pentru un pic de căldură si de alinare, alcoolul îţi va oferi toate astea,
trebuie să fii conştient.
Intrară doi clienţi noi. Dădură mîna cu patronul, îl salutară pe Léonard. Se
aşezară la o masă din fundul barului, îşi aprinseră pipa şi băură bere împărţind
între ei paginile Monde-ului. Antoine se uită la Léonard cu privirea lui francă; ca
întotdeauna, era foarte calm, foarte sigur pe decizia lui. îşi trecu mîna prin păr,
zburlindu-1.
— Asta e ceea ce vreau, vreau alte chinuri, un rău real, manifestări fizice
ale unui comportament precis. Cauza răului meu va fi alcoolul; nu adevărul,
alcoolul. Prefer o boală care încape într-o sticlă, mai degrabă decît o boală ima-
terială şi atotputernică căreia nu pot să-i dau un nume. îmi voi cunoaşte cauza
durerilor. Alcoolul îmi va ocupa toate gîndurile, îmi va umple toate clipele ca pe
nişte păhărele...
 — Accept, spuse Léonard după ce-şi mîngîie barba. O să fiu profesorul
tău de alcoolism. O să fiu sever, o să te pun la treabă. E o ucenicie pe termen
lung, aproape o asceză.
— Mulţumesc, mulţumeasc din tot sufletul, spuse liniştit Antoine
strîngînd mîna uscată şi aspră a alcoolicului.
Léonard ridică mîna şi pocni din degete ca să-1 cheme pe patronul care
citea Le Parisien la celălalt capăt al tejghelei, lîngă casa de marcat:
— Roger, o bere la halbă pentru puşti! (Patronul puse berea în faţa lui
Antoine.) Mulţumesc. O să o luăm cu-ncerul. E bere de cinci grade, alunecă de
la sine, trebuie să-ţi obişnuieşti cerul gurii, să-ţi deprinzi ficatul juvenil. Nu devii
alcoolic trăgînd o beţie în fiecare sîmbătă seara, e nevoie de perseverenţă şi
constanţă. Să bei tot timpul, nu neapărat chestii tari, dar să faci asta cu se-
riozitate, cu sîrguinţă. Majoritatea oamenilor devin alcoolici fără metodă, beau
whisky, votcă în cantitate uriaşă, li se face rău, şi o iau de la capăt cu băutura.
Dacă vrei părerea mea, Antoine, sînt nişte cretini. Cretini şi amatori! Poţi foarte
bine să devii alcoolic într-un mod mai inteligent, printr-o utilizare savantă a
dozelor şi a gradelor alcoolului.
Antoine privea paharul mare de bere încununat cu spumă albă; prin
prisma asta, totul era auriu. Léonard îşi scoase şapca şi o îndesă peste părul lui
Antoine.
— Haide, omule, nu trebuie să-ţi fie teamă, nu în ăsta o să te îneci.
— Trebuie să beau totul deodată, întrebă Antoine, puţin intimidat, sau cu
înghiţituri mici?
— Asta tu va trebui să vezi. Dacă-ţi place gustul şi dacă nu vrei să te
îmbeţi prea repede, bea cu înghiţituri mici, degustă acest nectar de hamei. Dacă
nu, dacă ţi se pare prea greţoasă, dă paharul peste cap dintr-una.
După ce adulmecă lichidul şi-şi puse spumă pe nas, Antoine începu să
bea. Trase o strîmbătură, dar continuă să golească paharul.
Cinci minute mai tîrziu, o ambulanţă oprea derapînd pe trotuarul din fata
Căpitanului Elefant. Doi infirmieri înarmaţi cu o targa intrară grăbiţi în bar şi-l
luară cu ei pe Antoine, aflat în plină comă etilică. Pe tejghea, paharul lui de bere
era încă pe jumătate plin.

Din cauza unei sensibilităţi fiziologice deosebite, Antoine nu putuse să

fie alcoolic. Ca remediu de substituţie, a luat hotărârea să se sinucidă. Să fie
alcoolic fusese ultima lui ambiţie de integrare socială, a-şi lua viaţa era ultimul
mijloc pe care-1 vedea de a adera la lume. Personaje pe care le admira avuseseră
curajul să-şi aleagă momentul morţii: Hemingway, draga lui Virginia Woolf,
dragul lui Seneca, Debord, Cato din Utica, Sylvia Plath, Demostene, Cleopatra,
Lafargue...
Viaţa nu mai era decît un chin nesfîrsit. Nu mai simţea nici o plăcere să
vadă că se face ziuă, toate clipele lui erau acide şi stricau gustul a ceea ce-ar mai
fi putut fi încă plăcut. Cum nu avusese niciodată cu-adevărat impresia că
trăieşte, nu-i era frică de moarte. Ba chiar era fericit să găsească în moarte
singura dovadă tangibilă că a fost în viaţă. Calitatea incredibil de proastă a
mîncării ce i se servea de cînd era în spital a sfîrşit prin a-l convinge să-şi pună
capăt zilelor.
Antoine fusese internat la secţia de urgenţe a spitalului La Pitie-
Salpetriere, în pofida actului plastifiat din portofelul său, în care spunea
că îşi donează organele în caz de moarte cerebrală şi că preferă să agonizeze pe
trotuar, decît să fie îngrijit la Pitie. Motivul pentru care nu voia să ajungă la acest
spital este că risca să-i întîlnească aici pe unchiul său Joseph şi pe mătuşa
Miranda. Antoine era o fire paşnică, dar nu îi putea suporta, de altfel nimeni nu-i
suporta. Nu că ar fi fost periculoşi, doar că se văitau tot timpul, protestau şi
făceau un caz din orice fleac. Nişte budişti fermecători au intrat într-o miliţie
paramilitară după ce i-au frecventat prea mult. La fiecare călătorie a lor în
străinătate, creau incidente diplomatice. De aceea, aveau interdicţie de sejur în
mai multe ţări: în Israel, în Elveţia, în Belgia şi Olanda, în Japonia, în Statele
Unite. I.R.A., E.T.A., Hezbollah-ul publicaseră comunicate în care afirmau că
vor executa acest cuplu dacă mai calcă pe teritoriul lor. Autorităţile ţărilor
respective n-au făcut şi n-au spus nimic care să dea de înţeles că s-ar opune.
Poate că într-o bună zi armata va avea curajul să folosească potenţialul distructiv
al acestui cuplu şi îl va folosi cînd bombele atomice se vor fi dovedit prea
ineficace. Unchiul Joseph şi mătuşa Miranda îşi petreceau viaţa în spital de ani
de zile; se mutau de la o secţie la alta, de la un etaj la altul, în funcţie de operaţii,
de bolile reale sau inventate de ipohondria lor arţăgoasă. Făceau turul tuturor
serviciilor, treceau de la urologie la alergologie, încercau angiologia,
gastroenterologia, oto-rino-laringologia, stomatologia, dermatologia,
diabetologia... Călătoreau astfel prin spitalele capitalei ca prin nişte ţinuturi
exotice, evitînd mereu cele două servicii care ar fi putut face ceva pentru ei şi
pentru restul lumii: psihiatria şi medicina legală.
Fără succes, Antoine a încercat să convingă nişte infirmiere să-i şteargă
numele din registrul spitalului ca să nu primească vizita unchiului si mătuşii
sale. Revenindu-şi încet-încet după comă, a luat hotărîrea să se sinucidă, şezînd
în patul lui de spital, cu o linguriţă băgată într-un borcănaş de gem de mere,
rozaliu şi cu gogoloaie.
Prietenii lui — Ganja, Charlotte, Aslee şi Rodolphe — au venit să-l
viziteze. Ganja, un fost codiscipol de la facultatea de biologie, omul cel mai
destins din lume, bunătatea întruchipată, avea obiceiul să-l îmbărbăteze pe
Antoine pregătindu-i ceaiuri din plante medicinale extraordinare care le
înveseleau serile. Jucau şah de mai multe ori pe săptămînă, sus pe observatorul
de la Sorbona, si hoinăreau pe străzi sporovăind. Antoine n-avea idee ce meserie
are Ganja, iar acesta era foarte misterios în privinţa asta, dar avea destul de mulţi
bani si prin urmare de multe ori el lua nota de plată. Traducătoare la o editură,
Charlotte era o fostă vecină a lui Antoine. Marele ei vis era să aibă un copil, dar
fiind lesbiană nu dorea cîtuşi de puţin să reuşească pe căi naturale. De aceea, cu
regularitate, datorită complicităţii prietenei ei care era medic, se ducea la
inseminare. Pentru a-şi spori şansele, după fiecare inseminare, Antoine o însoţea
la tîrgul de la Trone sau la orice serbare cîmpenească şi, după-amieze întregi, se
dădeau în roata mare. Nu era o tehnică foarte ştiinţifică, dar Charlotte credea că
forţa centrifugă a acestor maşinării putea să propulseze acolo unde trebuie
spermatozoizii recalcitranţi. Rodolphe, un coleg de facultate, era indispensabilul
opozant. Era cu doi ani mai mare ca Antoine, şi ţinea un curs de filozofie in-
titulat „Kant sau domnia absolutei gîndiri". Pur produs al sistemului de
învăţămînt, Rodolphe putea spera să obţină un post de conferenţiar peste doi ani,
să ajungă profesor universitar peste şapte ani şi să moară complet uitat peste şai-
zeci de ani, lăsînd o operă care va influenţa generaţii de termite. Punctul lor
comun, ceea ce îi apropia pe Antoine şi pe Rodolphe, era că nu cădeau niciodată
de acord în nici o privinţă. Ultima lor dispută fusese pe tema gîndirii, Rodolphe
afirmînd, ca un bun filozof, că produce acte de gîndire pură prin simpla
funcţionare a voinţei lui atotputernice şi a perfectului său liber arbitru. Antoine îl
luase peste picior, amintindu-i de contingenţe şi de multiplele determinisme care
apasă asupra fiinţelor umane. Dar Rodolphe nu părea a crede că un profesor de
filozofie este atins de aceeaşi ploaie ca un muritor de rînd. Pe scurt, Antoine era
dilema, Rodolphe certitudinea, şi putem spune că fiecare îşi exagera înclinaţia în
felul lui. în fine, Aslee era cel mai bun prieten al lui Antoine, dar vom vorbi
despre el mai fîrziu.
La prima lor vizită la spital, Ganja a adus ceai, Charlotte flori, Aslee un
palmier pitic de un metru cincizeci, în ghiveci, iar Rodolphe a regretat că
Antoine nu era legat la un respirator artificial pe care l-ar fi putut debranşa.
Solicitudinea prietenilor lui nu a schimbat decizia tăcută a lui Antoine:
hotărîse, o dată în viaţă, să fie egoist şi să nu mai trăiască doar ca să nu-i
amărască pe prietenii lui.
Antoine avea ca vecin de cameră o fiinţă umană, e cert, dar n-ar fi putut fi
mai precis. Nu ştia dacă e femeie sau bărbat, n-avea idee de vîrsta acestei
persoane, pentru simplul motiv că era înfăşurată în bandaje precum mumiile
egiptene. Dar această formă albă nu adăpostea corpul neînsufleţit al unui faraon,
căci articula cu o voce feminină, fără urmă de accent din Valea Regilor:
— Nu-ţi face griji, o să scap. Încă o dată, o să scap.
— Poftim? întrebă Antoine ridicîndu-se în pat.
— Dumneata de ce eşti aici?
— Comă etilică.
— Aha, am încercat deja asta, spuse femeia pe un ton degajat Nu e rău.
Ce ai băut? Votcă? Whisky?
— Bere.
— Cîţi litri?
— O jumătate de pahar.
 — O jumătate de pahar? Ai stabilit un record în materie. Coma etilică este
o chestie clasică.
— Nu ăsta era scopul meu, eu voiam să fiu alcoolic, dar n-a mers. Acum,
sinuciderea mi se pare soluţia cea mai abordabilă. Acolo, cel puţin, am toate
şansele.
— Te-nşeli: nimic nu e mai greu decît să te autosuprimi. E mai uşor să iei
bacul, concursul de inspector de poliţie sau diploma în litere, decît să te sinucizi.
Rata de reuşită e sub opt la sută.
Antoine se aşeză pe marginea patului. Soarele palid pătrundea prin
transperante imprimîndu-şi lumina pe pereţii de o culoare bolnăvicioasă ai
camerei. Prietenii lui Antoine trecuseră cu cîteva ore în urmă pe-acolo, dar nu
venea nimeni, niciodată, să se intereseze de femeie.
— Dumneata te-ai sinucis? întrebă Antoine.
— După cum se vede, răspunse ea pe un ton răutăcios, am dat greş.
— Nu eşti la prima tentativă?
— Nici nu le mai număr, că m-ar deprima. Şi totuşi, am încercat tot ce se
putea. Dar, de fiecare dată, ceva sau cineva se punea în calea morţii mele. Cînd
am încercat să mă înec, un imbecil curajos m-a salvat. De altfel, a murit după
cîteva zile de o pneumonie. E oribil, nu-i aşa? Cînd m-am spînzurat, s-a rupt
funia. Cînd mi-am tras un glonţ în tîmplă, glonţul a traversat craniul fără să-mi
atingă creierul, fără să producă vreo daună serioasă. Am înghiţit două cutii de
somnifere, dar laboratorul greşise dozele, aşa că n-am avut dreptul decît la o
siestă de trei zile. Acum trei luni am angajat chiar un ucigaş plătit ca să mă
împuşte, dar imbecilul s-a înşelat şi a omo-rît-o pe vecina mea! Pur şi simplu nu
am noroc, înainte, voiam să mă sinucid din disperare, acum, principala cauză a
disperării mele este că nu reuşesc să mă sinucid.
Semănînd cu nişte smaralde într-o casetă căptuşită cu pînză albă, doar
ochii ei verzi se zăreau printre bandaje. Antoine căută în ei o urmă de tristeţe,
dar nu găsi decît nemulţumire.
— Vrei să ştii de ce sînt în halul ăsta? întrebă ea întorcînd ochii spre
Antoine. Nu te jena, e normal să te întrebi de ce sînt ambalată aşa. M-am aruncat
de la etajul trei al turnului Eiffel. Ar fi trebuit să fie imposibil să dau greş, nu-i
aşa? Ei bine, a trebuit ca, exact în clipa aia, un grup de turişti germani în sort să
se strîngă la baza turnului pentru o poză suvenir.
— Ai căzut peste nemţi?
— I-am strivit, da. Mi-au amortizat căderea. Ba chiar am fost aruncată în
sus. De mai multe ori. Rezultatul: am aproape toate oasele din corp rupte dar,
după imbecilul ăla de doctor, voi fi pe picioare şi în plină formă peste şase luni.
Tăcerea îşi întinse aripile de fluture, largi si delicate, în încăpere. Soarele
dispăruse, lăsînd locul ploii şi cenuşiului. Era o lună iulie care interpreta
partitura de martie.
— Poate că ar fi mai bine să te laşi de sinucideri, se va sfîrşi prost,
încearcă... nu ştiii... să întîlneşti lume, să asculţi un album cu Clash, să te
îndrăgosteşti...
— Nu înţelegi! se răzvrăti ea. Din cauza dragostei vreau să mă omor, aşa
încît, dacă mă-ndrăgostesc iarăşi şi iese prost, îmi voi dori să fiu de două ori
moartă. Si apoi, sinuciderea e vocaţia mea; de cînd eram mică de tot, este pasi-
unea mea. Ce o să se zică despre mine dacă mor la nouăzeci de ani din cauze
naturale?
— Nu ştiu, doamnă, nu ştiu.
— Dar asta nu se va-ntîmpla, nu voi suferi această umilinţă. Mănînc orice,
o mulţime de chestii prăjite, tone de carne, beau prea mult, fumez două pachete
pe zi... Crezi că asta ţine, ca mod de a te sinucide?
— Da, o încuraja Antoine. Ceea ce contează e scopul pentru care faci
toate astea. Dar, în acelaşi timp, nu cred că, dacă mori de un cancer la
plămîni, va fi omologat ca sinucidere în statistici, chiar dacă ăsta era obiectivul
vizat.
— Nu-ţi face griji, n-o să mai dau greş.
Atunci femeia îi povesti lui Antoine că descoperise pe panoul de afişaj al
asociaţiilor din primăria arondismentului al XVIII-lea, printre cursurile de yoga
şi de olărit, un curs de sinucidere. Antoine, care n-avea pic de experienţă în acest
domeniu şi nu voia să piardă ani preţioşi de moarte încercînd fără succes să se
omoare, o ascultă cu atenţie pe vecina lui de cameră. Aceasta îi expuse planul ei:
de-ndată ce se va reface, se va prezenta la acest curs şi, cu asiduitate, va învăţa
să se sinucidă corect. Îi dictă lui Antoine numărul de telefon pentru curs.
Brusc, uşa se deschise şi doi diavoli tasmanieni dădură buzna într-un
vîrtej de exclamaţii şi de gesturi violente: unchiul Joseph şi mătuşa Miranda se
năpustiră asupra bietului Antoine. Îl întrebară ce mai face, ce mai face familia
lui, dar reveniră curînd la ale lor, adică presupusele lor nenorociri. Unchiul
Joseph îi povesti lui Antoine, precum şi vecinei lui de cameră — care probabil
că regreta mai mult decît oricînd prezenţa turiştilor germani —, că tocmai făcuse
o operaţie de splină şi era convins că chirurgul îi schimbase splina cu a altcuiva.
Insistă ca Antoine să-i pipăie abdomenul.
— Simţi splina, Antoine? şopti el cu dinţii încleştaţi. Acolo, o simţi? Nu e
splina mea, n-o să mă las păcălit aşa, nu e splina mea!
— Dar bine, unchiule Joseph, de ce să-ţi fi schimbat splina?
— De ce?! exclamă unchiul. De ce? Spune-i, Miranda, eu nu pot. Spune-i,
Miranda!
— De ce? continuă mătuşa Miranda. Traficul cu organe!
— Nu aşa tare! ţipă unchiul Joseph. Nu aşa tare, o să te audă, şi
Dumnezeu ştie ce o să ne facă. Sînt în stare de orice, de orice. Oamenii care
schimbă spline sînt în stare de orice!
— Noi credem că e un complot, şuşoti mătuşa Miranda apucîndu-1 pe
Antoine de braţ, am adunat mai multe indicii şi prezumţii despre un important
trafic cu organe în cadrul acestui spital.
— Ce vă face să credeţi asta? întrebă Antoine.
 — Splina! exclamă unchiul Joseph. Splina mea! Ce, asta nu-i o dovadă?
Au luat splina mea frumoasă ca s-o vîndă pe bani grei şi mi-au pus una jigărită şi
moale...
— Am observat semne, afirmă mătuşa Miranda, priviri furişe din partea
infirmierilor şi a medicilor, care spun multe despre conspiraţie.
Unchiul Joseph şi mătuşa Miranda vizitau astfel toate camerele pentru a pipăi
abdomenul pacienţilor. Plecară în fine, ca doi detectivi mojici, în căutare de
mărturii şi dovezi despre acest trafic.
Bucuros să regăsească liniştea camerei sale, Antoine s-a întors spre
femeia sinucigaşă. Dar ochii ei erau închişi. Intră un medic şi, pe un ton de
garajist, îl anunţă pe Antoine că poate să părăsească spitalul.

Au trecut cîteva zile pînă ce Antoine s-a ho-tărît să arunce o privire pe

hîrtiuţa unde era notat numărul de telefon de la cursul de sinucidere, în sfîrşit,
deasupra Parisului strălucea soarele. Tobele de eşapament îşi difuzau poluanţii
precum polenurile unei noi ere, însămînţînd în plămînii parizienilor şi ai
turiştilor flora viitoare a unei civilizaţii bolnave. Agonia vegetaţiei, a arborilor şi
plantelor, atît de tăcută şi invizibilă ochilor care nu văd decît ceea ce mişcă,
devenea standardul de viaţă. Automobilele continuau să inventeze omul nou,
care nu va mai avea picioare ca să se plimbe în visele lui asfaltate, ci roţi.
Antoine nu avea telefon, aşa că s-a dus la cabina de la colţul străzii.
Aceasta se afla în faţa unei brutării; un miros de brioşe ştergea mirosurile mai
puţin plăcute din cartier. Antoine a trebuit să aştepte puţin ca să se elibereze
cabina.
— S.P.T.P.T.M., Sinucidere pentru toţi şi prin toate mijloacele, bună ziua!
răspunse o tînără cu glas melodios.
— Bună ziua, ăăă, am primit coordonatele dumneavoastră de la o pietenă,
şi m-ar interesa cursurile dumneavoastră.
Un vagabond se lipise de grila de aerisire a brutăriei. Desfăcu o bucată de
pîine veche ambalată într-o şosetă şi o degustă aspirînd plăcutele miresme dulci
ale specialităţilor vieneze, amestecîndu-le în gură cu pîinea cu gust de carton.
— În acest caz, domnule, vă sfătuiesc să veniţi direct să ne vizitaţi. Nu e
nici un curs săptămîna asta, ca urmare a minunatei spînzurări a profesorului
Edmond, dar, de luni, doamna profesoară Astanavis va preda cursurile. Vă dau
programul. Aveţi cu ce nota?
— Aşteptaţi, aşteptaţi... Da, vă ascult.
— De luni pînă vineri, de la orele optsprezece la orele douăzeci, în piaţa
Clichy, la numărul 7. Trebuie doar să sunaţi la interfon, e la parter. Scrie unde.

Lunea următoare, Antoine se afla în faţa imobilului din piaţa Clichy.

Printre plăcuţele cu medici, cursuri de teatru, o secţie a Alcoolicilor anonimi, o
trupă de cercetaşi, un partid politic, găsi o plăcuţă de aramă pe care era gravat:
„S.P.T.P.T.M., asociaţie înfiinţată în 1742." Antoine apăsă pe butonul care
comanda deschiderea porţii grele a imobilului. Urmînd pista pancartelor, după
ce străbătu un coridor, pătrunse prin-tr-o uşă dublă într-o încăpere lungă,
luminată de ferestre mari.
Erau deja prezente vreo treizeci de persoane. Unele, şezînd, citeau sau
aşteptau, majoritatea discutau în mici grupuri răspîndite. Un cvartet cînta o operă
de Schubert. O femeie înaltă îmbrăcată în smoking negru părea a fi responsabila.
Ea îl primi pe Antoine cu amabilitate şi se prezentă ca Prof. Astanavis.
Participanţii erau tineri, bătrîni, de toate condiţiile sociale, de toate stilurile.
Păreau destinşi; scotoceau prin geantă, discutau, schimbau hîrtii. începură să se
aşeze. Cei mai mulţi aveau un blocnotes sau un caiet. Aşteptau să înceapă
cursul, cu stiloul în mînă, şuşotind, înăbuşindu-şi hohote de rîs.
Încăperea era umplută cu vreo zece rînduri de cîte cincisprezece scaune; în fund,
pe o estradă, se găsea pupitrul la care se instala Prof. Astanavis. Toţi elevii erau
acum aşezaţi. Cei patru pereţi ai sălii erau acoperiţi cu portrete sau fotografii ale
unor sinucigaşi celebri: Gérard de Nerval, Marilyn Monroe, Gilles Deleuze,
Ştefan Zweig, Mishima, Henri Roorda, Ian Curtis, Romain Gary, Hemingway şi
Dalida.
Publicul fremăta de vorbe şi rîsete ca înainte de începerea oricărui curs
sau conferinţe. Antoine se aşeză pe unul din rîndurile din mijloc, între un bărbat
elegant cu chip inexpresiv şi două tinere zîmbitoare. Profesoara tuşi în pumn. Se
făcu linişte.
— Doamnelor, domnişoarelor, domnilor, întîi şi-ntîi, permiteţi-mi să vă
anunţ, chiar dacă unii sînt deja la curent, sinuciderea izbutită a profesorului
Edmond. A făcut-o!
Profesoara Astanavis luă o telecomandă şi se îndreptă spre peretele
acoperit cu un tablou alb. Pe el se imprimă imaginea unui bărbat spîn-zurat într-
o cameră de hotel, în plus, avea venele de la încheieturile mîirulor deschise,
sîngele făcuse două cercuri roşii, mari, pe mocheta bej. Cînd fusese făcută
fotografia, probabil că trupul se legăna uşor, căci chipul era neclar. Spectatorii
din jurul lui Antoine aplaudară şi făcură, între ei, comentarii elogioase despre
acesta sinucidere combinată.
— A făcut-o! Şi după cum puteţi vedea, pentru a nu da greş, pentru
siguranţă, în caz că s-ar fi rupt funia, şi-a deschis venele. Cred că asta mai merită
cîteva aplauze!
Elevii aplaudară din nou, se ridicară în picioare, strigară, fluierară.
Antoine rămase aşezat, observînd, uimit, manifestarea bucuriei care celebra
moartea unui om.
— Avem un prieten nou în seara asta, spuse profesoara, arătînd spre
Antoine. îl voi ruga să se prezinte.
Toată lumea se întoarse spre Antoine. Acesta, puţin intimidat la ideea de a
lua cuvîntul în public, se ridică în picioare sub privirile binevoitoare şi
încurajările mute ale asistenţei.
— Mă cheamă Antoine, eu... am douăzeci şi cinci de ani.
 — Bună, Antoine! răspunseră în cor participanţii.
— Antoine, interveni profesoara, poţi să ne spui de ce te afli aici?
— Viaţa mea e un dezastru, explică Antoine stînd tot în picioare, mişcînd
nervos din mîini. Dar nu asta e cel mai grav. Adevărata problemă este că sînt
conştient...
— Tu ai ales să te sinucizi, murmură profesoara punîndu-şi mîinile pe
pupitru, pentru a te cufunda în neantul liniştitor.
— De fapt, sînt atît de puţin dotat pentru a trăi, încît poate că mă voi
realiza prin moarte. Am fără îndoială mai multe aptitudini să fiu mort decît viu.
— Sînt convinsă, Antoine, aprobă profesoara, că vei fi un mort foarte
mare. Iar eu pentru asta sînt aici: ca să te învăţ, ca să vă învăţ să terminaţi cu
viaţa asta care ne dă atît de puţin şi ne ia atît de mult. Teoria mea... teoria mea
este că e mai bine să mori cîtă vreme nu ţi-a luat viaţa totul. Trebuie să păstrezi
muniţii, energie pentru moarte şi să nu ajungi acolo complet golit, ca bătrînii
ăştia acriţi şi nefericiţi. Prea puţin mă interesează dacă sînteţi credincioşi, atei,
agnostici sau diabetici, nu e treaba mea. Eu cred unele lucruri şi o să vă vorbesc
despre ele, dar nu mă aflu aici ca să vă conving să muriţi sau să vă spun ce pot
să fie viaţa şi moartea. Sînt experienţele voastre, motivele voastre, opţiunile
voastre. Punctul nostru comun este că viaţa nu ne satisface şi că vrem să
terminăm cu ea, atîta tot. Vă voi învăţa cum să vă sinucideţi în mod eficace, ca
să nu daţi greş, într-un mod frumos, original, învăţătura mea se referă la
modalităţile de a te omorî, nu la motive. Nu sîntem o Biserică sau o sectă, în
orice clipă, veţi putea să plîn-geţi, să părăsiţi acest curs, să ţipaţi: toate astea
aveţi dreptul să le faceţi. Puteţi chiar să vă îndrăgostiţi de vecinul vostru şi să
regăsiţi gustul pentru viaţă... De ce nu, asta vă va face să pe-treceti clipe plăcute,
chiar dacă riscăm să ne revedem peste şase luni. Dacă, din nefericire, voi mai fi
încă aici.
Cîţiva dintre vecinii lui Antoine rîseră. Profesoara vorbea calm, nu ca un
tribun politic sau religios, ci cu dezinvoltura unei profesoare de literatură în faţa
unui amfiteatru atent. Cu mîinile în buzunarele hainei de smoking, era atît de
sobru sclipitoare încît nu avea nevoie să folosească efecte exagerate, scenice sau
retorice, pentru a crea în mod artificial o emfază.
— Există o cenzură împotriva sinuciderii. Politică, religioasă, socială,
chiar şi naturală, căci doamnei Naturi nu-i place ca cineva să-şi aroge drepturi în
privinţa ei, vrea să ne ţină în lesă pînă la capăt, vrea să hotărască în locul nostru.
Cine hotărăşte moartea oamenilor? Am delegat această libertate supremă bolii,
accidentelor, crimei. Asta se numeşte hazard. Dar e fals. Acest hazard este
voinţa subtilă a societăţii care încet-încet ne otrăveşte prin poluare, ne
masacrează prin războaie şi accidente... Societatea hotărăşte astfel data morţii
noastre prin calitatea alimentaţiei, periculozitatea ambientului cotidian, a condi-
ţiilor noastre de muncă şi de viaţă. Noi nu alegem să trăim, nu ne alegem limba,
ţara, epoca, gusturile, nu ne alegem viaţa. Singura libertate este moartea; a fi
liber înseamnă să mori.
 Profesoara bău puţină apă. Rămase cu braţele sprijinite pe marginea
pupitrului. Se uita atent la toţi participanţii din sală, dădea din cap, complice, ca
si cum i-ar fi legat o intimitate înţelegătoare.
— Dar toate astea sînt baliverne. Ajungi la asta mai tîrziu, să gîndeşti
astfel, să găseşti o anumită nobleţe, o sublimare, o legitimare, o transcendenţă...
ce ştiu eu... iluzia unui absolut numit moarte sau libertate pe care ai vrea să le
faci să coincidă la egalitate perfectă. Adevărul. .. adevărul meu — să fie clar, eu
vorbesc despre mine — este că sînt bolnavă. Un cancer a considerat că trupul
meu ar fi o plăcută insulă paradiziacă, aşa că-şi petrece aici vacanţele, cu
picioarele în oceanul sîngelui meu, bron-zîndu-se la soarele inimii mele... Nu are
nevoie de umbrelă, puţin îi pasă de insolaţie. Concediul lui plătit este pentru a
mă face pe mine să mor. Sufăr cumplit... Ştiţi cu toţii despre ce vorbesc. Ca să
nu mă zvîrcolesc de durere sînt obligată să-mi fac injecţii cu morfină, să mă
îndop cu calmante... (Din buzunarul interior al hainei, scoase o cutiuţă de
medicamente şi o agită.) Asta are un preţ, preţul conştiinţei mele. Mai am încă
mintea întreagă, dar asta riscă să nu dureze, aşa că prefer să mă suprim fiind încă
„eu", decît să ajung să fiu debranşată de un medic, zăcînd inconştientă pe un pat
de spital. Este o mică libertate, o libertate jalnică. Dacă vă aflaţi aici este pentru
că, şi voi, aveţi fără îndoială can-cere organice sau cancere la suflet, tumori
sentimentale, leucemii amoroase si metastaze sociale care vă rod. Şi ele sînt cele
care ne dictează opţiunea, cu mult înainte de orice idee măreaţă despre libertatea
noastră. Să fim sinceri: dacă am fi sănătoşi, dacă am fi iubiţi aşa cum merităm,
luaţi în seamă, cu un loc bun la soare, în societate, sînt sigură că această sală ar
fi goală.
Profesoara îşi încheie prezentarea, întreaga asistentă o aplaudă; cele două
vecine ale lui An-toine se ridicară în picioare, impresionate şi tulburate.
Profesoara îşi scoase floarea roşie de la butonieră şi o puse în paharul cu apă de
pe pupitru.
În următoarea oră şi jumătate, profesoara a ţinut cursul. A predat mai
multe metode eficace de sinucidere. Şi-a învăţat auditoriul cum să facă un nod
culisant adevărat, elegant şi solid, ce medicamente trebuie alese, cum se dozează
şi se combină pentru a muri în mod plăcut. A dat şi a pregătit reţete de
cocktailuri letale frumos colorate, asigurîndu-i că sînt delicioase. A prezentat în
detaliu diferitele arme de foc şi efectele lor asupra oaselor craniene şi a
anatomiei creierului, în funcţie de calibru şi distanţa de tragere; i-a sfătuit ca,
înainte de a se apuca să-şi tragă un glonţ în cap, să-şi facă o radiografie a
craniului pentru a stabili unde să pună ţeava ca să nu dea greş. Cu ajutorul unor
diapozitive cu scheme descriptive, le-a arătat elevilor ei atenţi ce vene de la
încheietura mîinii să-şi taie, cum şi cu ce să le taie. I-a sfătuit să nu recurgă la
mijloace aproximative cum ar fi gazul. A povestit sinuciderea lui Mishima, a lui
Cato, a lui Empedocle, a lui Zweig... Toate aceste sinucideri circumstanţiale care
conferă un sens lumii, în fine, a încheiat cursul cu un omagiu adus Prof.
Edmond, amintind că este preferabil să conciliezi două forţe letale pentru a nu
da greş: medicamente şi spînzurare, vene şi revolver...
Odată cursul terminat, Antoine părăsi încăperea înainte să încerce cineva
să discute cu el. Cvartetul reîncepuse să cînte. Ieşind, trecu prin faţa micului
chioşc al asociaţiei, unde se vindeau, într-un fermecător decor de casă de păpuşi,
funii arătoase, broşuri, cărti, arme, otrăvuri, ciuperci otrăvitoare uscate, precum
şi cele necesare pentru a însoţi o moarte frumoasă: vinuri, bucate alese, muzică.
O luă pe bulevardul Clichy pînă la staţia de metrou La Fourche; oraşul îi plutea
în faţa ochilor ca si cum ar fi fost beat. Acum că ştia cum să se omoare, după ce
pierduse inocenţa amatorului şi poseda cunoştinţele profesionistului, nu îl mai
tenta.
Antoine nu voia să trăiască, e cert, dar nici nu voia să moară.

- Nu ştiu dacă aţi remarcat, dar cu dimensiunile, circumferinţa şi

greutatea unei baghete se poate obţine numărul de aur. Fără-ndoială că nu e ceva
întîmplător.
Brutarul aprobă şi îi dădu o pîine integrală.

Antoine locuia în Montreuil, la marginea Parisului. Ceea ce-l făcea pe

Aslee să spună că locuieşte în zariştea Parisului. Aslee era cel mai bun prieten al
lui. Antoine nu-i spunea aproape niciodată pe numele complet, ci pe abrevierea
As. Acest lucru îl amuza mult, pentru că în limba samoană — iar Aslee era
samoan — As înseamnă „apă de la munte".
As avea probabil peste doi metri înălţime, dar se mişca cu fluiditatea unui
cetaceu prin apă. Şi era înzestrat cu o calitate uimitoare. I se trăgea din copilărie.
Nestle are obiceiul să-si testeze noile produse, înainte de a le pune pe
piaţă, pe un eşantion de consumatori. Părinţii lui Aslee fiind foarte săraci, îl
înscriseseră la teste în schimbul unor bonuri de achiziţionare de alimente. La
momentul respectiv, Nestle voia să lanseze un nou sor-
timent de hrană pentru bebeluşi, cu adaos de vitamine şi fosfor, în doze
infinitezimale, fosforul face bine la sănătate, dar a fost o eroare de dozare la
fabrică, un inginer confundînd microgramele cu kilogramele. Ca urmare a
acestei greşeli industriale, nu chiar toţi copiii supuşi testelor au murit:
supravieţuitorii au suferit de diferite forme de cancer şi alte boli grave. Aslee a
avut şansa relativă de a nu avea decît tulburări mentale, care au deviat
dezvoltarea lui cerebrală. Nu avea o deficienţă intelectuală propriu-zisă, numai
că mintea lui o lua pe căi deosebite, raţiunea lui urma o logică pe care nimeni
altcineva nu o împărtăşea. O altă consecinţă a acestui aliment pentru bebeluşi
supradozat în fosfor era că Aslee strălucea în întuneric. Era foarte frumos. Cînd
hoinăreau noaptea pe străzi, As, alături de Antoine, părea un licurici uriaş care le
lumina calea pe străduţele fără felinare.
Pentru a-i fi tratate afecţiunile, As îşi petrecuse copilăria într-o instituţie
specializată. Ani în şir, rămăsese mut, nici o reeducare clasică nereuşind să-1
scoată din tăcere. Pe urmă, o ortofonistă amatoare de poezie a descoperit că
singurul mijloc pentru ca As să poată vorbi era s-o facă în versuri. Limbajul lui
handicapat avea nevoie de picioare: versurile era cîrje pentru cuvintele lui. Puţin
cîte puţin, a putut să revină la o viaţă aproape normală si a părăsit spitalul la
vîrsta de şaisprezece ani. De atunci, în pofida firii lui placide, care-1 făcea să
semene mai mult cu un urs mare de pluş decît cu un gardian, ocupa posturi de
paznic; se presupunea că statura lui impunătoare îi va speria pe eventualii hoţi.
Mai
avea încă două calităţi care au avut un oarecare efect asupra puţinilor spărgători
cu care s-a confruntat: în primul rînd, luminozitatea lui îl făcea să semene cu un
spectru, cu o apariţie supranaturală; apoi, dacă hoţul nu leşinase sau nu o luase la
goană, faptul că Aslee vorbea în versuri sfîrşea prin a-l îngrozi. Era de doi ani şi
jumătate paznic la Muzeul naţional de istorie naturală din Jardin des plantes.
Acolo îl întâlnise Antoine. Lui As îi plăcea mult să se plimbe, după orele
de serviciu, pe etajele galeriei mari a Evoluţiei. E un loc uimitor, populat cu mii
de animale împăiate, care-i dă vizitatorului impresia că se plimbă printr-o arcă a
lui Noe încremenită în timp. Acest loc slab luminat degajă o atmosferă de
mister; penumbra, prin contrast cu lumina aţintită asupra animalelor, îi învăluie
pe curioşi, care murmură şi şuşotesc de teamă să nu trezească elefanţii, fiarele şi
păsările, într-o dimineaţă, Antoine vizita pentru prima oară galeria, se plimba cu
o uimire şi o nerăbdare intacte, admira animalele în posturi neaşteptate şi
panourile care le descriau viaţa si habitatul. Mergînd agale, spiritul lui nesăţios
se hrănea cu toată această cultură oferită. O formă vagă, luminată ciudat, i-a
atras atenţia. S-a gîn-dit la început că reprezintă un fel de om de Ne-andertal sau
un exemplar rarisim de yeti spîn căruia i-au pus haine şi încălţări. Antoine a lăsat
ochii în jos în căutarea unei etichete explicative, a unei note ştiinţifice despre
originea şi epoca acestui specimen straniu. S-a uitat la picioarele creaturii, dar
nu a găsit nimic. A ridicat privirea:
creatura i-a zîmbit şi i-a întins o mînă uriaşă. Aşa au devenit prieteni.
Erau mereu împreună. As nu vorbea mult, dar asta îi convenea lui
Antoine, care avea mintea şi vorba agitate. As întrerupea veşnicele lui întrebări
cu alexandrini care umpleau cu cele douăsprezece picioare ale lor arii de sens
mai vaste decît prolixitatea lui Antoine. Acestuia îi plăceau sinteza şi poezia
vorbelor lui As, iar As, la rîndul lui, iubea vînzoleala, jungla cuvintelor lui
Antoine.
Charlotte, Ganja, Rodolphe, As şi Antoine se întîlneau seara în micul bar
islandez din strada Rambuteau, Gudmundsdottir. Jucau şah, discutau ingurgitînd
băuturi şi feluri de mîncare cu denumiri de nepronunţat şi compoziţii mis-
terioase. Nu ştiau ce înghit, dacă e carne sau peşte, ce legume imposibile sînt
astea, dar savorile inedite îi amuzau. Micul bar-restaurant era locul de întîlnire al
islandezilor expatriaţi, aşa încît toţi ceilalţi clienţi debitau aceeaşi limbă stranie.
Antoine constatase că aici, cel puţin, exista un motiv logic ca să nu înţelegi ce
spun oamenii, în acest loc neaşteptat, mai multe seri pe săptămînă, împreună cu
prietenii lui, se jucau de-a portretul chinezesc, de-a inventatul unor ţinuturi noi,
şi de-a jocul pe care-1 numeau „jocul de-a lumea care se împarte în două". Este
un joc care constă din a găsi adevăratele mari diviziuni ale lumii, cele care sînt
cu adevărat pertinente, căci, infailibil, lumea se împarte întotdeauna în două: cei
cărora le place să se plimbe cu bicicleta şi cei care gonesc cu maşina; cei care
poartă cămaşa peste pantalon şi cei care
şi-o bagă în pantalon; cei care beau ceaiul fără zahăr şi cei care îl beau cu zahăr;
cei care cred că Shakespeare este cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor şi cei
care cred că e Andre Gide; cei cărora le place Familia Simpson si cei cărora le
place South Park; cei cărora le place Nutella şi cei cărora le place varza de
Bruxelles. Cu o veritabilă preocupare antropologică, compuneau astfel lista
diviziunilor fundamentale ale omenirii.
Cu ocazia uneia din întîlnirile lor secrete, la o săptămînă după ieşirea lui
din spital, pe 20 iulie, Antoine le-a comunicat prietenilor intenţia lui de a deveni
prost.

Restaurantul se umplea. Un viking în miniatură ieşi din ceasul agăţat pe

perete şi, cu barda, bătu de zece ori într-un scut. Zgomotul conversaţiilor în
islandeză şi al muzicii tradiţionale transforma în insuliţă masa lui Antoine şi a
prietenilor săi. Mirosurile de bucătărie şi de bere se amestecau şi formau un fel
de ceaţă în suspensie în mica sală a restaurantului. Monştri şi zei din mitologia
islandeză transformaţi în lampioane străluceau deasupra clienţilor. Chelneriţele
copleşite făceau slalom printre mesele înghesuite şi pline. Din geantă, Antoine
scoase caietul mare în care îşi notase profesiunea de credinţă. Le ceru prietenilor
să nu-1 întrerupă şi, cu un glas crispat şi emoţionat, începu să citească:

„ Există oameni cărora lucrurile cele mai bune nu le reuşesc. Pot să fie
îmbrăcaţi într-un costum din caşmir, tot ca nişte vagabonzi o să arate; să fie
bogaţi şi datornici; să fie înalţi şi nuli la baschet, îmi dau seama astăzi, eu aparţin
speciei celor care nu izbutesc să-şi rentabilizeze avantajele, pentru care aceste
avantaje sînt chiar nişte inconveniente.
Adevărul iese din gura copiilor. La şcoala primară, o insultă josnică era să
fii tratat de „telectual"; mai tîrziu, a fi intelectual devine aproape o calitate. Dar e
o minciună: inteligenţa este o tară. Aşa cum cei vii ştiu că vor muri, dar cei
morţi nu ştiu nimic, eu cred că să fii inteligent este mai rău decît să fii prost,
pentru că un prost nu-şi dă seama ce-i cu el, pe cînd cineva inteligent, chiar
dacă-i umil şi modest, tot o ştie.
În Ecclesiastul scrie «că cel ce îşi înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte suferinţa»;
dar, neavînd niciodată fericirea să merg la catehism cu ceilalţi copii, nu am fost
prevenit de pericolele studiului. Creştinii au mare noroc că sînt de foarte tineri
puşi în gardă împotriva riscului inteligenţei; ei vor şti, toată viaţa, să se ferească
de ea. Fericiţi cei săraci cu duhul.
Cei care cred că inteligenţa are vreo nobleţe, cu siguranţă că n-au destulă
pentru a-şi da seama că nu e decît un blestem. Anturajul meu, colegii mei de
clasă, profesorii mei, toată lumea m-a considerat întotdeauna inteligent. N-am
priceput niciodată prea bine de ce şi cum ajungeau la acest verdict despre
persoana mea. Am suferit de multe ori din cauza acestui rasism pozitiv, al celor
care confundă aparenţa inteligenţei cu inteligenţa şi te condamnă, dintr-un
prejudiciu fals favorabil, să reprezinţi o figură cu autoritate. Aşa cum opinia
publică se extaziază în privinţa tânărului sau tinerei de o mare frumuseţe, pentru
a-i umili tacit pe ceilalţi mai puţin înzestraţi de natură, eu eram creatura in-
teligentă şi cultivată. Cît uram şedinţele alea în care participam, fără voia mea, la
rănirea şi înjosirea băieţilor şi fetelor consideraţi mai puţin străluciţi.
N-am fost niciodată foarte sportiv; ultimele competiţii importante care mi-
au obosit muşchii au fost concursurile de bile din şcoala primară, din curtea de
recreaţie. Braţele mele slabe, lipsa de suflu, picioarele încete nu-mi permiteau să
fac eforturile necesare pentru a lovi o minge cu eficacitate; nu aveam decît forţa
să explorez lumea cu mintea mea. Prea plăpînd pentru sport, nu-mi rămîneau
decăt neuronii pentru a inventa jocuri cu mingea. Inteligenţa ţinea loc de altceva
mai bun.
Inteligenţa este un rateu al evoluţiei, îmi imaginez perfect, pe vremea
primilor oameni preistorici, în sînul unui mic trib, toţi copiii alergînd prin
hăţişuri, fugărind şopîrle, culegînd fructe pentru cină; treptat, în contact cu
adulţii, învăţând să devină bărbaţi şi femei desăvîrşiţi: vînă-tori, culegători,
pescari, tăbăcari... Dar, privind mai atent viaţa acestui trib, observ că unii copii
nu participă la activităţile grupului: rămîn aşezaţi lîngă foc, la adăpost, în
interiorul peşterii. Ei nu vor şti niciodată să se apere în faţa tigrilor cu dinţi de
sabie, nici să vîneze; lăsaţi singuri, nu ar supravieţui nici o singură noapte. Dacă-
şi petrec zilele nefăcînd nimic, nu e din lene, nu, şi-ar dori să zburde cu
camarazii lor, dar nu pot. Natura, aducîndu-i pe lume, a dat un rateu, în tribul
ăsta, există o fetiţă oarbă, un băieţel şchiop, un altul neîndemînatic şi neatent...
Ei stau toată ziua în tabără, şi cum nu au nimic de făcut iar jocurile video nu au
fost încă inventate, sînt nevoiţi să reflecteze şi să-şi lase gîndurile să
vagabondeze. Şi îşi petrec timpul gîndind, încercînd să decripteze lumea,
scornind poveşti şi invenţii. Aşa s-a născut civilizaţia: pentru că nişte copilandri
imperfecţi nu aveau nimic altceva de făcut. Dacă natura n-ar fi mutilat pe
nimeni, dacă tiparul ar fi fost de fiecare dată fără cusur, omenirea ar fi rămas o
specie de proto-hominizi, fericită, fără nici o intenţie de progres, trăind foarte
bine fără Prozac, fără prezervative şi reader dolby digital de DVD.
A fi curios, a vrea să înţelegi natura şi oamenii, a descoperi artele ar trebui
să fie tendinţa oricărei minţi. Dar, dacă aşa ar sta lucrurile, cu organizarea
actuală a muncii, lumea ar înceta să meargă mai departe, pentru simplul fapt că
asta ia timp şi dezvoltă spiritul critic. Nimeni nu ar mai munci. De-asta oamenii
au gusturi şi dezgusturi, lucruri care îi interesează şi altele care nu; pentru că,
altfel, nu ar exista societate. Pe cei pe care îi interesează prea multe lucruri, îi
interesează chiar şi subiecte care nu-i interesau a priori — şi care vor să
înţeleagă motivele lipsei lor de interes — plătesc un preţ printr-o anumită
singurătate. Pentru a scăpa de această ostracizare, este necesar să te dotezi cu o
inteligenţă care are un rol, care serveşte o ştiinţă sau o cauză, o meserie; pur şi
simplu o inteligenţă care serveşte la ceva. Presupusa mea inteligenţă, prea
independentă, nu serveşte la nimic, adică nu poate fi recuperată pentru a fi
folosită de către universitate, o întreprindere, un jurnal sau un cabinet de
avocatură.
Eu am blestemul raţiunii; sînt sărac, celibatar, deprimat. De luni de zile
reflectez la boala mea de a reflecta prea mult, şi am stabilit cu certitudine
corelaţia dintre nefericirea mea şi incontinenţa raţiunii mele. Să gîndesc, să
încerc să înţeleg nu mi-a folosit la nimic, ci mi-a adus numai neajunsuri. Să
reflectezi nu este o operaţie firească, răneşte, ca şi cum ar scoate la iveală
cioburi de sticlă şi bucăţi de sîrmă ghimpată amestecate cu aerul. Nu reuşesc să-
mi opresc creierul, să-i încetinesc ritmul. Mă simt ca o locomotivă, o locomotivă
veche care se năpusteşte pe şine şi care nu se va putea opri niciodată, căci
carburantul care-i dă puterea vertiginoasă, cărbunele ei, este lumea. Tot ceea ce
văd, simt, aud, dă buzna în cuptorul minţii mele, o ambalează şi o face să
meargă cu viteză maximă. A încerca să înţelegi este o sinucidere socială, în-
seamnă să nu mai guşti viaţa fără să te simţi, în pofida voinţei tale, ca o pasăre
de pradă şi totodată devoratoare de cadavre, care îşi sfîrtecă obiectele de studiu.
De multe ori, ucizi ceea ce vrei să înţelegi, căci, asemeni medicului ucenic, nu
există cunoaştere adevărată fără disecţie: descoperi venele şi circulaţia sîngelui,
organizarea scheletului, nervii, funcţionarea intimă a corpului. Şi, într-o noapte
de groază, te trezeşti într-o criptă umedă şi întunecoasă, cu un scalpel în mînă,
mînjit de sînge, suferind de greţuri permanente, cu un cadavru rece şi inform pe
o masă de metal. După aia, poţi încerca să faci pe Prof. Frankenstein şi să
însăilezi totul la loc ca să faci o fiinţă vie, dar riscul este să fabrici un monstru
ucigaş. Am trăit prea mult prin morgi; astăzi simt apropiindu-se pericolul
cinismului, al acrelii şi al tristeţii nesfîrşite; ajungi repede înzestrat pentru
nefericire. Nu poţi să trăieşti fiind prea conştient, prea meditativ. De altfel, să
observăm natura: toate cele ce trăiesc în fericire pînă la adînci bătrîneţi nu sînt
foarte inteligente. Broaştele ţestoase trăiesc secole, apa e nemuritoare iar Milton
Friedman* mai e încă în viaţă, în natură, conştiinţa este excepţia; se poate chiar
postula că ea este un accident fiindcă nu garantează nici o superioritate, nici o
longevitate deosebită, în cadrul evoluţiei speciilor, ea nu este semnul unei mai
bune adaptări. Insectele sînt cele care, ca vîrstă, număr şi teritoriu ocupat, sînt
adevăraţii stăpîni ai planetei. Organizarea socială a furnicilor, de exemplu, este
mult mai performantă decît va fi vreodată a noastră, şi nici o furnică nu deţine
catedră la Sorbona.
Toată lumea are ceva de spus despre femei, bărbaţi, poliţişti, asasini. Noi
generalizăm pornind de la propria noastră experienţă, de la ceea ce ne convine,
de la ceea ce putem înţelege cu slabele mijloace ale reţelelor noastre de neuroni
şi în funcţie de perspectiva viziunii noastre. Este o înlesnire care ne permite să
gîndim rapid, să emitem judecăţi şi să ne poziţionăm. Dar asta nu are valoare în
sine, sînt nişte semnale, nişte steguleţe pe care le flutură fiecare. Şi toată lumea
apără adevărul avantajelor sale, ale sexului său, ale averii sale.
Într-o dezbatere, generalităţile oferă avantajul simplităţii şi al fluidităţii
raţionamentelor, al înţelegerii lor uşoare şi deci al unui mai mare impact asupra
auditoriului. Pentru a traduce acest lucru în limbaj matematic, discuţiile pe bază
de generalităţi sînt adunări, operaţii simple, care, prin caracterul lor evident, te
fac să crezi în pertinenţa lor. în vreme ce o discuţie serioasă ar semăna mai
degrabă cu o serie de in-ecuaţii cu mai multe necunoscute, de integrale şi de
jonglări cu numere complexe.
Într-o discuţie, o persoană înţeleaptă va avea întotdeauna impresia că
simplifică, şi unica ei dorinţă ar fi să şteargă cîte ceva din text, să aplice
asteriscuri unor cuvinte, să pună note de subsol şi comentarii la sfîrşitul
volumului pentru a-şi exprima cu adevărat gîndirea. Dar, într-o conversaţie la un
colţ de coridor, la o cină animată sau în paginile unui ziar, acest lucru nu e cu
putinţă: nu se pune problema rigorii, imparţialităţii, onestităţii. Virtutea este un
handicap retoric, nu e eficace într-
_________________
* Milton Friedman — economist american, născut în 1912.

o dezbatere. Anumite minţi strălucite, văzînd vacuitatea inevitabilă a oricărei

conversaţii, au ales să fie glumeţe şi să sugereze complexitatea prin paradox şi
un umor detaşat. De ce nu, la urma urmelor, e un mod de a supravieţui.
Oamenii simplifică lumea cu ajutorul limbajului şi al gîndirii, şi astfel au
certitudini; iar a avea certitudini este cea mai mare voluptate din lume, mult mai
mare decît banii, sexul şi puterea luate împreună. Renunţarea la inteligenţa
veritabilă este preţul care trebuie plătit pentru a avea certitudini, şi este
întotdeauna o cheltuială invizibilă la banca conştiinţei noastre, în sensul ăsta, îi
prefer pe cei care nu se-nvăluie în
mantia raţiunii şi recunosc caracterul fictiv al credinţei lor. Precum un credincios
care acceptă că credinţa lui nu este decît părere şi nu pre-empţiune asupra
adevărului lucrurilor reale.
Există un proverb chinezesc care spune, aproximativ, că un peşte nu ştie
niciodată cînd face pipi. Asta se potriveşte perfect intelectualilor. Intelectualul
este convins că e inteligent, fiindcă se foloseşte de creierul lui. Zidarul se
foloseşte de mîinile lui, dar şi el are un creier care îi poate spune «Hei! Zidul
ăsta nu e drept şi, în plus, ai uitat să pui ciment între cărămizi». Există un du-te-
vino permanent între munca şi raţiunea lui. Intelectualul care munceşte cu
raţiunea nu are acest du-te-vino, mîinile lui nu se înviorează ca să-i spună «Hei,
omule, greşeşti! Pămîn-tul este rotund». Intelectualului îi lipseşte acest decalaj,
de aceea se crede în stare să aibă o opinie documentată despre orice subiect.
Intelectualul este asemeni unui pianist care, fiindcă îşi foloseşte mîinile cu
virtuozitate, crede că posedă aptitudini pentru a fi, desigur, jucător de poker,
boxer, neurochirurg şi pictor.
Evident că intelectualii nu sînt singurii pe care îi priveşte inteligenţa, în
general, cînd cineva începe prin a spune: «Nu că aş vrea să fiu demagog, dar...»,
este tocmai ca să fie demagogic. Prin urmare, nu prea ştiu cum să spun ce anume
ar putea fi interpretat drept condescendenţă. Sînt convins că inteligenţa este o
virtute împărtăşită de ansamblul populaţiei, fără distincţie socială: există acelaşi
procent de oameni inteligenţi printre profesorii de istorie şi pescarii bretoni,
printre scriitori şi dactilografe...
Asta ştiu din experienţa mea, din frecventarea unor brain-builders, unor
gînditori, profesori, intelectuali simpli şi, totodată, a unor oameni normali,
inteligenţi fără certificat de inteligenţă, fără aura instituţională. Nu pot spune
altceva. Este cu atît mai contestabil, cu cît un studiu ştiinţific este imposibil. Să
consideri că cineva este inteligent, cu judecată, nu depinde de diplomă; nu există
test de I.Q. pentru a dezvălui ceea ce am putea numi bunul simţ. Mă gîndesc
iarăşi la ce spunea Michael Herr, scenaristul de la Full Metal Jacket, în
splendida carte a lui Michel Ciment despre Kubrick: «Prostia oamenilor nu se
trage din lipsa lor de inteligenţă, ci din lipsa lor de curaj.»
Un lucru pe care putem să-1 recunoaştem este că frecventarea marilor
opere, folosirea minţii proprii, citirea lucrărilor unor genii, chiar dacă nu te face
cu certitudine inteligent, face riscul mai probabil. Desigur, există oameni care au
citit Freud, Platon, care ştiu să jongleze cu cuarci şi să deosebească un şoim-
călător de un vinde-reu, şi care să fie nişte imbecili. Cu toate acestea, potenţial,
în contact cu o multitudine de stimuli şi lăsîndu-ţi spiritul să frecventeze o
atmosferă stimulatoare, inteligenţa găseşte un teren favorabil dezvoltării ei,
exact la fel ca o boală. Căci inteligenţa este o boală."

În fine, Antoine citi concluzia, închise caietul şi îşi privi prietenii cu aerul
unui savant care a făcut demonstraţia implacabilă a unuia din marile mistere ale
ştiinţei în faţa unei adunări de distinşi colegi rămaşi cu gura căscată.

Granja izbucni într-un rîs care nu 1-a mai părăsit toată seara; un
islandez, aşezat la masa din spate, i-a întins pachetul lui de ţigări: pare-se că
rîsul behăit al lui Ganja însemna în islandeză ceva de genul „N-aveţi cumva o
ţigară?". Aşa încît, de cîte ori rîdea, un islandez amabil îi oferea o ţigară.
Rodolphe făcu observaţia că An-toine nu ar trebui să se forţeze prea mult ca să
fie prost; Charlotte îl apucă de mînă cu afecţiune; As îl privi cu ochii lui mari de
uimire.
Cu o simplitate emoţionantă, Antoine le-a explicat că nu se poate
împiedica să gîndească, să încerce să înţeleagă, şi că asta îl face nefericit. Dacă
cel puţin studiul i-ar fi dat bucuria căutătorului de aur... Dar aurul pe care îl
găsea avea culoarea şi greutatea plumbului. Mintea lui nu-i dădea nici un răgaz,
îl împiedica să doarmă cu întrebările ei neîncetate, îl trezea în toiul nopţii cu
îndoielile şi indignările ei. Antoine le-a povestit prietenilor lui că, de multă
vreme, nu mai avea nici visuri, nici coşmaruri, într-atît ideile îi umpleau spaţiul
somnului. Din cauză că gîn-dea prea mult, că avea o conştiinţă în stare per-
manentă de turgescenţă, Antoine trăia prost. Acum dorea să fie inconştient un
pic, să ignore mult cauzele, adevărurile, realitatea... Se săturase de acea acuitate
a observaţiei care îi dădea o imagine cinică asupra raporturilor umane. Voia să
trăiască, nu să ştie realitatea vieţii, doar să trăiască.
Le-a reamintit prietenilor lui tulburaţi, de tentativa de a deveni alcoolic şi
de proiectul de sinucidere eşuat. Prostia era ultima lui şansă de salvare, încă nu
ştia cum să procedeze, dar a promis să-şi consacre toată voinţa pentru a deveni
prost. Spera să pună puţină apă în vinul lui fără alcool, să devină mai maleabil,
să se debaraseze de prejudecăţile pe care le numim adevăruri. Antoine nu dorea
să fie un imbecil perfect, ci să-şi dilueze inteligenţa în aliajul vieţii, să renunţe la
a mai analiza mereu totul, la a decortica totul. Spiritul lui fusese întotdeauna un
vultur cu privirea sigură, cu gheare şi cu cioc ascuţite. Acum voia să-1 înveţe să
fie un cocor falnic, să planeze şi să se lase purtat de vînt, să profite de căldura
soarelui şi de frumuseţea peisajului.
Nu se punea problema să renunţe în mod gratuit la raţiune: scopul era să
ia parte la viaţa în societate. El încerca întotdeauna să găsească motorul
motivelor care animă fiecare fiinţă umană, ştia cît de puţin loc deţine liberul
arbitru în alegerea opiniilor. O parte din nefericirea lui se trăgea din faptul că
trăia sub imperiul tragediei enunţate de Jean Renoir, anume că „nenorocirea pe
lumea asta este că toată lumea are motivele ei". Precum un sacerdoţiu, el aplica
formula lui Spinoza: „Să nu deplîngi, să nu rîzi, să nu deteşti, ci să-nţelegi",
încerca întotdeauna să nu judece, nici măcar ceea ce voia să-1 rănească şi să-1
subjuge. Antoine era genul de suflet care ar fi putut fabrica un aparat dentar
pentru rechini si ar fi fost în stare să încerce să-1 instaleze în bot. Dar, deşi
încerca să înţeleagă, nu o făcea la modul religios, care constă din a ierta totul cu
condescendenţă. Poate că exagera, însă el vedea sub poleiala libertăţii şi a
opţiunii necesitatea şi mecanismul unei maşinării care se hrăneşte cu suflete
omeneşti. In acelaşi timp — căci încerca să fie la fel de obiectiv cu sine însuşi
cum era şi cu ceilalţi —, constatase că încercînd să înţeleagă totul învăţase să nu
trăiască, să nu iubească, şi că probitatea lui intelectuală extremistă putea fi
interpretată ca o teamă de a se angaja în viaţă şi de a ocupa acolo un loc bine
definit. Era conştient de acest lucru şi asta a contribuit la hotărîrea lui.
— Dar, adăugă el, adevărul, precum Ianus, are două feţe, iar eu pînă acum
nu am trăit decît pe faţa lui întunecată. Mă voi plimba pe faţa lui luminoasă. Să
uit să înţeleg, să mă pasioneze cotidianul, să cred în politică, să cumpăr haine
frumoase, să urmăresc evenimentele sportive, să visez la ultimul tip de
automobil, să mă uit la ştirile de la televizor, să îndrăznesc să detest unele
chestii... Eu am ignorat toate astea, inte-resîndu-mă de toate, dar nepasionîndu-
mă nimic. Nu spun că este bine sau rău, numai că o să încerc, şi voi participa,
da, voi participa la acel spirit larg care se numeşte „opinie publică". Vreau să fiu
cu ceilalţi, nu să îi înţeleg, ci să fiu ca ei, printre ei, să împărtăşesc aceleaşi
lucruri...
— Vrei să spui, pronunţă rar Ganja mestecînd boabe medicinale, vrei să
spui că ai fost prost încercînd să fii atît de inteligent, că era pe de lături de drum,
şi că să devii puţin prost, asta ar fi o treabă inteligentă...
— Nouă, spuse Charlotte, nouă ne placi aşa, eşti puţin complicat, dar...
eşti un tip super. Dacă aş fi hetero...
— Iar eu, Charlotte, răspunse Antoine, dacă aş fi daneză, te-aş cere în
căsătorie. Ascultaţi. O oarecare asocialitate mi se pare în continuare lucrul cel
mai normal din lume, ba chiar este bine să ai probleme cu societatea. Nu vreau
să fiu complet integrat, dar nici nu vreau să fiu dezintegrat.
— Trebuie să găseşti un echilibru, spuse Ganja.
— Da, continuă Charlotte, sau un dezechilibru echilibrat.
Chelnerul le-a adus boluri cu o supă groasă si verzuie şi pahare pline cu
un lichid tulbure la suprafaţa cărora se ridicau mici bobite roşii. Cei cinci
prieteni se aplecară circumspecţi asupra mîncării. Chelnerul scoase din adîncul
gîtleju-lui un ghem de consoane care probabil însemnau ceva de genul „Poftă
bună". Sub forma unui haiku, As 1-a întrebat atunci pe Antoine dacă nu exista
pericolul să fie definitiv pierdut şi să ajungă într-o bună zi animator la
televiziune. Antoine i-a răspuns că este o aventură, iar marile aventuri umane nu
sînt lipsite de primejdii: Ma-gellan, Cook, Giordano Bruno sînt doar cîteva
exemple. Pînă în prezent, trăise în ochiul ciclonului, care este un loc liniştit şi
solitar înconjurat de furtuna cea mai cumplită. Voia să părăsească acest cuib
blestemat, să traverseze perdeaua de vîrtejuri distrugătoare ca să se alăture lumii
laice.
Îngrijoraţi şi întristaţi pentru Antoine, prietenii l-au îmbărbătat, l-au pus să
promită că nu va face prostii şi au reuşit să-l convingă să meargă să-i ceară sfatul
medicului şi confidentului său, Edgar.

Cabinetul doctorului Edgar Vaporski se găsea la etajul al treilea al unui

frumos imobil din arondismentul al XX-lea, pe strada Pirineilor, foarte aproape
de piaţa Gambetta. Antoine îl consulta de cînd avea doi ani şi nu avusese nici-
odată alt medic decît pe el.
Era pediatru, dar nimeni nu îl cunoştea pe Antoine ca el. Dat fiind că se
ştiau de douăzeci şi trei de ani, exista între ei o oarecare intimitate: îşi spuneau
pe nume şi, din cînd în cînd, ieşeau împreună, căci aveau o pasiune comună
pentru Brady, un cinematograf vechi de pe bulevardul Strasbourg.
 După vîrsta de douăzeci de ani, începuse să se simtă foarte jenat să fie
singurul adult care stătea în sala de aşteptare neînsoţit de un copil. Părinţii se
uitau la Antoine discret, pe deasupra revistelor lor, copiii se zgîiau la el. Chiar
dacă se aşeza lîngă femeile singure, faptul că nu avea copii sfîrşea prin a ieşi la
iveală. Iată de ce îl lua cu împrumut de fiecare dată pe nepoţelul vecinei lui, sau
orice alt puşti disponibil. În ziua aceea o cărase cu el pe Coralie, fiica portarului
blocului său, care nu se arăta prea entuziastă să-i furnizeze un alibi.
Edgar a deschis uşa sălii de aşteptare, cu o mască de chirurg pe faţă. I-a
chemat în cabinet pe Antoine şi Coralie. Încăperea semăna cu oricare alt cabinet
de medic, cu diplomele lui agăţate pe pereţii crem, cu biblioteca cu volume
groase legate superb în pielea unei vaci care probabil păscuse aur. Ca şi cum
plăcuţa de alamă de la intrare n-ar fi fost de ajuns, cabinetul emana o garanţie de
competenţă; culorile şi mobilierul inspirau seriozitate. Oricine intra aici era asal-
tat de atmosfera aceasta de solemnitate, simţea domnia medicinei atotputernice
şi nu avea altă alegere decît să se supună. Deseori, mersul la medic te sileşte să
renunţi la orice suveranitate asupra ta: nu îţi mai aparţii cu adevărat, îţi dăruieşti
trupul şi disfunctiile lui vrăjitorilor ştiinţei bolilor. Similitudinea între
mărunţişurile care îmbracă orice cabinet medical şi cele care compun misterul
unui cabinet de prezicătoare sau de vraci este uimitoare. Un spirit critic şi
glumeţ ar putea să reproşeze acestor două puneri în scenă faptul că în simplul
miros de produse medicale şi în mirosul de tămîie se regăseşte aceeaşi intenţie,
aceeaşi influenţă asupra psihologiei clientului. Dar cabinetul lui Edgar scăpa
puţin de toate astea, căci pe pereţi erau afişate desene de copii, iar pe jos şi pe
birou erau împrăştiate mîz-găleli, jucării şi plastilină. Un Power Ranger* roşu
pus pe un teanc de reţete dezamorsa puterea simbolică a naturii lui medicale.
Fereastra era deschisă, în cameră plutea un uşor miros de gaz lacrimogen.
Asta era explicaţia pentru masca lui Edgar. Acesta o scoase, aerul fiind din nou
respirabil. Antoine îi atrase atenţia asupra mirosului, în timp ce Coralie se
strîmba şi se ţinea de nas.
— Un puşti de zece ani puţin prea turbulent; a încercat să-mi fure reţetele.
— Şi pentru asta 1-ai împroşcat cu gaz lacrimogen? se indignă Antoine.
— Avea un nunchaku, răspunse Edgar ridi-cînd braţele spre cer. Un
nunchaku, Antoine!
— Dumnezeule, ţi se întîmplă des?
— Nu, din fericire. Bună, Coralie, spuse Edgar după ce se instala la birou.
E pentru tine sau pentru Antoine?
— E pentru el, răspunse Coralie pe un ton de reproş. La vîrsta lui, tot mai
sînt obligată să-1 însoţesc la medic!
— Te plătesc, Coralie, spuse Antoine. Şi destul de bine.
— Două cornuri cu ciocolată şi Premiere... Ar trebui să-mi revizuiesc
tarifele şi să le măresc. In fond, inflaţia trebuie să afecteze şi raporturile umane.
— Coralie, mama ta te lasă să citeşti pagina financiară a ziarelor? E de
necrezut.
 — Trebuie să te obişnuieşti, e noua generaţie. Ei bine, Antoine, ce s-a
întîmplat?
___________
* Power Rangers — film serial pentru copii.

După ce scotoci printr-un talmeş-balmeş de cărţi, ziare şi hîrtii diverse,

Antoine scoase din geantă un desen reprezentînd creierul uman în secţiune şi-1
puse pe birou. Luă Mont Blanc-ul lui Edgar şi indică anumite zone ale
creierului.
— Funcţiile cognitive superioare sînt asigurate de cortexul neo-cerebrum-
ului, sîntem de acord?
— Da... Acum ce ai mai născocit? Unde vrei să ajungi? Te-ai decis să fii
neurochirurg?
— Lobii frontali, aici, continuă Antoine în-cercuind zonele respective,
asigură comunicarea între structurile eului şi funcţiile cognitive...
— Este foarte bine, Antoine. Sînt medic, nu-mi spui nimic nou. Toate
astea sînt cunoscute.
— Bun, spuse Antoine cu ochii tot pe desen, mă gîndeam că ai putea să-
mi scoţi o parte a cortexului, sau, dacă preferi, să suprimi un lob frontal, aşa...
Edgar se uita perplex la Antoine care încercuia pe creierul lui părţile de
înlăturat, încruntă din sprîncene, privindu-l atent pe prietenul şi pacientul lui.
Coralie îşi citea revista de cinema pe canapeaua din fundul cabinetului.
— Despre ce vorbeşti, Dumnezeule mare? spuse Edgar ridicîndu-se brusc
de pe scaun. Nu pricep. Ai luat-o razna, te-ai prostit de tot, sau ce naiba?
— Aş vrea eu, răspunse Antoine foarte serios, ăsta e scopul. Eu...
— Vrei să practic asupra ta o lobotomie? îl întrerupse Edgar, îngrozit.
— Da fapt, cred că o semilobotomie ar fi suficientă: vreau să mai fiu în
stare să scapăr un chibrit şi să deschid frigiderul; să nu ajungem pînă la un
remake după Zbor deasupra unui cuib de cuci... în fine, tu eşti medicul, fă ce
crezi că e mai bine.
— Cel mai bun lucru ar fi să te închid într-un azil. Ce te-a apucat?
—Nu, nu este ceea ce crezi... îţi cer asta avînd mintea perfect sănătoasă, în
deplinătatea facultăţilor. Îţi voi da un act de justificare. M-am gîndit mult. Iau
hotărîrea asta cu mîna pe suflet. Nu e prima mea alegere, ca să ştii, înainte am
vrut să devin alcoolic şi să mă sinucid, dar n-a mers.
— Ai vrut să te sinucizi?
— O catastrofă. Să nu vorbim despre asta. Edgar ocoli biroul şi se aşeză
alături de Antoine. Îi puse o mînă pe umăr, plin de solicitudine pentru pacientul
lui cel mai familiar, cel mai apropiat, prietenul lui.
— Eşti deprimat? E ceva ce nu merge? întrebă el, neliniştit.
— Nimic nu merge, Edgar. Dar nu-ţi fă probleme, sînt pe cale să caut o
soluţie. Cea mai bună mi se pare să devin prost...
— Ce?
 — Poţi să-mi faci un serviciu? Descrie-mă. Dacă ar trebui să-i vorbeşti
cuiva despre mine, ce ai spune?
— Nu ştiu... Că eşti strălucit, inteligent, cultivat, curios în ambele sensuri
ale termenului, simpatic, amuzant, puţin prea împrăştiat şi indecis, neliniştit...
Pe măsură ce pediatrul înşira calificativele ce-l caracterizau pe prietenul
său, chipul acestuia se întuneca de parcă asta ar fi fost o listă a bolilor grave de
care suferea.
— Este extrem de măgulitor, în fine, ar trebui să fie, dar viaţa mea e un
iad. Cunosc o mulţime de oameni idioţi, inconştienţi, plini de certitudini şi de
prejudecăţi, nişte imbecili perfecţi, şi care sînt fericiţi! Eu unul o să fac ulcer, am
deja cîteva fire de păr alb... Nu mai pot să trăiesc aşa, nu mai pot. După un
studiu minuţios al cazului meu, am dedus că inadaptarea socială mi se trage de la
inteligenţa mea vitriolantă. Nu-mi dă niciodată pace, n-o pot îmblînzi, mă
transformă într-un castel bîntuit, întunecos, primejdios, neliniştitor, posedat de
spiritul meu chinuit. Mă bîntui pe mine însumi.
— Chiar dacă inteligenţa ta este cauza problemei, nu pot să fac ceea ce-mi
ceri. Ca medic, nu pot, este contrar oricărei etici. Iar ca prieten, nu vreau.
— Nu mai pot de cît gîndesc, Ed, trebuie să mă ajuţi. Creierul meu
aleargă ca la maraton toată ziua, toată noaptea, se învîrte neîncetat ca o roată
pentru hamsteri.
— Îmi pare rău, nu pot. Nu te înţeleg: eşti fantastic, original, nu-ţi dai
seama ce noroc ai. Va trebui să-nveţi să trăieşti fiind tu însuti. Pentru o vreme,
pînă îţi revii, pînă depăşeşti starea asta, vom găsi o soluţie de depanare ca să-ti
ameliorăm viaţa.
— Ameliorarea vieţii mele ar fi să fiu stupid.
— Este stupid.
— Deci sînt pe calea cea bună. N-am putea scoate o parte din neuronii
mei? Există bănci de organe, bănci de sînge, bănci de spermă, ar trebui să existe
şi bănci de neuroni, nu? În felul ăsta, cei care au prea mulţi neuroni pot să le dea
tuturor celor care au o carenţă în privinţa asta. în plus, ar fi un gest umanitar.
— Nu, nu există aşa ceva, Antoine. îmi pare foarte rău.
— Atunci ce pot să fac, Ed? Ce-o să se aleagă de mine? De ce sînt
deosebit? Doresc banalitatea vieţii, vreau să fiu asemeni celorlalţi. Doar
o furnică printre furnici.
În timp ce vorbea, Antoine mîzgălea pe desenul creierului în secţiune;
desenă furnici de jur împrejurul desenului, şi o furnică mare care-ar fi trebuit să-
i semene.
— Ţii minte cartea pe care mi-ai făcut-o cadou cînd am împlinit zece ani?
— Domnul Badabum?
— Da, Domnul Badabum. În aventurile lui, nu i se întîmplă decît
necazuri: cînd iese pe-afară, plouă, se loveşte peste tot cu capul, uită prăjitura în
cuptor, îşi pierde toate lucrurile, pierde mereu autobuzul... De ce? Fiindcă este
Domnul Badabum! Edgar, am sentimentul că sînt pe cale să devin Domnul
Badabum... Domnul Badabum sînt eu!
Pe obrajii lui Antoine se prelinseră lacrimi. Edgar îl strînse în braţe şi îl
bătu uşor pe umăr, ceea ce îi provocă o criză lungă de tuse. Edgar scoase dintr-
un sertar nişte sirop; îi dădu două linguriţe, apoi îi propuse un Twix. Antoine
muşcă cu lăcomie din batonul îmbrăcat în ciocolată, cu ochii acum uscaţi,
recăpătîndu-şi puţin cîte puţin calmul.
— Te-ai gîndit să te duci la un psihiatru?
— Am fost la un psihiatru, spuse Antoine, ridicînd braţele a neputinţă.
— Şi?
— După părerea lui, toate astea sînt perfect normale: nu am o patologie
psihică, nici... Ştii ce mi-a spus? „Profită de viaţă, tinere, destinde-te. Nu-ţi mai
bate capul." Ce şcoală de psihanaliză a frecventat ca să-mi spună asta? Şcoala
cauzei tomjonesiene?
— Bun. Ceea ce pot să-ţi propun, spuse medicul, este să-ţi dau Heurozac.
În general sînt împotriva genului ăstuia de medicamente, dar tentativele tale de
sinucidere şi de alcoolism, starea ta mă determină să iau în considerare acest
mijloc. Dar asta nu rezolvă nimic, nu e un tratament.
— Vreau numai să gîndesc mai puţin, Ed.
— Heurozac are o acţiune tranchilizantă şi antidepresivă. Este exact ce-ţi
trebuie. Nu e lipsit de riscuri, de asta va trebui să vii să mă vezi în fiecare lună,
ca să-ţi reînnoiesc, sau nu, tratamentul.
— Nu e lipsit de riscuri? Cum adică?
— Micile efecte secundare obişnuite ale medicamentelor: uscarea
mucoaselor, posibile vertijuri, oboseală... Şi, mai ales, o foarte agreabilă
dependenţă. Va trebui neapărat să citeşti modul de administrare şi să respecţi
dozele.
— Cu ăsta, întrebă Antoine, plin de speranţă, voi gîndi mai puţin?
— Vei fi aproape un zombie, ţi-o garantez. Viaţa ţi se va părea mai
simplă, mai frumoasă. Ceea ce va fi fals, bineînţeles, dar nu vei fi conştient de
acest lucru. Trebuie să ştii că asta nu poate fi decît temporar.
— E foarte bine, îl asigură Antoine, în fond, ai dreptate, mai bine să nu fie
ceva definitiv. M-am cam ambalat. Văd asta ca pe un colac de salvare, ştii, mă
va ajuta un timp, pe urmă voi putea să mă descurc singur.
Au mai discutat cîteva minute, despre familiile lor, despre prieteni, despre
cinema. Antoine avea deseori întrebări de pus lui Edgar, întrebări pe care le
considera ca ţinînd de competenţa lui medicală: de ce băuturile gazoase te fac să
rîgîi, de ce cresc unghiile, de ce strănutăm, de ce sughiţăm, de ce, atunci cînd
creta zgîrie tabla sau o furculiţă farfuria este ceva neplăcut? După ce a trecut
recomandarea în registru şi a scris reţeta, Edgar i-a strîns mîna lui Antoine cu
căldură. Ca de obicei, Antoine a vrut să plătească consultaţia şi, tot ca de obicei,
Edgar a refuzat. Coralie şi Antoine au ieşit din cabinet.
 Garsoniera iui se afla la etajul opt al unui imobil vechi din Montreuil. La
colegiu şi la liceu, Antoine suferise umilirea instituţionalizată — alături de alţi
colegi care nu prea erau făcuţi pentru practicarea activităţilor fizice — de a fi
ales întotdeauna printre ultimii la formarea echipelor de fotbal şi de volei.
Trebuise întotdeauna să îndure reproşurile şi zeflemeaua colegilor pentru care
cursurile de educatie fizică nu aveau nimic de-a face cu învăţatul, ci mai degrabă
cu competiţia. De aceea lui Antoine nu îi plăcea sportul. Dar nu-i convenea să se
supună acestei experienţe negative şi să nu facă mişcare, aşa că se hotărîse să
închirieze o garsonieră la un etaj superior, ceea ce-l va obliga să se servească de
ipoteticii lui muşchi, în practică, acest lucru s-a dovedit repede prea epuizant.
Vecinul lui de la etajul şapte era un campion de catch, foarte drăguţ, pe nume
Vlad. Cum el trebuia să se antreneze tot timpul, să ridice haltere, să facă execiţii
pentru muşchi, i-a propus lui Antoine să-1 care pînă la el. Prin urmare, Antoine
încerca să ajungă la aceeaşi oră cu el la baza scărilor, pentru ca Vlad să-l ducă pe
umărul lui pînă la etajul şapte. După spusele lui Vlad, Antoine nu cîntărea mai
mult decît un prosop, aşa că atîta timp cît nu încerca să se şteargă cu el după
duş... Vlad avea un metru optzeci şi aproape sigur cîntărea o sută douăzeci de
kilograme; era atît de puternic, încît o dată îl uitase pe Antoine pe umărul lui,
intrase la el în casă şi se apucase să-şi pregătească cina.
Nu era o garsonieră foarte şic, ba era chiar dărăpănată: caloriferele,
izolaţia, instalaţiile, lumina, nimic nu funcţiona cum trebuie. Şi totuşi, era mult
peste posibilităţile lui Antoine. La început, putea plăti chiria datorită ajutorului
de cazare pentru studenţi şi muncii lui de traducere în aramaică a cărţii În
căutarea timpului pierdut. Dar de cînd proiectul fusese abandonat, datorită
falimentului neaşteptat al editorului, finanţele sale erau extrem de reduse, în faţa
agoniei portofelului său, se gîndise la un spital financiar unde ar putea fi puse la
perfuzie conturile bancare anemiate. Antoine îi vorbise despre asta bancherului
lui, dar acesta părea să considere banca drept o clinică privată.
În căutarea unui clasament al umanităţii, Antoine stabilise un barem
universal care determina gradul de bogăţie pornind de la etalonul şosetă. Prima
categorie, cei mai săraci, cei care nu au şosete; a doua categorie, cei mediu
săraci, cei care au şosetele găurite; a treia categorie, cei mai bogaţi, care au
şosete fără găuri. Antoine făcea parte din a doua categorie. Veniturile lui constau
în principal din onorariile de lector la Paris V, care variau, în funcţie de lună,
între o mie şi două mii de franci. La asta se adăugau banii de la R.M.I.*, pe care
îi încasa total ilegal datorită unei confuzii în privinţa prenumelui său: în
documentele de la universitate, el era Antoine Arakan, în vreme ce pentru
A.S.S.E.D.I.C.** era înscris sub prenumele lui birmanez, Sawlu, pe care nu-1
folosise niciodată în viaţa de toate zilele, în plus, mai lucra din cînd în cînd la
negru. Astfel, de curînd, dublase ţipetele unei familii de girafe într-un
documentar despre animale ale cărui benzi audio se pierduseră. Din Bretania,
părinţii îi trimiteau ceva bani şi mîncare. Era un amestec delicios de specialităţi
asiatice şi bretone, în fiecare lună, primea o cutie frigorifică grea, conţinînd
nem-uri cu peşte şi scoici, pacheţele de primăvară cu flori de brîncă, ravioli cu
cochilii Saint-Jacques, plăcinte din făină de hrişcă cu nuoc-mam, flambate,
umplute cu orez călit... Îl mai ajuta şi prietenul lui Ganja, şi 1-ar fi ajutat şi mai
mult, dacă Antoine nu ar fi refuzat să fie întreţinut.
Antoine trăia lună de lună dintr-o sumă mai mică decît salariul minim. Cu
toate astea, rămî-nea în garsoniera lui. Cum? Nu mai plătea chirie. De ce?
Fiindcă proprietarul, dl. Brallaire, suferea de Alzheimer.
Antoine nu era foarte sigur că era într-adevăr boala Alzheimer. În orice caz, dl.
Brallaire nu-şi mai amintea nimic. La început de septembrie, Antoine trebuia să-
1 însoţească la spital pentru nişte controale suplimentare. Domnul Brallaire nu
avea familie, aşa încît Antoine avea
grijă de el. Îşi dăduse seama de amnezia lui cu totul întîmplător. Neputînd să-i
dea banii de chirie în fiecare lună, Antoine se strecura încet pe lîngă pereţi,
încercînd să fie cît mai discret cu putinţă. Cu toate astea, într-o zi, dl. Brallaire a
pus gheara pe el. Antoine se aştepta să-i spună să-şi facă bagajele. Uitîndu-se la
el parcă fără să-l vadă şi ţinîndu-1 de braţ, acesta murmură:
— Locuiţi aici?
— Da, domnule. La etajul opt. As vrea să mă scuz, luna asta, am
probleme... am uitat...
— Aţi uitat ceva? îl întrebă acesta, cu o solicitudine naivă şi mirată.
De obicei, dl. Brallaire pretindea plata chiriei la întîi ale lunii; dimineaţa, la ora
şapte fix, plicul trebuia să-i fie băgat pe sub uşă. Erau de-ajuns
__________
* Ajutor de şomaj
** Asociaţie profesională.

cîteva ceasuri de întîrziere pentru ca dl. Brallaire să-i bată cu pumnii în uşă şi să-
l ameninţe cu portăreii.
—Ăăă, nu, răspunse Antoine, trecîndu-1 transpiraţiile. Am uitat să vă
spun bună ziua. Bună ziua.
— Bună ziua, murmură acesta. Locuiţi aici?
— Da, domnule. La etajul opt.
Aici s-a ivit un caz de conştiinţă delicat. Antoine putea lăsa boala omului
să-şi facă mendrele si să continue astfel să stea în garsoniera lui. Sau putea să se
ocupe de acest proprietar altădată clonţos, niciodată amabil, şi lipsit de milă.
Bunătatea lui nativă a cîştigat. Antoine s-a gîndit cu tristeţe că ar trebui să-şi
dezvolte egoismul şi amoralitatea pentru a supravieţui în lumea asta.
L-a dus la medic. Acesta nu a dat un diagnostic clar: era nevoie de timp şi
de un noian de analize pentru a stabili cu certitudine boala dlui Brallaire.
— Şi are şanse să se vindece?
— E greu de spus, răspunse medicul. Memoria lui e ferfeniţă. Trebuie să
aveţi grijă de el. Are mintea întreagă, dar e incapabil să-şi amintească trecutul
recent.
Antoine se ocupa de el ca de un unchi bătrîn. Îl ducea înapoi la
apartamentul lui atunci cînd se rătăcea pe culoare; îi făcuse un cartonaş cu
adresa, pe care i-l strecurase în portofel, în caz că se pierdea prin oraş. Îi făcea
cumpărăturile, strîngea banii de la ceilalţi locatari si îi depunea în contul bancar
al bătrînului. Domnul Brallaire mai avea încă perioade de luciditate în care îşi
amintea unele lucruri, în special că Antoine nu-şi mai plătea chiria; dar asta nu
dura mult. Antoine citise un articol în Le Monde despre progresele cercetărilor
medicale privind bolile degenerative ale creierului: Parkinson, Alzheimer... Se
bucura pentru dl. Brallaire şi în acelaşi timp era îngrozit de ideea că aceste
progrese ştiinţifice vor duce probabil la evacuarea lui. Savanţii nu sînt conştienţi
că descoperirile lor pot avea şi alte consecinţe decît cele medicale. Dacă se
ajungea în cele din urmă ca boala proprietarului lui să fie vindecată, Antoine nu
putea conta pe recunoştinţa acestuia: din registrele contabile bătrînul avea să
constate toate chiriile neplătite, dar nu-şi va aminti deloc de ajutorul dat de
Antoine.

A doua zi după consultaţia la cabinetul lui Edgar, joi 25 iulie, Antoine a

început să ia medicamentul care trebuia să-i asigure o protecţie împotriva
propriei lui minţi, Heurozac. Doza era de un comprimat pe zi. Antoine a luat ini-
ţiativa să o dubleze. Dorea un efect palpabil şi rapid, nu un balsam pentru o
acţiune de suprafaţă. Efectul avea să se facă simţit după cîteva zile, exact cît îi
trebuia lui Antoine pentru a-şi pregăti noua viaţă cu toată candoarea de care era
capabilă voinţa lui.
Prima etapă. A trimis o scrisoare de demisie la universitatea Paris V
Rene-Descartes. De doi ani, ţinea un curs săptămînal de o oră şi jumătate despre
Apocoloczntova divinului Claudius (adică „metamorfozarea în dovleac"), o
piesă satirică a lui Seneca. În plus, asigura din cînd în cînd supliniri la materiile
în care avea cunoştinţe temeinice: biologie, lepidoptere, retorică aramaică,
cinema. Cunoştinţele lui de specialitate în privinţa multor subiecte erau
suficiente pentru a putea înlocui pe nepusă masă un profesor bolnav, dar
rămîneau mult prea fragmentare ca să-i confere o stăpînire veritabilă a unei
materii universitare şi speranţa unui post.
A doua etapă. S-a descotorosit de tot ce ar fi putut risca să-i stimuleze
mintea. Şi-a pus cărţile în cutii de carton, sutele de romane, de lucrări teoretice,
de dicţionare şi enciclopedii, discurile, kilogramele de cursuri, de cunoştinţe, de
reviste ştiinţifice, istorice, literare... A dat jos de pe pereţii singurei lui camere
afişele de cinema, portretele eroilor lui şi reproducerile după picturi de
Rembrandt, Schiele, Edward Hopper şi Miyazaki. As, Charlotte, Vlad si Ganja
1-au ajutat să transporte cutiile la Rodolphe, care s-a bucurat să recupereze,
temporar spusese Antoine, aceste comori culturale.
A treia etapă. Garsoniera fiind goală, Antoine se întreba cum putuse să
depoziteze atîtea într-un spaţiu aşa mic. Trebuia acum să-l umple cu lucruri
inofensive, care să-i lase spiritul în pace. După vizite din interes la cîţiva vecini
ale căror protecţii imunitare împotriva inteligenţei le considera excelente, a
constatat care ar fi decorul perfect pentru noua lui viaţă. Un cuplu de vecini
format dintr-un profesor, Alain, şi o jurnalistă, Isabelle, i se părea exemplul cel
mai elocvent pentru o viaţă întreagă dedicată renunţării la inteligenţă, îi studia de
multă vreme şi, în adîncul sufletului său, îi admira: erau atît de ancoraţi în viaţă,
posedau atît de complet toate nuanţele unei prostii sclipitoare, ale unei stupidităţi
pure, pline de inocenţă, fericite şi împlinite, o stupiditate plăcută pentru ei şi
anturajul lor, cîtuşi de puţin răutăcioasă sau primejdioasă. Alain şi Isabelle, cu o
seriozitate grijulie, de un ridicol absolut fermecător, l-au sfătuit cum să-şi umple
garsoniera. A recuperat un televizor vechi, pe care 1-a pus în mijlocul camerei,
ca simbol manifest al hotărîrii lui. A lipit cu scotch pe pereţi afişe cu Regele Leu,
cu maşini sport şi tinere voluptuoase, fotografii de actori şi actriţe care-şi luau
un aer preocupat, de genii universale, fotografii cu personalităţi intelectuale
nemuritoare precum Alain Mine şi Alain Finkielkraut. La început, a fost şocat, s-
a simţit prost în mediul ăsta steril. S-a autoliniştit spunîndu-şi că, datorită
chimiei Heurozacului, în curînd totul i se va părea formidabil. Alain si Isabelle i-
au recomandat discuri inofensive pentru calmul lui sinaptic, muzică modernă pe
bază de lovituri de ciocane electronice pe piane compresate, albume de folclor
internaţional.
I s-a părut, în fine, că garsoniera lui era perfect inofensivă pentru creierul
său pe cale de a deveni flasc. Antoine ştia însă că, şi dacă lumea exterioară urma
aceeaşi tendinţă, tot nu putea spera să eradicheze complet slabele pericole
culturale şi intelectuale ale societăţii.

Antoine i-a poftit pe Charlotte, Ganja, As şi Rodolphe la o gustare

irlandeză în noul lui decor. Masa era acoperită cu delicii nordice: ceai cu unt,
bucăţele de rahat cu pinguin, gogoşi cu ierburi confiate, prăjite în grăsime de
focă... Antoine şi-a reafirmat hotărîrea de a fi prost, măcar pentru un timp,
pentru a încerca să-şi dilueze conştiinţa mult prea concentrată. Considerînd acest
proiect ca fiind un rău mai mic, amicii lui i-au acordat, cu regret, sprijinul lor.
Antoine i-a invitat să nu provoace discuţii pe teme majore, ci să stea la taclale
despre una şi alta, despre vreme, despre acele lucruri anodine şi frivole pe care
el le neglijase pînă acum.
— Bănuiesc, îi spuse Ganja, că partidele noastre de şah sînt de domeniul
trecutului?
— Pentru moment, da. Dar îţi propun să le înlocuim cu partide dintr-un alt
joc, pe care 1-am descoperit datorită vecinilor mei. Se cheamă Monopoly.
Scopul jocului e simplu: trebuie să cîştigi bani, să fii abil, să te comporţi ca un
bun capitalist imbecil. Este fascinant. O virtute a acestui joc este că el ar trebui
să mă înveţe, şi poate chiar să mă convertească, prin latura sa ludică, la morala
liberală. Voi adera la ceea ce astăzi condamn, ca un simplu joc, fără să mă
preocupe consecinţele chiriilor mult prea mari care aruncă atîtea familii în
stradă. Voi deveni un zgîrie-brîn-ză, egoist, fără altă grijă decît banul, fără altă
frămîntare şi întrebare existenţială majoră decît modul în care să cîştig cît mai
mult cu putinţă.
— Atunci, rişti să devii un adevărat imbecil, remarcă Charlotte.
— Să fiu un adevărat imbecil ar fi un bun remediu pentru boala mea. Am
nevoie de un tratament radical: să fiu imbecil, asta va fi chi-mioterapia pentru
inteligenţa mea. E un risc pe care mi-l asum fără şovăire. Dar dacă, peste şase
luni, vedeţi că mă complac puţin prea mult în calitatea de... tîmpit, interveniţi.
Scopul meu nu este să devin stupid şi cupid, ci să las să circule molecule din
astea prin corpul meu, pentru a-mi curăţa mintea prea dureroasă. Dar să nu
interveniţi mai devreme de şase luni.
Într-un sonet magnific, As îi spuse lui Antoine că riscă să-şi piardă
personalitatea, să fie contaminat de aceste otrăvuri pe care le va lăsa să pătrundă
în el.
— Şi ăsta e un risc. Cu atît mai mult cu cît faptul de a fi idiot aduce mult
mai multă plăcere decît acela de a trăi sub jugul inteligenţei. Aşa eşti mult mai
fericit, e cert. Nu va trebui să păstrez sensul prostiei, ci elementele benefice care
înoată prin ea ca nişte oligo-elemente: fericirea, o anumită detaşare, capacitatea
de a nu mai suferi de empatia mea, o lejeritate în viaţă, în spirit. Lipsă de griji!
— Înţeleg, interveni Rodolphe. Eu numesc asta teoria rechinului. La fel
precum curara sau amanitele faloide, rechinul este mortal de primejdios şi,
totuşi, în ţesuturile lui se găsesc compuşi chimici care vor servi la fabricarea
medicamentelor pentru tratarea cancerului, pentru a salva vieţi. La urma
urmelor, devenind prost, s-ar putea ca, de data asta, să dai dovadă de o inteli-
genţă uimitoare. Mă consideraţi perfid?
— Ăsta este şi principiul vaccinului, continuă Charlotte. Poate că o să
reuşeşti să te tratezi şi să te imunizezi.
— Dacă nu mor din asta, spuse Antoine ducîndu-şi mîna la ceafă şi
zîmbind, vag neliniştit.
— Sau dacă nu devii iremediabil stupid, spuse Charlotte. Ceea ce ar fi mai
rău decît moartea.
În naivitatea lui disperată, Antoine privea prostia ca pe un univers infinit
care avea să ofere vieţii lui un spaţiu lipsit de orice rezistenţă faţă de atmosferă:
avea să plutească printre stele şi planete pe elipsa speciei lui.

Pentru Antoine, marea problemă a fost să descopere minele miraculoase

care, printre roci şi minereuri, pot adăposti diamantele de stupizenie. Să arăţi cu
degetul cîtiva imbecili, prostia generală şi ambiantă, asta ar fi uşor, dar este cel
mai adesea camuflajul unei judecăţi de valoare. Dacă am spune că fotbalul,
jocurile televizate, mass-media sînt intrinsec stupide, ar fi simplu. Dar, pentru
Antoine, era limpede că stupiditatea se găsea mai mult în modul de a face
lucrurile, decît în lucrurile înseşi. In acelaşi timp, să ai prejudecăţi era stupid, aşa
că Antoine a considerat că ăsta putea fi un bun început pentru noua lui viaţă.
Heurozacul începea să-şi facă efectul. Antoine era mai relaxat, îndoielile
şi angoasa îl părăsiseră. Alchimia care avea loc în creierul lui şi în sistemul lui
nervos transforma plumbul realităţii într-un praf luminos, auriu şi colorat.
Înainte, toate întrebările, toate principiile care se încîlceau în mintea lui îl
împiedicau să trăiască. De exemplu, verifica provenienţa tuturor hainelor pe care
le cumpăra, ca să nu contribuie la exploatarea copiilor în uzinele din Asia ale
firmei Nike si ale altor multinaţionale. Cum publicitatea era o lezare a libertăţii,
o lovitură de stat aplicată consumatorului, imaginarului şi inconştientului
acestuia, îşi făcuse un caiet cu numele tuturor mărcilor şi produselor care par-
ticipau la acest război psihologic, şi nu le accepta în coşul lui de cumpărături. De
asemenea, ţinea un registru cu toate întreprinderile care investeau în activităţi
condamnabile din punct de vedere moral, poluante, în ţări nedemocratice, sau
care făceau concedieri cînd beneficiile lor creşteau brusc. Nu cumpăra nici
alimente chimice, alimente conţinînd conservanţi, coloranţi, anti-oxidanţi şi,
atunci cînd i-o permiteau mijloacele financiare, prefera să cumpere produse
rezultate din agricultura biologică. Nu că ar fi fost ecologist, pacifist,
internaţionalist, făcea pur şi simplu ceea ce considera conştiinţa lui ca fiind
drept; comportamentul lui în viaţă era rodul ideilor morale, mai degrabă decît al
convingerilor politice, în privinţa asta, Antoine avea anumite caracteristici ale
unui martir al societăţii de consum. De altfel, îşi dădea foarte bine seama cît de
mult semăna atitudinea lui intransigentă cu mortificarea creştină. Acest lucru îl
deranja, fiincă era ateu, dar nu putea să se comporte altfel decît ca un soi de
Cristos laic şi apostat, încercînd să nu-şi ascundă nimic în ce-l privea, Antoine
îşi zisese că poate că acest rigorism dureros, ba chiar dolo-rist, era modul lui de
a-şi exprima culpabilitatea de mascul-occidental-exploatator-al-lumii-a-treia. Ca
orice cleric abstinent, avea principii cam rigide: refuza să cadă în capcana noilor
tehnologii care îi obligă pe consumatori să se redoteze periodic cu materiale
după ultima modă. Astfel, respingea discurile laser şi se mulţumea, pe bună
dreptate, cu excelenta tehnică a celor de 33 de turaţii şi cu vechiul lui picup.
Din păcate, o atitudine de consumator responsabilă şi umanistă avea un
preţ. Antoine plătea totul mai scump. Rezultatul moralei sale şi al simţului său
de răspundere ascuţit era că avea puţine haine şi de multe ori îi era foame. Dar
nu se plîngea niciodată.
Sub soarele chimic al Heurozacului, Antoine a descoperit lumea. A văzut-
o aşa cum nu o mai văzuse niciodată, înainte, peisajele, aerul, străzile, oamenii,
toată realitatea era afectată de violenţa războaielor, de şomaj, boli, nefericirea
cotidiană a majorităţii fiinţelor omeneşti. Nu putea să admire soarele fără să se
gîndească la cei pentru care, în Africa, această măreţie strălucitoare era sinonimă
cu recoltele pîrjolite, cu foametea. Nu putea aprecia ploaia, căci ştia cîţi morţi şi
cîte distrugeri aduce musonul în Asia. Mulţimea maşinilor desena în mintea lui
sensibilă imaginile miilor de răniţi şi de morţi de pe şosele. Titlurile ziarelor cu
litaniile lor de catastrofe, de crime şi de nedreptăţi — asta era ceea ce dădea
culoarea cerului lui, temperatura zilei, calitatea aerului pe care îl respira.
De cînd lua micile pastile roşii, între lume şi consecinţele ei profunde se
crease o etanşeitate salvatoare.
Nu că nu i-ar mai fi păsat de soarta speciilor în pericol, că nu l-ar mai fi
impresionat mizeria din lume, atentatele, războaiele, inegalităţile sociale — a
căror victimă era el însuşi —, dar devenise realist. Găsea întristătoare sărăcia,
violenţele de tot soiul, era într-adevăr groaznic, dar... asta e! ce putea să facă?
Nu avea cum să schimbe ceva, pe cont propriu. O sinceră compasiune luase
locul empatiei lui dureroase.
Antoine se plimba, gusta bucuria simplă de a umbla si a vedea, simţea
plăcerea vibrantă de a constata că îi bate inima şi că respiră. Inspira aerul
dimineţii în parcul din Montreuil, cu ochii mari închişi asupra realităţii lumii,
admira măcăleandrii fără să-i treacă prin minte scăderea vertiginoasă a
longevităţii lor din cauza poluării. Profita de spectacolul tinerelor fete în ţinută
de vară, fără să se întrebe dacă au cărţi în geantă, lua lumea aşa cum este, cum se
prezintă, fără să caute mai departe, profitînd de plăcerile ei gratuite.
Pentru a avea comportamentul unui individ normal în societate, Antoine i-
a invitat pe vecinii lui la cină, să se uite împreună la meciuri de tot soiul de
sporturi, în cursul cărora s-a arătat entuziasmat de oamenii de afaceri în şort. El
care avea mereu îndoieli, s-a străduit să emită judecăţi părtinitoare şi să nu ţină
cont de preferinţele altora. Era pe cale să să instaleze încet-încet în normalitate,
cînd s-a decis să treacă testul suprem care să dovedească succesul integrării lui:
McDonald's-ul. Înainte, nu i-ar fi venit nicicînd ideea să pătrundă în acest sălaş
al capitalismului imperialist, furnizor de grăsimi, de zaharuri, simbol al
uniformizării modurilor de viaţă. Dar se schimbase mult.
A ales McDonald's-ul din Montreuil, la cîteva minute de casă. În era
precedentă a existenţei sale — adică cu o eternitate de patru luni în urmă —,
Antoine îşi zisese că, dacă nu ar fi fost împotriva oricărei violenţe, i-ar fi plăcut
să pună o bombă aici. Dar, obiectase tot el de-ndată, aici lucrau studenţi şi
angajaţi exploataţi, ar fi nedrept să îi rănească şi să îi bage în şomaj.
Clădirea era vastă şi înaltă, colorată, cu afişe care te invitau să iei viaţa
uşor şi pentru o sumă modică. Un M mare roşu trona pe zidul fast-food-ului. Un
clovn simpatic din plastic l-a întîmpinat în faţa uşii de la intrare, cu mîna
ridicată, cu zîmbetul spontan. Antoine a intrat şi i-a salutat înclinînd puţin capul
pe cei doi paznici, prezenţi fără-ndoială pentru a-i proteja pe clienţi de atacurile
puternicelor bande de hoţi de cartofi prăjiţi. A ajuns la tejghea:
— Bună ziua! îi spuse el tinerei din faţa lui.
— Ce vreţi?
Antoine era fermecat de această economie relaţională: nu mai era nevoie
să lansezi o formulă de politeţe mecanică. Aşa că se va abţine. Era mai deschis,
mai onest la urma urmelor. Se uită la meniuri.
 — Un meniu Best of McDeluxe, descifra el pe panoul luminos, sedus de
făgăduiala de a mînca pentru treizeci şi doi de franci un aliment cuprinzînd
cuvîntul „lux" în denumirea lui.
— De băut?
— Da, bineînţeles. E perfect.
— Ce băutură vreţi? întrebă tînăra, puţin iritată.
— Coca, da, să-ncercăm o Coca.
Pentru a se supune cutumelor acestei noi realităţi, a avut reflexul să se
abţină de la orice mulţumiri. S-a instalat la o masă bej şi s-a apucat să-si
mănînce cartofii prăjiţi, golind treimea de litru de lichid brun şi cu bule. Cu o
privire curioasă, a studiat un cartof prăjit, l-a muiat într-un amestec de ketchup,
muştar şi maioneză şi l-a ronţăit. Cu cîteva zile în urmă, Antoine nu s-ar fi putut
împiedica să se gîndească, doar mîncînd un cartof prăjit, la istoria sîngeroasă a
cartofului, la sacrificiile umane pe care le-a făcut în numele lui civilizaţia aztecă.
Faptul că acest tubercul simplu avea atîţia morţi pe conştiinţă l-ar fi împiedicat
fără îndoială să-l aprecieze pe de-a-ntregul. Neîndemînatic, şi-a înfipt dinţii în
sandviş; o parte din garnitura vîscoasă a căzut pe tavă. A trebuit să admită că îi
plăcea chestia asta. Precis că nu era foarte bună pentru sănătate, ambalajele
probabil că nu erau biodegradabile, dar era ceva simplu, nu prea scump, foarte
caloric şi cu o savoare liniştitoare. Gustul îi dădea impresia că a găsit o familie
fără frontiere, că s-a alăturat miilor de persoane care mestecau în acelaşi moment
un sandviş identic. Ca într-o coregrafie internaţională, el executa aceleaşi gesturi
de cumpărare, ducere a tăvii, supt de Coca şi ingerare a cartofilor prăjiţi şi a
sandvişului precum alţi dansatori-consumatori din temple extrem de
asemănătoare. A simţit o oarecare plăcere, o încredere, o forţă nouă în a fi la fel
cu ceilalţi, împreună cu ceilalţi.
Pe Antoine nu-1 preocupase niciodată cum arată. Avea haine rezistente,
suficient de vechi ca să fie deja uzate, dar nu avea nici mijloacele, nici chef să-si
cumpere haine noi; magazinul lui favorit era second-hand-ul Guerrisold de pe
bulevardul de Rochechouart. Cît despre „coafura" lui, ea consta dintr-un tuns
simplu cu maşina, pe care i-1 făcea Ganja la fiecare două luni.
I-a cerut unui frizer să-i facă o tunsoare. Într-un magazin de confecţii, a
copiat alegerile unui tînăr care se comporta ca şi cum ar fi fost sigur pe gusturile
lui, fără să-l intereseze să afle dacă hainele pe care le alege sînt fabricate de
copii. A cumpărat o pereche de Nike, nişte jeans Levi's şi un sweat-shirt Adidas.
Asta avea să fie ţinuta lui de recreere. A comis apoi o vizită la Galeriile
Lafayette, delict inimaginabil cu ceva timp în urmă. A pătruns în această ogradă
burgheză, parfumată cu moscul superiorităţii sociale. La sfaturile unui vînzător
care lungea toate cuvintele, a cumpărat un pantalon de stofă, o cămaşă şi un
sacou, într-un stil elegant „dar foarte foarte cooool, vă asigur...".
Pentru a încheia ziua, şi-a oferit o partidă de jocuri video într-o sală
specializată. O, nu a ales unul din jocurile alea intelectuale în care trebuie să
găseşti obiecte, să rezolvi enigme, nu, s-a jucat de-a ucis monştri veniţi din
spaţiul intersideral. Asta l-a derulat, a eliminat tensiunea unei zile pe care o
spera tipică. A simţit chiar o oarecare plăcere să-i extermine pe extraterestrii
ăştia; angajat în luptă, era implicat ca şi cum viitorul omenirii ar fi depins cu
adevărat de agilitatea încheieturii mîinii lui şi de precizia degetelor lui. Era, în
sfîrşit, un erou.
I-a telefonat Charlotte. Fusese din nou la inseminare şi voia să o
însoţească la o serbare cîmpenească. Au vorbit ca şi cum nimic nu s-ar fi
întîmplat, despre vara care îşi dăduse drumul atît de tîrziu anul acesta, despre
guvernul atît de ineficace, despre viaţa atît de frumoasă. La un moment dat, ea a
încercat să-i vorbească despre angajarea lui în echipa care îşi asumase sarcina să
traducă toată opera lui Christopher Marlowe. După două ture cu maşinuţele care
făceau optul mare în această fericire însorită, Antoine a vomitat în înaltul
cerului. Cele două pastile roşii, nedigerate încă, au căzut în mijlocul unei
băltoace de cartofi prăjiţi şi ketchup. Şi-a clătit gura şi a înghiţit alte două
pastile. S-au despărţit fără să-şi ia rămas bun.
La un chioşc, uitîndu-se la copertele revistelor pentru tinere, la revistele
uşoare de informare pentru bărbaţi, la publicitatea pentru parfumuri şi produse
de înfrumuseţare masculine, la actorii sex-simbol, Antoine şi-a dat seama că el
nu corespunde imaginii bărbatului ideal. Un număr din Elle cuprindea o anchetă
despre caracteristicile masculine care le provoacă fantasme femeilor şi, oarecum
dezamăgit, a constatat că el nu poseda nici una. Cu ceva timp în urmă, puţin i-ar
fi păsat, şi-ar fi spus că era vorba de corespondentul firesc al fantasmelor
masculine şi că el are calităţi mai profunde. Dar, sub imperiul pastilelor roşii, s-a
simţit umilit fiindcă nu putea stîrni o dorinţă imediată. Pentru a semăna cu
conformitatea viselor pe hîrtie lucioasă, s-a înscris la o sală mare de exerciţii
pentru dezvoltarea musculaturii, luminoasă şi modernă, cu plante exotice
atîrnate de tavan. Spera astfel să ia forma dorinţelor epocii şi să acceadă la
existenţa sexuală.
O oră pe zi, a ridicat greutăţi cu picioarele, cu braţele, cu umerii, a făcut
serii de mişcări repetitive. Epuizat, Antoine uita de sine în efort; durerea,
transpiraţia, muzica scrîşnetelor de metal şi a loviturilor ca de tampon ale
greutăţilor pe aparate îl transformau într-un mecanism, o rotiţă a acestei săli de
maşini umane vîrîte în maşini de fier.
Seriozitatea celorlalţi clienţi ai sălii l-a convins pe Antoine de importanţa
activităţii lui. Muzica zvîcnitoare şi hipnotică dădea cadenţa loviturilor de vîslă
ale condamnaţilor pe galera muşchilor. Nimeni nu se uita deschis la ceilalţi,
plutea un soi de jenă, de jenă de a nu avea un trup splendid şi de a fi obligat să
ţi-1 fabrici prin această chirurgie de transpiraţie.
Trupul lui Antoine dobîndea substanţa netedă şi dură a obiectelor
industriale; linii clare au luat locul liniilor nedefinite ale vechiului său trup. Pe
pîntecul lui au apărut desene, reliefuri. Devenea mai puternic şi, chiar dacă nu
ştia cum să folosească această forţă nouă, se bucura să vadă ieşind oţelul din
carnea lui moale, îşi admira muşchii incipienţi ca pe nişte stigmate ale
normalităţii, simboluri vizibile ale conformităţii lui cu un ideal de frumuseţe
omologat. Era puternic, era cineva, îşi dădea bine seama că, fiind plăpînd şi slab,
fusese aproape un nimeni. Precum un Lego, trupul lui se îmbina perfect în recu-
noaşterea lumii. Avea de-acum aceeaşi fluiditate cu a rechinilor în apă, nimic nu
se mai agăţa de el; transformarea fizică urma transformarea lui psihică. Mintea şi
trupul nu îi mai erau dureroase, ca şi cum ar fi aparţinut în sfîrşit acelei specii
uimitoare de peşti cărora nu le este frică de înec. Nici măcar nu şi-a dat seama că
delicata si preţioasa timiditate îşi luase zborul din sufletul lui asemeni unui
fluture.
Antoine nu mai era ieşit din comun, se recunoştea pe sine în ceilalţi ca în
nişte oglinzi vii; ceea ce îl scutea de multe eforturi.

Imperturbabil de fericit, Antoine avea impresia că trupul lui este umplut

cu pene mici si moi de gîşte tinere, care îi circulă prin vene, îi umplu organele;
inima şi creierul îi erau pline de bomboane chamallows multicolore. Marţi 1
august, a primit o scrisoare de la bancă prin care era informat că are descoperire
de cont. Atunci a avut prima angoasă de cînd începuse tratamentul. Mult prea
nepăsător, uitase să găsească o sursă de venituri, cumpărînd cu o voluptate nouă
lucruri care i s-ar fi părut inutile cu cîteva săptămâni în urmă. Trebuia să facă
rost de bani: viaţa este un animal care se hrăneşte cu cecuri şi cu cărţi de credit.
Cu masteratul de aramaică, licenţa de biologie şi masteratul de
cinematografie cu teza despre Sam Peckinpah şi Frank Capra, precum şi cu
multitudinea de fragmente de diplome, nu putea spera să găsească o slujbă
calificată care să corespundă formaţiei lui. Şocul acestei reveniri la realitate
neutralizase efectele Heurozacu-lui, aşa că Antoine s-a prezentat la Oficiul
forţelor de muncă din cartierul lui dureros de conştient. După o aşteptare de trei
ore, în picioare, împreună cu alţi şomeri, într-o sală climatizată cu feromonii
stresului, un bărbat de la un ghişeu a strigat numele lui, stîlcindu-l fără nici o
ezitare. Antoine s-a aşezat în faţa bărbatului în costum, care butona pe computer.
Au trecut cinci minute fără ca omul să ia cunoştinţă de prezenţa lui. În sfîrşit, i-a
pus cîteva întrebări, fără să-şi ia ochii de pe ecranul computerului. Antoine i-a
mărturisit diplomele lui exotice.
— Las-o baltă, îi spuse bărbatul. Eşti nebun, nu-i aşa? De ce oi fi ales să
studiezi chestiile astea...
— Mă interesau. O, şi era cît pe ce să fac o licenţă în...
— Asta e sinucidere profesională, dumneata ai făcut studii ca să fii şomer!
— Bun, spuse Antoine ridicîndu-se în picioare, la revedere şi mulţumesc
pentru ajutor si sprijin.
— Stai, nu te da bătut aşa uşor. Ai permis?
— Nu.
— Nu ai permis... Incredibil.
 — De fapt, conform unui studiu, explică Antoine ironic, rezervele de
petrol ale planetei ar trebui să se epuizeze peste patruzeci de ani. Nu merită să
stric bani pe asta.
— Nu trebuie să fii prea pretenţios. Eşti de mîna a doua. Aşteaptă,
aşteaptă.
Omul, care nu privea decît ecranul computerului, i-a propus lui Antoine
stagii, pregătire pentru meserii care nu îl interesau şi care erau plătite de sărăcie.
Antoine şi-a dat seama că se află în postura cerşetorului: nu avea de ales, trebuia
să accepte ce i se pune în pălărie, monede galbene, tichete de metrou, Ticket-
Restaurant, nasturi de izmene, chewing-gum-uri deja mestecate. .. Bărbatul se
străduia să îi găsească ceva, adică orice; îl înjosea cu o bunăvoinţă profesionistă.
Antoine s-a ridicat şi a plecat fără ca bărbatul să observe.

Antoine şi-a amintit de un coleg de liceu care făcuse avere, Raphael.

Scotocind prin cutia unde îşi arunca claie peste grămadă arhivele, a dat de
numele lui de familie si de telefonul lui. Bineînţeles, Raphael nu mai locuia cu
părinţii. Aceştia, adorabili sau ramoliţi, n-ar fi fost în stare să spună care din
două, i-au dat numărul lui de telefon.
Antoine spera ca Raphi, ăsta era diminutivul lui ridicol, să-şi amintească
de el şi de rolul pe care îl jucase în alegerea carierei lui, cu ocazia unei discuţii la
sfîrşitul ultimei clase.
Foarte sigur pe sine, Raphi se simţea în largul lui cu toată lumea; avea
contactul deschis şi direct al celui care nu se îndoieşte că este iubit. Conştiinţa
lui aerodinamică nu avea şansa dureroasă de a se agăţa de asperităţile realităţii şi
de a se răni: ea aluneca prin lume. Raphi îl aprecia pe Antoine, îl găsea nostim,
în principal fiindcă nu simţea critica ascuţită din cuvintele lui; şi, mai ales, îl
intriga acest personaj care nu era căzut în admiraţia lui. Antoine, pentru Raphi,
era exotic, nu îl înţelegea. Cît despre Antoine, să mănînce la aceeaşi masă cu
Raphi era un prilej de a nu trebui să asculte o conversaţie pentru a şti dinainte că
nu va fi interesantă. Raphi poseda egocentrismul celor care vorbesc despre ei
înşişi la persoana întîi: vorbea despre el, despre alţii în raport cu el, despre ce
spuneau despre el etc.
Raphi era pe cale să taie în bucăţele un colţ de pîine, îl rupea, îl frămînta,
semn de nervozitate neobişnuit la el. Şi-a apropiat capul de urechea lui Antoine
si i-a şoptit, de parcă ar fi fost doi spioni americani la cantina K.G.B.-ului:
— Am o problemă. Poţi să mă ajuţi?
— Ba chiar o să lansez o mare operaţiune umanitară, răspunse laconic
Antoine, nu foarte convins că aceste şaptezeci de kilograme de perfecţiune ar
putea avea cu-adevărat o problemă importantă.
— Este extrem de important, ştiu că eşti bun la chestia asta.
— Desigur, sînt centură neagră la ontologie.
— Uite. Trebuie să aleg unde-mi continui studiile, sînt acceptat la cele
mai bune clase preparatorii. .. Aş putea urma calea succesului: Ştiinţe Politice,
înalte Studii Comerciale, Şcoala Politehnică, poate Şcoala Naţională de
Administraţie, pe urmă să intru într-un mare grup pe un post important şi să
sfîrşesc prin a-l conduce, sau aş putea face carieră ca înalt funcţionar public...
— Ai putea ajunge preşedinte... spuse Antoine, sarcastic.
— Da, sigur. Aş putea avea un astfel de viitor strălucit, dar îmi doresc
altceva. Vreau să-mi asum riscuri şi să fac ceea ce mă pasionează. Nu vreau ca,
la sfîrşitul vieţii, să-mi spun că am avut succes în tot ce-am întreprins, că sînt
bogat şi iubit şi aşa mai departe, dar că nu mi-am rea-
lizat pasiunea. Nu le-am spus nimic părinţilor mei, fiindcă nu vreau să-i
neliniştesc, dar îmi vine să dau cu piciorul la tot şi să fac ce-mi dictează inima.
Am nevoie de aventură, să ies de pe cărările bătătorite, simt că am ceva original
în mine. Am un vis tainic, Antoine, o pasiune complet smintită...
— E foarte bine, Raphael, spuse Antoine, mirat că colegul lui de clasă se
lasă antrenat de o pasiune aparent atît de puţin raţională. E foarte bine, trebuie
să-ţi mărturisesc că m-ai surprins, te credeam mai cu picioarele pe pămînt, mai
arivist.
— Asta e latura mea de poet, Antoine, simt că am suflet de artist. Crezi că
ar trebui să merg înainte şi să mă dăruiesc total pasiunii mele?
— Da, e limpede, dă-i bătaie. Rupe lanţurile. O să ai nevoie de curaj şi
răbdare, să te cramponezi pentru a-ţi realiza visul, însă trăieşte-ţi pasiunea.
Raphi era în al nouălea cer. Emoţionat, i-a strîns mîinile lui Antoine, cu
ochii sclipind de recunoştinţă. Drept mulţumire, l-a servit cu un pahar de apă.
— De fapt, Raphael, nu mi-ai spus care este visul tău nebunesc...
— Îmi voi înfiinţa propria societate de brokeraj.
— Poftim?
— Acţiuni, obligaţiuni, consultanţă pentru plasamente financiare... O voi
face, Antoine, mulţumită ţie o să ajung un tip de milioane!
Pînă la urmă, părinţii lui Raphael nu au luat lucrurile foarte în tragic, ba
chiar i-au oferit un milion ca să ajute firma să demareze. De atunci, Antoine
avea pe conştiinţă această crimă imbecilă: fabricase un nou capitalist. Ridicase
din umeri cînd Raphi îi spusese că va fi oricînd acolo ca să-1 ajute la nevoie,
dar, acum, contul lui din bancă era lihnit şi nu mai vedea nici o barieră morală
care să-l împiedice să facă orice pentru a cîştiga bani. Cînd constaţi că eşti unul
dintre puţinii care mai respectă nişte principii morale în raporturile umane, poate
fi tentant să cazi în amoralitate, nu din convingere sau de plăcere, ci pur şi
simplu pentru a nu mai suferi, căci nu există durere mai mare decît să fii un
înger în iad, în timp ce un diavol este oriunde la el acasă. Antoine se va inspira
din acest comportament care constă în integrare, oferind drept sacrificiu
idealurile sale; damnarea permite orice, iartă orice.

Nu a putut vorbi direct cu Raphi: o secretară s-a interpus şi i-a cerut să-şi
lase numărul de telefon. O oră mai tîrziu, telefonul din cabina de lîngă brutărie a
sunat. Era Raphi, surescitat şi bucuros să vorbească cu cel care-l încurajase să-şi
ia destinul în propriile mîini.
— Antoine! De-ai ştii cît mă bucur că te aud. Ce vremuri bune am trăit
noi, tu si cu mine! Ce mai faci? Trebuie neapărat să vii la noi la masă, împreună
cu soţia ta, să-mi vorbeşti despre munca ta, ar fi grozav!
— Sînt celibatar şi şomer.
La celălalt capăt al firului a fost o clipă de tăcere. Raphael nu se gîndise
niciodată că succesul lui personal nu instaurase fericirea pentru toate fiinţele
umane de pe părnînt.
— Nu e o problemă, tu eşti guru-ul meu, Antoine, o să-ţi găsesc eu ceva.
Este cel mai mărunt lucru pe care ţi-l datorez. Trebuie să ne vedem!
Au stabilit o întîlnire în clădirea din Saint-Germain-des-Pres care
adăpostea societatea lui Raphi. Acesta l-a primit pe Antoine în biroul lui mare,
decorat cu afişe mari de cinema. Chestiunea a fost rezolvată rapid: Raphi voia
să-1 angajeze pe Antoine.
— Nu mă pricep deloc la Bursă...
— Tocmai de-aia, eşti nou în mediul ăsta, nu va exista riscul să fii
influenţat de tîmpenii. Am încredere în tine.
— Ce va trebui să fac?
— E uşor: ajunge să vinzi şi să cumperi acţiuni în lumea-ntreagă. La
momentul potrivit. Să simţi cursul căror acţiuni va creste sau va scădea, să fii pe
fază, să te laşi în voia instinctului. Şi în privinţa asta nu am de ce să-mi fac griji:
toate astea, succesul meu, ţie ţi se datorează.
Foarte mîndru, Raphi l-a dus pe Antoine să viziteze birourile luxoase ale
societăţii, 1-a prezentat colegilor lui şi automatului de cafea. Atmosfera era
laborioasă şi electrizantă, dar destinsă; relaţiile de muncă erau flexibile, ca înrr-o
comunitate egalitară. Preşedintele Clinton îi cere presei disciplinate să-i spună
Bill, nu pe numele complet, William; este mai simpatic, îi conferă imaginea unui
prieten, a cuiva apropiat, căruia e uşor să-i ierţi anumite lucruri; în plus, asta face
posibilă atenuarea imaginii negative legate de funcţia lui. Urmînd aceeaşi
strategie afectivă,
pentru toţi din firmă, Raphael era Raphi. Uşor accesibil, deschis şi amabil, acest
lucru îi servea pentru a exercita asupra colaboratorilor lui presiuni binevoitoare,
pentru a le cere, amical, o productivitate mai mare şi ore de lucru prelungite.
Lui Antoine i s-a dat un box în imensa sală care îi adăpostea pe cei
şaptezeci de agenţi de bursă ai societăţii. Acesta era dotat cu două micro-
computere, un mic birou de fier cenuşiu cu o serie de sertare, şi o ceaşcă de
cafea. Pe pereţii sălii defilau cursurile diferitelor tranzacţii ale celor mai mari
Burse mondiale. Timp de o săptămînă, Antoine a studiat ce fac colegii lui; i s-au
dat sfaturi; a cumpărat cărţi ca să-şi însuşească termenii şi mecanismele
financiare: O.P.A., Nas-daq, O.P.E., F.E.D., C.O.B., Stoxx, F.T.S.E. 100, DAX
30... Incomparabil mai simplă decît aramaica, această nouă limbă nu a mai avut
curînd nici un secret pentru el.
 Viaţa lui s-a schimbat si mai mult. Salariul fix, care i-ar fi ajuns din plin
ca să trăiască, era completat de un comision pentru rezultate. Şi-a abandonat
mica garsonieră gratuită pentru un atelier transformat în locuinţă, lîngă Bastilia,
pe strada Roquette. Cum domnul Brallaire tot nu îşi revenise, Antoine l-a rugat
pe Vlad, vecinul lui catchist, să se ocupe de el.
Nu se mai vedea cu Rodolphe. Acesta voia să-l atragă spre subiecte
intelectuale şi polemici pentru care îşi pierduse orice interes; fără liantul
discuţiei si al contradicţiei, relaţia lor s-a dezagregat. Antoine continua să o
însoţească pe Charlotte să se dea în roata mare, dar nu mai stăteau de vorbă.
Ganja, atît de calm de obicei, s-a supărat şi a declarat că nu se vor revedea decît
după ce va renunţa la proiectul lui prostesc de a deveni prost. As i-a dedicat un
catren în care constata că nu mai respirau acelaşi aer şi că, fără să se fi mutat în
altă ţară, îşi deveniseră străini unul altuia. S-au despărţit într-o seară, după o
întîlnire tăcută la cartierul lor general, Gudmundsdottir. Antoine i-a privit pe
prietenii lui îndepărtîndu-se în noapte, luminaţi de strălucirea corpului lui As.
Acest lucru nu îl întristase foarte tare: nu mai aveau nimic să-si spună. Antoine
era ocupat cu noua lui meserie, cu ambiţia de a deveni ambiţios şi de a dori să-şi
dorească haine de marcă. Avea prieteni noi, care aveau o părere despre orice, cu
care mergea la concerte, la serate. Trăia astfel viaţa normală a tuturor tinerilor
care au mjloace să trăiască. Antoine a cîştigat amici de consum, preambalaţi,
amici de serie, care nu ar şovăi să nu îi vină în ajutor, în caz de nevoie.
Din afară, l-ai fi putut crede complet integrat în această castă de prinţi,
jucînd fără probleme rolul costumului său Hugo Boss. Dar, dacă priveai mai
atent, ţi-ai fi dat seama că mai avea o oarecare reţinere, în tot cazul, nu îşi punea
niciodată întrebări despre moralitatea relaţiilor lui, nu emitea niciodată o opinie
care ar fi putut părea originală. Antoine se lăsa purtat de această lume nouă şi
simţea o plăcere certă: plăcerea libertăţii încadrate, a lăsării în voia curentului
care urmează forma fluviului.
Banii, succesul, integrarea într-un mediu recunoscut ca avînd baze solide,
toţi aceşti factori contribuie la o economisire de sine. Nu mai ai nevoie să te
gîndeşti la dorinţele tale, la morala ta, la actele tale, la prietenii tăi, la viaţa ta, nu
mai ai nevoie să înţelegi, să cauţi: mediul îţi oferă toate astea la cheie. Antoine a
primit trusoul său de căsătorie cu societatea. Este o chestiune de economii de
energie; este categoric mai puţin obositor, mai puţin stresant decît să încerci să
găseşti totul tu însuţi, sau să inventezi. Nu, nu merită osteneala, ţi se vor pune la
dispoziţie emoţii prefabricate, gînduri preasamblate.
Fiinţele umane seamănă frapant de mult cu automobilele lor. Unii au o
viaţă fără opţiuni, care doar merge, nu prinde viteză prea mare, calează şi are
deseori nevoie de reparaţii; este o viaţă în partea de jos a gamei, puţin solidă,
care nu-şi protejează ocupanţii în caz de accident. Alte vieţi au toate opţiunile
posibile: banii, dragostea, frumuseţea, sănătatea, prietenia, succesul, precum
airbag-ul, A.B.S.-ul, scaunele tapisate cu piele, servodirecţia, motorul cu 16
supape şi aerul condiţionat.
 La jumătatea lui august, grefa lui Antoine la noua lui profesie reuşise
bine, era un agent de bursă la fel ca ceilalţi, munca lui era corectă. Urmărea
pieţele, reacţiona după un amestec de instinct şi de logică, dar nu reuşise marea
lovitură care l-ar fi făcut să intre în cenaclul milionarilor din firmă. A uitat să se
mai gîndească la consecinţele speculaţiei şi ale jocurilor lui cu cifre asupra unei
lumi reale care nu mai exista cu-ade-vărat în sfera conştiinţei lui vătuite.
Exista totuşi o trăsătură care îl deosebea pe Antoine de colegii lui: nu
suporta cafeaua, încercase să bea o ceaşcă la începuturile sale în societate.
Rezultatul: nu putuse să închidă ochii două nopţi la rînd. De atunci, consuma
ziua întreagă cafea decofeinizată. Ceaşca de cafea este o chestiune de standing,
un bun agent de bursă are întotdeauna în mînă sau pe biroul lui o ceaşcă de
cafea. Exact aşa cum un poliţist are armă, un scriitor, stilou, un jucător de tenis,
rachetă, agentul de bursă lucrează cu cafeaua lui; este instrumentul lui de lucru,
picamerul lui, Smith & Wes-son-ul lui.
Apoi, deodată, fără nici o premeditare, Antoine a devenit bogat. Tasta ca
de obicei pe cele două computere în micul lui box în mijlocul agitaţiei unei zile
normale: creşteri, scăderi, strigăte, sonerii de telefon continue, sinucideri,
clinchete, urlete, şuierat sacadat al celor zece cafetiere aliniate la perete... Tasta
liniştit, cu un telefon fixat între ureche şi umăr, vindea yeni, îşi lansa undiţa şi
momeala în hazardul tranzacţiilor, cînd, vrînd să apuce ceaşca de cafea pentru a-
şi umezi mucoasa labială uscată, a vărsat-o pe tastatura computerului său
principal. Au ieşit cîteva scîntei, puţin fum, sfîrîituri, ecranul computerului s-a
întunecat, a clipit, dar totul a reintrat în ordine într-o clipă. Cu excepţia faptului
că din conturile lui reieşea că realizase o fructuoasă operaţiune a cărei sumă se
ridica la mai multe sute de milioane. Scurtcircuitul provocase o reacţie în lanţ,
care a dus la operaţiuni financiare geniale.
— Am ştiut eu că e o idee bună să te angajez, îi spuse Raphi. Cum ai făcut
ca să prevezi lovitura asta?
— Intuiţia, răspunse Antoine, lăsînd ochii în jos.
— Iar asta nu se învaţă. Dar tot a trebuit să munceşti pe tema asta, ai
stăpînit perfect evenimentele, nu te-ai speriat, ai ştiut ce urmăreşti. Asta,
prieteni, numesc eu sînge rece.
Toată sala l-a aplaudat pe Antoine, colegii i-au dat palme zdravene pe
spinare, au zburat confeti, s-au deschis sticle de şampanie, iar Raphi i-a întins
cecul cu comisionul lui. Antoine a privit suma de pe cec şi, pe neaşteptate, s-a
simţit emoţionat. Atît de emoţionat de parcă tocmai i s-ar fi născut mai mulţi
copii. Avea de ce să fie, căci poseda sextupli: după o cifră oarecare, pe cec erau
desenate şase zerouri.
În clipa aceea, Antoine nu şi-a amintit că pe vremuri ştia că cel mai uşor
de corupt este propria ta persoană. O pastilă roşie l-a scutit de gîn-dul că putuse
în acelaşi timp să se vîndă şi să se cumpere cu o bogăţie care nu se va fosiliza în
nici un vis.
 Pentru a palpa realitatea averii lui, Antoine şi-a încasat prima în
bancnote mici. A ieşit din bancă cu două valize pline de bani şi a pus pachetele
în teancuri, pe masa mare din lemn de măslin, din salonul lui. Aceste mii de
dreptunghiuri de hîrtie erau atomii succesului lui. S-a lăsat puţin pradă beţiei a
ceea ce focaliza dorinţa omenirii, l-a luat ameţeala; fără să vrea, a zîmbit. Era
bogat; adică îndeplinise o parte a contractului său, realizînd o fantasmă
împărtăşită de mii de persoane.
Dar acest sentiment, pe care l-a botezat „fericire", nu a ţinut mult. Ce va
face cu bogăţia asta? Dacă voia să fie un milionar perfect normal, nu se putea
mulţumi cu păstrarea acestor bani. A fi bogat nu e un scop în sine; trebuia ca
societatea, oamenii de pe stradă, prin admiraţia şi invidia lor, să fie oglinda
succesului său. Antoine şi-a dat seama că, devenind bogat, nu parcursese decît
jumătate de drum: acum era necesar să-şi dorească lucrurile pe care şi le doresc
cei bogaţi. Iar asta i s-a părut partea cea mai dificilă. Pentru a deveni bogat,
fusese de-ajuns să verse o ceaşcă de cafea pe tastatura computerului; pentru a-şi
folosi bogăţia, va trebui să-şi bată capul.
Răsfoind reviste, a întocmit lista lucrurilor pe care trebuia să şi le
dorească. Şi să nu le dorească: a avut grijă să nu cadă în păcatul celor proaspăt
îmbogăţiţi, categorie de oameni bogaţi pare-se demnă de dispreţ, care nu are
decît poleiala cea mai puţin importantă a bogăţiei, adică banii.
Ca şi cum ar fi devenit propriul său Moş Crăciun, Antoine a făcut
cumpărături cu coşul lui mare din răchită şi cu sania trasă de reni. Pentru a-şi
decora apartamentul şi a-şi înveşmînta reputaţia, a cumpărat artă contemporană.
Din-tr-o prestigioasă galerie pariziană, a ales pînze ale unui pictor care probabil
că era un geniu, dat fiind numărul de zerouri aplicate sub semnătura lui.
Proprietarul galeriei 1-a descris drept noul Van Gogh. „De altfel, îi spuse el lui
Antoine pentru a-1 convinge, a avut oreion." Antoine a mimat admiraţia, a scos
un „o!", din milă pentru tîmpenia venală a negustorului de artă, şi şi-a deschis
geanta. Pe urmă, s-a decis să cumpere o maşină de lux. Nu ştia să conducă, nu
avea cîtuşi de puţin intenţia să înveţe, dar asta nu i-a afectat cu nimic hotărîrea
de a se conforma acestui ritual esenţial. Aproape toată lumea cumpără o maşină,
alegerea fiind limitată pentru cei mai mulţi de raţiuni financiare. Antoine nu tre-
buia să-şi facă astfel de griji, aşa că avea în faţă o ofertă inimaginabilă de mărci,
modele şi motoare. A constatat că diversele automobile de lux corespundeau de
multe ori unui anumit tip de avere: milionarii din societatea lui Raphi aveau toţi
maşini sport pentru cei mai tineri şi Mercedes-uri sau BMW-uri pentru cei mai
în vîrstă, trecuţi de treizeci de ani. Antoine a cumpărat maşina care să afirme că
este tînăr, strălucit şi agent de bursă milionar: un Porsche roşu. Concesionarul a
livrat maşina în faţa apartamentului lui, şi acolo a rămas, ca o firmă luminoasă
ce-i premărea succesul şi puterea.
 În magazine păzite de dispreţul cerberic al vînzătorilor împotriva celor
care nu posedau mijloacele necesare pentru a-şi face cumpărăturile acolo,
Antoine a fost primit ca un prinţ, atunci cînd i-au văzut coroana plasrifiată:
cartea de credit aurie. A cumpărat costume elegante care vor face să rîdă
generaţiile viitoare, şi care, pentru moment, difuzau superioritatea lui asupra po-
porului de rînd care nu are posibilităţi să afişeze un gust atît de prost cu o
ostentaţie atît de firească.
Năpîrlirea, la mue (definiţie din Petit Robert) este o „schimbare parţială
sau totală care afectează carapacea, coarnele, pielea, penajul, blana etc. anumitor
animale, în anumite anotimpuri sau în perioade determinate din existenţa lor".
Antoine năpîrlise. Renunţase la vechile lui ţoale pentru nişte haine elegante; îşi
parfuma pielea cu arome exorbitante, o ungea, o întreţinea cu uleiuri şi lapte, se
ducea pentru masaj, îngrijiri şi ultraviolete în institute de înfrumuseţare şi îşi
întreţinea săptămînal frizura într-un salon şic. Acest cuvînt înseamnă, în
franceză, şi modificarea timbrului vocii umane în momentul pubertăţii. De
aceea, lui Antoine i s-a părut că devenise subit, în doar cîteva săptămîni, adult.
Înainte de epoca succesului, vocea lui nu era atît de eficace în viaţa de
toate zilele, cînd trebuia să-i ceară ceva unui vînzător, cînd avea de a face cu
funcţionari de pe la administraţii, ori pur şi simplu într-o conversaţie: se întîmpla
să nu fie auzit, deşi avea un glas limpede. Dar acum, fără ca el să fi constatat o
schimbare de timbru, Antoine era de-ndată auzit, ascultat şi servit.
Cu toate poveştile astea despre năpîrlire, am putea spune că Antoine
devenise un fel de şarpe. Nu mai avea mare lucru în comun cu fiinţa umană ce
fusese, ca şi cum şi-ar fi schimbat specia.
Bugetul lui explodase. Pe lîngă achiziţiile importante de tablouri, maşină,
haine, şi-a oferit pentru standingul lui aparate electrocasnice, hi-fi, video şi
informatice. De fapt, nu folosea aceste aparate perfecţionate şi exorbitante. Tot
aşa cum nu mînca nici cantităţile uriaşe de alimente rafinate pe care le îndesa în
fiecare seară în giganticul său frigider american. Mintea lui era în faza de
cumpărare, nu încă în cea de consum. Antoine îşi păstrase gusturile simple.
Apartamentul lui semăna cu un muzeu de minunăţii ale tehnicii moderne, cu un
cimitir de aparate noi.
Pentru ca contul lui din bancă să continue să-i alimenteze lucrările
practice de consum, Antoine a vărsat, iarăşi, o ceaşcă de cafea decofei-nizată pe
tastatura computerului. Şi de data asta, a fost un jackpot: banul este un animal
domestic, un bun cîine credincios care începea să cunoască drumul spre contul
lui bancar.
Era la sfîrşitul zilei. Toţi agenţii de bursă se pregăteau să plece, cînd
Raphi 1-a chemat pe Antoine la el în birou. Raphi era încadrat de două tinere în
rochii de seară sexy.
— Antoine! exclamă Raphi. Eşti minunat, prietene. Iată prima ta.
— Mulţumesc, spuse Antoine băgînd milioanele în buzunarul interior al
hainei. Bine, bună seara...
 — Cum „bună seara"? Petrecem seara împreună. Ca să-ţi sărbătorim
genialitatea. Ţi-o prezint pe Sandy.
— Încîntată, spuse una dintre tinere zîmbind şi întînzîndu-i mîna ei
delicată.
— Şi Severine, continuă Raphi, care va fi partenera ta în seara asta,
băftosule.
Antoine s-a uitat la Severine, la trupul ei superb, chipul atrăgător, ochii
plini de dorinţă cînd îl privea, şi şi-a spus că era o problemă. Simţind cum
caninii personalităţii lui încep să se iţească din hipogeul conştiinţei, ar fi înghiţit
bucuros una sau două pastile de Heurozac pentru a preveni acest pericol, dar le
uitase acasă. L-a întrebat pe Raphi dacă pot să vorbească o clipă între patru ochi.
Raphi le-a rugat pe fete să îi aştepte la maşină. Acestea au ieşit din birou cu un
aer de provocare concupiscentă.
— Nu pot să cred că-mi faci una ca asta, spuse Antoine pe un ton de
reproş.
— Ca asta? Ce vrei să spui?
— Îmi plăteşti o prostituată... Credeam că mă cunoşti mai bine, Raphael.
Mă dezamăgeşti.
— O tîrfă? Raphi izbucni în rîs. Crezi că Severine e o tîrfă?
— Mi se pare evident.
— Ar trebui să ai mai multă încredere în potenţialul tău de seducţie,
Antoine. Nu, Severine nu este o tîrfă.
— Atunci de ce vrea să iasă cu mine? Şi, mai ales, de ce are aerul ăsta
pofticios cînd se uită la mine. Ai zice că se uită la Brad Pitt.
— I-am vorbit despre tine, că eşti un magician al finanţelor, şi aşa mai
departe. Crede-mă, ai farmec.
— Aşa deci. Şi Sandy asta ce este? Raphael, tu ai o soţie senzaţională...
— O, nu, n-o să te apuci să-mi faci morală!
— Nu, nu vreau asta, dar... Ba da, o să-ţi fac morală, pentru că...
— O să mă torni? Nu e frumos să torni. Turnătorii merg în iad. Eşti puţin
cam încuiat, Antoine. Relaxează-te.
— Soţia ta va fi nefericită, nu poţi să faci asta.
— Soţia mea nu va şti nimic, deci nu va suferi, prin urmare nu e nimic
rău.
— De ce faci asta? Ai un amor...
— În viaţă nu există numai amorul. Există şi dorinţa. La naiba, Antoine,
sîntem în anul 2000, emanciparea sexuală a avut deja loc, trezeşte-te. Dispunem
de trupul nostru, fetele sînt emancipate.
Raphi avea morga unui principe plebeu care confundă privilegiile cu
drepturile pe care le are, şi justificarea lor cu adevărul. Antoine s-a aşezat într-un
fotoliu în faţa biroului. Freca o gumă pe o agendă, cu privirea în gol. A rămas
aşa un minut întreg, în timpul ăsta, Raphi îşi punea nişte hîrtii în servietă.
Antoine a întors ochii spre Raphi:
 — Apropo de emancipare sexuală...
— Vrei nişte lecţii? Severine îţi va da lecţii... dacă pricepi ce vreau să
spun.
— Una dintre colegele mele îţi împărtăşeşte părerea, votează pentru tine.
— Bineînţeles, lucrurile s-au schimbat, trebuie să fii mai puţin încuiat. Ea
profită de sex şi are dreptate.
— Nu ştiu dacă o cunoşti, o cheamă Melanie.
— Melanie? rosti Raphi pălind. Melanie, cea de la Nasdaq?
Sprijinindu-se de birou, Antoine răsuci scaunul cu rotile. Se uita la Raphi, îi
urmărea reacţia, cu un zîmbet în colţul buzelor, şi parcă o anume melancolie îi
apăruse în ochi. S-a ridicat în picioare si 1-a apucat pe Raphi de umăr.
— Da. Ea este de acord şi, ca să spun totul, este gata să se culce cu
oricine, atît este de emancipată. Nu-i grozav? Dar problema e că nimeni nu vrea
să se culce cu ea. Aşa că... mi-am zis că, dat fiind că şi tu eşti emancipat, poate
că ai putea să-i faci acest serviciu...
— Dar, Melanie... ea este într-adevăr... în fine, vezi tu... ea nu are nimic...
— Este cu siguranţă mai amuzantă, mai inteligentă decît toate aceste
Sandy, nu încape discuţie în privinţa asta. Asta vrei să -spui?
— Este nasoală, Antoine, îmi pare rău, dar ăsta e adevărul, seamănă cu un
schelet. Este un antidot pentru Viagra.
— Şi?
— Si ce? Ce vrei să-ţi spun? Asta e natura: nu toată lumea poate să alerge
suta de metri. Există inegalităţi naturale, eu nu pot să fac nimic. Nu are corpul
pentru aşa ceva. Dar mai sînt şi alte sporturi. Ar fi mai bine să-şi concentreze
forţele asupra dragostei, numai sentimentele pot să facă acceptabil un fizic ca al
ei. Dragostea e oarbă. Ştii proverbul: e o fată făcută pentru prietenie, nu pentru
pat.
— Asta e tot? Dar... Raphael, nu înţelegi... Ea îşi doreşte sex, vrea să se
dezlănţuie. La fel ca tine, ca Sandy.
— Pot să mă interesez, să-i găsesc tipi orbi. Ascultă, Antoine, mîine, o să-
i propun ca prin asigurările facultative firma să-i plătească o operaţie de pus
silicoane la sîni. Asta ar trebui să limiteze pagubele.
— Eşti cu-adevărat milostiv. Dacă tot faci asta, n-ai decît să pui să-i
grefeze o pută în mînă...
— Trezeşte-te, Antoine, nu poţi avea fantasme pe motive de personalitate.
Nu asta te face să ţi se scoale. Poate că e păcat, dar asta e. Nu pot face nimic.
— Kirk Douglas a zis: „Arătaţi-mi o femeie inteligentă, o să vă spun «Iată
o femeie sexy.»"
— Hei, Antoine, doar nu vrei să mă culc cu ea numai pentru a fi coerent?
— Ar fi fost bine.
Melanie.era genul de persoană căreia îi place ceea ce i se refuză, precum
săracii care îi admiră pe cei bogaţi; aşa cum Raphi nu o dorea fiindcă era urîtă,
ea îl dorea fiindcă era chipeş. O săptămînă mai tîrziu, ea a sosit la serviciu cu un
decolteu peste noii ei sîni, voluminosi şi tari. Pentru unii bărbaţi, asta a fost de-
ajuns ca să o facă vizibilă. Nu mai era un spectru în ochii colegilor: cu sînii ei,
ea intra în sfîrşit în tiparul privirii bărbaţilor.
Raphi era mulţumit de magnanimitatea lui, dar îşi făcea griji pentru
Antoine din pricina „robespierrismului lui sentimental" după cum s-a exprimat
el. Printr-o hărţuire amicală, l-a convins să mergă să consulte o prietenă care
conducea o firmă de intermediat întîlniri.
I-a dat toate garanţiile de seriozitate, l-a asigurat că asta nu îl angaja cu
nimic, l-a implorat să aibă măcar o întrevedere cu prietena lui. Antoine a
capitulat pentru ca Raphi să-l lase în pace cu catehismul lui libertin şi predicile
moralizatoare. Cu câteva săptămîni în urmă, mai avea încă o idee despre
dragoste ca fiind o formă de artă, sau cel puţin de meşteşug artistic; acum intra
tot mai adînc în noua lume, categoric mai reală, în care amorul este o formă de
consum şi un loc de segregaţie.
La etajul cincizeci al unui imobil de birouri care adăpostea sediile sociale
ale unor întreprinderi high-tech, Antoine a pătruns în incinta plină de forfotă a
firmei matrimoniale. Nu existau pereţi; angajaţii umblau încoace si-ncolo, tele-
foanele sunau fără încetare; răpăitul tastaturilor de computer distila o muzică ce
ar fi putut fi cîntată la Institutul de Cercetări şi Coordonare pentru
Acustică/Muzică. Antoine a fost introdus într-un birou în stil englezesc, izolat de
agitaţie. A aşteptat cîteva secunde singur, în picioare, încăperea era luminoasă şi
ordonată. Cîteva cărţi pe etajere, plante lîngă pereţi, obiecte de artă discrete, un
Apple bleu, o fereastră mare. O femeie de vreo patruzeci de ani a intrat în pas
vioi, l-a invitat să ia loc şi a trecut în spatele biroului. Purta un taior elegant,
destul de larg pentru a nu o jena în mişcări şi poate şi pentru a ascunde cîteva
kilograme presupuse a fi în plus.
— Veniţi din partea lui Raphi, nu-i aşa? Bun, o să vă găsim ceva. Nu
trebuie să fiti prea dificil, nu sînteţi de primă mînă. Aveţi pretenţii speciale?
— Adică?
— Blondă, brună, roşcată, înălţime, categorie profesională. Există o
mulţime de criterii. Nu vă pot promite să vă aranjez o întâlnire cu cineva care să
semene leit cu ce vă doriţi, dar putem găsi ceva pe-aproape.
Femeia dădu drumul la calculator, deschise fişiere, tastă cîteva cuvinte. Părea
epuizată, de parcă ar fi fost la capătul puterilor, şi în acelaşi timp nervoasă şi
încordată. Se uita ţintă la Antoine, aşteptînd lista criteriilor lui.
— Nu vreau să intru în detalii, în fine... cred că am greşit venind aici.
Scuzaţi-mă, vă rog.
— Vă şochează? Dar aşa merg lucrurile, numai că în locul filtrelor
inconştiente, noi folosim filtre ştiinţifice. Rezultatul este acelaşi. Nu întâmplător
avem gradul cel mai mare de reuşită dintre toate agenţiile matrimoniale: noi ne
ocupăm de afaceri, nu de sentimente. De afaceri cu sentimente, dacă vreţi. Să
reluăm. Deci fără profil prestabilit.
Degetele ei loviră violent tastele. A sunat telefonul, dar nu 1-a ridicat.
Soneria s-a oprit. Ea 1-a privit pe Antoine, scrutîndu-l cu un ochi de expert, ca şi
cum ar fi făcut o evaluare.
— Oricum, cineva cam de vîrsta mea...

— Splendid. Ascultă, băiete, fă un efort. Vom alcătui un dosar despre tine

şi, pornind de la acesta, clientele poate că se vor interesa de tine. Aşa că ar fi
bine să te prezinţi.
— Adică să vă vorbesc despre pasiunile mele?
— Da. O să punem asta la sfîrşit. Dar mai întîi, trebuie să punem pe
primul plan situaţia ta socială.
— Aş prefera, nu vreau să...
— Îţi baţi joc de mine? Nu am timp de pierdut cu tipi care vor să fie iubiţi
pentru personalitatea lor. Dacă ai fi frumos, ai găsi fără mare greutate fete care
să te iubească pentru umorul şi drăgălăşenia ta. Dar aşa... Tinere, nu sîntem aici
ca să facem morală, ca să spunem e bine sau e rău, numai că aşa funcţionează
lumea, fie că-ţi place sau nu, aşa că atrage-ţi toate şansele de partea ta.
Machiavelli a spus despre politică lucruri care pot părea cinice, dar nu sînt mai
puţin adevărate. Noi sîntem Machiavelli ai dragostei. Nu spun că oamenii iubesc
pentru bani, pentru culoarea părului, circumferinţa pieptului, dar statisticile ne
arată că toate astea au o importanţă hotărîtoare. Meseria, musculatura, înălţimea,
vîrsta, banii, greutatea, maşina, hainele, culoarea ochilor, naţionalitatea, marca
de corn flakes pe care o mănînci dimineaţa... Nici nu-ţi închipui cîţi factori au o
influenţă. Ştiai că blondele au cu douăzeci şi patru la sută mai multe raporturi
sexuale decît brunele? Există adevăruri în dragoste şi în sex, şi ştii ceva? Aceste
adevăruri nu interesează pe nimeni, fiindcă toată lumea e convinsă că mica sa
poveste este ceva deosebit. Am tone de statistici care-mi spun contrariul.
— Generalizaţi, spuse Antoine, pe un ton liniştitor. Personalitatea
contează după părerea mea, nu în aceeaşi măsură pentru toată lumea, dar...
Cunosc oameni pentru care contează. Poate că exageraţi puţin.
— Crezi? S-ar putea. Sînt nefericită, aşa că am dreptul să exagerez şi să
am o viziune pesimistă despre toate astea. Totuşi cred că sînt obiectivă, dar în
dragoste adevărul înseamnă fără îndoială cinism. De fapt, mă enervează că sînt
atît de obiectivă, că înţeleg că toate astea nu sînt lipsite de cauză si că nu sîntem
răspunzători de nimic. Aş vrea să încetez să mai fiu obiectivă, ca să mă las în
voia urii şi să reuşesc, în fine, să-l detest pe soţul meu care m-a părăsit pentru o
fată de douăzeci de ani.
A trîntit mouse-ul pe birou, a apăsat pe o tastă şi s-a ridicat în picioare.
Zîmbea cu o răutate tristă. S-a întors spre etajere, a mutat cîteva cărţi, a răsturnat
statueta unui koala, care s-a spart pe podea. A adunat cioburile.
— Îmi pare foarte rău... murmură Antoine ridicîndu-se şi ajutînd-o să
strîngă bucăţile statuetei.
— De ce îţi pare rău? spuse femeia încruntînd din sprîncene. Îţi interzic
să-ţi pară rău şi să-l critici pe soţul meu. Cine te crezi?
— Voiam doar... V-a părăsit pentru o fată mai tînără...
— Ei şi? Te înşeli ţinîndu-mi partea. Eu, eu n-aş fi putut niciodată să mă
îndrăgostesc de un bărbat ca tine.
— Fiindcă nu sînt destul de drăguţ?
— Nu, mai ales din cauză că eşti mai scund decît mine.
— Doar pentru atît?
— E important, în tot cazul, pentru mine. Nu mă întreba de ce. Dar trebuie
să recunosc că probabil ţine de aceleaşi motive pentru care idiotul de bărbatu-
meu preferă o tînără. În dragoste nu există inocenţi, nu există decît victime.
— Nu credeţi că este o atitudine cam calculată, să alegeţi genul ăsta... de
criterii...
— Nu, te înşeli. Nimic nu este calculat, toată lumea e sinceră în dragoste.
Soţul meu este cu adevărat îndrăgostit de ştoarfa aia. Nu şi-a spus: „Ei, nevastă-
mea are patruzeci de ani, sî-nii încep să i se lase, pielea nu o mai are la fel de
frumoasă, începe să se îngraşe, aşa că o voi înlocui." Ăsta e adevărul, după
părerea mea, dar el nu şi-a spus asta. Numai că toate s-au întîm-plat în aceste
condiţii. Numai după aceea poţi să raţionalizezi şi să analizezi în amănunt un
comportament. Eu, te-aş fi adorat, poate că ai fi fost cel mai bun prieten al meu,
dar nu m-aş fi îndrăgostit de tine, sincer. Cînd aud oameni spunînd că nu ştiu de
ce s-au îndrăgostit de o anumită persoană, îmi vine să zîmbesc. Poate că nu vor
să ştie, dar, pe lîngă motivele legate de întîlnirea a două personalităţi, există
motive psihologice, sociale, genetice... Dragostea şi seducţia sînt lucrurile cele
mai inconştiente şi totodată cele mai raţionale din cîte există. A spune că nu
există motive, asta-ţi permite să nu mărturiseşti că nu sînt foarte glorioase, căci
cine are interes să cunoască adevărul? Cînd l-am întrebat pe soţul meu de ce mă
părăseşte pentru fata aia, tînără, fină, blondă, sexy, cu sîni superbi, plină de
viaţă, mi-a spus: „Nu ştiu, draga mea, nu ştim de ce ne îndrăgostim, se întîmplă,
atîta tot." Şi ştii ce-i mai rău în toate astea? Că era sincer, fiul de căţea credea
sincer în tîmpeniile astea. Nemernicul era sincer. Ştii ce a spus Mme de Stael?
„În domeniul sentimentelor, nu este nevoie să minţi ca să spui minciuni.”Aşa că,
da, exagerez. .. dar am dreptate să exagerez, fiindcă... sînt bătrînă, fac parte din
plebe, acum.
Plîngînd, femeia continua să vorbească, îşi reproşa că se vaită, îl blestema
pe soţul ei şi pe noua lui logodnică. Nu şi-a dat seama cînd An-toine s-a retras
discret, întristat.
Într-o rodnică zi de disperare, îşi spusese că a crede în aceste adevăruri
care te silesc să pleci capul înseamnă să te supui realităţii care le produce:
oricine va vrea să găsească dovezi ale nefericirii sale va găsi, căci în chestiunile
omeneşti găseşti întotdeauna ceea ce cauţi. Hotărîse atunci că orice adevăr care
îl făcea să sufere era o morală, că realitatea însăşi era o morală şi că el putea să-i
opună închipuirea lui. Dar, ieşind din imobil, în pofida tulburării, nu şi-a amintit
de asta. Mai exact, nu a avut nevoie să-şi amintească: a luat două pastile de
Heurozac şi spectrul cuvintelor deziluzionate ale femeii a dispărut. Antoine 1-a
sunat pe Raphi, i-a povestit episodul şi 1-a sfătuit să aibă grijă de prietena lui.
În timpul întrevederii, pe lîhgă conştiinţa lui trecuse plutind o umbră, dar
a dispărut de îndată ce a reintrat în ritmul de viaţă în care zilele se reproduc între
ele.
Pentru cei care sînt perfect integraţi în societate, nu există decît un singur
anotimp, o vară veşnică, care le bronzează spiritul sub un soare care nu apune
peste somnul lor: au vise în care nu e niciodată noapte. Antoine trăise douăzeci
şi cinci de ani de toamnă ploioasă; de-acum încolo, fie că va fi iarnă, primăvară,
toamnă, pentru conştiinţa lui nu va exista decît domnia nedisputată a verii.

Începea luna septembrie. Soarele mai avea încă putere şi mîngîia cu

mîinile vîntului pielea trecătorilor, în seara aceea, Antoine rămăsese în faţa
televizorului, zapînd, uitîndu-se la emisiuni interesante, amuzante. Nu conta, de
fapt, ce face, la ce se uită: singurul lucru care-l interesa erau efectele
tranchilizante şi anxiolitice ale televiziunii, această radiaţie solară are încălzea
şi umplea peştera conştiinţei lui. Cu telecomanda în mînă, zapa. O acoperise cu
o ţesătură mătăsoasă şi plină şi o dotase cu un motoraş ce producea un zgomot
plăcut, de tors, atunci cînd trecea mîna pe deasupra ei. Era telecomanda-pisică.
Cu degetul arătător, alegea emisiunile care, prin subiectul lor, să-i furnizeze un
pretext pentru această dependenţă. In ciuda celor patru pastile de Heurozac,
Antoine nu se simţea bine. Asta de cînd găsise în faţa uşii lui, cu cîteva ceasuri
în urmă, la întoarcerea de la serviciu, un pachet. Era un mic colet poştal anodin,
aşa că Antoine nu avusese nici o reţinere atunci cînd 1-a desfăcut, în bucătărie.
Smulsese hîrtia, scotchul, iar cînd 1-a desfăcut, o explozie 1-a proiectat pînă în
frigider. Rămăsese holbîndu-se la micul pachet deschis care conţinea o ediţie de
buzunar a corespondenţei lui Flaubert. Inima lui şi-a reluat încet-încet ritmul
regulat. Plînsese, fără să se poată opri, ca si cum lacrimile ar fi încercat să facă
să dispară imaginea cărţii de pe masă sau să stingă incendiul pe care ea îl
provocase explodînd în memoria lui. Nu o atinsese, nu îndrăznise.
Corespondenţa lui Flaubert era una dintre cărţile preferate ale lui Antoine,
înainte de transformarea lui. O adorase, se regăsise deseori în tatonările,
deziluziile şi dificultăţile lui Flaubert de a trăi pur şi simplu şi de a-şi suporta
epoca. Această carte care reapărea brusc în faţa lui era ca şi cum ar fi muşcat
dintr-un măr otrăvit ce tulbura un organism şi o gîndire pe care le crezuse
securizate. Bănuia că acest atentat era opera vechilor săi prieteni, care, rănindu-l,
încercau să îl recupereze, îşi concentrase voinţa ca să lupte împotriva acestei
bombe de hîrtie care risca să deranjeze mersul lin şi fără surprize al vieţii lui. De
teamă să nu se contamineze, lăsase cartea pe masă şi îşi conectase conştiinţa la
televizor, cu telecomanda care torcea în mînă.
Culorile nopţii pătrundeau în apartamentul lui Antoine. Luna se bronza
ostentativ pe plaja de nisip negru a spaţiului. Antoine încerca să se hipnotizeze
în ochiul ciclopului televizual, cînd, dintr-o dată, un harpon s-a înfipt în ecran.
Scîntei, puţin fum negru, cuvintele unui prezentator care se distorsionează, apoi
nimic, nimic decît acest harpon înfipt chiar în mijlocul ecranului. Antoine s-a
întors brusc, telecomanda a căzut, în apartament nu era aprinsă nici o lumină,
aşa că nu a reuşit decît să distingă forma umană a celui care aruncase harponul.
Nu putea fi un extraterestru, şi-a spus Antoine, liniştit. A constatat cu
surprindere că nu îi era frică, în mod sigur datorită supradozei de Heurozac. S-a
silit să tremure şi şi-a muscat buza de jos. Cît despre siluetă, era un bărbat de
talie normală, aprioric lipsit de aripi de liliac.
Pe stradă, se aprinseseră felinarele. Acum, Antoine îl putea vedea pe
bărbatul din faţa lui.
— Dany Briliant... murmură el. Eşti Dany Briliant. Dany Briliant este un
spărgător. O să mă omori? Eşti un gen de ucigaş în serie?
Antoine îl cunoştea vag pe acest cîntăreţ care părea să fi rămas blocat în
anii cincizeci; mai multe dintre cîntecele lui i se păruseră plăcute şi pline de
farmec. Totul începea să capete sens: Dany Briliant cu pieptănătura lui â la
Elvis, cu costumele lui excentrice şi cîntecele dintr-o altă epocă, tipul ăsta era un
psihopat. Dany Briliant rîse. Era îmbrăcat într-un costum negru, cu o cămaşă
albă, deschisă peste piept şi pantofi negri de lac. O ţinută pe care ar fi putut s-o
poarte Jerry Lee Lewis.
— Fals, fals, fals. Tot ce spui e fals, Tony. Nu sînt Dany Briliant, nici un
spărgător, şi mai puţin un serial killer. Ce, un ucigaş în serie s-ar îmbrăca cu
atîta clasă?
— Nu ştiu, dar cineva normal nu s-ar îmbrăca cu genul ăsta de costum.
Eşti Dany Briliant. Vorbeşti ca el, ai acelaşi zîmbet, acelaşi păr, dat cu briantină.
Eşti Dany Briliant.
— Greşit, Tony: sînt fantoma lui Dany.
— Dany Briliant a murit?
— Nu.
— Atunci cum poţi fi fantoma lui?
— Sînt o fantomă născută prematur. Se mai întîmplă. Nu apar decît atunci
cînd Dany Briliant cel în viaţă doarme.
— Glumeşti.
— Ba deloc, Tony. Atinge-mă.
Dany Briliant, sau fantoma lui, se apropie de Antoine cu un pas exagerat
de relaxat, cu privirea maliţioasă, pocnind din degete.
— Am priceput, spuse Antoine dîndu-se înapoi, eşti un pervers.
— Sînt o fantomă! spuse Dany rîzînd. Atinge-mă şi o să vezi că mîna ta
trece prin corpul meu.
Şi, într-adevăr, mîna lui Antoine traversă corpul lui Dany. Asta 1-a
amuzat mult pe Antoine.
— Hei, ajunge! Jos labele! Nu sînt un joc, Tony.
 — Ai putea să nu mai îmi spui „Tony"?
— Nici o problemă, Tonio.
— Foarte bine, continuă să-mi spui „Tony", e mai puţin oribil.
—Nici o problemă, Tony. îmi permiţi să arunc o privire în frigiderul tău?
Fără să-i aştepte răspunsul, Dany a intrat în bucătărie. A deschis uşa
frigiderului, luminînd încăperea. Antoine a venit lîngă el. Dany a rămas cu gura
căscată în faţa frigiderului deschis, a căzut în genunchi, cu braţele ridicate, în
adoraţie, ca în rugăciune în faţa bogăţiei de alimente. S-a ridicat şi şi-a umplut
braţele cu Nutella, foie gras, un cîrnăcior, blini, tot soiul de provizii. Şi-a depus
comoara pe masa mare din bucă tărie, s-a aşezat pe un scaun înalt şi a început să
înfulece.
— Fantomele mănîncă? întrebă Antoine in-stalîndu-se pe un taburet în
afaţa lui.
— Tofada, spuse Dany cu gura plină de blini unse cu foie gras şi Nutella.
În plus, ce e bine, e că nu ne îngrăşăm. Putem mînca hamburgeri toată ziua, să
bem Cola cît poftim, nu luăm un kilogram. Să fii fantomă, e grozav, e viaţa
dulce, omule, îmi dai o Coca?
— Ascultă, Dany, pari foarte simpatic, cînţi cîntece frumoase, dar eu
mîine lucrez, aşa că n-ai putea să te duci să bîntui pe altcineva?
— Nu pot, spuse Dany după ce a golit jumătate din sticla de Coca şi a
rîgîit fără sfială. Am o misiune, de-asta sînt aici.
— A, şi misiunea ta este să-mi goleşti frigiderul?
—Nu, dar asta face misiunea şi mai simpatică.
— N-ai putea să te opreşti o clipă din mîncat şi să-mi dai o explicaţie fără
să scuipi firimituri peste tot? Eu fac curat.
— Calmează-te, Tony. Am fost desemnat să fiu îngerul tău păzitor.
— Ca să mă previi de riscurile colesterolului? Cine te-a desemnat?
— Nu mai ştiu, eram full. În orice caz, sînt aici ca să te scot din tot rahatul
ăsta.
Dany a făcut un gest larg cuprinzînd apartamentul. A rîgîit si a scormonit
în muntele de alimente. Era evident că fantoma lui Dany Briliant avea mai
puţină clasă decît originalul.
— Ei, aşadar e minunat? remarcă Antoine, ironic.
— Aşa s-ar zice, aprobă Dany, atacînd un pachet de chips. Bun, Tony,
cum e viaţa ta? Eşti fericit?
— Nu ăsta e cuvîntul pe care l-aş folosi, dar nici nefericit nu sînt.
— Nici fericit, nici nefericit? Mai rău nici că se poate. Viaţa ta, e un rahat.
— Mulţumesc, eşti foarte delicat. Ca să fii înger păzitor, nu trebuie să ai o
oarecare pregătire psihologică?
— Nu, se învaţă la locul de muncă. Tu eşti pentru mine primul, Tony, my
f ir st one.
— Fantastic, cu-adevărat fantastic.
Antoine s-a apucat să adune resturile de mîncare şi ambalajele. Dany a
şters masa cu mîinile, a ridicat hîrtiile unse, bucăţile de prăjitură, feliile de
somon şi, în sfîrşit, a găsit obiectul căutării sale: ediţia de buzunar a
corespondenţei lui Flaubert. A tamponat-o cu un şerveţel şi a şters grăsimea de
pe copertă, a răsfoit-o şi a deschis-o la o pagină căreia i-a îndoit colţul.
— Uite. Ai un microfon, Tony?
— În salon, Dany, murmură Antoine, tot mai obosit. Sub combina
muzicală.
După ce a ingurgitat un borcănel de caviar cu un pai cu cap de Mickey,
Dany a trecut în salon. A scos microfonul din amabalaj, l-a pus pe un stativ şi 1-
a racordat la combina muzicală. A izbucnit un zgomot ascuţit de distorsiune.
— Ai putea să-mi dai Best of-ul meu, Tony?
— Nu am Best of-ul tău, Dany. De altfel, nu am nici un disc.
— Nu e grav, spuse Dany scoţînd un CD din buzunar, prevăzusem chestia
asta. Combina ta cu opţiune karaoke e genială.
A pus CD-ul în compartimentul lui si a apăsat pe cîteva taste, în mîna
stingă ţinea deschisă cartea cu corespondenţa lui Flaubert. Abătut uşor în
microfon, a apăsat pe „play" si din difuzoare au ţîşnit primele note ale hit-ului
său Redonne-moi ma chance, fără cuvinte. Mişca din cap în ritmul muzicii, apoi
a început să cînte un extras dintr-o scrisoare către dra Leroyer de Chantepie,
datată 18 mai 1857, urmînd exact forma cîntecului lui şi adăugind exclamaţii
ceva mai personale:

Oamenii superficiali, încuiaţi, minţile

înfumurate si entuziaste vor
ca orice să aibă o concluzie;
Ei caută rostul vieţii,
ei da, si dimensiunea infinitului, ehe!
Iau în mîna lor,
mmm, în biata lor mînuţă,
un pumn de nisip,
Şi îi spun oceanului:
„O să număr firele de nisip de pe malurile tale", yeah!
Dar cum firele le curg printre degete, daaa,
si numărătoarea e lungă,
Dau din picioare si plîng,
da, plîng.
Ştii ce trebuie să faci pe malul oceanului?
Trebuie să îngenunchezi sau să te plimbi, da!
Plimbă-te.
Plimbă-te, Tony! Da, plimbă-te!
Mmm plimbă-te!
Tony!
 Cufundat în canapea, Antoine s-a lăsat legănat, fără voia lui, de ritmul
agreabil al cîntecului. Cuvintele îl aruncaseră într-un vîrtej. Strîngea în braţe
perna. La sfîrşitul cîntecului, Dany s-a aşezat lîngă el. L-a apucat pe după umeri
şi l-a zgîlţîit prieteneşte.
— Nu-ţi mai bate atîta capul, Tony. Cîte puţin, e bine, dar marele Gustave
are dreptate: plimbă-te pe malul mării! Trebuie să termini cu prostiile, tu nu eşti
un golden boy, nu eşti tu ăsta. Dă-le cu şutul la toate astea, umpitului de Raphi,
regăseşte-ţi prietenii şi inventează-ţi viaţa. Da, inventează-ţi viaţa, Tony.
— Tot ce spui seamănă cu nişte cuvinte de cîntec... murmură Antoine,
străduindu-se să zîmbească.
— Deformaţie profesională, recunoscu Dany.
Noaptea se pregătea de culcare, pe firele stîlpilor electrici ciripeau şi
ţopăiau păsărele. Dany s-a ridicat în picioare şi şi-a scuturat costumul.
— Acum trebuie să plec: mai sînt şi alţi ţipi jalnici care au nevoie de
sfaturile mele. Dar voi continua să veghez asupra ta pînă cînd îţi rezolvi
problemele. O să le rezolvi, Tony. Ştii ce spunea Nietzsche? „Inteligenţa e un
cal sălbatic, trebuie să înveţi să-i ţii frîiele, să-l hrăneşti cu ovăz bun, să-l ţesali
şi, uneori, să foloseşti cravaşa." Ciau, Tony.
Fantoma lui Dany Briliant a traversat salonul şi a dispărut în bezna
culoarului fără ca Antoine să fi auzit uşa deschizîndu-se. A adormit pe canapea
cîteva ceasuri, care i s-au părut secole.

În săptămîna ce a urmat vizitei fantomei, Antoine nu a vorbit cu nimeni.

Părea preocupat. I-a ignorat pe Raphi, pe prietenii lui agenţi de bursă şi ieşirile
pe care le puseseră la cale în localuri la modă. Vineri seara, plecînd de la servi-
ciu, a făcut semn unui taxi, ca să meargă acasă. O camionetă neagră cu geamuri
fumurii, pe care era pictată o femeie călărind un balaur, a oprit chiar în faţa lui
într-un scrîşnet de roţi. Şoferul s-a întors spre Antoine, ameninţîndu-1 cu un pis-
tol. Pe faţă avea o mască de Albert Einstein. Uşa camionetei a culisat, alţi doi
Einsteini l-au apucat fiecare de cîte un braţ şi l-au băgat în maşină. Antoine nu a
reacţionat; era atît de ostenit, de plictisit, că nu mai avea putere să se opună unor
voinţe contrare. Einsteinii i-au pus un căluş, l-au legat la ochi şi l-au făcut
fedeleş. Antoine a încercat să înregistreze mental traseul, momentele cînd coteau
la stînga, la dreapta, semafoarele, dar, după cinci minute, a pierdut şirul. După o
cursă plină de derapaje şi de calări ale motorului, camioneta s-a oprit. Einsteinii
1-au scos afară pe Antoine. Aerul blînd al serii de septembrie era plăcut, de
parcă ar fi fost ţesut din mătase. Au intrat într-un loc închis, un imobil, după cîte
i s-a părut lui Antoine. Cineva l-a apucat de talie şi 1-a săltat pe umărul său. În
poziţia asta, a fost transportat mai multe etaje, pe care nu a reuşit să le numere,
căci începea să aibă ameţeli. S-a deschis o uşă. Nişte braţe l-au instalat pe un
scaun. Kidnapperii i-au desfăcut legăturile, bandajul de pe ochi, şi 1-au legat de
scaun. I-au lăsat căluşul. Cîteva secunde, a văzut tulbure, a ghicit siluete în jurul
lui, o fereastră, în sfîrşit, imaginile au devenit clare, a putut să observe cele patru
persoane îmbrăcate în negru, purtînd în continuare măşti de Albert Einstein.
Stăteau în faţa lui, în semicerc, fără să scoată o vorbă. Antoine a încercat să
vorbească, dar căluşul l-a împiedicat să articuleze ceva. A privit atent camera,
căutind indicii, ceva care să explice răpirea lui. Peste pereţi şi în faţa ferestrei
fuseseră puse cearşafuri mari albe. In spatele răpitorilor săi era aprinsă o lampă
cu halogen, ceea ce îi făcea să pară mai mari şi mai impresionanţi decît erau în
realitate; umbrele lor uriaşe se întindeau în toată încăperea şi treceau peste An-
toine, legat de scaun. Ridurile din plastic ale măştilor de Einstein ieşeau în relief
în contraste înfricoşătoare, coamele de păr alb străluceau ca nişte coline de
flăcări lipsite de culoare.
L-au tras pe Antoine cu scaun cu tot şi l-au pus cu spatele la fereastră,
lîngă el, au instalat un aparat de proiectat diapozitive. Atunci a început cea mai
formidabilă şedinţă de exorcism care a avut loc vreodată.
Dintr-o pungă de plastic de la Champion, un Albert Einstein a scos vreo
zece capete şi rîcîitoare de pui. Le-a aşezat în cerc în jurul scaunului, iar lui
Antoine i-a legat de gît un cap de cocoş cu penele lui frumoase. Un alt Albert
Einstein a luat o sticlă plină cu sînge şi 1-a mînjit pe faţă. Cei patru Albert
Einstein s-au aşezat puţin mai în spate decît Antoine; lumina s-a stins;
proiectorul de diapozitive a început să meargă.
În timp ce aparatul difuza diapozitive cu mari spirite ale omenirii, cu
opere de artă, invenţii şi descoperiri, cei patru Einstein citeau, precum nişte
incantaţii, texte menite, conform unei alopatii naive, să combată letargia. Toţi
patru aveau în mînă cîte un exemplar din Meditaţii metafizice a lui Descartes, în
colecţia cu copertă roşie de la P.U.F., şi parcă ar fi ţinut o carte de rugăciuni, în
cor, au citit prima meditaţie, cu glas tare şi sonor, în timp ce chipurile de artişti,
de oameni de ştiinţă, de umanişti şi cele ale membrilor Familiei Simpson defilau
pe cearşaf. Au continuat declamînd pasaje din Cugetările lui Pascal, din
Comentariile unui îndrăgostit de Gracian şi de vinul de Burgundia şi momentele
cele mai amuzante din Trei într-o barcă, de Jerome K. Jerome.
Şedinţa de exorcism a durat ceva mai mult de o oră. În fine, păcănitul
diapozitivelor s-a oprit. Răpitorii şi-au încheiat melopeele erudite. Au aprins
lampa şi au smuls cearşafurile care acopereau încăperea. Antoine a recunoscut
vechea lui garsonieră din Montreuil. Kidnapperii s-au demascat: au apărut
chipurile asudate ale lui As, Charlotte, Ganja şi Rodolphe. Păreau satisfăcuţi de
munca lor, dar a fost nevoie de gesticulaţiile lui Antoine de pe scaunul lui, ca să-
l elibereze.
— Ce-i cu voi, v-aţi pierdut minţile? întrebă Antoine cît putu de calm,
scoţînd cu scîrbă capul de cocos agăţat de gîtul lui.
— Nu am vrut decît să te scoatem de sub vrajă, Antoine, explică Ganja.
Deveniseşi un tip destul de infect.
— Eu am o mătuşă care e putin vrăjitoare voodoo, continuă Charlotte, ea
ne-a explicat cum să te scăpăm de farmecele astea pe care ţi le-ai făcut singur.
— Te-am salvat, perora Rodolphe cu aroganţa-i obişnuită. Deveniseşi un
zombie. Te-am dezombifiat. Misiune îndeplinită.
As l-a luat pe Antoine în braţe şi l-a strîns tare, lipindu-1 de uriaşul lui
trup luminos, în octosilabi, i-a spus cît de mult se bucură să îl revadă. Antoine a
renunţat la ideea de a se înfuria: intenţia prietenilor lui fată de el fusese gene-
roasă şi, chiar dacă o făcuseră cu nepricepere şi cu riscul de a-1 traumatiza, ei
voiseră să-1 salveze.
Antoine le-a povestit — fără a menţiona vizita nocturnă a fantomei lui
Dany Briliant ca să nu-i neliniştească în privinţa sănătăţii lui mentale — că
încetase de o săptămînă să mai ia pastile şi îşi pregătise o retragere cu surle şi
trîmbiţe: introdusese un virus în sistemul informatic al societăţii lui Raphi, care,
conectat la reţeaua mondială, trebuia să provoace, la redeschiderea pieţelor, la
începutul săptămînii, ceva de genul unei vesele harababuri financiare.

În acea noapte de eliberare, au dormit cu toţii întinşi pe cearşafurile albe

din garsoniera lui Antoine, ca nişte copii într-o cabană construită într-un stejar
din mijlocul unei păduri fermecate.
Trecură cîteva zile, în care Antoine şi-a petrecut timpul împreună cu
prietenii lui, distrîndu-se şi regăsind bucuria de a fi dependenţi unii de alţii.
Într-o dimineaţă, la uşa lui au sunat nişte poliţişti şi l-au arestat. Raphi
rugise în Elveţia cu cîteva economii. Considerînd că exilul helvetic era o
pedeapsă suficient de crudă, Justiţia nu a cerut extrădarea lui. Foarte rapid, a
avut loc un proces. Antoine a plătit o amendă care a înghiţit toţi banii pe care
reuşise să-i cîştige; toate bunurile lui inutile, tablourile, maşina, au fost seches-
trate; si, cum nu fusese nimeni rănit, nu a fost condamnat decît la şase luni de
închisoare cu suspendare. Antoine a considerat că e un preţ cinstit pentru exilul
lui Raphi şi pentru că făcuse să dispară cîteva miliarde.

Era una din acele dimineţi din pragul toamnei, cînd luna reuşeşte să
supravieţuiască zilei. Soarele nu se arăta pe cer: răzbătea delicat în toate
individualităţile naturale şi urbane, picura din petalele florilor, din clădirile vechi
şi din chipurile obosite ale trecătorilor, în holocaustul fecund al timpului ce
trece, înfloresc pentru ochii traumatizabili singurele edenuri veritabile, acelea a
căror arhitectură este o senzaţie.
În această dimineaţă de duminică, Antoine s-a trezit la ora opt. În valurile
ce se-ncalecă despărţind somnul de trezie, i se păruse că aude un cîntec.
S-a sculat, întinzîndu-se. După ce a pus apă la încălzit, a făcut un duş.
Cînd infuzia de ceai a fost gata, a zăbovit o clipă în faţa ferestrei, ui-tindu-se la
lichidul verde şi aburind. Pe o ramură, un măcăleandru roşu părea să pozeze
pentru amintirea lui Antoine; soarele de vară răspîndea un flash permanent în
atmosferă. Fără să bea o picătură din ceai, a lăsat ceaşca în faţa ferestrei şi a ieşit
din garsonieră.
 A luat-o pe jos pînă la parcul din Montreuil, strecurîndu-se printre maşini
şi trecători. A grăbit pasul, cu şireturile desfăcute, cu părul ciufulit şi încă umed.
La ora asta, parcul era aproape pustiu: cîţiva bătrînei se plimbau, cîteva femei îşi
scoseseră copiii la aer, un pictor cu o pălărie largă îşi ridicase şevaletul pe iarbă.
Antoine mergea fără nici o direcţie, parcă pierdut în acest spaţiu neted şi
tihnit. S-a aşezat pe o bancă, lîngă un bătrîn sprijinit în bastonul lui cu măciulie
de argint. Bătrînul purta o pălărie de fetru gri cu o bandă de mătase neagră; a
întors puţin capul spre Antoine, apoi şi-a reluat poziţia de santinelă ostenită.
Antoine s-a uitat în aceeaşi direcţie şi, o clipă, nu a văzut nimic, dar, strîngînd
din ochi, privind cu atenţie, chiar în faţa lui se ivi o tînără. L-a scrutat cu privirea
pe Antoine, a înclinat capul, s-a aplecat să-l studieze de parcă ar fi fost o
sculptură, apoi i-a întins mîna. El a vrut să vorbească, dar tînără a dus un deget
la buze şi i-a făcut semn să se ridice şi s-o urmeze. S-au îndepărtat de bancă şi
de bătrîn.
— Caut nişte prieteni, spuse fata uitîndu-se la Antoine, pe urmă de jur-
împrejur.
— Cum arată?
— Poate seamănă cu tine. Cum aveai aerul că eşti o persoană interesantă,
şezînd acolo pe banca aia, mi-am zis că poate vrei să fii unul din prietenii mei.
Pari a fi de bună calitate. De calitate superioară.
— De calitate superioară... Parcă ai vorbi de şuncă.
— Nu, nu de şuncă, eu nu mănînc carne.
— Şi îţi mănînci prietenii?
— Nu mai am prieteni, tu trebuie să-mi dai replica. Aşadar, cînd eu spun
lucruri într-adevăr uimitoare, tu trebuie să mă întrebi de ce.
— Impresarul meu a uitat să-mi trimită continuarea scenariului. Deci... de
ce?
— De ce, ce? întrebă ea, mimînd foarte convingător uimirea.
— De ce nu mai ai prieteni?
— Au mucegăit. Nu remarcasem că au o dată de expirare. Trebuie să fii
atent la asta. Prietenii mei au început să aibă urme de putregai, pete verzi destul
de scîrboase. Ceea ce spuneau începea cu-adevărat să miroasă rău...
— Asta poate fi periculos.
— Da, ar fi putut să-mi dea salmoneloză.
— I-ai pus în lada de gunoi?
— Nu, n-a fost nevoie, s-au aruncat singuri în viaţa lor fără vlagă.
— Eşti aspră.
— Scuze, ăsta nu e textul tău: ar trebui să spui: „Eşti grozavă."
— Au fost unele modificări de ultim minut în scenariu.
— Eu aflu întotdeauna ultima!
Fata se opri brusc şi-şi dădu o palmă peste frunte. Se puse în faţa lui
Antoine, un pic panicată, cu ochii larg deschişi.
— Am uitat scena prezentărilor! Am uitat scena prezentărilor! Trebuie să
reluăm totul de la început. Haide, ne întoarcem la bancă.
— Ştii, răspunse Antoine oprind-o, vom putea face un racord. Pentru asta
există montajul.
— Ai dreptate. Să facem cîţiva paşi fără să spunem nimic şi să ne
prezentăm. Motor.
Se plimbară pe aleile înguste ale parcului, pe peluze, privind copacii,
păsările. Vremea era blîndă, aerul avea o culoare limpede şi aproape sclipitoare.
Nicicînd nu mai fusese o lună septembrie atît de plăcută; ignora cu candoare
apropierea toamnei, stătea mîndră, în picioare, ardea ultimele forţe ale verii ca şi
cum ar fi fost nesfîrşite.
— O, spuse fata cu spontaneitate, pe mine mă cheamă Clémence.
— Încîntat, răspunse Antoine pe un ton vesel. Pe mine mă cheamă
Antoine.
— Încîntată să te cunosc, spuse ea strîngîndu-i mîna, apoi, după cîteva
secunde de tăcere, continuă: acum, Antoine, să reluăm de acolo de unde spuneai
că sînt grozavă.
— Spuneam că eşti severă.
— Eşti foarte nedrept. Tu nu judeci pe nimeni?
— Încerc, dar e greu.
— Teoria mea este că poţi să înţelegi şi să judeci. Judecăm tocmai pentru
a ne proteja, fiindcă pe noi cine încearcă să ne înţeleagă? Cine îi înţelege pe cei
care încearcă să înţeleagă?
— Lacenaire spunea că singurii care au dreptul să judece sînt
condamnaţii.
— Atunci e în regulă, noi sîntem condamnaţii, spuse Clémence desfăcînd
braţele. Eu am fost dintotdeauna condamnată, de cînd eram mică am fost
judecată cu sentinţe tăcute. E frumos ce spun, nu-i aşa?
— Exemple?
— De exemplu: totul. Toată societatea e o judecată împotriva mea.
Munca, studiile, muzica modernă, banii, politica, sportul, televiziunea,
manechinele, ziarele, maşinile. Ăsta e un bun exemplu, maşinile. Nu pot să merg
cu bicicleta, să mă plimb pe unde vreau, să profit de oraş: maşinile îmi restrîng
libertatea. Şi put, sînt periculoase...
— Sînt de acord. Maşinile sînt o calamitate. Au cumpărat o vată de zahăr.
Ciugulind, rupînd vălătuci roz, au înghiţi-o repede, lingîndu-se pe buze şi pe
degete.
— Încă o chestie, spuse Clémence. După părerea mea, marea diviziune a
lumii, bun, în afară de toată chestia cu clasele sociale, marea diviziune este între
cei care mergeau la petreceri şi cei care nu mergeau. Iar această diviziune a ome-
nirii, care datează din colegiu, persistă toată viata sub alte forme.
— Eu nu eram invitat la petreceri.
— Nici eu. Le era teamă, fiindcă spuneam ceea ce gîndesc, şi gîndeam
multe lucruri rele despre colegii mei. Detestam pe aproape toată lumea. Era
colosal. Dar acum, fiindcă şi-au dat seama cît sîntem de grozavi, ar vrea să ne
invite la petrecerile de adulţi şi să se poarte ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat,
ca şi cum totul ar fi uitat. Dar, nu, noi nu vom merge.
— Sau numai pentru a şterpeli fursecuri şi sticle de Orangina.
— Si ca să le dăm la toţi indivizii ăia lovituri cu bîta de baseball peste
craniu, spuse Clémence mimînd gestul.
— Şi o să-i lichidăm cu beţe de golf, e mai elegant.
— Cu clasă, cu graţie!
În timp ce discutau, au ieşit din parc. Mergeau unul lîngă altul, Clémence
ţopăia, culegea flori, uşuia păsările bătînd din palme. Era cam de vîrsta lui
Antoine; în unele momente foarte serioasă şi, în clipa următoare, dezinvoltă si
destinsă, personalitatea ei se schimba neîncetat. Cu un aer nevinovat, a exclamat
deschizînd braţele:
— De ce să nu avem dreptul să criticăm, să-i considerăm pe unii tîmpiţi şi
săraci cu duhul, sub pretext că am părea acri şi geloşi? Toată lumea se comportă
ca şi cum am fi cu toţii egali, ca şi cum am fi cu toţii bogaţi, educaţi, puternici,
albi, tineri, masculi, fericiţi, sănătoşi, cu o maşină mare... Dar asta nu e adevărat.
Aşadar, am dreptul să fac scandal, să fiu prost dispusă, să nu zîmbesc fericită tot
timpul, să-mi dau părerea cînd văd lucruri anormale şi nedrepte, şi chiar să insult
oamenii. E dreptul meu să protestez.
— De acord, dar... e obositor. Poate avem ceva mai bun de făcut, nu-i
aşa?
— Ai dreptate, acceptă Clémence. E o idioţenie să-ţi cheltuieşti energia
pentru chestii care nu merită. Mai bine să ne păstrăm forţele ca să ne distrăm.
— Şi să ne plimbăm pe malul mării.
— Să ne plimbăm pe malul mării... Asta nu e dintr-un cîntec?
Clémence a început să fredoneze o melodie vagă. Mergeau pe trotuar prin
mulţimea de lucrători şi de şomeri, de studenţi, de bătrîni şi de copii.
Magazinele, brutăriile, băncile nu se mai goleau de aceste globule divers
colorate care sînt fiinţele omeneşti în aparatul circulator al
oraşului. O maşină a trecut prin faţa lor claxonînd. S-a oprit cu zece metri mai
încolo, la semafor. Clémence l-a luat pe Antoine de braţ.
— Închide ochii, i-a cerut ea. Am o surpriză pentru tine.
Antoine a închis ochii. Un vînt uşor şi cald ciufuli părul celor doi tineri.
Clémence îl conduse pe Antoine trăgîndu-1 de braţ; îl duse în mijlocul străzii.
La o sută de metri, se apropia o maşină neagră.
— Bun, poţi să deschizi ochii.
— Clémence, vine o maşină, constată liniştit Antoine.
— Ai promis să ai încredere în mine.
— Nu, cîtuşi de puţin, n-am spus niciodată asta.
— A, am uitat să-ţi cer. Ai încredere în mine, de acord?
— Clémence, maşina...
— Jură că ai încredere în mine, şi nu te mai văicări, fricosule. Nu trebuie
să te mişti, e foarte important. Jură.
— Bine, jur. Nu o să mă mişc, nu... o să mă mişc...
Maşina era la numai treizeci de metri, claxonul urla pentru ca cei doi
tineri să plece din drum. Antoine şi Clémence tot nu se mişcau, trecătorii se
uitau la ei. în penultimul moment, Clémence îl trase pe Antoine de braţ şi căzură
pe trotuar. Maşina neagră trecu mîrîind furioasă şi arătîndu-şi colţii.
— Ţi-am salvat viaţa, spuse Clémence. Sînt eroina ta! (Se sculă şi îl ajută
şi pe Antoine să se ridice în picioare.) Asta înseamnă că sîntem
legaţi pe viaţă. De acum încolo răspundem unul de celălalt. Ca la chinezi.
— Cred că am avut destule emoţii pentru azi.
— Ai un număr de emoţii pe care nu trebuie să-l depăşeşti?
— Da, aşa e, altfel risc o supradoză. Să nu-mi spui că supradozele de
emoţii sînt geniale, nu sînt obişnuit cu ele.
Înfometaţi de viaţa lor atît de aventuroasă, Clémence şi Antoine au
convenit să se ducă să ia masa la Gudmundsdottir împreună cu As, Rodolphe,
Ganja, Charlotte şi prietena ei. Dar, cum mai erau cîteva ore pînă la prînz, s-au
hotărît să se joace de-a fantomele. Clémence i-a explicat lui Antoine în ce consta
jocul: urmau să se poarte ca nişte fantome, să-i privească pe oamenii de pe
terasele cafenelelor din toate părţile, să se plimbe pe străzi si prin magazine
zgomotoşi, să ţipe ca bufniţele, să hoinărească profitînd de invizibilitatea lor, să
se poarte ca şi cum ar fi dispărut din ochii lumii. Zornăindu-şi lanţurile şi
ridicînd braţele înfricoşător, Clémence şi Antoine au început să bîntuie oraşul.