48627669.

doc

CUPRINS

CUPRINS................................................................................................................................................i
Cap 1 INTRODUCERE ÎN LIMBAJUL C...........................................................................................4
1.1 Scurt istoric..................................................................................................................................4
1.2 Forma unui program C..............................................................................................................8
1.3 Compilarea unui program C......................................................................................................9
Cap 2 Tipuri, operatori, expresii.........................................................................................................10
2.1. Tipuri simple.............................................................................................................................11
2.2. Literali ......................................................................................................................................11
2.3. Declararea unei variabile şi a unei constante........................................................................12
2.4. Operatori...................................................................................................................................14
2.4.1. Operatori aritmetici.............................................................................................................14
2.4.2. Operatorii relaţionali (de comparaţie).................................................................................15
2.4.3. Operatori logici...................................................................................................................15
2.4.4. Operatori la nivel de bit......................................................................................................15
2.4.5. Operatorul de asignare........................................................................................................16
2.4.6. Operatorul condiţional........................................................................................................17
2.4.7. Operatorul virgulă...............................................................................................................17
2.4.8. Precedenţa operatorilor.......................................................................................................17
Cap 3 FUNCTII...................................................................................................................................19
3.1. Definirea unei funcţii...............................................................................................................19
3.2. Returnarea unui apel...............................................................................................................20
3.3. Funcţii cu un număr variabil de parametri..........................................................................20
3.4. Sfârşitul execuţiei unui program............................................................................................20
3.5. Apelul şi transmiterea parametrilor......................................................................................21
3.6. Funcţia principală main..........................................................................................................22
Cap 4 FUNCŢII DE INTRARE IEŞIRE............................................................................................24
4.1.Fluxuri şi fişiere.........................................................................................................................24
Semnificaţia......................................................................................................................................26
4.2. Funcţii de intrare/ieşire pentru caractere..............................................................................27
4.3. Scrierea cu format....................................................................................................................27
4.5. Citirea cu format......................................................................................................................31
Cap 5 INSTRUCŢIUNI DE CONTROL.............................................................................................34
5.1. Instrucţiunea if.........................................................................................................................35
5.3. Instrucţiunea while...................................................................................................................37
5.4. Instruc]iunea do ... while.........................................................................................................38
5.5. Instrucţiunea for.......................................................................................................................39

i
Gheorghe GRIGORAŞ

5.6. Instrucţiunea break..................................................................................................................40

5.7. Instrucţiunea continue.............................................................................................................41
5.8. Instrucţiunea go to...................................................................................................................41
5.9. Exerciţii.....................................................................................................................................42
Calculul factorialului. ...................................................................................................................42
2. Conversie...................................................................................................................................42
3. Numărarea biţilor 1 într-un număr............................................................................................42
4. Prezentare de date......................................................................................................................42
5.10. Soluţii la exerciţii...................................................................................................................42
1. Calculul factorialului.................................................................................................................43
2. Conversie...................................................................................................................................43
3. Numărarea biţilor 1 într-un număr............................................................................................44
4. Prezentare de date......................................................................................................................45
Cap 6 TABLOURI ŞI POINTERI.......................................................................................................46
6.1. Pointeri......................................................................................................................................46
6.2. Tablouri cu o dimensiune........................................................................................................47
6.2.1. Referenţierea unui element al tabloului..............................................................................47
6.2.2. Iniţializarea unui tablou......................................................................................................48
6.3. Relaţia între pointeri şi tablouri.............................................................................................49
6.4. Operaţii aritmetice cu pointeri...............................................................................................50
6.5. Şiruri de caractere....................................................................................................................50
6.6. Tablouri cu mai multe dimensiuni.........................................................................................51
6.7. Tablouri de pointeri.................................................................................................................52
6.8. Pointeri şi alocarea memoriei..................................................................................................53
6.9. Operatorul “sizeof”..................................................................................................................54
6.10. Pointeri către funcţii..............................................................................................................55
6.11. Exerciţii...................................................................................................................................56
6.12. Soluţii.......................................................................................................................................57
Cap 7 CONSTRUIREA DE NOI TIPURI..........................................................................................59
7.1. Redenumirea unui tip..............................................................................................................59
7.2. Tipul structură........................................................................................................................60
7.3. Accesul şi iniţializarea câmpurilor unei structuri.................................................................61
7.4. Structuri autoreferenţiate.......................................................................................................62
7.5. Tipul enumerare.......................................................................................................................63
7.6. Uniuni.......................................................................................................................................64
7.7. Exerciţii.....................................................................................................................................65
7.8. Soluţii.........................................................................................................................................66
Cap 8 GESTIUNEA MEMORIEI.......................................................................................................70
8.1. Precizarea unui mecanism de memorare...............................................................................71
8.2. Gestiunea automată a memoriei.............................................................................................71

ii
 48627669.doc

8.3. Gestionarea “register” a memoriei.........................................................................................72

8.4. Gestionarea statică a memoriei...............................................................................................72
8.5. Variabile globale.......................................................................................................................72
8.6. Declararea variabilelor externe..............................................................................................73
8.7. Gestiunea dinamică a memoriei..............................................................................................73
8.8. Exerciţii.....................................................................................................................................74
8.9. Soluţii.........................................................................................................................................74
Cap 9 CONVERSIA DE TIP...............................................................................................................77
9.1. Mecanisme de conversie..........................................................................................................77
9.1.1 Conversia la asignare...........................................................................................................78
9.1.2 Evaluarea expresiilor aritmetice...........................................................................................79
.....................................................................................................................................................79
9.1.3. Evaluarea expresiilor logice................................................................................................79
9.1.4 Conversii explicite................................................................................................................80
9.1.5 Conversie de pointeri. Pointerul universal...........................................................................80
Cap 10 PREPROCESORUL................................................................................................................82
10.1 Directive preprocesor..............................................................................................................82
10.1.1 Constante simbolice. Directiva #define.............................................................................83
10.1.2 Includerea fişierelor...........................................................................................................83
10.1.3 Compilare condiţionată......................................................................................................84
10.1.4 Directiva #error..................................................................................................................85
10.2 Macroinstruţiuni.....................................................................................................................85
10.2.1 Macroinstrucţiuni predefinite.............................................................................................85
10.2.2 Macroinstrucţiuni tip funcţie..............................................................................................86
Cap 11 EXERCIŢII..............................................................................................................................87
BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................................89
ANEXA.................................................................................................................................................90
Biblioteca standard C......................................................................................................................90
Codul ASCII....................................................................................................................................93

iii
Cap 1 INTRODUCERE ÎN LIMBAJUL C

1.1 Scurt istoric

1.2 Forma unui program C
1.3 Compilarea unui program C

1.1 Scurt istoric

Strămoşii limbajului C sunt limbajele de programare CPL, BCPL, B şi Algol 68. CPL a fost
dezvoltat la Universităţile Cambridge şi London în anii 1960-1963. BCPL a fost proiectat de Martin
Richards în 1967 şi face parte din categoria “low-level languages”, sau “systems programming
languages”. În anii ’60, la Bell Laboratories în USA, Ken Thomson a început proiectarea sistemului de
operare Unix. Primul limbaj de nivel înalt implementat sub acest sistem de operare a fost limbajul B, un
limbaj bazat pe BCPL care a fost proiectat de asemenea de către Ken Thompson în 1970. Asemănarea cu
BCPL a fost mai degrabă semantică; sintaxa este total diferită. Proiectarea limbajului B a fost influienţată
de limitele maşinii pe care a fost implementat: un PDP-7 cu capacitatea 4K ( cuvinte de 18 biţi).
Limbajele BCPL şi B sunt limbaje de nivel scăzut faţă de limbajul Pascal şi nici unul din ele nu este
tipizat: toate datele sunt considerate cuvinte maşină încât, exemple simple de programe duc la complicaţii
nebănuite. În una din implementările BCPL-ului, operanzii flotanţi din expresii trebuiau precedaţi de
punct; restul operanzilor erau consideraţi întregi.
Problemele create în jurul limbajelor BCPL şi B au dus la dezvoltarea unui nou limbaj, bazat pe B,
care la început s-a numit NB dar numele său a fost stabilit C. Numele “C”, considerat la început a
proveni de la Cambridge, este oficial din “Combined” dar neoficial se consideră a fi iniţiala pronumelui
lui Cristopher Strachey, cel care a condus echipa ce a proiectat CPL-ul. Limbajul a fost proiectat şi
implementat de către Dennis Ritchie la Bell Laboratories în 1972. În mare parte ( construcţiile for şi
 48627669.doc

switch, tratarea pointerilor etc.) limbajul a fost influienţat şi de Algol 68. Genealogia limbajului C este
prezentată în Figura 1.1.
Ritchie a lucrat pe un calculator DEC PDP-11 sub sistemul de operare Unix. Din acest motiv varianta
clasică a limbajului C a fost asociată sistemului de operare Unix - versiunea 5 şi multă vreme a constituit
un standard (neoficial de altfel) al limbajului şKeR 78ţ.
Odată cu creştere popularităţii calculatoarelor personale, au apărut numeroase alte implementări ale
limbajului C şi astfel a crescut şi popularitatea acestuia. Un fapt cu totul inedit a fost acela că, mare parte
din implementările C -ului s-au dovedit de un mare grad de compatibilitate: un program scris pentru una
din variante putea fi compilat cu succes folosind o altă variantă. Se înţelege că au existat şi neconcordanţe
în multitudinea de “dialecte” ale limbajului. Pentru eliminarea acestora în 1983 a fost creată o comisie
care să stabilească un standard al acestui limbaj. Standardul ANSI ( American National Standard
Institute) a fost redactat abia în decembrie 1989 şi a fost pus la dispoziţia celor interesaţi la începutul lui
1990. Firma Borland a folosit acest standard în faza de proiect şi a realizat implementările Turbo C care
se bucură de un succes remarcabil. De altfel, în prezent , toate compilatoarele C sunt compatibile cu
standardul ANSI C; unele din acestea au adăugate o serie de facilităţi sau extensii proprii care nu
împiedică compilarea unui program standard.

•FORTRAN I (1957)

•FORTRAN II (1958)

•ALGOL 60 (1960)
•CPL (1963)

•ALGOL 68 (1968)
•BCPL (1967)

•B (1970)

•C (1972)

•C++ (1984)
Figura 1.1.

Limbajul C este privit ca un limbaj de nivel mediu întrucât combină cele mai reuşite elemente ale
limbajelor de nivel înalt ( Pas-cal, Fortran, Algol, Modula, Ada) cu gradul de control şi flexibilitatea
oferite de către limbajul de asamblare. C permite manevrarea biţilor, a octeţilor şi a adreselor de
memorie, adică a elementelor de bază în funcţionarea unui calculator. În ciuda acestui fapt , programele
scrise în C au un grad mare de portabilitate: uşurinţa de a adapta programele scrise pentru o anumită
categorie de calculatoare sau sisteme de operare la alte calculatoare sau sisteme de operare.
Limbajul C are structuri de control adecvate precum şi facilităţi de structurare a datelor care îl fac să
fie folosit într-o diversitate de domenii. Are de asemenea o mulţime bogată de operatori care-i dau un
înalt grad de expresivitate. Unul din motivele pentru care limbajul C este în acelaşi timp agreat de mare
parte din programatori şi dezagreat de altă mare parte din programatori, este lipsa totală a verificării
tipului (type checking). De exemplu, o variabilă de un tip scalar oarecare poate apare în aceeaşi expresie

5
Gheorghe GRIGORAŞ

cu o variabilă de un alt tip scalar. Cei care agrează limbajul C îi apreciază flexibilitatea sa, cei care nu-l
agrează îl consideră un limbaj lipsit de siguranţă.
Ceea ce este sigur, este că datorită faptului că face parte din sistemul de operare Unix, limbajul a
căpătat o mare popularitate în lumea academică şi nu numai. Compilatoarele oferite împreună cu sistemul
Unix sunt relativ ieftine (uneori chiar gratuite) şi pot fi folosite pe o diversitate de maşini.
O nouă versiune a limbajului C, numită C++, a apărut în 1984. Originea acestui limbaj şSTR 94ţ
trebuie căutată în proiectul care a început în Aprilie 1979 la “Computing Research Center of Bell
Laboratories” în Murray Hill, New Jersey, USA, proiect ce trebuia să realizeze distribuirea nucleului
UNIX într-o reţea de computere conectate LAN. Pentru realizarea acestui proiect, Bjarne Stroustrup a
realizat în Octombrie 1979 un preprocesor, numit Cpre, care a adăugat la limbajul C conceptul de clasă
folosit pentru prima dată de limbajul Simula ( dezvoltat în anii 1962-1967 de norvegienii Kristen
Nyagaard şi Ole-Johan Dahl). În martie 1980 preprocesorul îmbunătăţit era implementat pe 16 sisteme
iar limbajul acceptat de acesta a fost numit “C cu Clase”. Motivele pentru care a fost ales limbajul C (în
faţa altor limbaje ale vremii: Modula-2, Ada, Smalltalk, Mesa, Clu) pentru acest proiect sunt expuse chiar
de creatorul noului limbaj:
• C este un limbaj flexibil: se poate folosi în orice domeniu şi permite utilizarea oricăror tehnici de
programare;
• C este un limbaj eficient: semantica sa este “low level” ceea ce înseamnă că pot fi folosite cu
eficienţă resursele hardware pentru programele C. Aşa cum vom vedea pe parcursul prezentării
limbajului, acesta oglindeşte conceptele fundamentale ale unui computer tradiţional;
• C este un limbaj disponibil: un limbaj pentru care se poate găsi cu uşurinţă un compilator,
indiferent de ce calculator dispunem;
• C este un limbaj portabil: chiar dacă un program C nu este automat portabil de la o maşină la alta,
acest lucru este posibil în general fără un efort deosebit.
Cele mai mari influienţe asupra noului limbaj le-au avut: Simula care a dat clasele, Algol 68 care a
dat supraîncărcarea operatorilor, referinţele şi abilitatea de a declara variabile oriunde în cadrul unui bloc
şi BCPL de unde a fost luată forma de prezentare a comentariilor cu //. După numele “ C cu clase”
limbajul a fost “botezat” C84. Asta pentru scurt timp însă deoarece comitetul ANSI pentru
standardizarea C-ului a atras atenţia că se poate crea o confuzie cu această denumire; era vorba totuşi de
un nou limbaj, chiar dacă era clădit pe C. Numele C++ a fost sugerat de Rick Mascitti, un membru al
echipei lui Stroustrup, şi a fost folosit pentru prima dată în Decembrie 1983.Iată ce spune Stroustrup
despre această alegere: <<I picked C++ because it wos short, had a nice interpretation, and wasn’t of the
form “adjective C”. In C++, ++ can, depending on context, be read as “next”, “succesor” or
“increment” , tough it is always pronounced “plus plus”.>>
În figura 1.2. este prezentată genealogia limbajului C++ iar figura 1.3. prezintă etapele importante
din proiectarea limbajului.
Datele care apar în paranteză se referă la prima implementare disponibilă pentru limbajul
respectiv(după [STR 94]). C++arm reprezintă “The Annotated C++ Reference Manual” iar C++std este
standardul ANSI C++.

•Fortran(1956)

•Algol 60(1960)

•CPL(1963)

6
 48627669.doc

•BCPL(1967)

•Simula 67(1969)

•C

•Algol 68(1977)

•C cu Clase (1980)

•Ada (1983)
•C++ (1984)

•ANSI C •ML(1976)
(1986)
•Clu(1978)

•C++arm(1990)

•C++std (1995)

Figura 1.2.

1979 Mai Începutul proiectului “C cu clase”

Octombrie Prima implementare a lui C cu clase
1980 Aprilie Primul raport intern la Bell Labs asupra lui C cu clase
1982 Ianuarie Primul articol extern asupra lui C cu clase
1983 August Prima implementare a limbajului C++
Decembrie Limbajul a fost “botezat” C++
1984 Ianuarie Primul manual C++
1985 Februarie Prima lansare externă C++
Octombrie Manualul The C++ Programming Language
1986 Septembrie Prima conferinţă OOPSLA (centrată pe Smalltalk)
1987 Noiembrie Prima conferinţă USENIX C++
Decembrie Prima lansare GNU C++
1988 Ianuarie Prima implementare Oregon Software C++
Iunie Prima implementare Zortech C++
1990 Martie Prima reuniune tehnică ANSI X3J16 pentru C++
Mai Prima implementare Borland C++
Mai C++arm: The Annotated C++ Reference Manual
1991 Iunie Prima reuniune ISO WG21
1992 Februarie Prima lansare DEC C++
Martie Prima lansare Microsoft C++
Mai Prima lansare IBM C++
1994 August A fost înregistrat Raportul Comitetului ANSI/ISO

7
Gheorghe GRIGORAŞ

Figura 1.3.

1.2 Forma unui program C

În general, cel care se apucă de învăţat limbajul C, mai ştie cel puţin un limbaj de programare (Pascal
în cele mai multe cazuri). Aceasta pentru că în programa de liceu, la disciplina de informatică, se începe
cu un limbaj diferit de C iar în învăţământul superior, la facultăţile care au în planul de învăţământ
informatică şi chiar la cele de profil, primul limbaj de programare studiat (cel puţin până acum) a fost
altul decât limbajul C. Vom începe prezentarea printr-un exemplu.

Programul 1
/* Calculul celui mai mare divizor comun (cmmdc) a doua numere intregi
pozitive a si b. Metoda care se aplica pentru a determina cmmdc este
urmatoarea:
- se calculeaza restul impartirii intregi a lui a prin b;
- daca acest rest este nul, b este valoarea cautata. In caz
contrar, a capata valoarea lui b, b capata valoarea restului si
procedeul se repeta.
*/
# include <stdio.h>
int cmmdc (int x, int y){
int rest;
do {
rest = x%y;
x = y;
y = rest;
} while (rest!=0);
return x;
}
int main (){
int a,b;
char raspuns;
do {
printf (" Introduceti 2 valori intregi pozitive -->");
scanf ("%d%d", &a, &b);
if (b>a) {
int c = a;a = b;b = c;
}
printf (" Cmmdc al celor doua numere este:
%d\n",cmmdc (a,b));
printf (" Continuati ? d)a n)u -->");
scanf ("%c", &raspuns);
} while (raspuns!=’n’);
return 0;
}

Să trecem în revistă structura programului prezentat.

Primele linii din program constituie comentarii. Aceste comentarii sunt incluse între "parantezele"
“/*” şi “*/”. Urmează o linie ce începe cu #. Pe această linie este o directivă care este gestionată de
precompilator (preprocesor) şi permite includerea definiţiilor funcţiilor intrare/ieşire furnizate de sistem
şi care se găsesc în fişierul stdio.h.
Programul pe care l-am prezentat este constituit din două funcţii: main şi cmmdc. Trebuie reţinut
faptul că orice program C conţine definiţia unei funcţii cu numele main care ţine locul programului

8
 48627669.doc

principal: punctul de intrare în execuţia unui program C este funcţia main. Corpul unei funcţii este
delimitat de acolade: ‘{’ ţine locul lui begin (dinalte limbaje) iar ‘}’ al lui end.
În corpul funcţiei main în Programul 1 avem apeluri la alte funcţii: printf, scanf, cmmdc. În
limbajul C nu există instrucţiuni de intrare/ieşire; operaţiile de intrare/ieşire se realizează prin apel la
funcţiile unei biblioteci standard furnizate de sistem. Aceste funcţii vor fi prezentate mai târziu într-un
capitol special. În exemplul de aici avem:
printf cu un parametru aflat între ghilimele: acest text va fi tipărit pe ecran
scanf cu trei parametri: "%d%d", &a şi %b. Acesta este un apel la o operaţie de citire a unor date pe
care le introducem de la tastatură. Parametrul "%d%d" specifică formatul de citire a două
numere întregi (d de la digit) iar parametrii &a, &b corespund adreselor (faptul că & apare în
faţă) unde vor fi memorate cele două valori întregi: &a adresa variabilei a, iar &b adresa
variabilei b.
printf ("Cmmdc al celor doua numere este: %dăn" cmmdc (a,b))
este un apel la o operaţie de scriere (pe ecranul monitorului) a textului: cuprins între " şi " în afară
de %dăn care reprezintă formatul cu care se va tipări valoarea returnată de apelul la funcţia
cmmdc (a,b): va fi scris un număr întreg (%d) după care se trece la linie nouă (caracterul ăn).
Definiţiile acestor funcţii se află în fişierul sistemului stdio.h.
Construcţia "do {..} while ( .. )" care apare şi în funcţia main şi în funcţia cmmdc este una din
structurile iterative de care dispune limbajul C: grupul de instrucţiuni cuprins între acoladele de după do
se execută atâta timp cât condiţia scrisă după while este îndeplinită (de precizat că acel grup de
instrucţiuni se execută măcar odată).
Structurile de control ale limbajului C se vor prezenta într-un capitol special.

1.3 Compilarea unui program C

Se ştie că există două metode generale de transformare a unui program sursă într-un program
executabil: compilarea şi interpretarea. Limbajul C a fost optimizat special în vederea compilării. Deşi au
fost concepute şi interpretoare de C şi acestea sunt disponibile pentru diferite medii, C a fost gândit de la
bun început ca fiind destinat compilării.
Crearea unui format executabil al unui program C parcurge următoarele trei etape:
1. Crearea programului;
2. Compilarea programului;
3. Legarea programului cu funcţiile necesare existente în bibliotecă.
Majoritatea compilatoarelor C asigură medii de programare care includ facilităţi pentru realizarea
tuturor etapelor precizate mai sus. Dacă se foloseşte un compilator care nu are integrat un editor (cum
sunt cele din sistemul de operare UNIX), atunci trebuie folosit un editor pentru crearea fişierului sursă C.
Atenţie însă: compilatoarele acceptă ca fişiere de intrare (programe sursă) numai fişiere text standard.
Prin urmare, dacă se crează un fişier sursă cu editorul Word su Windows, acesta trebuie salvat ca fişier
text pentru a putea fi utilizat de un compilator.
Toate programele în C constau dintr-una sau mai multe funcţii; singura funcţie care trebuie să fie
prezentă în orice program se numeşte main( ). Aceasta este prima funcţie apelată la începutul executării
programului. Într-un program C corect conceput, funcţia main( ) conţine, în esenţă, o schemă a ceea ce
face programul, schemă compusă din apeluri ale altor funcţii aflate în biblioteca standard a limbajului C
sau definite de programator. Standardul ANSI C precizează setul minimal de funcţii care va fi inclus în
biblioteca standard; compilatoarele ce există pe piaţă conţin cu siguranţă şi alte funcţii. Procesul de legare
(linking) este acela în care programul de legare(linker) combină codul scris de programator cu codul
obiect al funcţiilor utilizate şi care se găseşte în bibliteca standard. Unele compilatoare au programul
propriu de legare, altele folosesc programul de legare al sistemului de operare.
Un program C compilat creează şi foloseşte patru zone de memorie disjuncte, care îndeplinesc funcţii
distincte (figura 1.4.).
Prima regiune este aceea care stochează codul programului.Urmează o zonă de memorie în care sunt
stocate variabilele globale. Celelalte două zone reprezintă aşa zisa stivă a programului şi zona de
manevră. Stiva este folosită în timpul execuţiei programului în scopurile:
• memorează adresele de revenire ale apelurilor la funcţii;

9
Gheorghe GRIGORAŞ

• memorează argumentele funcţiilor;

• memorează variabilele locale;
• memorează starea curentă a unităşii centrale de prelucrare.

STIVA

ZONA DE MANEVRĂ

VARIABILE GLOBALE

CODUL PROGRAMULUI

Figura 1.4.

Zona de manevră (heap) este o regiune de memorie liberă pe care programul , prin intermediul
funcţiilor de alocare dinamică ale limbajului C, le foloseşte pentru stocarea unor articole de genul listelor
înlănţuite şi arborilor.
Să mai precizăm , în încheierea acestei scurte introduceri , că în general, compilatoarele existente pe
piaţă, sunt compilatoare C++. Aşa cum vom vedea în partea a doua a acestei cărţi, C++ este o versiune
extinsă a limbajului C, care a fost concepută pentru programarea orientată pe obiecte. De aceea C++
acceptă limbajul C: orice program C va putea fi compilat de un compilator C++.După unii autori,
programarea în limbajul C va dăinui multă vreme de acum încolo, aşa cum dăinuie de când a fost creat
limbajul şi, un programator care nu ştie C nu va putea programa în C++.

Cap 2 Tipuri, operatori, expresii

2.1. Tipuri simple

2.2. Literali
2.3. Declararea unei variabile
2.4. Operatori

10
 48627669.doc

O expresie în limbajul C – ca în orice limbaj de programare – este o secvenţă de operatori şi operanzi

care descrie algoritmul de calcul al unei valori. Operanzii într-o expresie sunt nume de variabile, nume de
constante (literali), apeluri la funcţii. Aceşti operanzi, fiecare dintre ei, au un anume tip iar în funcţie de
aceste tipuri se vor aplica algoritmi specifici pentru determinarea valorii expresiei.

2.1. Tipuri simple

Tipurile simple (sau tipurile de bază) ale limbajului C definesc dimensiunea zonei de memorie
ocupată de valoarea unei variabile precum şi modul în care va fi interpretat conţinutul acestei zone.
Limbajul C oferă de asemenea un mecanism de conversie a tipului care va fi prezentat mai târziu în
lucrare.
Tipurile de bază ale limbajului C pot fi grupate în trei mulţimi:
• Tipuri întregi: char, short, int şi long. Aceste tipuri sunt utilizate pentru reprezentarea numerelor
întregi. Diferenîa dintre acestea constă în dimensiunea zonei de memorie ocupată de o variabilă de
acest tip şi implicit de mărimea domeniului de valori. Acest lucru este sintetizat în Tabela 1.

Tabela 1. Tipurile întregi

Tipul Dimensiunea Domeniul
memoriei ocupate
char 8 biţi - 128..127
short 16 biţi - 32768..32767
int 16 biţi - 32768..32767
long 32 biţi -2147483648..
(long int) 2147483647
• Tipuri reale: float, double
Aceste tipuri sunt folosite pentru a reprezenta numere reale. Ele se disting prin precizia de
reprezentare: float – numere reale în simplă precizie –aproximativ 6 cifre semnificative - iar double
pentru numere reale în dublă precizie – aproximativ 15 cifre semnificative..

• Tipul vid: void. Este un tip folosit pentru reprezentări de dimensiune nulă. Pentru tipurile întregi se
pot folosi specificările signed şi unsigned. Specificarea signed tip este echi-valentă cu tip iar unsigned
tip are semnificaţia din Tabela 2.

Tabela 2. Tipuri întregi unsigned

Tipul Dimensiunea Domeniul
unsigned char 8 biţi 0 .. 255
unsigned short 16 biţi 0 .. 65535
unsigned (int) 16 biţi 0 .. 65535
unsigned long (int) 32 biţi 0 .. 4294967295

2.2. Literali

11
Gheorghe GRIGORAŞ

Literalii (sau constantele literale) sunt valori constante; ele reprezintă valori care nu pot fi
modificate pe parcursul execuţiei unui program. în limbajul C se folosesc diferite reguli sintactice pentru
reprezentarea constantelor. Tabela 3 sintetizează unele din aceste reguli.

Tabela 3. Constante literale

Constante Exemple Explicaţii
întregi 123, -457, ^423, 0 Notaţia zecimală
O12, O3724 Notaţia octală (prefix O)
ox7F, OX3, A24E Notaţie hexazecimală (prefix ox sau OX)
39u, o245u, 57F3u Constante fără semn
întregi 12L, 42153l, o42l Reprezentare pe 32 biţi
long 423uL, 25AfuL Constante fără semn pe 32 biţi
flotant 3.14159, -12.03, .425 Reprezentare fără exponent
-15.2E^3, 10e-12 Reprezentare cu exponent
caracter ‘a’, ‘A’, ‘^’
şir “şir de caractere”

Există şi caractere speciale (de control) care sunt compuse din caracterul “\” şi din alt caracter.
Acestea sunt:
‘\n’ - interlinie (linie nouă); ‘\t’ - tabulare;
‘\\’ - caracterul \ (backslash); ‘\f’ - retur de linie;
‘\o’ - caracterul NULL; ‘\’’ - caracterul ‘’’
‘\”’ - caracterul ”; ‘\r’ - retur de car;
‘\u’ - tabulare verticală; ‘\b’ - backspace;
‘\ddd’ - caracter de cod octal ddd;
‘\xhh’ - caracter de cod hexazecimal hh.

2.3. Declararea unei variabile şi a unei constante

Toate variabilele unui program trebuiesc declarate înainte de a fi utilizate. Variabilele sunt
obiectele de bază ale limbajului şi au un nume care este un identificator.
Un identificator în limbajul C este un şir de caractere care trebuie să îndeplinească condiţiile:
- primul caracter este literă sau ‘_’ (underscore);
- următoarele caractere sunt caractere alfanumerice (litere sau cifre) sau ‘_’.
- Nu trebuie să coincidă cu vreun cuvânt cheie (vezi Tabela 4)

Tabela 4. Cuvintele cheie ale limbajelor C şi C^^

asm delete handle public this

auto do if register throw
break double inline return try
case else int short typedef
catch enum long signed union
char extern new sizeof unsigned
class float operator static virtual
const for overload struct void
continue friend private switch volatile
default goto protected template while

12
 48627669.doc

O variabilă se declară prin una din următoarele instrucţiuni:

tip nume;
tip nume = valoare;

Mai multe variabile de acelaşi tip pot fi declarate în aceeaşi instrucţiune,

despărţite prin virgule.

O constantă se declară prin:

const tip nume= valoare;

Exemple:
int i, j, k;
float eps = 1.e-4, pi = 3.14159;
char n1='\n';
const double e = 2.71828182845905;
const float pi = 3.14159;
const char mesaj[ ] = "Eroare";

Variabilele se declară la începutul funcţiilor (variabile locale) sau în exteriorul tuturor funcţiilor
(variabile globale). în afară de tipul variabilei şi eventual o valoare iniţială pentru aceasta, într-o
declaraţie se specifică clasa de alocare (implicit sau explicit). Clasele principale de alocare sunt
automatic şi static.
Variabilele din clasa automatic sunt definite în interiorul funcţiilor fiind locale funcţiei în care au
fost definite, având durata de viaţă pe parcursul execuţiei funcţiei. Această clasă este implicită; explicit se
poate specifica prin cuvântul cheie aut:
aut int x;
Tot în interiorul unei funcţii variabilele mai pot fi definite şi în clasa register care este
asemănătoare cu cea automatic cu deosebirea că, dacă e posibil, alocarea se face în registrele unităţii
centrale şi nu în memoria RAM. Variabilele din clasele auto şi register nu îşi păstrează valoarea de la un
apel la altul al funcţiei în care sunt definite.
Variabilele din clasa static diferă de cele din clasa auto sau register prin aceea că sunt memorate
în locaţii fixe de memorie (au o adresă fixă, permanentă). Dacă se definesc în interiorul unei funcţii
trebuie să aibă neapărat în faţă cuvântul rezervat static (se mai spune că sunt în clasa static internal).
Variabilele definite în exteriorul tuturor funcţiilor fără vreun specificator de clasă sunt în clasa
extern şi au alocate adrese fixe. Tabelul 5 sintetizează clasele de alocare.

Tabelul 5. Clase de alocare

CLASA CARACTERISTICI
Adre Păstrează Durata de
Vizibilitate să valoarea viaţă
fixă
Auto, în interiorul funcţiei NU NU Pe durata
Register funcţiei
Static în interiorul funcţiei DA DA Pe durata
internal aplicaţiei
External în toate modulele DA DA Pe durata
aplicaţiei
Static în modulul în care-i DA DA Pe durata
external definită aplicaţiei
External în toate modulele DA - -
(în funcţie) aplicaţiei

13
 Gheorghe GRIGORAŞ

Static în toate modulele DA - -

External aplicaţiei
(în funcţie)
În capitolul al optulea sunt tratate mai în amănunt problemele legate de gestiunea memoriei.

2.4. Operatori
Operatorii se folosesc la constituirea de expresii pornind de la constante şi variabile. Evaluarea
expresiilor se face înlocuind operanzii prin valorile sale şi efectuînd operaţiile conform cu specificaţiile
acestora. Am văzut că operanzii pot fi variabile, constante sau apeluri la funcţii (despre care se va vorbi
mai târziu). Fiecare dintre aceştia au un tip declarat. Dacă tipul operanzilor este acelaşi într-o expresie,
evaluarea se face în mod natural. Spre exemplu, dacă se declară:
float alpha = 20.45;
float beta = 25;
atunci evaluarea expresiei:
alpha + sqrt (beta),se face în ordinea indicată mai jos:
alpha + sqrt (25)
alpha + 5.0
20.45 + 5.0
25.45
Dacă operanzii au tipuri diferite , se aplică conversii implicite de tip: unul din operanzi se converteşte
la tipul celuilalt iar tipul rezultatului va fi tipul comun.
Operatorii ce pot apare într-un program C sunt de patru feluri:
• operatori primari de parantetizare; aceştia delimitează subexpresii şi pot schimba asociativitatea
operatorilor. De pildă expresiile
x * y +z şi x * (y + z)
vor fi evaluate diferit pentru aceleaşi valori ale variabilelor, ca şi perechea:
x+y*z ; (x + y) * z.
• operatori binari cu notaţie infixată adică:
operand operator operand.
Exemplu: x+y x % y.
• operatori unari cu notaţie prefixată sau postfixată:
-x, ++x, y--, x++.
• operatorul ternar condiţional
operand 1 ? operand 2 : operand 3.

2.4.1. Operatori aritmetici

Operatorii aritmetici sunt aceea care se aplică operanzilor numerici. Aceştia pot fi unari sau binari
iar în privinţa asociativităţii, acolo unde nu este specificat altfel, aceasta este de la stânga la dreapta.
• Operatorii unari:
+,- plus şi minus unari; asociativitatea este de la dreapta la stânga;
++ autoincrementarea;
-- autodecrementarea;
Negaţia are semnificaţia obişnuită: schimbă semnul valorii expresiei în faţa căreia se află.
Operatorii ++ şi -- incrementează (decrementează) cu 1 valoarea unei variabile şi pot fi :
• prefixaţi: variabila este incrementată (decrementată) înainte de evaluarea expresiei în care se află iar
asociativitatea este de la dreapta la stânga;
• postfixaţi: variabila este incrementată (decrementată) după evaluarea expresiei în care se află iar
asociativitatea este de la stânga la dreapta..
Exemple: Fie declaraţia
int i = 10, j, k, l, m;
atunci: j = i ++ /* j = 10 apoi i = 10 */
k = ++i/* i = 12 apoi k = 12 */
l = i-- /* l = 12 apoi i = 11 */

14
 48627669.doc

m = --i /* i = 10 apoi m = 10 */
• Operatorii binari sunt următorii
+ adunare * înmulţire
- scădere / împărţire
% modulo
La aceşti operatori se adaugă funcţiile din biblioteca matematică - prezentate în Anexa – care sunt
operatori cu scriere prefixată:
- funcţiile trigonometrice uzuale: sin, cos, tan, asin, acos, atan;
- funcţia de ridicare la putere pow;
- funcţiile exponenţială, logaritmică etc.

2.4.2. Operatorii relaţionali (de comparaţie)

Operatorii relaţionali sunt operatori binari şi permit compararea valorilor a doi operanzi (expresii)
iar rezultatul evaluării este zero (dacă rezultatul este fals) sau 1 (dacă rezultatul este adevărat). Aceştia
sunt operatori binari iar sintaxa lor în C este:
< (mai mic) <= (mai mic sau egal)
> (mai mare) >= (mai mare sau egal)
== (egal) != (diferit)
Cum rezultatul unei comparări este un număr întreg este posibilă asignarea acestuia unei variabile
întregi:
int a, x, y
a = (x! = y);
în secvenţa anterioară, dacă x va fi egal cu y atunci a va căpăta valoarea 0 iar în caz contrar a va
căpăta valoarea 1.

2.4.3. Operatori logici

Operatorii logici sunt operatori binari care se aplică unor operanzi ce au valori adevărat (1) sau
fals (0) şi ei corespund operaţiilor logice uzuale:
! - negaţia logică cu asociativitate de la dreapta
la stânga
 - disjuncţia logică (sau)
&& - conjuncţia logică (şi)
Expresia:
• op1&&op2 are valoarea adevărat (1) dacă cei doi operanzi sunt evaluaţi la adevărat, iar
dacă unul din ei are valoarea fals (0) atunci expresia are valoarea zero.
• op1 op2 are valoarea zero (fals) dacă i numai dacă op1 şi op2 au ambii valoareea zero
(fals).
• !op1 are valoarea fals dacă op1 este adevărat şi are valoarea adevărat dacă op1 este fals.

2.4.4. Operatori la nivel de bit

Limbajul C dispune de şase operatori pentru tratarea informaţiei la nivel de bit. Aceştia se pot
aplica doar operanzilor de tip întreg (char, int, short, long) şi servesc la poziţionarea sau interpretarea
valorilor întregi ca o secvenţă de valori binare. Aceşti operatori sunt:
& - conjuncţie logică la nivel de bit;
 - disjuncţie logică la nivel de bit;
^ - sau exclusiv la nivel de bit;
<< - deplasare la stânga;
>> - deplasare la dreapta;
~ - negare la nivel de bit (operator unar).

Semnificaţia primilor trei operatori binari (&, |, ^) este cea naturală (aminitm că 1 reprezintă valoarea
logică “adevărat” iar 0 valoarea “fals”). Exemplele următoare sunt edificatoare.

15
Gheorghe GRIGORAŞ

op1 =01100100
op2 =10111010

op1 & op2 = 00100000

op1 | op2 = 11111110
op1 ^ op2 = 11011110
De asemenea negaţia (~) acţionează la nivelul fiecărui bit schimbând 1 =n 0 şi 0 =n 1.

~ op1 = 10011011
Operatorii binari de decalare ( << şi >>) servesc la decalarea cu un anumit număr de biţi (dat de cel
de-al doilea operand) la stânga sau la dreapta în cadrul primului operand. în particular se poate obţine
(rapid!) înmulţirea cu 2op2 (op1 << op2) sau cu 2-op2 (op1 >> op2).
Exemple:
x = 13;
y = x << 2;
z = x >> 2;
x = 0000 0000 0000 1101 (= 13)
y = 0000 0000 0011 0100 (= 13.4)
z = 0000 0000 0000 0011(= 13/4)

2.4.5. Operatorul de asignare

Operatorul de asignare, exprimat prin =, are ca efect evaluarea expresiei din dreapta semnului = şi
atribuirea acestei valori variabilei ce se află în stânga acestui semn.

variabila = expresie;

Pe lângă acest tip de asignare, limbajul C permite compunerea asignării (#) cu un operator binar (op)
obţinându-se operatori de asignare compusă:

e1 op = e2; unde e1 şi e2 sunt expresii.

Această asignare este echivalentă cu :

e1 = (e1) op (e2);

Se obţin asignări compuse cu:

• Operatori aritmetici: +=, -=, *=, /=, %=
• Operatori logici la nivel de bit: &=, |=, ^=
• Operatori de decalare: <<=, >>=
Faptul că atribuirea este privită ca un operator binar, permite ca aceştia să formeze expresii care au
atribuite valori. Astfel
variabilă = expresie;
este o expresie ce are ca valoare, valoarea expresiei din dreapta semnului # . Acest lucru permite
“atribuirea în lanţ”precizând că asociativitatea operatorului de asignare este de la dreapta la stânga:

var1 = var2 = ... = varn = expresie;

prin care cele n variabile capătă valoarea expresiei din partea dreaptă.
Spre exemplu
i = j = k = l = 1;
este o construcţie validă în C; prin aceasta cele patru variabile i, j, k, l capătă valoarea 1.

16
 48627669.doc

2.4.6. Operatorul condiţional

Acesta este singurul operator ternar al limbajului C. Forma generală a sa este:

op1 ? op2 : op3;

unde op1,op2,op3 sunt operanzi. Dacă op1 are valoarea adevărat, expresia este egală cu op2 iar dacă op1
are valoarea fals, expresia este egală cu op3.
Exemplu:

max = (a > b) ? a : b;

este o expresie echivalentă cu construcţia:

if (a > b)
max = a;
else
max = b;
Operatorul condiţional se notează cu ?: şi are asociativitatea de la dreapta la stânga.

2.4.7. Operatorul virgulă

Forma generală a unei expresii ce utilizează acest operator este:
expresie1,expresie2, ...

Expresiile sunt evaluate de la stânga la dreapta iar valoarea întregii expresii este valoarea (şi tipul, se
înţelege) expresiei ultime ce apare în acest şir.
O asemenea construcţie apare frecvent în instrucţiuni for pentru realizarea mai multor acţiuni:

for(i = 0,j = 0, i < 100; i++, j++)

for(i = 0,j = n-1, i < j; i++, j--)

2.4.8. Precedenţa operatorilor

Asociativitatea şi precedenţa operatorilor indică ordinea în care se evaluează subexpresiile într-o
expresie. Pentru limbajul C, operatorilor unari, operatorul condiţional şi cel de atribuire li se aplică
asociativitatea la dreapta pe când tuturor celorlalţi li se aplică asociativitatea la stânga. Am văzut că
operatorii primari de parantetizare pot schimba asociativitatea operatorilor. Precedenţa operatorilor
limbajului C este dată în tabelul nr. 6.

Tabelul nr.6.

Operator Funcţia (semnificaţia) Descrierea

:: Acces explicit la o variabilă globală
(unar)
:: Acces explicit la o clasă (binar)
→, . Selectarea unui membru
[] Indexarea unui tablou
() Apel la o funcţie
sizeof Lungimea în biţi
-> , . Incrementare, decrementare
~ Negare pe biţi
! Negare logică
+, - Plus, minus unari
* Acces la o variabilă

17
Gheorghe GRIGORAŞ

& Adresa unei variabile

() Conversie de tip (cast)
new,delete Operatori de gestiune a memoriei
->* , .* Selectarea unui membru
*, /, % Operatori multiplicativi
+,- Operatori aritmetici
>> , << Operatori de decalare
<,<=, >, >= Operatori relaţionali
==, != Egalitate, inegalitate
& Conjuncţie pe bit
^ Sau exclusiv pe bit
| Sau (disjunctiv) pe bit
&& Conjuncţie logică
|| Disjuncţie logică
?: Afectare condiţională
=,*=,/=, %=
+=, -=, <<=, Operatori de asignare compusă
>>=
&=, ^=, |=
, Operatorul virgulă

18
Cap 3 FUNCTII

3.1. Definirea unei funcţii

3.2. Returnarea unui apel
3.3. Funcţii cu un număr variabil de parametri
3.4. Sfârşitul execuţiei unui program
3.5. Apelul şi transmiterea parametrilor
3.6. Funcţia principală main

În limbajul C - spre deosebire de Pascal sau alte limbaje - nu există noţiunile distincte de
procedură şi de funcţie. În C există doar funcţii care returnează o valoare. Este posibilă definirea de
funcţii care să retuneze valoarea vidă: în acest caz tipul valorii returnate este void.
În general, utilizarea unei funcţii permite:
- descompunerea unei secvenţe lungi de procesare a informaţiei într-o mulţime de secvenţe “mici” de
transformări de bază ale informaţiei;
- furnizarea către alţi programatori a unor elemente de bază de nivel înalt; detaliile acestor elemente
rămân “ascunse” pentru utilizator. Aceste elemente de nivel înalt oferă o claritate în plus programului
global şi permite - relativ uşor - modificări ulterioare ale acestuia.

3.1. Definirea unei funcţii

Definiţia unei funcţii are următoarea sintaxă:

tip nume (lista parametri)
{
declaratii (de variabile);
instructiuni;
}

În această definiţie, tip este unul din cuvintele rezervate care defineşte tipul funcţiei, respectiv
tipul valorii returnate de un apel la această funcţie. Dacă această specificare lipseşte, tipul implicit al
funcţiei este int. Funcţiile care returnează în programul apelant valoarea vidă se declară de tip void.
Numele unei funcţii este un identificator şi acesta trebuie să respecte aceleaşi reguli ca cele
referitoare la numele unei variabile. Să precizăm că nu se poate defini o funcţie în interiorul altei
funcţii.
Mulţimea funcţiilor unui program poate fi partiţionată în mai multe fişiere care pot fi compilate
separat. Limbajul C permite de asemenea utilizarea unor funcţii predefinite (printf, getc, etc.), funcţii ce
se găsesc în bibliotecile sistemului. Apelurile la aceste funcţii sunt gestionate în faza de editare a
legăturilor.
Aşa cum o variabilă trebuie declarată înainte de a fi utilizată într-o expresie, o funcţie trebuie
declarată înainte de a fi apelată. Declararea unei funcţii constă în a da signatura funcţiei. Signatura unei
Gheorghe GRIGORAŞ

funcţii defineşte atât tipul său (tipul valorii returnabile) cât şi numărul şi tipul argumentelor sale. Există
două moduri de a declara o funcţie:
- implicit: în definiţia funcţiei, linia de început conţine tipul său şi argumentele sale (număr şi tip);
- explicit: printr-o instrucţiune ce descrie signatura sa în cazul în care se face apel la o funcţie
descrisă într-un fişier separat sau în cazul în care apelul la funcţia respectivă precede declaraţia funcţiei în
acelaşi fişier.
Iată câteva instrucţiuni de declarare a unei funcţii:
long int cod (const char *, int);
char* decod (long int);
void schimbare (int , int);
int strlen (const char* s);
int funct ( );

În ultima linie avem un exemplu de funcţie fără parametri (numărul parametrilor este zero).

3.2. Returnarea unui apel

Sintaxa instrucţiunii de returnare a valorii unei funcţii este:

return expresie;

O funcţie f returnează o valoare în corpul funcţiei din care s-a făcut apel la f, prin instrucţiunea
return (plasată în corpul lui f). Valoarea expresiei "expresie" va fi returnată şi poate fi utilizată în
programul apelant. Tipul acestei expresii trebuie să fie acelaşi cu tipul funcţiei. O funcţie care returnează
valoarea vidă (funcţie de tip void) poate conţine instrucţiunea "return" fără argument sau poate omite
această instrucţiune.

3.3. Funcţii cu un număr variabil de parametri

Există funcţii care pot avea un număr nedeterminat de parametri. Un exemplu la îndemână îl oferă
funcţiile sistemului: printf, scanf, etc.:
printf ("Un apel cu un singur argument \n");
printf("x\%f\n",x);/*Un apel cu 2 argumente */
printf ("a\%d,b\%d\n",a,b); /*3 argumente */.

Definirea unor astfel de funcţii se face printr-o sintaxă de forma:

int printf (char *, ... );

care în C++ se numeşte "elipsă".

3.4. Sfârşitul execuţiei unui program

exit (valoare);

Funcţia "exit" este o funcţie sistem care termină execuţia unui program. Acesta este singurul exemplu
de apel la o funcţie care nu returnează nimic: sistemul opreşte execuţia programului şi raportează
valoarea transmisă la apel. Această valoare poate fi utilă atunci când programul este executat în interiorul

20
 48627669.doc

unei linii de comandă a interpretorului de comenzi. Prin convenţie, valoarea nulă (0) semnifică faptul că
programul se termină normal iar o valoare nenulă (1 sau -1) semnifică faptul că s-a produs o eroare. În
absenţa unei instrucţiuni exit, valoarea implicită a codului returnat la sfârşitul execuţiei unui program este
0.

3.5. Apelul şi transmiterea parametrilor

Apelul unei funcţii se face prin:

nume (listă _ parametri_actuali);

dacă funcţia este declarată fără tip şi prin folosirea numelui funcţiei urmat de lista de parametri actuali
într-o expresie (în care este permis tipul ei) atunci când funcţia este declarată cu tip .
Ordinea evaluării parametrilor este în general de la stânga la dreapta dar acest lucru nu este
garantat de orice compilator, încât trebuiesc luate măsurile corespunzătoare. De pildă, secvenţa:
int n = 10;
printf ("%d %d \n", n++, n);
tipăreşte (cu unele compilatoare) 10 10 şi nu 10 11.
Să precizăm că în C nu există decât un singur mod de transmitere a parametrilor şi anume
transmiterea prin valoare. Asta înseamnă că parametrul actual (de la apel) şi parametrul formal
corespunzător (declarat în antetul funcţiei) sunt două variabile distincte. Modificările efectuate asupra
parametrilor formali nu au decât un efect local care nu este vizibil în afara funcţiei. Asta înseamnă că o
funcţie nu poate modifica parametrii actuali..
Un exemplu clasic al consecinţei acestui mod de transfer al parametrilor este ilustrat mai jos:

void schimba1(int x, int y){

int temp = x;
x = y,
y â temp;
}
main ( ){
int a = 1, b = 2;
schimba1(a,b);
printf ("a = %d, b =%d", a, b);
}
Apelul funcţiei schimba1 în funcţia main nu are efectul scontat: prin apelul la printf se tipăresc
valorile 1 şi 2 pentru a respectiv b. Pentru înlăturarea acestui efect este posibilă simularea unui mod de
transmitere prin referinţă, punând drept parametri actuali valorile adreselor variabilelor ce trebuiesc
modificate. În C adresa unei variabile poate fi specificată într-o variabilă de tip "pointer" (de care vom
vorbi mai târziu). Funcţia schimba2 care simulează transmiterea parametrilor prin referinţă este:

void schimba2(int* x , int* y){

int temp = *x;
*x = *y;
*y = temp;
}

iar apelul în funcţia main se face prin:

schimba2 (&a , &b);
Să facem precizarea că şi în cazul funcţiei schimba2 transmiterea parametrilor se face prin valoare:
am simulat aici transferul prin referinţă ce ar fi trebuit să se facă în cazul funcţiei schimba1. Singura
diferenţă este că valoarea transmisă prin parametrii actuali &a,&b este adresa lui a respectiv b şi prin
funcţia schimba2 se modifică valorile referenţiate. Aşadar, pentru schimbarea conţinutului unor variabile

21
Gheorghe GRIGORAŞ

printr-o funcţie, parametrul corespunzător trebuie să fie de tip pointer. Argumentele de tip pointer vor fi
utilizate de asemenea pentru transmiterea ca parametru a unei variabile de tip structură (vezi Cap.7)
precum şi pentru limitarea numărului de valori ce trebuiesc puse în stiva de apel a execuţiei unui
program. În capitolul 6 vom discuta mai pe larg modul de transmitere al parametrilor de tip tablou ca
argumente ale unei funcţii.

3.6. Funcţia principală main

int main(int argc,char* argv [ ])

{
instructiuni;
}

Funcţia main este singura funcţie absolut necesară într-un program C. Aceasta defineşte punctul
de intrare în execuţia programului. Parametrii funcţiei main permit recuperarea argumentelor transmise
din momentul execuţiei programului. Valoarea întreagă returnată de funcţia main este valoarea transmisă
mediului la sfârşitul execuţiei programului (vezi funcţia exit). Utilizarea instrucţiunii return precizează
condiţia de terminare ( 0 - succes, 1- eroare).
Parametrii disponibili la apelul funcţiei main sunt:
- argc: numărul argumentelor din linia de comandă (inclusiv numele programului);
- argv: un tablou de pointeri către fiecare din argumentele liniei de comandă; în particular, arg[0] conţine
numele programului executabil.
În cazul în care programatorul nu doreşte să utilizeze argumentele (parametrii) transmise la
execuţie, este permisă utilizarea funcţiei main fără parametri: int main( ) este o declaraţie validă pentru
funcţia main.
În general, la lansarea unui program, linia de comandă conţine numele programului urmat de o
listă de parametri:
nume-program p1, p2, ..., pn
Atunci argc va avea valoarea n^1 iar argv va fi un tablou ce conţine pointeri astfel:

0 “nume - program”
1 “p1”
:
.

n “pn”
0

Iată un exemplu de utilizare a acestor argumente :

Programul 2
main (int argc, char* argv[ ] ){
if (argc<2)
printf ("Nu exista argumente in aceasta executie ! \n");
else {
printf ("Argumentele executiei sunt: \n");
for (i â 1; i < argc; i++)
printf ("%s", argv [i] );
}
}

Dacă acest program are numele prg2 atunci linia de comandă:

prg2

22
 48627669.doc

produce scrierea mesajului:

Nu exista argumente in aceasta executie !
iar linia de comandă:

prg2 Iata niste argumente !

produce scrierea mesajului:

Iata niste argumente

23
!

Cap 4 FUNCŢII DE INTRARE IEŞIRE

4.1 Fluxuri şi fişiere

4.2 Accesul la fişiere. Tipul FILE
4.3 Funcţii de intrare /ieşire pentru caractere
4.4 Scrierea cu format
4.5 Citirea cu format

4.1.Fluxuri şi fişiere
Sistemul de fişiere al limbajului C este conceput pentru a lucra cu o mare varietate de dispozitive,
inclusiv cu terminale, unităţi de disc sau de bandă etc.. Deşi fiecare dintre acestea este foarte diferit de
celelalte, sistemul de fişiere le transformă pe fiecare într-un dispozitiv logic numit flux. Fluxurile sunt
independente de dispozitivele iniţiale , încât aceeaşi funcţie care scrie date pe un fişier de pe disc poate fi
folosită pentru a scrie date pe o altă categorie de dispozitive: consola, imprimanta. Aşadar dispozitivul
fizic pe care se scriu datele se numeşte fişier iar abstractizarea acestuia se numeşte flux (sau stream).
Există două tipuri de fluxuri:
• Fluxul text este o scvenţă de caractere. Standardul ANSI C permite organizarea unui flux
text în linii care se încheie cu un caracter linie nouă(“ăn”). Acesta din urmă este opţional pe ultima linie
şi este determinat de modul de implementare. Datorită posibilelor conversii s-ar putea ca numărul de
caractere scrise/citite să difere de numărul de caractere existente pe dispozitivul extern.
• Fluxul binar este o secvenţă de octeţi cu corespondenţă biunivocă faţă de octeţii existenţi
pe dispozitivul extern: numărul de octeţi scrişi/citiţi este acelaşi cu numărul acestora de pe dispozitivul
extern.
Un fişier în limbajul C poate fi un terminal, o imprimantă sau “o zonă” (fişier) pe disc. Un flux se
poate asocia unui fişier executând o operaţie de deschidere: odată deschis, pot avea loc transferuri
de informaţii între fişier şi programul curent în execuţie. Unificarea sistemului de intrare/ieşire în
C se face prin “pointerii” de fişier. Un pointer de fişier este un pointer către informaţia care
defineşte diverse caracteristici ale unui fişier(nume, stare, poziţie curentă etc). Pointerul de fişier
identifică un anumit fişier şi este folosit de către fluxul asociat pentru a conduce operaţia de
intrare/ieşire.
Pentru a putea utiliza într-un program funcţiile standard de intrare/ieşire trebuie scrisă la începutul
acestui program o directivă "include" care are ca argument numele fişierului antet ce conţine definiţiile
acestor funcţii: stdio.h .
# include <stdio.h>
Orice program C începe execuţia prin deschiderea unităţilor de intrare/ieşire standard:
stdin : unitatea standard de intrare
stdout : unitatea standard de ie[ire
stderr : unitatea de eroare
stdprn : unitatea standard de ie[ire prn
(imprimant\)
 48627669.doc

Aceste unităţi standard sunt asociate, în lipsa altor indicaţii, tastaturii calculatorului (intrare) şi
ecranului (ieşire şi eroare). Sistemul de fişiere ANSI C este compus din mai multe funcţii legate una de
alta. Cele mai frecvent folosite dintre acestea sunt date în Tabelul 5 şi vor fi prezentate în continuare.

Tabelul 5
NUME OPERA}IE
fopen( ) Deschide un fişier
fclose( ) Închide un fişier
putc( ) Scrie un caracter într-un fişier
fputc( ) Analog lui putc()
puts( ) Scrie un şir pe ecran
fputs( ) Scrie un şir pe fişier
getc( ) Citeşte un caracter dintr-un fişier
fgetc( ) Analog lui getc( )
gets( ) Citeşte un şir de la tastatură
fgets( ) Citeşte un şir din fişier
fseek( ) Caută un anumit octet într-un fişier
printf( ) Scrie la ieşirea standard
fprintf( ) Analogul pentru fişiere al funcţiei printf( )
scanf( ) Citeşte din intrarea standard
fscanf( ) Analogul pentru fişiere al funcţiei scanf( )
feof( ) Returnează “adevărat” dacă se atinge sfărşitul fişierului
ferror( ) Returnează “adevărat” dacă survine o eroare
rewind( ) Iniţializează indicatorul de poziţie al fişierului la început
remove( ) Şterge un fişier
fflush( ) Goleşte conţinutul unui fişier

4.1. Accesul la fişiere. Tipul FILE

Conceptul de bază pentru intrări/ieşiri standard este cel de pointer la fişier. Bibliotecile standard C
oferă o serie de funcţii pentru operaţii de intrare/ieşire orientate pe fişiere. Dispozitivele standard de
intrare (tastatura) şi de ieşire (ecranul) sunt văzute tot ca fişiere cu pointerii stdin şi stdout. Aceste fişiere
(stdin, stdout) pot fi orientate şi către alte dispozitive sau fişiere.
Declararea unei variabile de tip "pointer la fişier" se face folosind tipul FILE definit în fişierul
antet stdio.h şi are forma:
FILE*
pointer_la_fi[ier
unde pointer_la_fişier este un identificator (numele pointerului).
Deschiderea unui fişier se face prin funcţia fopen care returnează ca rezultat un pointer la un
descriptor de fişier. Acest dispozitiv este gestionat de sistem pentru a asigura intrările şi ieşirile efectuate
în program.

FILE* fopen(const char* fi[ier,const char* mod)

25
Gheorghe GRIGORAŞ

Aici, fişier este un şir de caractere (identificator) ce desemnează numele extern al fişierului iar mod este
un şir de caractere ce descrie modul de deschidere al fişierului. Modurile posibile de deschidere (deci
şirurile de caractere ce constituie parametrul lui fopen) sunt date în Tabelul 6.

Tabelul 6.
mod
Semnificaţia
"r" Citire
"w" Creare (schimbare) pentru scriere
"a" Adăugare la sfârşitul fişierului (existent)
"r+" Actualizare (citire/scriere)
"w+" Schimbare pentru actualizare
"a+" Actualizare cu scriere la sfârşitul fişierului (existent)

Facem precizarea că, deschiderea unui fişier existent în modurile "w" sau "w+" produce pierderea
conţinutului său de până atunci. Dacă funcţia fopen returnează o valoare nenulă, aceasta indică
faptul că deschiderea s-a efectuat corect. Valoarea returnată este un pointer la un descriptor de fişier
valid, valoare ce va fi utilizată în apelul la funcţiile de intrare/ieşire. Dacă deschiderea nu s-a efectuat
corect valoarea returnată este NULL(pointer la informaţia nulă) . Acest lucru poate fi folosit pentru
tratarea erorilor la deschiderea fişierului.
Închiderea unui fişier se face prin apelul la funcţia fclose:

int fclose (FILE* pointer_la_fi[ier)

Funcţia returnează EOF în caz de eroare şi 0 în caz normal. Prin închidere se eliberează descriptorul de
fişier, se actualizează fişierul pe disc şi încetează conexiunea logică între pointer şi fişier.
Apelul la fclose se poate face prin:
int cod;
FILE* pointer_la_fi[ier

cod = fclose
(pointer_la_fi[ier)
Fişierele pot fi reasignate prin program folosind funcţia freopen:
FILE* freopen (const char* nume_fisier,
const char* mod, FILE* pf);
Apelul la această funcţie închide fişierul cu pointerul "pf", deschide fişierul cu numele
“nume_fişier” în modul de acces "mod", atribuind pointerul "pf" la acest fişier. Aceasta permite
redirecţiona-rea dispozitivelor periferice prin program. Programul următor ilustrează acest fapt.

Programul 3

# include <stdio.h>
main ( ){
printf ("Mesaj scris pe monitor \n");
if(freopen("iesire.dat","w+",stdout)==NULL) {
fprintf (stderr, "Eroare la reasignare \n");
exit (1);
}
printf ("Mesaj scris in fisierul iesire.dat \n");
fclose (stdout);
if (freopen ("CON", "wt", stdout) == NULL) {

26
 48627669.doc

fprintf (stderr, "eroare la reasignarea lui stdout la CON\n");

exit (1);
}
printf ("Mesaj scris din nou pe monitor \n");
}

Limbajul C dispune şi de posibilitatea:

• ştergerii de fişiere prin funcţia remove:
int remove(const char* nume_fi[ier);

• redenumirii unui fişier:

int rename (const char* nume_nou,
const char* nume_vechi );

• creării unui fişier temporar:

FILE*tmpfile (void);

4.2. Funcţii de intrare/ieşire pentru caractere

int fgetc(FILE* flux);

char c;
FILE* pointer_la_fişier;

c = fgetc(pointer_la_fişier);

Funcţia fgetc returnează valoarea întreagă a caracterului următor din fişierul pointat cu
pointer_la_fişier sau constanta EOF în caz de eroare sau sfârşit de fişier.
Funcţia fputc scrie un caracter la sfârşitul fişierului pointat prin pointer_la_fişier. În caz de eroare
este returnată valoarea EOF. Există de asemenea două funcţii getchar şi putchar care permit exprimarea
în C, simplificată, a scrierii apelului la fgetc şi fputc în cazul în care intrarea respectiv ieşirea este cea
standard : stdin respectiv stdout.

int fputc(char c, FILE* flux);

int cod;
char c;
FILE* pointer_la_fişier;

cod = fgetc(c, pointer_la_fişier);

Spre exemplu:
c = getchar ( ); este echivalentă cu:
c = fgetc (stdin);
iar putchar (c); este echivalentă cu:
fput (c, stdout);.

4.3. Scrierea cu format

27
Gheorghe GRIGORAŞ

Funcţiile de scriere cu format permit afişarea sub forma unui şir de caractere a diverselor valori.
Acestea pot fi transmise la ieşirea standard, într-un fişier sau într-un şir de caractere.

int printf(const char* şir_format, …);

int fprintf(FILE* flux,const char* şir_format,…);
int sprintf(char* s,const char* şir_format,…);

Funcţia printf se utilizează pentru afişarea la ieşirea standard, fprintf pentru scrierea într-un fişier,
iar sprintf pentru scrierea într-un şir de caractere.
Formatul "şir-format" este un şir de caractere ce conţine fie caractere ordinare fie directive de
conversie pentru transformarea valorii unei variabile într-un şir de caractere
Caracterele ordinare sunt transmise la ieşire aşa cum apar ele pe când directivele de conversie
indică formatul de ieşire pentru argumentele transmise în apelul funcţiei. O directivă se specifică prin
caracterul % urmat de o secvenţă de caractere ce identifică formatul. Această secvenţă conţine, în ordine:
• eventual unul sau mai mulţi indicatori ce modifică semnificaţia conversiei. Indicatorii disponibili în C
sunt:

- : rezultatul conversiei se va cadra la dreapta;

+ : la formatul de ieşire va fi ataşat semnul + sau - cu excepţia cazului când primul caracter nu este
semn;
# : desemnează un format alternativ. Dacă formatul este octal se va adăuga un o înaintea numărului;
dacă acesta este hexazecimal se va adăuga ox sau OX înaintea numărului. Pentru formatele flotante
( e, E, f, g, G) rezultatul se va afişa cu un punct zecimal; în plus , la g sau G se vor afişa şi zerourile
nesemnificative de după punctul zecimal.

• eventual un număr pentru a indica dimensiunea minimală a câmpului în care se va afişa. Dacă
dimensiunea rezultată prin conversie este mai mică, caracterele se vor cadra la stânga (implicit) sau la
dreapta (pentru -). Se pot utiliza şi dimensiuni variabile: se utilizează '*' în loc de numărul ce indică
dimensiunea iar variabila respectivă se pune în lista de argumente.
• eventual caracterul l care precizează că numărul ce urmează a fi afişat este un "întreg lung" (long
integer).
• caracterul ce indică formatul conversiei. Formatele ce se folosesc în C sunt date în Tabelul 7.

Tabelul 7. Formatele de conversie utilizate de printf.

CARACTE TIP CONVERSIA
R ARGUMEN
T
d sau i int întreg în notaţie zecimală cu semn;
o int întreg în notaţie octală fără semn;
x, p sau X int întreg în notaţie hexa fără semn; pentru x sau p se folosesc literele
a, b, c, d, e, f, iar pentru X literele A, B, C, D, E, F;
u int întreg în notaţie zecimală fără semn
f float sau real în notaţie zecimală sub forma
double [-]mmm.dddddd sau numărul de d este dat de argumente de precizie
(implicit acesta este 6);
e sau E float sau real în notaţie zecimală sub forma:
double [-]m.dddddde ± xx sau
[-]m.ddddddE ± xx.
Numărul de d este dat de argumente de precizie (implicit este 6);

28
 48627669.doc

g sau G float sau afişare în acelaşi stil cu e dacă exponentul este -4 sau superior
double preciziei; în stil f în caz contrar;
c int afişarea unui singur caracter după conversie în unsigned char;
s char* afişarea unui şir de caractere până la întâlnirea caracterului '@0'
(sfârşit de şir) sau până când numărul de caractere este egal cu
numărul de precizie;
p void* afişează argumentul în notaţia pointer;
n int* nu există nici conversie nici afişare în acest caz: este vorba de
referinţe la un pointer la un întreg în care se va stoca numărul de
caractere afişate până în prezent;
% Permite afişarea caracterului ‘ % ‘

Exemple
Următoarele programe ilustrează folosirea formatelor de afişare la apelul funcţiei printf rezultatele
sunt ilustrate la sfârşitul fiecărui program.

Programul 4

# include <stdio.h>
int main ( )
{
int i = 123;
long int l = 123456789L;
unsigned int ui = 45678U;
unsigned long int ul = 987654321UL;
double d = 123.45;
printf(" Forma zecimala:\n");
printf(" i = %d\n", i);
printf(" l = %ld\n", l);
printf(" ui = %u\n", ui);
printf(" ul = %lu\n\n", ul);

printf(" Forma octala:\n");

printf(" ui = %o\n", ui);
printf(" ul = %d\n",i);
printf(" i = %lo\n\n",ul);

In urma execuţiei se va afişa:

Forma zecimala:
i = 123
l = 123456789
ui = 45678
ul = 987654321

Forma octala:
ui = 131156
ul = 7267464261

printf("Scrierea hexazecimala:\n");

29
Gheorghe GRIGORAŞ

printf(" ui = %X\n", ui);

printf(" ul = %lX\n\n", ul);

printf("Afisarea semnului:\n");
printf("|% d| |%+d| |%d|\n",-123,-123,-123);
printf("|% d| |%+d| |%d|\n", 123, 123, 123);

printf("Afisare in octal si hexazecimal:\n");

printf("|%x| |%#x|\n", 123, 123);
printf("|%X| |%#X|\n", 123, 123);
printf("|%o| |%#o|\n", 123, 123);
printf("\n");

În urma execuţiei se va afişa:

Scrierea hexazecimala:
ui = B26E
ul = 3ADE68B1

Afisarea semnului:
|-123| |-123| |-123|
| 123| |+123| |123|

Afisare in octal si hexazecimal:

|76| |0x7b|
|7B| |0X7B|
|173| |0173|

/*Specificarea lungimii campului si a

**numarului de cifre*/
printf("|%.4d|\n", 123);
printf("|%+.4d|\n", 123);
printf("|%.4X|\n", 123);
printf("\n");

printf("|%5d| |%-5d|\n", 123, 123);

printf("|%+5d| |%+-5d|\n",123, 123);
printf("|%#5d| |%#-5d|\n",123, 123);
printf("\n");

printf("|%+6.4d|\n", 123);
printf("|%+6.4o|\n", 123);
printf("|%+6.4X|\n", 123);
printf("\n");

Iată ce se va afişa:
|0123|
|+0123|
|0X007B|

| 123| |123 |

30
 48627669.doc

| +123| |+123 |
| 0X7B| |0X7B |

| +0123|
| 0173|
|0X007B|

/* Afisarea numerelor in virgula flotanta*/

printf("|%f|\n" 3.14157);
printf("|%.3f|\n" 3.14157);
printf("|%.0f|\n" 3.14157);
printf("|%#.0f|\n" 3.14157);
printf("|%E|\n" 3.14157e123);
printf("|%E|\n" 3.14157e123);
printf("|%.3E|\n" 3.14157e123);
printf("|%.0E|\n" 3.14157e123);
printf("|%#.0E|\n" 3.14157e123);

printf("|%f|\t|%G|\n", 3.1, 3.1);

printf("|%E|\t|%G|\n", 3.1e10, 3.110);

printf("|%G|\t|%G|\n", -0.0001, 0.00001);

printf("|%f|\t|%G|\n", 3.1e5, 3.1e7);
printf("|%.11G|\t|%.11G|\n", 3.1e6, 3.1e11);
return0;
}
Iată ce se va afişa de această dată:
|3.141570|
|3.142|
|3|
|3.|
|3.141570E+123|
|1.142E+123|
|3E+123|
|3.E+123|
|3.100000| |3.1|
|3.100000E+10| |3.1E+10|
|-1.0001| |1E-05|
|310000| |3.1E+07|
|3100000| |3.1 E+11|

4.5. Citirea cu format

Funcţiile de citire cu format permit interpretarea unui şir de caractere ca o secvenţă de valori în
concordanţă cu un format dat. Rezultatul interpretării este încărcat la adresele ce se dau ca argumente la
apelul funcţiilor de citire. Aceste funcţii, corespunzătoare citirii de la intrarea standard, de la un fişier
respectiv dintr-un şir de caractere sunt:

int scanf (const char* şir_format,…);

int fscanf (FILE* flux, const char* şir_format,…);
int sscanf (char* s, const char* şir_format, …);

31
Gheorghe GRIGORAŞ

Formatul (şir_format) este un şir de caractere care poate conţine:

- caractere de spaţiere sau tabulare care vor fi ignorate;
- caractere ordinare (în afară de %) care trebuie să corespundă următorului caracter citit;
- directive de specificare a formatului, care încep cu '%'.
Directivele pentru specificarea unui format sunt utilizate pentru precizarea conversiei următorului
câmp citit. În general, rezultatul citirii este memorat în variabila corespunzătoare din lista argumentelor
funcţiei. Se poate face o omisiune de afectare, punând caracterul '*' în directivă (de ex. %*s): în acest caz
câmpul este citit dar nu-i memorat.
Câmpul ce urmează a fi convertit (ce este citit) se întinde până la primul spaţiu sau numărul de
caractere din acest câmp este specificat în format.
Caracterele pentru specificarea unui format de citire sunt date în Tabelul 8.

Tabelul 8. Formatele de conversie pentru scanf

CARACTER FORMAT DE INTRARE TIPUL ARGUMENTULUI

d întreg în notaţie zecimală; int*
i întreg în notaţie octală(primul caracter 'o') int*
sau hexa (primul caracter 'Ox' sau 'OX');
o întreg în notaţie octală; int*
u întreg fără semn în notaţie zecimală; unsigned int*
x întreg în notaţie hexa; int*
c caracter. Implicit se citeşte un singur char*
caracter. Dacă este indicat un număr q
(%qC) atunci sunt citite cel mult q
caractere, citindu-se şi spaţiile care, de
obicei sunt ignorate. Pentru citirea
următorului caracter diferit de spaţiu se
foloseşte %ls.
s şir de caractere: se citeşte până la întâlnirea char*
unui spaţiu sau până la atingerea numărului
de caractere indicat;
e, f, g real în notaţie virgulă flotantă; float*
double*
p valoarea unei adrese; void*
n scrie în argument numărul de caractere int*
citite până acum. Nu se face nici o operaţie
de citire;
[...] citeşte caracterele din intrare atât timp cât char*
acestea aparţin mulţi-mii indicate în [ ].
Adaugă la argument caracterul '@0' (sfârşit
de şir);
[∧...] citeşte caracterele din intrare atât cât char*
acestea nu sunt în mulţimea indicată în [ ]
după care adaugă '@0';
% permite indicarea caracterului literal '%'.
-

Programul următor ilustrează utilizarea formatelor de intrare.

Programul 5

32
 48627669.doc

#include <stdio.h>
int main(){
int i1, i2, i3;
charc1, c2, c3;
chars1[10],s2[10],s3[10];
char s4[5], s5[5], s6[5];
printf("Introduceti trei numere intregi: ");
scanf("%d%d%d", &i1, &i2, &i3);
printf("Ati introdus:%d\t%d\t%d\n",i1,i2,i3);

printf("Introduceti trei numere intregi: ");

scanf("%4d%3d%4d", &i1, &i2, &i3);
printf("Ati introdus:%d\t%d\t%d\n",i1,i2,i3);

printf("Introduceti un text: ");

scanf("%s%s%s, s1, s2, s3");
printf("s1=|%s|\ts2=|%s|\ts3=|%s|\n",s1,s2,s3);

printf("Introduceti un text: ");

scanf("%4s %4s %4s", s1, s2, s3);
printf("s1=|%s|\ts2=|%s|\ts3=|%s|\n",s1,s2,s3);
scanf("%c%c%c", &c1,&c2,&c3);
printf("c1= |%c|\tc2=|%c|\tc3=|%c|\n"c1,c2,c3);
printf("Introduceti un text: ");
scanf("%4c%4c%4c", s4,s5,s6);
s4[4] =s5[4] =s6[4] ="\0";
printf("s4=|%4s|\ts5=|%4s|\ts6=|%4s|\n",s4,s5,s6)return 0;
}

Rezultatul unei execuţii a acestui program este:

Introduceti trei numere intregi: 5454 -9988 0

A-ti introdus numerele: 5454 -9988 0
Introduceti trei numere intregi: 5454998 390
A-ti introdus numerele: 5454 998 390
Introduceti un text: Iata un exemplu!
s1=|Iata| s2=|un| s3=|exemplu!|
Introduceti un text: Iata un exemplu!
s1=|Iata| s2=|un| s3=|exem|
c1=|p| c2=|l| c3=|u|
Introduceti un text: Iata un exemplu!:
s4=|!
Ia| s5=|ta u| s6=|n ex|

33
Cap 5 INSTRUCŢIUNI DE CONTROL

5.1. Instruc]iunile if
5.2. Instruc]iunea switch
5.3. Instruc]iunea while
5.4. Instruc]iunea do...while
5.5. Instruc]iunea for
5.6. Instruc]iunea break
5.7. Instruc]iunea continue
5.8. Instruc]iunea go to
5.9. Exerci]ii
5.10. Solu]ii la exerci]ii

Limbajul C ofer\ urm\toarele tipuri de instruc]iuni:

• declara]ii;
• expresii;
• instruc]iuni de control;
• blocuri de instruc]iuni;
• defini]ii de func]ii.
~n capitolul 2 am v\zut cum se construiesc expresiile `n C. O expresie urmat\
de caracterul ';' este o instruc]iune `n C. ~n general o instruc]iune se termin\ prin
';'. Urm\toarele construc]ii sunt instruc]iuni C de tip expresii:
i = 1;
j ++;
++ k;
cod = printf ("%d\n", alpha);
Un bloc este un [ir de instruc]iuni `ncadrat `n acolade: { [i } (care joac\ rolul
de begin ... end din alte limbaje). Un bloc este echivalent cu o instruc]iune. Iat\ un
bloc `n C:
{
i = 1;
 48627669.doc

j = 2;
s [i] = t [j];
i ++;
j --;
s [i] = t [j];
}
Instruc]iunile de declarare a variabilelor (declara]iile) sunt de forma(vezi [i
paragraful 2.3) :

tip identificator;
tip identificator = valoare;

Vom trece `n revist\ `n continuare instruc]iunile de control ale limbajului C.

5.1. Instrucţiunea if
if (expresie) if ( expresie )
instruc]iune1 instruc]iune1
else
instruc]iune2
Ca [i `n alte limbaje de programare aceast\ instruc]iune permite alegerea
`ntre dou\ alternative. Tipul expresiei de dup\ cuv=ntul rezervat if poate fi `ntreg
(char, short, int sau long), real (float sau double) sau tip pointer. Expresia se
pune obligatoriu `ntre paranteze iar partea "else instruc]iune2;" este facultativ\.
Semantica acestei instruc]iuni este uzual\: dac\ valoarea expresiei "expresie" este
nenul\ (ceea ce `nseamn\ "true") atunci se execut\ instruc]iune1 iar dac\ aceast\
valoare este nul\ ("false") se execut\ instruc]iune2 (dac\ aceasta exist\).

Exemple:
if (x>y)
x = x-y;
else
y = y-x;

if ((c = getchar ( ) ) ! = EOF)

putchar (c);
if (x>y)
printf("%d este cel mai mare\n", x);
else
printf("%d este cel mai mare\n", y);

if (x>y)
printf("primul numar este cel mai mare\n");
else if (x==y)
printf("numerele sunt egale\n");
else
printf("al doilea numar este mai mare\n");

if ( a < b ) {
a += 2;
b += 1;
};

35
Gheorghe GRIGORAŞ

else
a -=b;
Aten]ie! ~n acest ultim exemplu este o eroare de sintax\: alternativa else nu poate
fi asociat\ cu if pentru c\ `naintea sa ( dup\ } ) apare caracterul ‘;’ care reprezint\
instruc]iunea vid\! Apare [i problema ambiguit\]ii (a[a zisa problem\ “dangling
else”):
if ( a == 1 )
if ( b == 2 )
printf (“ b este egal cu doi\n”);
else
printf (“ b nu este egal cu doi\n”);
C\rui if `i este ata[at else? Limbajul C rezolv\ problema aceasta prin ata[area lui
else celui mai apropiat if, deci exemplul este interpretat astfel:
if ( a == 1 )
if ( b == 2 )
printf (“ b este egal cu doi\n”);
else
printf (“ b nu este egal cu doi\n”);

5.2. Instruc]iunea switch

switch(expresie){
case const1:
instruc]iune1
case const2:
instruc]iune2
…
case constn:
instruc]iunen
default:
instruc]iune
}

Instruc]iunea switch este o structur\ de control cu alegeri multiple ce

`nlocuie[te o succesiune de alternative de tip if. Aceasta permite execu]ia unei
anumite ramuri `n func]ie de valoarea expresiei "expresie" din parantez\, care
poate fi de tip `ntreg, caracter sau enumerare. Dac\ expresia are valoarea const1
atunci se execut\ instruc]iune1 [i toate cele ce urmeaz\ dup\ aceasta p=n\ la
`nt=lnirea unei instruc]iuni "break", dac\ valoarea sa este const2 atunci se execut\
instruc]iune2 [i urm\toarele p=n\ la "break" etc. Cazul default este facultativ; dac\
expresia nu are nici una din valorile indicate prin cons1, cons2, ..., se execut\
instruc]iunile desemnate de ramura "default", dac\ aceasta exist\.

Exemplu:
switch (getchar ( ) ) {
case 'a':
printf ("s-a citit litera a\n");
break;
case 'b':
printf ("s-a citit litera b\n");
break;

36
 48627669.doc

case 'c':
printf ("s-a citit litera c\n");
break;
default:
printf ("s-a citit altceva decat a, b sau c\n");
break;
}
~n acest exemplu, pe fiecare ramur\ s-a folosit instruc]iunea break. Se
`n]elege c\, `n cazul `n care exist\ pe una din ramuri alte instruc]iuni de control,
break poate lipsi (vezi exemplul de la insrtuc]iunea for).

5.3. Instrucţiunea while

while(expresie)
instruc]iune

Expresia "expresie", ce trebuie pus\ `ntre paranteze, este evaluat\ [i dac\

aceasta nu este nul\, se execut\ "instruc]iune" (care poate fi, binen]eles, un bloc).
Dup\ execu]ia acestei instruc]iuni se face din nou evaluarea expresiei indicate `n
while [i se repet\ execu]ia p=n\ c=nd evaluarea expresiei returneaz\ o valoare nul\.

Exemplu:
int c, n = 0;
while ((c = getchar( )) != EOF){
putchar (c);
n++
}

int x, y;
while (x!=y) {
if (x>y)
x = x-y;
else
y = y-x;
}
Programul urm\tor ilustreaz\ utilizarea instruc]iunii while [i a instruc]iunii
switch. Acest program analizeaz\ un text [i num\r\ vocalele, spa]iile goale [i restul
caracterelor din acesta.

Programul 6
# include <stdio.h>
int main (void){
int nvocale, naltele, nspatii;
char c;
nvocale = naltele = nspatii = 0;
printf ("Introduceti un text\n -->");
while ((c = getchar( )) != '\n') {
switch (c) {
case 'a': case 'A':

37
Gheorghe GRIGORAŞ

case 'e': case 'E':

case 'i': case 'I':
case 'o': case 'O':
case 'u': case 'U':
nvocale++; break;
case ' ': case '\t':
nspatii++; break;
default: naltele++;
}
}
printf("In text sunt %d vocale, %d spatii si %d alte
caractere.\n",nvocale,nspatii,naltele);
return 0;
}

Rezultatul unei execu]ii:

Introduceti un text:
--> Iata un text pentru test !
In text sunt 8 vocale,5 spatii si 13 alte caractere.

5.4. Instruc]iunea do ... while

do
instruc]iune
while(expresie);

Spre deosebire de instruc]iunea while, "corpul" instruc]iunii do...while (adic\

"instruc]iune") se execut\ la intrarea `n aceast\ bucl\ dup\ care se testeaz\ condi]ia
"expresie": dac\ aceasta are valoare nenul\ se execut\ din nou "instruc]iune" etc.
Execu]ia se termin\ atunci c=nd "expresie" are valoarea nul\. A[adar `n cazul
do...while, "instruc]iune" se execut\ m\car o dat\ pe c=nd `n cazul while, dac\
"expresie" este evaluat\ prima dat\ la zero, "instruc]iune" nu se execut\.

Exemplu:

int n = 0, c;
do {
c = getchar ( );
n++;
} while (c!= '\n');
printf ("Linia contine %d caractere \n", n-1);

int n = 1; c;
c = getchar ( )
while (c!= '\n') {
c = getchar ( );
n++
};
printf ("Linia contine %d caractere\n", n-1);

38
 48627669.doc

Se constat\ u[or c\ cele dou\ secven]e de program sunt echivalente.

5.5. Instrucţiunea for

for (expr1; expr2; expr3)

instruc]iune

Semantica acestei instruc]iuni poate fi descris\ `n dou\ moduri:

1. • se execut\ (o singur\ dat\) expr1 [i se intr\ `n bucl\ (execu]ia de n ≥ 0 a
instruc]iunii "instruc]iune");
• expresia expr2 se evalueaz\ [i se testeaz\ la fiecare `nceput de bucl\: dac\
este adev\rat\ atunci se execut\ "instruc]iune" altfel bucla se termin\;
• instruc]iunea expr3 se execut\ la fiecare sf=r[it de bucl\;
2. Instruc]iunea este echivalent\ cu secven]a:
expr1;
while (expr2){
instruc]iune
expr3;
}
Instruc]iunea poate fi folosit\ [i prin suprimarea uneia dintre expr1, expr2 sau
expr3 sau prin suprimarea corpului ("instruc]iune"):
• Suprimarea ini]ializ\rii;

for( ; expr2 ; expr3)

instruc]iune

Aceasta este echivalent\ cu secven]a dat\ mai sus (2.) din care lipse[te prima
instruc]iune (expr1;)

Exemplu:

i = 0;
for(;(c = getchar( )) != '\0'; i++)
putchar (c);
printf("numarul de caractere:%d\n", i);
S\ observ\m c\ ini]ializarea lui i s-a f\cut `n afara instruc]iunii for !
• Suprimarea expresiei de control:

for( expr ; ; expr3)

instruc]iune

Aceasta este o bucl\ infinit\. Singura modalitate de a ie[i din aceasta este
utilizarea instruc]iunii break.

Exemplu:

for (i = 0; ; c = getchar ( ), i++)

if (c == '\n')
break;

39
Gheorghe GRIGORAŞ

• Suprimarea expresiei finale:

for( expr1 ; expr2 ; )

instruc]iune

Exemplu:

for (i = 0; (c = getchar( )) != '\0';){

putchar (c)
i++
}
printf ("numarul de caractere: %d\n", i);

• Suprimarea ini]ializ\rii [i a expresiei finale:

for( ; expr2 ; )
instruc]iune

Exemplu:

i=0
for (; (c = getchar( )) != '\0'; {
putchar (c)
i++
}
printf ("numarul de caractere: %d\n", i);

• Suprimarea corpului buclei:

for( expr1 ; expr2 ; expr3 ) ;

Exemplu:

for (i = 0; getchar( )!= '\n'; i++);

5.6. Instrucţiunea break

Instruc]iunea break permite ie[irea dintr-o bucl\ (for, while, do) sau dintr-o
instruc]iune cu alegeri multiple (switch). Iat\ c=teva exemple de utilizare a acestei
instruc]iuni (vezi [i programul de la sf=r[itul paragrafului 5.3):
1.
while ( ( c = getchar( )) != EOF) {
sum++;
if (sum>=50) {
printf ("50\n");
break;

40
 48627669.doc

}
}
printf ("Iesire din bucla while\n");

~n acest prim exemplu, instruc]iunea break permite ie[irea din bucla while
dup\ citirea a 50 de caractere [i nu la `nt=lnirea caracterului EOF.
2.
while ( ( c = getchar( ))!= EOF) {
sum++;
for (j = sum; sum <= 25; j++) {
j* = 1.5;
if ( j >= 75.5) break;
}
printf ("Total: %d", sum);
}

~n acest caz instruc]iunea break permite ie[irea din bucla for.

5.7. Instrucţiunea continue

Instruc]iunea continue ignor\ toate instruc]iunile ce urmeaz\ dup\ ea, p=n\ la
sf=r[itul buclei `n care se afl\; ea provoac\ trecerea la urm\toarea itera]ie. Iat\ un
exemplu:
int numar, suma = 0;
for (numar = 1; numar <= 100; numar++) {
if (numar % 5 == 0)
continue;
suma++ = numar;
}
print ("Suma este:%d\n", suma);

Se observ\ c\ prin continue se evit\ ad\ugarea la suma a numerelor multiple

de 5.

5.8. Instrucţiunea go to
Instruc]iunea go to provoac\ saltul necondi]ionat la o etichet\, `n cuprinsul
acelea[i func]ii.
go to eticheta ;

Etichetele sunt nume ce se pun `n fa]a instruc]iunilor ]int\ urmate de ":". Este
recomandat s\ se evite folosirea instruc]iunii go to (a[a cer principiile program\rii
structurate) dar uneori este util\. ~n exemplul urm\tor se ilustreaz\ folosirea
instruc]iunii go to [i modul cum ea poate fi evitat\:

for (i = 0; i < n; i++)

for (j=0; j < m; j++)
if (a [i] == b [j] )
go to gasit;
printf("Tablourile nu au elemente comune\ n");
.
.

41
Gheorghe GRIGORAŞ

.
gasit: printf (" a[%d]=b[%d]=%d\n",i,j,a [i]);

int gasit = 0;
for (i = 0; i < n && ! gasit; i++)
for (j = 0; j < m &&! gasit; j++)
gasit = (a [i] == b [j]);
if (gasit)
printf (" a[%d]= b[%d]= %d\n",i,j,a[i]);
else
printf ("Tablourile nu au elemente comune \n");

5.9. Exerciţii
jgjj

Calculul factorialului.

Scrie]i un program care s\ realizeze urm\toarele:

- citirea unui num\r natural (dat de utilizator);
- calculul factorialului acestui num\r (iterativ);
- afi[area rezultaului.

2. Conversie
Scrie]i un program care cite[te un num\r hexazecimal (ca o succesiune de
caractere), verific\ validitatea sa [i efectueaz\ conversia `n zecimal. Se va utiliza o
itera]ie pentru citirea caracter cu caracter a num\rului, itera]ia se opre[te dac\ se
cite[te un caracter ce nu este cifr\ hexazecimal\ [i, pe m\sur\ ce se citesc cifrele
hexazecimale se face conversia `n zecimal. Scrie]i dou\ variante ale programului:
a) programul con]ine doar func]ia principal\ main ( )
b) func]ia principal\ main face apel la o func]ie de conversie a unui caracter
reprezent=nd o cifr\ hexazecimal\ `n valoarea sa zecimal\:
int conversie (char x);

3. Numărarea biţilor 1 într-un număr

Scrie]i un program care cite[te 10 numere `ntregi [i pentru fiecare din
acestea calculeaz\ num\rul bi]ilor ce au valoarea 1. ~n bucla de citire, se va face
apel la o func]ie ce num\r\ bi]ii 1.

4. Prezentare de date
Scrie]i un program care cite[te n valori `ntregi [i le afi[eaz\ c=te l pe fiecare
linie, ad\ug=nd la sf=r[itul liniei suma lor. Ultima linie va con]ine suma sumelor,
aliniat\ la sf=r[it de linie. Numerele n [i l se definesc ca valori constante.

5.10. Soluţii la exerciţii

42
 48627669.doc

1. Calculul factorialului
Iat\ o solu]ia incomplet\ a problemei. Programul va trebui completat cu un
test pentru a controla valoarea citit\ [i cu un test pentru a verifica dac\ rezultatul
calculului nu dep\[e[te capacitatea de reprezentare a unui num\r `ntreg.

/* Calculul lui n! */
# include <stdio.h>
int main (void)
{
int n, i, fact;
printf ("Introduceti un numar natural ->");
scanf ("%d", &n);
fact = 1;
for (i = 2; i < = n; i++)
fact * = i;
printf (" %d ! = %d\", n, fact);
return 0;
}

2. Conversie
Vom construi o bucl\ while care se execut\ at=ta timp c=t ultimul caracter citit este
o cifr\ hexazecimal\: 0-9 sau a-f sau A-F. Dac\ este o astfel de cifr\, se converte[te
`n valoare `ntreag\, p\str=nd valoarea cumulat\ a num\rului zecimal ob]inut. Prima
solu]ie face conversie `n func]ia main ( ) iar a doua solu]ie folose[te o func]ie de
conversie.

a)

/*Citirea unui numar hexa si conversia sa in zecimal*/

# include <stdio.h>
int main (void){
int numar = 0;
char c;
printf (" Introduceti un numar hexa ->");
c = getchar ( ) ;
while (( c>= '0') && (c<='9')| |
(c>= 'a') && (c<='f')| |
(c>= 'A') && (c<='F') {
if ((c>= '0') && (c<='9'))
numar = numar*16 + (c - '0');
else if ((c>= 'a') && (c<='f'))
numar = numar*16 + (c - 'a' + 10);
else
numar = numar*16 + (c - 'A' + 10);
c = getchar ( );
}
printf("Conversia zecimala :%d\n", numar);
return 0;
}

43
Gheorghe GRIGORAŞ

b)

/*Citirea unui numar hexa si conversia sa in zecimal*/

# include <stdio.h>
int conversie (char x){
return (x>= '0') && ( x<= '9') ? x - '0':
((x>='a')&&(x<='f')?x-'a':x-'A')+10;
}
int main (void){
int numar = 0;
char c;
printf (" Introduceti un numar hexa ->");
c = getchar ( ) ;
while (( c>= '0') && (c<='9')| |
(c>= 'a') && (c<='f ')| |
(c>= 'A') && (c<='F') {
numar = numar*16 + conversie (c);
c = getchar ( ) ;
}
printf ("Conversia zecimala: %d\n", numar);
return 0;
}

3. Numărarea biţilor 1 într-un număr

Determinarea bi]ilor 1 se face prin decalaj succesiv [i testarea bitului.

/* Numararea bitilor 1 din reprezentarea binara a unui numar intreg */

# include <stdio.h>
int numarbit(int);
int main (void)
{
int i;
int val;
for (i = 0; i < 10; i++) {
printf ("Introduceti o valoare intreaga: ");
scanf ("%d", &val);
printf ("Numarul bitilor 1 este: %d\n",
numarbit(val));
}
return 0;
}
int numarbit(int x){
int n = 0;
while (x!=0) {
if (x & 01)
n++;
x >>=1;
}
return n;
}

44
 48627669.doc

~n func]ia numarbit, transmiterea parametrului se face prin valoare; se

poate a[adar utiliza x ca variabil\ de lucru. Prin instruc]iunea x >>=1 se decaleaz\
bi]ii lui x cu o pozi]ie la dreapta; la st=nga se adaug\ un zero.

4. Prezentare de date
/* Se citesc n intregi si se afiseaza cate l pe **linie impreuna cu suma acestora la
sfarsit de **linie.Ultima linie contine suma sumelor */
# include <stdio.h>
const n = 10;
const l = 3;
int main (void){
int val, /*ultima valoare intreaga citita */
sumap=0, /*suma din linia curenta*/
nl=0,/*numarul intregilor pe linie */
suma=0, /* suma sumelor par]iale */
nt; /*numarul total de intregi */
printf ("Introduceti%d numere intregi", n);
for (nt = 0; nt < n, nt++) {
scanf ("%d", &val);
++nl;
suma p+= val;
printf ("%6d", val);
if (nl == l ) {
printf (" %6d\n", sumap);
nl = 0;
suma += sumap;
sumap = 0;
}
}
if (nl! = 0) {
/*ultima linie este incompleta: se **completeaza cu spatii*/
int i;
for (i = nl; i < l; i++)
printf (" ");
suma += sumap;
printf ("%6d\n", sumap);
}
/* alinierea sumei totale pe ultima linie */
int i;
for (i = 0; i < l; i++)
printf (" ");
printf ("%d\n", suma);
return 0 ;
}

45
Cap 6 TABLOURI ŞI POINTERI

6.1. Pointeri
6.2. Tablouri cu o dimensiune
6.3. Rela]ia `ntre pointeri [i tablouri
6.4. Opera]ii aritmetice cu pointeri
6.5. {iruri de caractere
6.6. Tablouri cu mai multe dimensiuni
6.7. Tablouri de pointeri
6.8. Pointeri [i alocarea memoriei
6.9. Operatorul sizeof
6.10. Pointeri c\tre func]ii
6.11. Exerci]ii
6.12. Solu]ii

6.1. Pointeri
tip *identificator;

Un pointer este o variabil\ ce con]ine adresa unei alte variabile.

Pointerii au tip : aceasta `nseamn\ c\ un pointer nu poate fi folosit dec=t
pentru a con]ine adrese de variabile de un singur tip. De exemplu, prin
declara]iile:
int *pi;
char *pc;
se specific\ faptul c\ pi este un pointer la o variabil\ de tip `ntreg iar pc un pointer la
o variabil\ de tip "char".
Operatorul unar "&" numit operator de referen]iere sau adresare, aplicat unei
variabile, permite ob]inerea adresei acesteia:
int i;
pi = &i;
 48627669.doc

Operatorul unar "*", dereferen]iere, indirectare, permite derefen]ierea unui

pointer, furniz=nd valoarea variabilei pointate de acesta:
int x;
x = *pi ⇔ x = i;
Utilizarea operatorului "*" este destul de delicat\, chiar periculoas\ am spune:
acesta permite citirea sau scrierea `n orice zon\ de memorie. Utilizarea unui
pointer care este ini]ializat gre[it este o eroare des `nt=lnit\ `n programare [i din
p\cate consecin]ele sunt imprevizibile.
O aplica]ie important\ privind utilizarea pointerilor este transferul prin
referin]\ al parametrilor unei func]ii. A[a cum s-a precizat la capitolul
"Func]ii", `n limbajul C transferul implicit al parametrilor este prin valoare.
Dac\ se dore[te modificarea unui parametru formal, trebuie transmis\ func]iei
adresa variabilei iar `n corpul func]iei s\ se foloseasc\ operatorul de
dereferen]iere.
Exemplul clasic pentru acest procedeu este acela al func]iei de
interschimbare a dou\ variabile. Forma "clasic\" a func]iei, incorect\ (semantic) `n
limbaj C, este:
void schimbare (int a, int b) {
int temp = a; a = b; b = temp;
}
Un apel al acestei func]ii (prin schimbare (x, y);) nu are nici un efect asupra
variabilelor x,y (actuale) pentru c\ func]ia lucreaz\ cu variabilele ei locale a [i b.
Varianta corect\ este:
void schimbare_corecta (int *p, int *q){
int temp;
temp = *p; *p = *q; *q = temp;
}
Apelul corespunz\tor este:
int x = 1, y = 2;
schimbare_corecta (&x, &y);

6.2. Tablouri cu o dimensiune

tip
nume[dimensiune];
Un tablou este o colec]ie de elemente(date) de acela[i tip, fiecare din
acestea put=nd fi accesibil\. Declara]ia
int vector[10];
define[te un tablou cu numele "vector" care are 10 elemente de acela[i tip, `ntreg.
A[adar, o declara]ie de tablou cu o dimensiune con]ine tipul tabloului (tip), numele
tabloului (nume) - care este un identificator - precum [i dimensiunea sa,
dimensiune. Dimensiunea este o constant\ `ntreag\ [i specific\ num\rul elementelor
tabloului.

6.2.1. Referenţierea unui element al tabloului

Elementele unui tablou pot fi accesate prin numele tabloului urmat de o
expresie `ntre paranteze p\trate - numit\ expresie indice - care trebuie s\ aib\
valoarea `ntre 0 [i dimensiune - 1. Primul element al tabloului este cel de indice 0
iar ultimul este cel de indice dimensiune -1. ~n declara]ia de mai sus, int
vector[10]; cele 10 elemente ale tabloului vector sunt:
vector[0], vector[1],…, vector[9]

47
Gheorghe GRIGORAŞ

La declararea unui tablou se aloc\ o zon\ de memorie contigu\ care s\ stocheze

toate elementele tabloului. Adresa primului element (cel de indice 0) este [i adresa
tabloului iar celelalte elemente se raporteaz\ la acesta.

6.2.2. Iniţializarea unui tablou

Ini]ializarea unui tablou se face prin semnul "#" dup\ declara]ia acestuia
urmat de o list\ de valori ini]iale, separate prin virgule, care se `nchid `ntre
acolade.

tip nume[dim] = {
valoare_1,
valoare_2,
...
};

Exemple:
1. int a[4] = {1, 2, 3, 4};
char s[4] = {'a', 'b', 'c', '\o'};

2.
# define marime 5;
char tab[marime];
tab[0] = 'a';
tab[1] = tab[2] = 'b';
tab[3] = tab[4] = 'd';

Tabloul va avea structura:

'a' 'b' 'b' 'd' 'd'

tab[marime - 1] = 'e';
tab[marime/2] = 'c';
Dupa aceste transformari structura sa va fi:
'a' 'b' 'c' 'd' 'e'

Dac\ lista de valori ini]iale (dat\ dup\ declara]ie) cuprinde mai pu]ine
elemente dec=t dimensiunea declarat\ a tabloului, atunci celelalte valori se
ini]ializeaz\ cu zero. Spre exemplu
int a[10] = {5, 2, 3, 1};
are ca efect crearea tabloului:
5 2 3 1 0 0 0 0 0 0

~n cazul unui tablou care se ini]ializeaz\, poate fi omis\ dimensiunea; aceasta

se determin\ de c\tre compilator:
float x[ ] = {2, 0, 5.2, 3, 4, 0};
2 0 5.2 3 4 0

48
 48627669.doc

~n cazul tablourilor de caractere, ini]ializarea se poate face [i cu [iruri de

caractere incluse `ntre ghilimele; declara]ia:
char s[6] = "abcdef" ;
este echivalent\ cu:
char s[6] = {'a', 'b', 'c', 'd', 'e', 'f'};
iar declara]ia: char s[ ] = "abcdef" ;
este echivalent\ cu:
char s[ ] = {'a', 'b', 'c', 'd', 'e', 'f', '\0'};
De notat c\ `n cazul sirurilor de caractere ce se memoreaz\ `ntr-un tablou,
ultimul element al tabloului este caracterul ‘\0’; acest caracter noteaz\ sf=r[itul
[irului( vezi paragraful 6.5).
Ini]ializarea unui tablou se poate face [i prin citirea succesiv\ a tuturor
elementelor sale:
int i;
float x [20];
for (i=0; i < 20; i++) {
scanf (" %f", &x[i]);
}
Este de remarcat faptul c\ nu se face nici o verificare a limitelor unui tablou
atunci c=nd se acceseaz\ un element al s\u. Spre exemplu dac\ se declar\
int a[3], b[3], c[3];
[i alocarea se face astfel:
a[0 a[1] a[2] b[0] b[1] b[2] c[0] c[1] c[2
] ]

atunci expresiile a[4], b[1], c[-2], sunt echivalente, `n sensul c\ ele reprezint\ adresa
aceleia[i zone de memorie.

6.3. Relaţia între pointeri şi tablouri

S\ consider\m urm\toarea secven]\:
int tab[10];
int *pa;
pa = &tab[0];
Ultima instruc]iune asigneaz\ variabilei pointer pa adresa primului element al
tabloului tab. Nota]ia "*pa" este echivalent\ cu nota]ia tab[0] iar nota]ia "*(pa+1)"
este echivalent\ cu nota]ia tab[1]. A[adar, `n general "*(pa+i)" este totuna cu tab[i].
Urm\toarele secven]e for sunt echivalente:

for ( i = 0; i < 10; i++)

tab[i] = 100;

for ( i = 0, pa = &tab[0]; i < 10; i++)

*(pa+i) = 100;

for ( i = 0, pa = &tab[0]; i < 10; i++)

*(pa++) = 100;

~n limbajul C, numele unui tablou poate fi utilizat ca pointer (constant) la

adresa de `nceput a tabloului. De aceea, cu declara]iile de mai sus, este perfect
valid\ asignarea

49
Gheorghe GRIGORAŞ

pa = tab;
care este echivalent\ cu "pa=&tab[0];". Nu sunt valide (e lesne de dedus)
expresiile:
tab = pa; sau tab ++;
A[adar se poate scrie [i:

for ( i = 0, pa = tab; i < 10; i++, pa++)

*pa = 100;

~n rezumat, echivalen]a `ntre elementele unui tablou [i numele s\u se exprim\

prin:
tablou[i] *(tablou + i)
&tablou[i] tablou + i

6.4. Operaţii aritmetice cu pointeri

Opera]iile aritmetice permise asupra pointerilor sunt adunarea/ sc\derea unei
constante, incrementarea/decrementarea (^^, --) [i sc\derea a doi pointeri de
acela[i tip.
Trebuie precizat `ns\ c\ unitatea care intr\ `n discu]ie nu este octetul ci
adresa obiectului pointat. S\ urm\rim urm\torul exemplu:
float ftablou[10];
float *pf = ftablou;
pf++;
~n acest exemplu, dup\ incrementare, pf pointeaz\ la cel de-al doilea
element al tabloului ftablou. Iat\ [i alte exemple: `n partea st=ng\ se descrie o
expresie `n care apar pointeri iar `n dreapta expresia echivalent\ `n termenii
tabloului.

Nota]ia pointer Nota]ia tablou

ptr = tablou i=0
ptr1 = ptr + 5 i=i+5
ptr + i tablou [i]
ptr + 4 tablou [4]
ptr - 3 tablou [-3]
ptr1 - ptr j-i
ptr ++ i ++

6.5. Şiruri de caractere

~n limbajul C, nu exist\ un tip de baz\ pentru [iruri (lan]uri) de caractere.
Pentru a reprezenta un [ir de caractere, se utilizeaz\ tablourile de caractere. Prin
conven]ie, ultimul caracter dintr-un astfel de lan] este caracterul NULL (' @0').
Tabloul de caractere (pe care-l numim mesaj):
's' 'a' 'l' 'u' 't' '!' '
@o'
poate fi declarat prin una din urm\toarele trei instruc]iuni:
char mesaj[7] = {'s','a','l','u','t','!', '\o'};
char mesaj[7] = "salut!";
char mesaj[ ] = "salut!";
Citirea respectiv tip\rirea acestui [ir se face prin instruc]iunile:

50
 48627669.doc

scanf("%s", mesaj);
printf("%s", mesaj);
scanf("%s", &mesaj[0]);
printf("%s", mesaj[0]);
Exist\ o bibliotec\ de func]ii standard pentru manipularea [irurilor de
caractere care se prezint\ `n anex\.

6.6. Tablouri cu mai multe dimensiuni

Declararea unui tablou cu N dimensiuni se face prin:

tip nume[dim_1][dim_2]...[dim_n];

~n aceast\ declara]ie, dim_1, dim_2, ..., dim_n trebuie s\ fie constante. Un

tablou declarat `n acest mod se compune din dim_1*dim_2*...*dim_n elemente de
acela[i tip (declarat) stocate `ntr-o zon\ contigu\ de memorie.
Pentru a accesa un element dintr-un tablou exist\ mai multe moduri de
notare, `n concordan]\ cu modul de stocare a elementelor tabloului `n
memorie.
Iat\ de exemplu o declara]ie a unui tablou cu dou\ dimensiuni de valori 3
respectiv 4 (a[adar o matrice cu 3 linii [i 4 coloane).
int t[3][4];

O prim\ viziune a reprezent\rii acestuia `n memorie este cea natural\ a

unei matrice:
t [0][0] t [0][1] t [0][2] t [0][3]
t [1][0] t [1][1] t [1][2] t [1][3]
t [2][0] t [2][1] t [2][2] t [2][3]
Elementeul ha[urat din acest tablou se referen]iaz\ prin t[1][2] (este
elementul de pe linia 2 [i coloana 3 din matrice, datorit\ numerot\rii indicilor de la
0).
O alt\ viziune (acceptat\ de C) a acestui tablou este aceea a unui tablou cu o
singur\ dimensiune `n care fiecare element este la r=ndul s\u un tablou cu o
dimensiune:
t

t[0] t t [0][1] t [0][2] t [0][3]

[0][0]

t[1] t t [1][1] t [1][2] t [1][3]

[1][0]

t[2] t t [2][1] t [2][2] t [2][3]

[2][0]

Elementul t[1] reprezint\ un tablou cu o dimensiune iar elementul ha[urat

este referen]iat prin *(t[1]+3).
~n sf=r[it a treia viziune a tabloului este aceea a unei succesiuni de
elemente dispuse `ntr-o zon\ contigu\:
t [0][0] t [0][1] t [0][2] t [0][3]

51
Gheorghe GRIGORAŞ

t [1][0] t [1][1] t [1][2] t [1][3]

t [2][0] t [2][1] t [2][2] t [2][3]

Elementul ha[urat (acela[i ca [i `n cazurile anterioare) se referen]iaz\ prin:
*( *t + 6)
sau prin nota]ia echivalent\:
*( &( t[0][0] + 6))
S\ not\m c\ `n acest caz t este de tip pointer de pointer de `ntregi (dubl\
adresare indirect\).
O problem\ important\ relativ la tablourile cu mai multe dimensiuni este cea a
ini]ializ\rii acestora. A[a cum referen]ierea unui element al tabloului poate fi f\cut\
`n mai multe moduri, [i ini]ializarea unui tablou se poate face `n moduri diferite
(sintactic vorbind). S\ exemplific\m aceste moduri cu referiri la acela[i tablou pe
care l-am reprezentat mai sus, t[3][4]:
• ini]ializarea prin enumerarea tuturor elementelor tabloului ( `n ordinea
liniilor dac\-i vorba de matrice):
int t[3][4] = {1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12};
• ini]ializarea fiec\rei dimensiuni de tablou, separat:
int t[3][4] ={{1, 2, 3, 4},{5, 6, 7, 8},
{9, 10, 11, 12}
};
• ini]ializarea numai a unor elemente din tablou:
int t[3][4] = {{1},{5, 6}};
Astfel t [0][0] va fi ini]ializat cu 1, t [1][0] cu 5 iar t [1][1] cu 6; restul
elementelor sunt ini]ializate cu zero.

6.7. Tablouri de pointeri

Pointerii fiind variabile, pot intra `n componen]a unui tablou. Un tablou
unidimensional de pointeri corespunde la un tablou (cu dou\ dimensiuni) de
elemente de tipul pointat. Iat\ cum se declar\ un tablou de pointeri cu 7
componente ce se ini]ializeaz\ cu adresele [irurilor constante ce reprezint\ numele
zilelor dintr-o s\pt\m=n\.
char *zi[7] = {"luni", "marti", "miercuri",
"joi", "vineri", "sambata", "duminica");
};

zi[0] zi[1] zi[2] zi[3] zi[4] zi[5] zi[6]

'l' 'm ' 'j' 'v 's' 'd

' m ' '
'
' 'a' 'i' ' 'i' 'a 'u
u o ' '
' '
' 'r' 'e' 'i' ' ' '
n n m m
' ' ' '

52
 48627669.doc

'i' 't' 'r' ' 'b 'i'

e '
'
'i' 'c' 'r 'a 'n
' ' '
'u' 'i' 't' 'i'
'r' 'a 'c
' '
'i' 'a
'

S\ consider\m un tablou de pointeri de tip char, cu numele tabp. O func]ie

care s\ afi[eze toate [irurile de caractere (pointate de tabp) la un singur apel ar
putea ar\ta astfel:

void scrie(char *tabp [ ], int n)

{
int i;
for (i = 0; i < n; i++)
if (tabp [i] != NULL)
printf ( "%s\n", tabp[i] );
}
Apelul acestei func]ii pentru scrierea zilelor s\pt\m=nii este:
scrie (zi, 7);
S\ mai d\m un exemplu de func]ie care sorteaz\ lexicografic (alfabetic) [irurile
pointate de tabp:
void sortare (char* tabp[ ], int n){
int i, sortat = 0;
char *temp;
while (! sortat) {
sortat = 1;
for (i = 0; i < n-1; i++)
if (strcmp (tabp [i], tabp [i+1]) > 0) {
temp =tabp [i];
tabp [i] = tabp [i+1];
tabp [i+1] = temp;
sortat = 0;
}
}
}
Apelul pentru sortarea alfabetic\ a zilelor s\pt\m=nii este
sortare(zi, 7);
~n corpul func]iei sortare s-a folosit un apel la func]ia strcmp care compar\ 2
[iruri de caractere s1 [i s2; rezultatul este negativ dac\ s1 < s2, pozitiv dac\ s1 > s2 [i
zero dac\ s1 # s2.

6.8. Pointeri şi alocarea memoriei

Printre func]iile de alocare a memoriei (vezi Anexa ), "maloc" [i "free" joac\
un rol important pentru c\ ele permit alocarea / dealocarea `n mod dinamic a
spa]iului din memorie. Acest spa]iu este posibil de accesat cu ajutorul variabilelor
de tip pointer.
# include <stdlib.h>

53
Gheorghe GRIGORAŞ

void *malloc (size_t dim);

void free(void *ptr);

Alocarea dinamic\ a memoriei este deosebit de util\ at=ta timp c=t

programatorul folose[te structuri de date pentru care nu [tie dimensiunea la
scrierea programului. ~n cursul execu]iei programul poate aloca memorie `n
limitele impuse de sistem.
Func]ia malloc are ca argument num\rul de octe]i dori]i a fi aloca]i [i `ntoarce
ca rezultat un pointer c\tre zona de memorie liber\ alocat\ de sistem. Pointerul
returnat este de tip "void" ce corespunde unui pointer la o variabil\ de tip oarecare.
Pentru specificarea m\rimii unui tip particular, se poate utiliza operatorul "sizeof"
(vezi sec]iunea urm\toare). Dac\ nu mai este memorie disponibil\ (nu se poate face
alocarea) func]ia malloc returneaz\ valoarea NULL.
Iat\ un exemplu:
char *tampon;
element *ptr;
/*presupunem ca tipul element este definit undeva */
--------
tampon = malloc(512);
/* s-a alocat o memorie tampon de 512 caractere*/
ptr = malloc(32*sizeof(element));
/*s-a alocat o zona de 32 de "elemente"*/
if ((tampon == NULL | | ptr == NULL)) {
printf ("Alocare imposibila ! \n");
...
...
Func]ia "free" permite dealocarea spa]iului de memorie alocat `n prealabil de
malloc. De pild\, dup\ utilizarea memoriei tampon [i ptr (`n exemplul de mai sus) se
scrie (`n program)
free (tampon);
free (((char*)ptr);

6.9. Operatorul “sizeof”

sizeof expresie;
sizeof(tip);

Operatorul “sizeof” ofer\ dimensiunea `n octe]i a tipului expresiei

considerate(tipului respectiv). Dac\ se aplic\ unui tablou, operatorul sizeof ofer\
dimensiunea `n octe]i a memoriei ocupat\ de `ntreg tabloul. Pentru a ob]ine
num\rul elementelor tabloului t se utilizeaz\ expresia “sizeof t” sau “sizeof t[0]”. S\
not\m `n acela[i timp c\, atunci c=nd este parametrul unei func]ii, un tablou este
considerat ca [i un pointer; prin urmare operatorul sizeof nu ofer\ dimensiunea
memoriei ocupat\ de tablou ci dimensiunea tipului pointer. Acest lucru se ilustreaz\
`n exemplul urm\tor:

double tab [100];

void f(double[ ]);
/*declaratia este echivalenta cu void f(double*)*/
int main( ){

54
 48627669.doc

int i = sizeof tab;

/* i este initializat cu 100 * sizeof(double)*/
f(tab);
...
}

void f(double t[ ]){

int i = sizeof t;
/* i este initializat cu sizeof(double)*/
}

Pentru a ob]ine dimensiunea memoriei ocupat\ de un tip anume se folose[te:

sizeof(tip);
De aceast\ dat\ parantezele sunt obligatorii.
Apelul sizeof(long); ofer\ num\rul de octe]i utiliza]i pentru a memora un `ntreg
“long” (este incorect a scrie sizeof long).

6.10. Pointeri către funcţii

O func]ie are un nume care este identificator dar acesta nu constituie o variabil\
`n C. Este posibil, pe de alt\ parte, de a defini o variabil\ de tip pointer c\tre o
func]ie. Declara]ia unui pointer la o func]ie este de forma:

tip(*nume)
(lista_arg);
tip: este tipul returnat de func]ia pointat\;
nume: este identificatorul pointerului la func]ie;
lista_arg : este lista argumentelor func]iei pointate.
De exemplu declara]ia:
char *(*p)(char*,const char*);
precizeaz\ c\ p este un pointer la o func]ie de tip char* (pointer la tipul char), are
doi parametri, unul de tip char*, cel\lalt de tipul const char*.
Este important a se pune “*nume” `n parantez\ deoarece declara]ia “tip *nume
(lista_parametri)” precizeaaz\ c\ nume este o func]ie de tip “tip*”.
Un exemplu de utilizare a tipului pointer la o func]ie este func]ia de comparare
“cmp” ce apare ca argument la func]ia de sortare “qsort” (vezi anexa ):
void qsort(const void* baza, size_t n, size_n t,
int(*cmp)(const void* val1, const void* val2))
Func]ia qsort este o func]ie de sortare general\ care permite sortarea unui
tablou de elemente de tip oarecare(baza) prin specificarea unei func]ii de
comparare. Iat\ un program ce utilizeaz\ func]ia qsort :
# include <stdio.h>
# include <stdlib.h>
# include <string.h>

enum {n_max = 10};

int tab_int[n_max];
/* tab_int este tabloul ce contine lungimile liniilor **ce trebuie sortat */
char* tab_nume[n_max] = {
"Ionescu Ion",
"Constantin Vasile",
"Ion Gheorghe",

55
Gheorghe GRIGORAŞ

"Constantin Mircea",
"Constantinescu Ioana",
"Vasiliu Catalina",
"Vasilescu Maria",
"Constantiniu Calin",
"Vasile Radu",
"Vasilescu Cristi" };
/* tab_nume este tabloul ce trebuie ordonat **lexicografic */
/* se definesc functiile de comparatie */
int comp_int (const void* n1, const void* n2)
{
return(*(int*)n1- *(int*)n2);
}
int comp_nume (const void* p1, const void* p2)
{
return(strcmp(*(char**)p1,*(char**)p2));
}
int main(void)
{
int i;
printf("Lista initiala de nume : \n");
for(i = 0; i < n_max; i++)
printf("%2d: %s\n",i,tab_nume[i]);
for (i = 0, i < n_max; i++)
tab_int[i] = strlen(tab_nume[i]);
qsort(tab_int, n_max, sizeof(int), comp_int);
qsort(tab_nume,n_max,sizeof(char*),comp_nume);
printf("Lungimile numelor sortate:\n");
for(i = 0; i < n_max ; i++)
printf("%2d: %d\n",i,tab_int[i]);
printf("Nume ordonate lexicografic: \n");
for(i = 0; i < n_max; i++)
printf("%2d: %s\n",i,tab_nume[i]);
return 0;
}

6.11. Exerciţii
1. A[a cum s-a mai precizat, `n C, [irurile de caractere sunt memorate `n
tablouri `n care ultimul element este un delimitator de sf=r[it de [ir: caracterul
NULL(‘\0’). ~n anex\ sunt date func]iile din biblioteca standard care se aplic\
[irurilor de caractere. S\ se scrie programe C care s\ implementeze func]iile:
a) int strlen(const char*s) : func]ie ce returneaz\ dimensiunea [irului s;
b) char* strcpy(char* dest,const char* sursa) : func]ie ce copie [irul sursa `n [irul
dest [i returneaz\ dest;
c) char* strcat(char* dest,const char* sursa): func]ie ce concateneaz\ [irul sursa
la sf=r[itul [irului dest [i returneaz\ valoarea lui dest;
d) int strcmp(const char* s1, const char* s2) : func]ie ce compar\ [irurile s1 [i s2
conform ordinii lexicografice. Dac\ are loc rela]ia s1 < s2, se returneaz\ o valoare
negativ\, dac\ s1 = s2 se returneaz\ 0 [i dac\ s1 > s2 se returneaz\ o valoare
pozitiv\.

56
 48627669.doc

6.12. Soluţii
1. Implementarea func]iilor de la a) la d) se poate face folosind nota]ia tablou
sau aritmetica pointerilor.

int strlen(const char *s){

int i = 0;
while(s[i++] != '\0')
;
return -- i ;
}

char *strcpy(char* dest, const char *sursa){

int i = 0;
while(sursa[i] != '\0') {
dest[i] = sursa[i];
i++
}
dest[i] = '\0';
return dest;
}

char *strcat(char *dest, const char *sursa){

while(*dest != '\0')
dest++;
while(*scr != '\0')
*dest++ = *src++;
*dest = '\0';
return dest;
}
char *strcmp(const char *s1, const char *s2){
int i = 0;
while((s1[i] == s2[i] && (s1[i] != '\0'))
i++;
return s1[i] - s2[i];
}
Iat\ [i un program care testeaz\ aceste func]ii. Se folose[te func]ia assert (anexa
) care are ca parametru o expresie logic\ ce descrie o proprietate ce trebuie
verificat\. Dac\ evaluarea acestui parametru este valoarea fals (0) atunci assert
returneaz\ un mesaj de eroare.
# include <stdlib.h>
# include <assert.h>

int strlen(const char *s)

char* strcopy(char *dest, const char *sursa);
char* strcat(char *dest, const char *sursa);
int strcmp(const char *s1, const char *s2);
int main(){
char *inceput = "Iat\";
char *mijloc = "un mic";
char *sfarsit = "exemplu ! ";
char *mesaj;

57
Gheorghe GRIGORAŞ

int lungime;
lungime = strlen(inceput)+ strlen(mijloc)
+strlen(sfarsit);
assert(lungime==strlen("Iata un mic exemplu ! "));
mesaj = malloc(lung + 1);
strcat(strcat(strcopy(mesaj,inceput),mijloc),
sfarsit);
assert(strcmp(mesaj, "Iata un mic exemplu !")== 0);
assert(strcmp(mesaj,inceput) > 0);
assert(strcmp(mesaj, "Iat un micut exemplu!") < 0);
return 0;
}

58
Cap 7 CONSTRUIREA DE NOI TIPURI

7.1 Redenumirea unui tip

7.2 Tipul structur\
7.3 Accesul [i ini]ializarea c=mpurilor unei
structuri
7.4 Structuri autoreferen]iate
7.5 Tipul enumerare
7.6 Uniuni
7.7 Exerci]ii
7.8 Solu]ii

~n capitolul al doilea au fost introduse tipurile de baz\ ale limbajului C. ~n

anumite programe este util s\ regrup\m diferite variabile pentru a exprima o
anume rela]ie ce le caracterizeaz\. De pild\ un tablou permite a regrupa o mul]ime
de elemente de acela[i tip. ~n acest capitol vom vedea c\ `n C putem construi
“structuri” sau “uniuni” care permit regruparea elementelor de tipuri diferite `n
scopul de a defini un nou tip. De asemenea exist\ posibilitatea de a renumi
(redenumi) un anume tip.

7.1. Redenumirea unui tip

Instruc]iunea typedef permite redenumirea unui tip. Sintaxa ei este:

typedef tip nume_nou;

Aici “tip” este tipul ce se dore[te a fi redenumit iar nume_nou este numele ce se
d\ acestuia. Instruc]iunea permite redenumirea at=t a tipurilor de baz\ (deja
existente) c=t [i a tipurilor construite.
Iat\ c=teva exemple:
typedef long Mare;
typedef char Mesaj[49];
Gheorghe GRIGORAŞ

typedef char Luna[10];

Mare a,b;
Mesaj salut="!Bine a-ti venit la cursul<Limbajul C>";
Luna ianuarie = "ianuarie";

7.2. Tipul structură

Instruc]iunea pentru definirea structurilor este:

struct nume{
declara]ii
};

Structura este o colec]ie de una sau mai multe variabile (numite membri)
grupate sub un singur nume. ~n instruc]iunea de mai sus “nume” este facultativ;
el este totu[i util pentru a identifica structura definit\. Fiecare linie din partea
“declara]ii” define[te un c=mp al structurii. O variabil\ de tipul “ struct nume”
poate fi definit\ `n aceea[i instruc]iune `n care este definit\ structura sau separat
Iat\ c=teva exemple:
struct Persoana{
char nume[20];
char prenume[20];
int varsta;
} amicul;

struct Persoana colegul;

struct Data{
short ziua;
short luna;
short anul;
};
struct Student{
char *nume;
char *prenume;
struct Data data_nasterii;
int an;
char *grupa;
}
struct Student ionescu, popescu;
typedef struct{
short ziua;
short luna;
short anul;
} Data;

typedef struct {
char nume[20];
char prenume[20]
Data data_nasterii;

60
 48627669.doc

} Persoana;

Persoana ionescu, popescu;

S\ observ\m c\ structurile se pot defini f\r\ nume; prin typedef li se atribuie

un nume.

7.3. Accesul şi iniţializarea câmpurilor unei structuri

Accesul la c=mpurile unei variabile de tip structur\ se face utiliz=nd numele

unei variabilei urmat\ de punct (“.”) [i de numele c=mpului selec]ionat. Elementul
desemnat `n acest mod este echivalent cu o variabil\ de acela[i tip cu c=mpul
definit `n structur\. Iat\,de pild\, urm\rind exemplele din paragraful precedent,
avem:
ionescu.nume este de tip char*;
ionescu.data_nasterii.ziua este de tip short;
amicul.varsta este de tip int.
S\ consider\m acum declara]ia:
typedef struct{
char nume[40] ;
char prenume[40];
int varsta;
} Persoana;
Persoana ionescu, dan, *necunoscut;
Aici, variabilele “ionescu” [i “dan” sunt definite ca fiind de tip Persoana , care
este un tip structur\, iar necunoscut este o variabil\ de tip pointer la structura
Persoana . Accesul la c=mpurile unei astfel de variabile(pointer la o structur\) se
face ad\ug=nd dup\ numele varibilei pointer o “s\geat\” (“->”) , urmat\ de numele
c=mpului.
Exemplu:
necunoscut = &ionescu;
necunoscut ->varsta = 41;
dan.nume = necunoscut->nume;
O form\ echivalent\ este urm\toarea:
(*necunoscut).varsta = 41;
dan.varsta = (*necunoscut).nume;

Ini]ializarea unei variabile de tip structur\ se poate face `n maniera `n care se

ini]ializeaz\ un tablou: se descrie cu ajutorul unei liste de valori ini]iale c=mpurile
structurii:

Persoana ionescu = { "Ionescu", "Vasile" , 42 };

Persoana necunoscut = { " " , " " , 0};

Dou\ structuri de acela[i fel pot s\ apar\ `ntr-o expresie de atribuire. O atribuire
de structuri este o copiere bit cu bit a elementelor corespunz\toare, `nc=t o astfel
de expresie are sens doar dac\ structurile sunt de acela[i tip. Are sens asfel:
necunoscut = ionescu ;
Prin aceasta, c=mpurile din variabila “ionescu” sunt copiate `n c=mpurile
corespunz\toare din variabila “necunoscut”.

61
Gheorghe GRIGORAŞ

7.4. Structuri autoreferenţiate

Utilizarea structurilor permite construirea de structuri de date evoluate ca:

fi[iere, liste, arbori etc.. De pild\, `ntr-un arbore binar, fiecare nod este compus
dintr-o informa]ie (valoarea nodului) [i doi pointeri, unul la subarborele st=ng altul
la cel drept. Iat\ cum poate fi definit\ o astfel de structur\:

typedef struct {
...
} valoare;
/* s-a definit tipul "valoare" pentru **informatia din nodurile arborelui*/
typedef struct Arbore{
valoare val;
struct Arbore *stang;
struct Arbore *drept;
} Arbore;

S\ observ\m c\ structura Arbore se autoreferen]iaz\: printre c=mpurile

structurii arbore sunt dou\ care sunt de acela]i tip struct Arbore. Din acest motiv
structura are un nume: Arbore. Programul urm\tor ilustreaz\ utilizarea unei structuri
autoreferen]iate: se construiesc doi arbori binari folosind func]ia “adauga” [i se
afi[eaz\ un arbore `n nota]ia infix (func]ia “afisare”).

Programul Arbori binari.

# include <stdio.h>
# include <stlib.h>
typedef int valoare;
typedef struct Arbore{
valoare val;
struct Arbore* stang;
struct Arbore* drept;
} Arbore;
Arbore* adauga(valoare v, Arbore* s, Arbore* d);
void afisare (Arbore* a);
int main( ){
Arbore* a1;
Arbore* a2;
a1=adauga(1, adauga(2, adauga(3, NULL, NULL),
NULL), adauga(4, NULL, NULL));
printf("Primul arbore este: \n");
afisare(a1);
a2=adauga(10, a1, adauga(20, NULL, NULL));
printf("\n");
printf("Al doilea arbore este: \n");
afisare(a2);
printf("\n");
return 0;
}
Arbore* adauga(valoare v, Arbore* s, Arbore* d){

62
 48627669.doc

Arbore* c;
c=malloc (sizeof (Arbore));
c->val = v;
c->stang = s;
c->drept = d;
return c;
}
void afisare (Arbore* a){
if (a! = NULL) {
printf ("(%d", a->val , " ");
afisare (a->stang);
printf (" ");
afisare (a->drept);
printf (")");
} else
printf ("nil");
}
Execu]ia programului are ca rezultat afi[area urm\toarelor informa]ii:
Primul arbore este:
(1 (2 (3 nil nil) nil) (4 nil nil))
Al doilea arbore este:
(10(1 (2 (3 nil nil) nil) (4 nil nil)) (20 nil nil))

7.5. Tipul enumerare

Definirea unui tip enumerare se face prin instruc]iunea:

enum nume { Un tip enumerare permite ca,

lista_de_identificatori}; `ntr-o maniera elegant\,s\ definim
un tip care nu poate lua valori dec=t `ntr-o mul]ime precizat\ de valori constante.
Primul identificator constant din lista de identificatori cap\t\ valoarea 0, al doilea
valoarea 1, etc. cu excep]ia cazului `n care programatorul ofer\ valori ini]iale
acestor identificatori.
Exemple:
enum Bool {da, nu};
Aici da are valoarea 0 iar nu are valoarea 1.
enum Bool {da=1, nu=0};
enum Bool {nu, da}
~n ambele situa]ii, nu are valoarea 0 iar da are valoarea 1.
enum Luna {ian=1, feb, mar, april, mai,
iunie, iulie, august, sept, oct, nov, dec};
Aici, pentru c\ lui ian i s-a dat valoarea ini]ial\ 1, celelalte luni vor avea respectiv
valorile 2, 3, ..., 12.
Similar cu definirea variabilelor de tip structura se definesc variabilele de tip
enumerare:
enum Bool raspuns;
enum Bool spune=da;
Evident se poate redenumi [i tipul enumerare:
Typedef enum {da, nu} Bool
Bool raspuns=nu;

63
Gheorghe GRIGORAŞ

7.6. Uniuni

Uniunile sunt structuri care pot con]ine (la momente de timp diferite), obiecte
de tipuri diferite. De fapt, este vorba despre zone de memorie care, la un moment
dat con]in un anume tip de variabil\ iar la alt moment acest tip se poate schimba.
Sintaxa este similar\ cu cea care define[te o structur\:

union nume {
declara]ii
};

Lista de declara]ii, spre deosebire de cea de la structur\, care definea c=mpurile

acesteia, define[te o list\ de alegeri posibile. Uniunea trebuie privit\ ca o structur\
`n care membrii ocup\ aceea[i zon\ de memorie; dimensiunea memoriei alocat\
pentru o variabil\ de tip uniune este dimensiunea celui mai mare membru al
uniunii. S\ not\m c\, la un moment dat doar un membru al uniunii poate ocupa
memoria.
~n exemplul urm\tor se specific\ faptul c\ un punct `n plan poate fi definit fie
prin coordonatele sale carteziene fie prin cele polare.

Typedef union {
struct {
long abscisa;
long ordonata;
} cart;
struct {
float ro;
float teta;
} pol;
} Coordonate;
float pi=3.1415926;
Coordonate p1, p2;
...
printf("%d%d\n",p1.cart.abscisa,p1.cart.ordonata);
printf("%f%f\n",p2.pol.ro,p2.pol.teta);

O variabil\ de tip Coordonate, cum sunt de pild\ p1 [i p2, poate con]ine fie valori
`ntregi reprezent=nd coordonatele carteziene fie valori flotante reprezent\nd
coordonatele polare. Desigur c\ `n acest caz se presupune c\ prin program se afl\ c\
p1 este de tip cart iar p2 este de tip pol. Declara]iile precedente pot fi modificate
astfel (pentru a memora `n variabil\ `ns\[i tipul de reprezentare ales) :

typedef enum {cart=1,pol=2,nec=0} TipCoord;

typedef union {
TipCoord tip;
struct {
TipCoord tip;
long abscisa;
long ordonata;
} cart;

64
 48627669.doc

struct {
TidCoord tip;
float ro;
float teta;
} pol;
} Coordonate;

C=mpul “tip” este prezent `n toate alternativele uniunii [i el poate fi

consultat prin referin]a p1.tip sau p1.cart.tip sau p1.pol.tip. Se mai poate elimina [i
aceast\ redondan]\ prin urm\toarea declara]ie:

typedef struct {
TipCoord tip;
union {
struct {
long abscisa;
long ordonata;
} cart;
struct {
float ro;
float teta;
} pol;
} val;
} Coordonate;

Dezavantajul este c\ numirea coordonatelor se face printr-o “cascad\” mai

mare :
p1.val.cart.abscisa
p1.val.cart.ordonata , dac\ p1.tip=1
p2.val.pol.ro
p2.val.pol.teta , dac\ p2.tip=2

7.7. Exerciţii

1. Scrie]i un program pentru consultarea unei agende telefonice la nivelul

personalului unei societ\]i. Pentru aceasta va trebui s\ se realizeze urm\toarele:
1.1 crearea agendei telefonice sub forma unui fi[ier text. Acest fi[ier va con]ine
o mul]ime de linii, fiecare av=nd c=te dou\ c=mpuri: un [ir de caractere ce
`nseamn\ identitatea abonatului [i un num\r care corespunde num\rului s\u de
telefon. Iat\ un exemplu:
andrei 1427
anca 2130
ana 2131
barbu2140
bogdan 1430
… …
[tefan 2143
victor 2114
zeno 1442
1.2 crearea programului care realizeaz\ urm\toarele:

65
Gheorghe GRIGORAŞ

a) ini]ializarea unui tablou de elemente structurate prin citirea fi[ierului ce

reprezint\ agenda telefonic\;
b) consultarea agendei: la furnizarea unui nume programul ofer\ num\rul de
telefon corespunz\tor (dac\ acesta exist\).
De exemplu:
 anca
tel.: 2130
 anuta
persoan\ necunoscut\
 [tefan
tel.: 2143
 quit
2. S\ se scrie un program care s\ realizeze:
a) alc\tuirea unei liste de adrese care folose[te un tablou de structur\ pentru
stocarea informa]iilor legate de adrese (nume, strada, ora[, codul po[tal);
b) completarea tabloului de structuri cu noi adrese;
c) afi[area pe ecran a listei de adrese.

7.8. Soluţii
1. Vom construi dou\ func]ii pentru c\utarea `n agenda telefonic\: caut\_secv pentru
c\utarea secven]ial\ [i caut\_dih pentru c\utarea dihotomic\(binar\).

# include <stdio.h>
# include <string.h>
# define dim_agenda 100
# define lung_nume 20
typedef char sir[lung_nume]
typedef struct {
sir nume;
int tel;
} persoana;
/* s-a definit o structura de tip persoana*/
persoana agenda[dim_agenda];
/* s-a definit agenda ca un tablou de persoane */
int n=0; /* numarul persoanelor din agenda */
/* urmeaza functia de cautare secventiala */
int cauta_secv(char cineva[ ]) {
int compar=1;
int i=0;
while ((compar>0) && (i<n)) {
compar=strcmp(cineva, agenda[i].nume);
i++;
}
return (compar==0)? i-1:-1;
}
/* urmeaza functia de cautare dihotomica */
int cauta_dih(char cineva[ ]){
int compar=1;
int i;
int a=0;
int b=n-1;
while ((compar!=0) && (a<=b)) {

66
 48627669.doc

i=(a+b)/2;
compar=strcmp(cineva,agenda[i].nume);
if (compar<0)
b=i-1;/* se cauta in prima parte */
else if (compar>0)
a=i+1;/* se cauta in a doua parte */
}
return (compar==0)? i:-1;
}
int main(void){
FILE* fisier;
sir cineva;
int i, fin=0;
/* initializarea agendei telefonice */
fisier=fopen("telefon.txt","r");
do {
fscanf(fisier,"%s%d",&(agenda[n].nume), &(agenda[n].tel));
n++;
} while (!feof(fisier));
printf("Consultare agenda telefonica\n");
printf("\t Dati prenumele celui cautat \n");
printf("\t sau "quit" pentru sfarsit \n");
while (!fin) {
printf(">");
scanf("%s", & cineva);
fin=(strcmp(cineva, "quit")==0);
if (!fin) {
i=cauta_secv(cineva);
/* sau
i=cauta_dih(cineva);
*/
if (i==-1)
printf("tel.%s:necunoscut!\n",cineva);
else printf("tel.%s:%d\n",cineva,agenda[i].tel);
}
}
return 0;
}

2. Programul con]ine func]iile:

init_lista -ini]ializarea listei;
select_meniu -afi[area op]iunilor;
introducere -ad\ugarea unui nou nume `n urm\toarea
structur\ liber\;
gaseste_liber -exploreaz\ tabloul de structuri `n c\utarea
unui element nefolosit;
sterge -[tergerea unei adrese;
afiseaz\ -afi[area listei de adrese.

/* Program pentru listarea unor adrese folosind un **tablou de structuri*/

67
Gheorghe GRIGORAŞ

# include <stdio.h>
# include <stdlib.h>
# define MAX 100
struct adresa {
char nume[30];
char strada[40];
unsigned long int numar;
char oras[20];
unsigned long int cod_postal;
} adresa_info[MAX];
void init_lista(void), introducere(void);
void sterge(void), afiseaza(void);
int select_meniu(void), gaseste_liber(void);
void main(void){
char optiune;
init_lista();
for(;;) {
optiune=select_meniu();
switch(optiune) {
case 1: introducere();
break;
case 2: sterge();
break;
case 3: afiseaza();
break;
case 4: exit(0);
}
}
}
void init_lista(void){
register int t;
for(t=0;t<MAX;++t)adresa_info[t].nume[0]= °\0°;
}
int select_meniu(void){
char s[80];
int c;
printf("1. Introduceti un nume \n");
printf("2. Stergeti un nume \n");
printf("3. Afisati fisierul \n");
printf("4. Iesire din program \n");
do {
printf("\n Introduceti optiunea dvs.: ");
gets(s);
c=atoi(s);
} while (c<0 || c>4);
return c;
}
void introducere(void){
int liber;
char s[80];
liber=gaseste_liber();

68
 48627669.doc

if (liber==-1) {
printf("\n Lista este completa. ");
return;
}
printf("Introduceti numele: ");
gets(adresa_info[liber].nume);
printf("Introduceti numele strazii: ");
gets(adresa_info[liber].strada);
printf("Introduceti numarul: ");
gets(s);
adresa_info[liber].numar=strtoul(s, °\0°,10);
printf("Introduceti numele orasului: ");
gets(adresa_info[liber].oras);
printf("Introduceti codul postal: ");
gets(s);
adresa_info[liber].cod_postal=
strtoul(s, °\0°,10);
}
gaseste_liber(void){
register int t;
for(t=0;adresa_info[t].nume[0]&&t<MAX;++t);
if (t==MAX) return -1;
/* Nu mai este loc in lista*/
return t;
}
void sterge(void){
register int liber;
char s[80];
printf("Introduceti nr. inregistrarii: ");
gets(s);
liber=atoi(s);
if (liber>=0 & liber<MAX)
adresa_info[liber].nume[0]= °\0°;
}
void afiseaza(void){
register int t;
for (t=0; t<MAX; ++t) {
if (adresa_info[t].nume[0]) {
printf("%s\n",adresa_info[t].nume);
printf("%s\n",adresa_info[t].strada);
printf("%lu\n",adresa_info[t].numar);
printf("%s\n",adresa_info[t].oras);
printf("%lu\n",
adresa_info[t].cod_postal);
}
}
printf("\n\n");
}

69
Cap 8 GESTIUNEA MEMORIEI

8.1 Precizarea unui mecanism de memorare

8.2 Gestiunea automat\ a memoriei
8.3 Gestionarea “register” a memoriei
8.4 Gestionarea static\ a memoriei
8.5 Variabile globale
8.6 Declararea variabilelor externe
8.7 Gestiunea dinamic\ a memoriei
8.8 Exerci]ii
8.9 Solu]ii

Limbajul C ofer\ programatorului posibilitatea de a preciza mecanismul pe care-l

dore[te pentru memorarea unei variabile. Acest mecanism se refer\ la gestionarea
memoriei `n cursul execu]iei programului. Memorarea poate fi:
• static\, `n segmentul datelor programului;
• automat\, `n stiva de execu]ie;
• dinamic\, `n memoria disponibil\;
• `ntr-un registru al calculatorului.
~n general programatorul nu trebuie s\ se g=ndeasc\ explicit la un mecanism
anume de memorare. Compilatorul asociaz\ `n mod automat unei variabile un tip
de memorare care corespunde locului unde s-a f\cut declararea. ~n acela[i timp
`ns\, nu este lipsit de interes ca programatorul s\ cunoasc\ particularit\]ile fiec\rui
tip de mecanism de memorare [i de asemenea s\ cunoasc\ modul `n care
compilatorul va administra variabilele pe care le declar\ `n program.
 48627669.doc

8.1. Precizarea unui mecanism de memorare

Programatorul are posibilitatea s\ precizeze un mecanism de memorare prin

instruc]iunea:

mem tip
identificator;
unde: mem –este unul din cuvintele cheie: auto, register, static, extern;
tip – este cuv=ntul cheie ce define[te tipul variabilei;
identificator – este numele variabilei.
A[adar, o variabil\ este identificat\ printr-un nume (identificator), posed\ un anume
tip [i este administrat\ de un anume mecanism de memorare.
Tipul variabilei va determina:
- dimensiunea zonei de memorie alocat\ pentru a reprezenta variabila;
- interpretarea con]inutului variabilei atunci c=nd ea este supus\ unor
instruc]iuni.
Categoria de memorare (mem) c\reia-i apar]ine variabila va determina:
- vizibilitatea variabilei: identificarea p\r]ii din program capabil\ s\ foloseasc\
acea variabil\;
- durata de via]\ a variabilei: perioada de timp `n care variabila este accesibil\;
- ini]ializarea variabilei: con]inutul implicit (dac\ exist\ unul) al variabilei la
crearea sa.
Vom trece `n revist\ aceste mecanisme de memorare.

8.2. Gestiunea automată a memoriei

Variabilele cu gestiune automat\ corespund variabilelor alocate `n stivele de

execu]ie. Declararea se face prin:
auto tip
identificator ;
[i trebuie s\ fie totdeauna `n interiorul unui bloc. Cuv=ntul cheie “auto” nu este
obligatoriu; `n lipsa acestuia, o variabil\ definit\ `ntr-un bloc va fi o variabil\ cu
gestiune automat\. Durata de via]\ [i vizibilitatea unei variabile “auto” vor fi
limitate la interiorul blocului `n care este definit\, `ncep=nd cu locul de declarare.
Ini]ializarea unei variabile “auto” se va efectua la fiecare intrare `n bloc; valoarea
ini]ial\, dac\ nu este dat\ explicit, va fi nedefinit\. S\ mai not\m c\ limbajul C
standard (ISO) permite ini]ializarea tablourilor [i structurilor `n cazul gestiunii
automate a memoriei.
Exemple:
auto float x;
auto float *p = &x;
char mesaj[ ] = "Mesaj initial";
/*cuvantul auto a fost omis;el este implicit */
/* x are o valoare nedefinita pe cand p este un
**pointer care are ca valoare adresa lui x */

71
Gheorghe GRIGORAŞ

8.3. Gestionarea “register” a memoriei

register tip identificator

;
Cuv=ntul cheie “register” permite programatorului s\ indice faptul c\ variabila ce
se define[te se memoreaz\ `n unul din regi[trii calculatorului.
Cum num\rul de regi[tri este limitat [i depinde de tipul de ma[in\ pe care ruleaz\
programul, cerin]a aceasta este satisf\cut\ `n mod real doar dac\ este posibil\.
Utilizarea acestei clase de memorare trebuie v\zut\ ca o directiv\ de optimizare dat\
compilatorului; acesta ]ine cont de ea at=ta timp c=t exist\ regi[tri disponibili `n
ma[in\.
Declara]ia “register” trebuie s\ fie plasat\ `n interiorul unui bloc. Ea este efectiv\
doar pentru variabilele care pot fi codificate pe un cuv=nt-ma[in\: caractere,
`ntregi, pointeri. ~n plus, este imposibil a se ob]ine adresa unei astfel de variabile.
Valoarea ini]ial\ a unei variabile registru este, implicit, nedefinit\.
Exemple de utilizare a unor astfel de variabile sunt `n solu]ia exerci]iului 2 din
capitolul precedent.

8.4. Gestionarea statică a memoriei

static tip identificator ;

Variabilele statice sunt alocate `n segmentul de date al programului; durata lor

de via]\ este timpul de execu]ie al programului `nsu[i. Implicit sunt ini]ializate cu 0
la `nc\rcarea programului, `nainte de execu]ia func]iei main. ~n cazul tablourilor
sau structurilor, ansamblul c=mpurilor va fi ini]ializat cu zero. Vizibilitatea unei
astfel de variabile statice depinde de locul `n care a fost declarat\:
- `n interiorul unui bloc: va fi vizibil\ doar `n blocul acela (la fel ca variabilele
auto);
- `n exteriorul unui bloc: va fi vizibil\ `ncep=nd cu definirea sa p=n\ la sf=r[itul
fi[ierului.

8.5. Variabile globale

O variabil\ global\ este o variabil\ static\ care poate fi referen]iat\ `n orice loc al
programului. O astfel de variabil\ se declar\ prin:

tip
identificator ;

`n exteriorul oric\rui bloc; prin urmare nu se poate defini o variabil\ global\ `n

corpul unei func]ii. Ea este definit\ `ncep=nd cu declara]ia sa, p=n\ la sf=r[itul
fi[ierului surs\. Pentru a defini o variabil\ global\ `n alt fi[ier, se folose[te cuv=ntul
cheie “extern”. Este u[or de `n]eles c\, utilizarea unei variabile globale vine `n
contradic]ie cu principiile program\rii modulare. ~n acela[i timp ele permit:
- evitarea transmiterii unor argumente la func]ii apelate, oferindu-le
posibilitatea s\ accead\ la aceste argumente, declarate `n alte fi[iere, [i

72
 48627669.doc

av=nd `n fi[ierul local specificarea extern. Aten]ie `ns\ c\ o variabil\ global\

poate fi modificat\ indirect pe perioada apelului la o func]ie.
- ini]ializarea structurilor [i tablourilor fie `n mod explicit indic=nd valori
ini]iale, fie implicit cu valori 0.

8.6. Declararea variabilelor externe

O variabil\ extern\ poate fi declarat\ `n orice punct al programului prin:
extern tip
identificator ;
Aceast\ declara]ie permite declararea local\ a unei variabile definit\ `n alt
fi[ier(cu acela[i nume). Aceast\ facilitate este legat\ de faptul c\ limbajul C permite
compilarea [i legarea separat\ a diferitelor module de program: prin declararea
unei variabile extern se comunic\ tuturor fi[ierelor variabilele globale necesare
programului. Cuv=ntul rezervat extern indic\ compilatorului faptul c\ tipurile [i
numele variabilelor care urmeaz\ au fost declarate `n alt\ parte [i nu mai aloc\ din
nou spa]iu de memorie pentru acestea.

Exemple:
Fi[ier 1 Fi[ier 2 Fi[ier 2
int x,y; extern int x, y; extern int x,y;
char c; extern char c; extern char c;
main(void){ fun1(void){...x=...}; funct1(void)
... fun2(void){...y=...}; {
} ... x=..
... ..
}
~n cazul declar\rii func]iilor ce se definesc `n alt modul (fi[ier), cuv=ntul extern
este facultativ.
Declara]ia:
extern void functie(char);
este echivalent\ cu:
void functie (char);
~n cazul func]iilor important este s\ se descrie signatura sa, adic\ tipul rezultatului
[i al parametrilor de apel.

8.7. Gestiunea dinamică a memoriei

Gestiunea dinamic\ a memoriei permite crearea de noi variabile pe parcursul

execu]iei programului. Aceast\ gestiune se efectueaz\ `n memoria disponibil\ care
se nume[te “gr\mad\” (heap). Durata de via]\ a unei variabile alocat\ dinamic este
explicit\:
-variabila este creat\ `n urma execu]iei opera]iei de alocare a memoriei (func]ia
“malloc” `n C [i operatorul “new” `n C++);
-variabila dispare `n urma execu]iei opera]iei de restituire a memoriei (func]ia
“free” `n C [i operatorul “delete” `n C++).
S\ not\m c\ o variabil\ alocat\ dinamic nu are un nume explicit. Ea este referen]iat\
folosind o variabil\ pointer (vezi cap. 6) care con]ine adresa sa. De aceea,

73
Gheorghe GRIGORAŞ

vizibilitatea unei variabile alocat\ dinamic este legat\ de tipul de gestiune al

pointerilor care referen]iaz\ indirect acea variabil\. De exemplu:
Persoana *ptr;
ptr=malloc(sizeof(Persoana));
Avem aici de-a face cu o variabil\ alocat\ dinamic care este referen]iat\ cu ajutorul
pointerului ptr prin *ptr.

8.8. Exerciţii

1. S\ se construiasc\ un program, format din trei module, care s\ implementeze

func]iile uzuale aplicate unei stive de caractere: push, pop, top, stiva_vid\,
stiva_plin\. Modulele vor fi:
-stiva.h, care con]ine declara]iile func]iilor din modulul stiva.c;
-stiva.c, care con]ine implementarea func]iilor;
-prog.c, care con]ine modulul principal.
2. Defini]i un modul pentru gestionarea unei stive de [iruri de caractere.
Caracteristicile modulului sunt definite `n fi[ierul header “stiva.h” care are
con]inutul:
# define dimensiune_sir 80
# define dimensiune_stiva 10
typedef char sir[dimensiune_sir];
void push(const sir ch);
void pop(sir ch);
int stiva_vida(void);
int stiva_plina(void);
Utiliza]i func]iile de manipulare a [irurilor de caractere (Anexa ) pentru definirea
func]iilor acestui modul. Pornind de la acest modul scrie]i un program test care
realizeaz\:
a) citirea unui [ir de [iruri de caractere care se vor “`mpinge” `n stiv\ (se
vor stivui); citirea se va face p=n\ la `nt=lnirea sf=r[itului de fi[ier sau p=n\
la umplerea stivei;
b) scoate [irurile din stiv\ [i le afi[eaz\ (evident `n ordinea invers\ stivuirii).

8.9. Soluţii

1. /* stiva.h : header ce contine declaratiile **functiilor din modulul stiva.c */

void push(char);
void pop(void);
char top_stiva(void);
int stiva_vida(void);
int stiva_plina(void);
/* stiva.c : modul de gestionare a stivei de **caractere */
# define dim 100;
static char stiva[dim];
static int index=0;
void push(char c){stiva[index++]=c;}
void pop(){--index;}
char top_stiva(){return(stiva[index-1]);}
int stiva_vida(){return(index==0);}

74
 48627669.doc

int stiva_plina(){return(index==dim);}
/* prog.c : modulul principal */
# include "stiva.h"
# include "stiva.c"
# include <stdlib.h>
# include <stdio.h>
int main()
{
char element;
printf("Incarcati stiva: \n>");
while(!stiva_plina()&&scanf("%c",&element)!=EOF){
push(element); printf(">");
}
printf("\n");
printf("Iata continutul stivei: \n");
while (!stiva_vida()) {
element=top_stiva(); printf("<%c\n",element);
pop();
}
return 0;
}

2. /*stiva.h*/
# define dimensiune_sir 80
# define dimensiune_stiva 10
typedef char sir[dimensiune_sir];
void push(const sir ch);
void pop(sir ch);
int stiva_vida(void);
int stiva_plina(void);
/*modul.c
** Gestionarea unei stive de siruri de caractere.
*/
# include <stdio.h>
# include <assert.h>
# include <string.h>
# include "stiva.h"
/*
** variabile cu clasa de memorare *static*,
**nevizibile in alte fisiere.
*/
static int index=0;
/* indicile top-ului stivei */
static sir stiva[dimensiune_stiva];
void push(const sir c){
/* Se copie c in stiva dupa care se incrementeaza **index. Inainte de aceasta se
apeleaza functia **assert care impune o conditie pentru a continua **executia:
stiva sa nu fie plina.
*/
assert(!stiva_plina());
strcpy(stiva[index],c);
index++;

75
Gheorghe GRIGORAŞ

}
void pop(sir c){
/* se decrementeaza index apoi se copie top-ul **stivei in c */
assert(!stiva_vida());
--index;
strcpy(c,stiva[index]);
}
int stiva_vida(void){ return(index==0);}
int stiva_plina(void){
return(index==dimensiune_stiva);
}
/* test.c : programul de test ce consta din doua **iteratii: prima pentru citirea
din fisierul de **intrare si stivuirea informatiei, a doua pentru **afisarea
rezultatului destivuirii.
*/
# include <stdio.h>
# include "stiva.h"
int main(void){
sir x;
printf("Se incarca stiva: \n>");
while(!stiva_plina()&&scanf("%s",x)!=EOF) {
push(x);
printf(">");
}
printf("\n");
printf("Iata continutul stivei: \n");
while (!stiva_goala()) {
pop(x);
printf("<%s\n",x);
}
return 0;
}

76
Cap 9 CONVERSIA DE TIP

9.1 Mecanisme de conversie

9.1.1. Conversia la asignare
9.1.2. Evaluarea expresiilor aritmetice
9.1.3. Evaluarea expresiilor logice
9.1.4. Conversii explicite
9.1.5. Conversii de pointeri. Pointerul universal.

Conversia de tip `n limbajul C ofer\ un mecanism simplu pentru evaluarea

expresiilor aritmetice [i pentru transmiterea parametrilor. Trebuie s\ facem
distinc]ia `ntre dou\ maniere de conversie: aceea care are drept scop schimbarea
interpret\rii con]inutului unei variabile [i conversia care are drept consecin]\
modificarea con]inutului unei variabile. ~n primul caz de pild\, se poate interpreta
con]inutul unei variabile de tip caracter ca fiind o valoare `ntreag\ [i drept urmare
posibilitatea utiliz\rii acesteia `ntr-o expresie aritmetic\. ~n al doilea caz se poate
converti o valoare real\ la o valoare `ntreag\; ca o consecin]\ se pierde valoarea
frac]ionar\ a variabilei reale.

9.1. Mecanisme de conversie

Se disting patru cazuri `n care `ntr-un program C se aplică un mecanism de conversie:

1. asignarea cu tipuri diferite ale variabilelor termeni ai asignării:
float f;
int i=10;
f=i;
2. evaluarea unei expresii aritmetice sau logice în care componentele expresiei au tipuri diferite:
float pi=3.14;
int i=2;
......
if (pi>2)
pi=pi/i;
Gheorghe GRIGORAŞ

3. utilizarea operatorilor de conversie:

float f1=(float)14/5; /* f1=2.8 */

float f2=14/5; /* f2=2.0 */
apelul unei funcţii:
printf(“%d\n”,’z’);
/*caracterul ‘z’ este convertit la un intreg */

~n cazul `n care se utilizeaz\ operatori de conversie, compilatorul este cel

care gireaz\ aceste conversii. Conversiile `ntre tipurile de baz\ ale limbajului sunt
considerate permise iar tratamentul la care sunt supuse datele de c\tre compilator
este bine stabilit de regulile limbajului. Alte conversii `n care intervin tipuri definite
de programator sunt considerate ilicite [i sunt respinse de compilator. Vom detalia
`n continuare aceste mecanisme.

9.1.1 Conversia la asignare

~n conversia la asignare, c=nd apar dou\ tipuri diferite, lucrurile se petrec dup\
cum urmeaz\:
1. asign\ri `n care intervin dou\ tipuri `ntregi:
(a) reprezentarea tipului “surs\” este mai mare ca dimensiune dec=t
reprezentarea tipului “destinatar”:
char=short/int/long
short=int/long
int=long
~n acest caz bi]ii de rang superior din valoarea din partea dreapt\ a asign\rii
sunt suprima]i `nc=t exist\, poten]ial, o pierdere de informa]ie.
(b) reprezentarea tipului “destinatar” este mai mare ca dimensiune
dec=t cea a tipului “surs\”:
long=int/short/char
int=short/char
short=char
~n acest caz nu exist\ pierdere de informa]ie: bi]ii sursei sunt
completa]i cu zero (p\str=ndu-se eventualul bit semn). Dac\ destinatarul este un tip
far\ semn, mecanismul este acela[i; bitul semn `n schimb nu se mai “transfer\”:
unsigned long=int/short/char
unsigned=short/char
unsigned short=char
2. asignarea unei valori reale la o valoare `ntreag\:
char/short/int/long=float/double

~n acest caz sunt suprimate cifrele de la partea zecimal\: este conversie prin
trunchiere [i nu prin rotunjire. Dac\ valoarea p\r]ii `ntregi a sursei este prea mare
pentru a fi reprezentat\ `ntr-un `ntreg, apare o eroare (Floating point exception).
3. asignarea unei valori reale `n dubl\ precizie la o variabil\ real\ `n simpl\
precizie:
float=double

~n acest caz exist\ o pierdere a preciziei reprezent\rii valorii reale.

Poate ap\rea [i aici eroarea “Floating point exception” dac\ partea exponent este
prea mare pentru o variabil\ real\ `n simpl\ precizie.

78
 48627669.doc

9.1.2 Evaluarea expresiilor aritmetice

- tipurile `ntregi mai mici dec=t int sunt convertite la int;

- tipul float este convertit la double;
Faza II:
- se alege tipul de evaluare: `ntreg, real, f\r\ semn, etc.
~n rezumat, lucrurile se petrec astfel:

Dac\ un operand Cel\lalt operand se Rezultatul este:

este: converte[te la:
double double double
unsigned long unsigned long unsigned long
long long long
unsigned unsigned unsigned
Exemple:

i + c
(int) (char)
Faza 1: int int
Faza 2: int int
Rezultatul: int

i + (a + b)
(int) (long) (float)
Faza 1 long double
Faza 2 double double
Rezulta double
t int double
Faza 1 double double
Faza 2 double
Rezulta
t

9.1.3. Evaluarea expresiilor logice

Rezultatul evalu\rii unei expresii logice va fi 0 (reprezent=nd “false”) sau 1
(reprezent=nd “true”). De aceea evaluarea unei expresii logice se face prin:
• evaluarea operanzilor: dac\ valoarea aritmetic\ este 0 atunci aceasta se
interpreteaz\ prin “false”, `n caz contrar prin “true”;
• asignarea valorilor 0-1: dac\ evaluarea expresiilor este “false” (true),
valoarea asignat\ acesteia este 0 (1).
Exemple:
x=50;
b=(x>0) && (x<31); /* b capata valoarea 0 */
i=10
while (i--) {
.....
}

79
Gheorghe GRIGORAŞ

~nainte de prima evaluare a expresiei “i- -“, i are valoarea 10 deci expresia
cap\t\ valoarea “true”, dup\ care, i se decrementeaz\, etc.

9.1.4 Conversii explicite

Conversiile explicite se exprim\ prin:

(tip) expresie
sau
tip ( expresie )
At=ta timp c=t conversia este permis\, rezultatul expresiei este convertit la
tipul indicat. Operanzii ce apar `n aceast\ expresie r\m=n neschimba]i.
Ace[ti operatori de conversie permit programatorului s\ specifice o conversie
care nu se face implicit de c\tre compilator. Ace[tia pot fi utiliza]i:
- pentru for]area conversiilor `n expresii;
- pentru transmiterea valorilor cu tipurile cerute ca parametri `n func]ii;
- schimbarea tipului valorii returnate de o func]ie.
Exemple:
int a=21; b=4;
float f;
double r;
f=a/b; /* f5.0; */
f=(float)a/b; /* f=5.25; */
f=a/(float)b; /* f=5.25; */
....
r=sqrt(double(a));
....
a=(int)ceil(r);
/*functia ceil returneaza o valoare de tip intreg*/

9.1.5 Conversie de pointeri. Pointerul universal

Conversia `ntre pointeri la tipuri diferite nu este implicit\. Compilatorul for]eaz\

conversia [i afi[eaz\ un mesaj de avertisment (“warning”) `ntotdeauna c=nd `ntr-
un program apare o astfel de conversie. S\ consider\m de pild\ urm\toarea
secven]\:
char *alocare(int dim);
int *ptr;
ptr = alocare(100);
~n cea de-a treia linie a secven]ei de mai sus apare o asignare `ntre pointeri
incompatibili. Aceast\ incompatibilitate se poate evita `n dou\ moduri. O prim\
solu]ie const\ `n a utiliza o conversie explicit\:
....
ptr=(int*) alocare(100);
O a doua solu]ie const\ `n a utiliza tipul pointer universal void*. O variabil\
pointer de tip void* poate primi ca valoare pointer la un tip oarecare. Reciproc, o
valoare de tip void* este implicit convertit\ la o valoare pointer de un tip oarecare.
Pentru exemplul precedent se procedeaz\ astfel:

void* alocare(int dim);

int* ptr1

80
 48627669.doc

double* ptr2
ptr1=alocare(10);
ptr2=alocare(20);

Asign\rile pentru ptr1, ptr2 sunt corecte: tabloul de pointeri alocare este de tip
void* `nc=t ace[ti pointeri pot fi asigna]i la pointeri de orice tip.
Tipul pointer universal void* este folosit frecvent `n func]iile disponibile din
bibliotecile limbajului C (Anexa) `n scopul de a realiza conversii implicite `ntre
pointeri de tipuri diferite.

81
Cap 10 PREPROCESORUL

10.1 Directive preprocesor

10.1.1 Constante simbolice. Directiva #define
10.1.2 Includerea fi[ierelor
10.1.3 Compilare condi]ionat\
10.1.4 Directiva #error
10.2 Macroinstruc]iuni
10.2.1 Macroinstruc]iuni predefinite
10.2.2 Macroinstruc]iuni tip func]ie

~n codul surs\ al unui program C se pot include instruc]iuni destinate

compilatorului; acestea se numesc directive pentru preprocesor.
Preprocesorul realizeaz\ o faz\ de precompilare care are ca obiect:
• includerea unor fi[iere (specificate) `n program;
• compil\ri condi]ionate conform unor parametri (valori) transmise
`n comanda de compilare;
• definirea unor constante simbolice;
• definirea macroinstruc]iunilor. Programatorul asociaz\ o secven]\
de instruc]iuni unui identificator. La apari]ia acestui identificator `n
program, preprocesorul substituie secven]a corespunz\toare de
instruc]iuni `n locul acestui identificator.
Precompilarea este o faz\ de prelucrare independent\ de compilarea propriu-zis\.
~n acela[i timp `ns\, ea face parte integrant\ din procesul de compilare: apelul
compilatorului pentru un program execut\ mai `nt=i `nc\rcarea preprocesorului.
Rezultatul activit\]ii preprocesorului este un fi[ier surs\ `n care sunt tratate toate
directivele de precompilare [i care este transmis compilatorului.

10.1 Directive preprocesor

Preprocesorul trateaz\ doar liniile ce `ncep prin caracterul “#”; acestea sunt
directive c\tre preprocesor. O directiv\ este de forma:

# instruc]iune
argumente

Principalele instruc]iuni pentru preprocesor sunt:

 48627669.doc

define ifndef undef

if else endif
elif include ifdif
line error pragma

De notat c\ un r=nd `n fi[ierul surs\ C nu poate con]ine mai mult de o directiv\.

10.1.1 Constante simbolice. Directiva #define

O constant\ simbolic\ asociaz\ unui identificator un [ir de caractere.

Preprocesorul `nlocuie[te fiecare apari]ie a identificatorului, `n textul surs\, prin
[irul de caractere asociat. Constanta simbolic\ se define[te cu directiva “define”:

# define identificator
[ir_de_caractere

Exemple:
# define NULL 0L
# define TRUE 1
# define FALSE 0
# define EOF (-1)
Utilizarea constantelor simbolice are diverse scopuri. Acest mecanism permite:
• a asigna unui identificator un [ir de caractere;
• a defini existen]a unei constante simbolice:
# define ident
• a suprima defini]ia [i existen]a unei constante simbolice:
# undef ident
Vizibilitatea constantelor simbolice `ncepe cu definirea lor (directiva #define) [i
]ine p=n\ la sf=r[itul fi[ierului, cu excep]ia cazului c=nd `n acesta apare o directiv\
#undefine pentru identificatorul corespunz\tor.
Exemplu:
# define EOF (-1)
....
# define UNU
....
# undefine UNU
....

10.1.2 Includerea fişierelor

Directiva #include cere compilatorului s\ ia `n considerare [i un alt fi[ier surs\ `n

afar\ de cel `n care se afl\ directiva. Forma acestei directive este:

# include <nume_fisier>
/* se caut\ fi[ierul `ncep=nd cu directoarele
standard */

83
Gheorghe GRIGORAŞ

sau
# include ″nume_fisier″
/* se caut\ fi[ierul `n directorul curent sau cel
indicat prin cale */

Includerea fi[ierelor poate fi utilizat\ pentru:

• a insera fi[iere surs\ din biblioteci C care pot con]ine module de aplica]ii
sau defini]ii de func]ii;
• a insera fi[iere “header” (care au extensia ‘.h’). Aceste fi[iere con]in:
1. constante simbolice [i macroinstruc]iuni standard;
2. declara]ii de func]ii incluse `ntr-o bibliotec\;
3. defini]ii de tipuri.
Exemplu Pentru a folosi func]iile din biblioteca matematic\ se include
fi[ierul math.h care con]ine declararea acestor func]ii:

# include <math.h>
....
val=pow(M_PI, (double)n);
/* se calculeaza puterea a n-a a lui π */
~n fi[ierul math.h se afl\ defini]ia constantei M_PI [i a func]iei pow( ).

10.1.3 Compilare condiţionată

Directivele de compilare condi]ionat\ permit compilarea selectiv\ a unor por]iuni

din programul surs\. Aceste directive sunt:

# if expr_constanta
# else
# endif
# elif expr_constanta
# ifdef identificator
# ifndef identificator

Directiva “if“ prin “expr_constant\” care urmeaz\ dup\ ea permite includerea

por]iunii de cod `ntre “if” [i “endif” `n procesul de compilare, doar dac\ expresia
este evaluat\ la “true” (`n caz contrar aceast\ por]iune de cod este ignorat\ de
compilator).
Directiva “else” ofer\ o alternativ\ `n cazul `n care “if” e[ueaz\; este
asem\n\toare instruc]iunii if-else din limbajul C.
Directiva “elif” are sensul de “else if”; ea poate determina un lan] de if-else-if:

# if expresie
cod;
# elif expresie1
cod1;
# elif expresie2
cod2;
....
# elif expresien
codn;
# endif

84
 48627669.doc

Directivele “ifdef” (if defined) [i “ifndef” (if not defined) sunt utilizate pentru
compilarea condi]ionat\ de definirea anterioar\ a lui “identificator” `ntr-o directiv\
de tipul #define. Ambele directive pot folosi o alternativ\ de forma #else dar nu [i
#elif.
~n concluzie, compilarea condi]ionat\ este folosit\ pentru:
• scrierea de programe portabile: constantele simbolice ce se testeaz\
pot reprezenta tipul [i caracteristicile ma[inilor utilizate pentru o anume
por]iune de cod;
• optimizarea unor coduri utiliz=nd avantajele specifice fiec\rei ma[ini;
• traseul de execu]ie al programelor `n faza de test.

10.1.4 Directiva #error

Directiva #error cere compilatorului s\ sisteze compilarea. Are forma:

# error
mesaj
La `nt=lnirea directivei este `ntrerupt\ compilarea [i se afi[eaz\ “mesaj”-ul ce
este scris `n linia directivei. Se utilizeaz\ la depanarea programelor.

10.2 Macroinstruţiuni

Prin acest mecanism programatorul asociaz\ o secven]\ de instruc]iuni unui

identificator.

10.2.1 Macroinstrucţiuni predefinite

Limbajul standard ANSI C define[te cinci nume de macroinstruc]iuni predefinite,

`ncorporate `n compilator. Acestea sunt:
_LINE_, _FILE_, _DATE_, _TIME_, _STDC_.
Identificatorul _LINE_ con]ine num\rul liniei de cod la compilare iar _FILE_ este
un [ir care con]ine numele fi[ierului surs\ compilat. Con]inutul acestor doi
identificatori poate fi modificat prin directiva #line:
# line num\r;
# line “nume_fi[ier”;
# line num\r
“nume_fi[ier”;

Aici “num\r” este orice `ntreg pozitiv; acesta devine noua valoare a lui _LINE_ `n
punctul `n care se `nt=lne[te directiva, iar “nume_fi[ier” este un identificator valid
de fi[ier care devine noua valoare a lui _FILE_.
Macroinstruc]iunea _DATE_ con]ine un [ir de forma “lun\/zi/an” `n care lun\, zi,
an sunt compuse din c=te dou\ cifre ce reprezint\ `n ansamblu data conversiei
fi[ierului surs\ `n cod obiect. Ora la care a fost executat\ aceast\ conversie este
con]inut\ `n _TIME_ sub forma [irului ora/minute/secunde.
Macroinstruc]iunea _STDC_ con]ine constanta 1 scris\ `n baza 10. Aceasta
semnific\ faptul c\ implementarea este conform standardului ANSI C. Dac\ _STDC_
nu-i definit\ sau con]ine altceva dec=t 1, implementarea nu este `n variant\
standard.

85
Gheorghe GRIGORAŞ

10.2.2 Macroinstrucţiuni tip funcţie

Aceste macroinstruc]iuni utilizator se definesc cu directiva #define:

# define nume_macro
secven]\_caractere

Aici, “nume_macro” poate fi un identificator ce reprezint\ numele

macroinstruc]iunii. Acesta, utilizat `ntr-un text surs\, va fi `nlocuit cu
“secven]\_caractere” care poate `nsemna o secven]\ de instruc]iuni C (vezi [i
10.1.1). Dar “nume_macro” poate fi [i numele unei func]ii urmat\ de parametri: prin
aceasta se define[te o macroinstruc]iune de tip func]ie care poate fi ‘apelat\’ `n
orice punct al programului `n care a fost definit\.
Exemplu:
# define <stdio.h>
# define ABS(a) (a)<0?-(a):(a)
void main(void){
printf(″Valoarea absoluta a lui -1 si 1:
%d%d″,ABS(-1),ABS(1));
}
Folosirea func]iilor definite ca macroinstruc]iuni are, pe de o parte, un avantaj
major: m\rirea vitezei de execu]ie a codului fiindc\ nu mai apare nici o `nc\rcare
suplimentar\ legat\ de apelarea func]iei. Pe de alt\ parte `ns\, dac\ dimensiunea
macroinstruc]iunii tip func]ie este mare, acest supliment de vitez\ este “anihilat” de
cre[terea dimensiunii programului, datorit\ codului care apare de mai multe ori.

86
Cap 11 EXERCIŢII
1. S\ se scrie un program numit maxmin.c care s\ execute :
a. citirea unui intreg pozitiv n;
b. citirea a n numere reale;
c. determinarea valorilor maxim [i minim dintre cele n numere citite;

2. S\ se scrie un program numit sumedia.c care s\ citeasc\ niste numere

reale [i, pentru fiecare s\ scrie un r=nd `ntr-un tabel ce are forma:
Nr.crt. Num\r Min Max Suma Media
… … …. …. …. ….

unde Min(Max) `nseamn\ cel mai mic(mare) dintre numerele citite p=n\ `n acel
moment, Suma [i Media fiind suma (media) numerelor citite p=n\ `n acel moment

3. S\ se scrie un program care s\ numere literele mici, literele mari ,

cifrele [i celelalte caractere(la un loc) dintr-un text(fi[ier).
4. S\ se scrie func]ii recursive pentru calculul factorialului unui
num\r dat n, a puterilor 1,2 …, k a unui num\r n, a sumei numerelor
naturale m [i n. S\ se foloseasc\ aceste func[ii `ntr-un program principal.
5. S\ se scrie o func]ie “ int este_prim(int n) ” care s\z returneze 1
dac\ num\rul n este prim [i zero `n caz contrar. S\ se scrie o func]ie “
fibonacci ( int n) “ care s\ returneze al n-ulea termen al [irului lui Fibonacci.
S\ se foloseasc\ cele dou\ func]ii pentru a verifica dac\ al n-ulea termen din
[irul lui Fibonacci este num\r prim ( n = 1, …, 12).
6. Folosind func]ia “este_prim( … )” de la exerci]iul precedent,
scrie]i un program ce s\ verifice conjectura lui Goldbach pentru toate
numerele pare dintr-un interval dat [a,b] : Orice num\r par n mai mare ca 2
este suma a dou\ numere prime. De exemplu:
700 = 17 + 683 , 702 = 11 + 691, 704 = 3 + 701, etc.
7. Urm\toarea func]ie calculeaz\, recursiv, cel mai mare divizor
comun a dou\ numere `ntregi pozitive p [i q:
int cmmdc_r(int p, int q)
{
int r;
if (( r = p % q ) == 0 )
return q;
else
return cmmdc_r(q, r);
}
Scrie]i un program pentru testarea acestei func]ii precum [i pentru calculul
celui mai mare divizor comun a n numere date. Scrie]i apoi [i testa]i varianta
iterativ\ a func]iei, cu numele :
int cmmdc_i (int p, int q)
8. Descrie]i [i implementa]i trei algoritmi de sortare.
Gheorghe GRIGORAŞ

9. Construi]i o func]ie “ int numar_cuvinte(const char *s) “ care s\

returneze numarul cuvintelor din [irul s ( cuvintele sunt desp\r]ite prin
spa]iu/spa]ii). S\ se testeze aceast\ func]ie pentru un [ir anume(fi[ier).

10. S\ se scrie [i apoi s\ se testeze func]ii pentru adunarea a doi

vectori [i pentru adunarea a dou\ matrice.
11. S\ se scrie un program `n care s\ se foloseasc\ func]ia sistemului :

void qsort(void *array, size_t n_els,size_t el_size,

int compare(const void *, const void *))

pentru a sorta o list\ de numere reale `n ordinea cresc\toare relativ la

p\r]ile frac]ionare a acestor numere. De exemplu lista:
2.43, 45.01, 23.90, 123.04, 0.98
este sortat\ astfel:
45.01, 123.04, 2.43, 23.90, 0.98

12. S\ se scrie func]iile care implementeaz\ o stiv\ `n C(push, pop,

top, etc). S\ se foloseasc\ acestea pentru a verific\ dac\ un [ir de caractere
format numai din literele a, b, c este palindrom cu centrul ‘c’:
[irurile: aabacabaa , bababbcbbabab, c, aca, bbcbb
sunt palindroame pe c=nd [irurile:
aabbcbb. ccab, aaaaaaaacaaaabb, acb, aaaa
nu sunt palindroame.

13.Fie a un tablou bidimensional (m x n). Un punct sa al acestui tablou este

un element a[i0,j0]cu proprietatea:
a[i0,j0] = min{a[i0,j] : 0<=j<=n-1} = max{a[i,j0] : 0<=i<=m-1}
Scrieti un program care determina punctele sa (daca exista) ale unui
tablou bidimensional.
14. Se da o matrice patratica. Sa se ordoneze crescator fiecare linie a matricii,
apoi sa se rearanjeze liniile astfel incat suma elementelor de pe diagonala
sa fie minima.

15. Scrieti un program care, avand la intrare doua siruri de caractere,

determina cel mai lung subsir comun si pozitiile la care acesta incepe in
fiecare dintre cele doua siruri.
16. Proiectati structuri de date pentru reprezentarea unui punct, a unui
triunghi, dreptunghi, cerc.
Scrieti proceduri de citire si scriere a unui punct, triunghi etc.
Scrieti o procedura care determina, pentru un triunghi dat, numarul
punctelor de coordonate intregi aflate in interiorul sau.
Scrieti o procedura similara pentru cerc.
17. Proiectati o structura de date pentru reprezentarea datei calendaristice
si scrieti subprograme care:

88
 48627669.doc

• verifica daca valoarea unei variabile din structura este o data

valida.
• calculeaza data calendaristica care urmeaza unei anumite date.
• calculeaza data calendaristica care precede o anumita data.
18. Sa se proiecteze o structura de date pentru reprezentarea multimilor
finite de numere complexe si sa se scrie proceduri care realizeaza operatii
cu multimi de numere complexe reprezentate astfel.

BIBLIOGRAFIE
1. Herbert Schildt C - Manual Complet, Bucuresti, Ed. Teora 1998
2. Liviu Negrescu Limbajele C si C++ pentru incepatori, vol I- III, Cluj-Napoca
Volumul I - Limbajul C
Volumul II - Limbajul C++
Volumul III - Limbajele C si C++ in Aplicatii
3. Cristea,V.,C.Giumale, E.Kalisz. A.P\nsiu, Limbajul C standard. Editura
Teora, 1992.
4. Grigora[, Gh. Programarea calculatoarelor:Fundamente, Editura “Spiru
Haret”, Ia[i, 1999.
5. P\tru], B., Aplica]ii `n C [i C++, Editura Teora, Bucure[ti, 1998.
6. Musc\, Gh. [i al]ii, Informatic\ aplicat\, manual pentru licee de informatic\,
cls.XI, Editura Didactic\, Bucure[ti 1998

89
ANEXA

Biblioteca standard C

FI{IERE HEADER
<assert. <limits.h <signal.h> <stdlib.
h> > h>
<ctype.h <locale.h <stdarg.h> <string.
> > h>
<errno.h <math.h <stddef.h> <time.h
> > >
<float.h <setjmp. <stdio.h>
> h>

1. Fi[ierul <assert.h> con]ine macro-ul assert()

• void assert (int expr);

Dac\ expr este zero, este tip\rit un mesaj(diagnostic) [i se iese din program.

2. Fi[ierul <ctype.h> con]ine macrouri (func]ii) pentru testarea caracterelor:

• int isalnum(int c);/* c este alfanumeric? */

• int isalpha(int c); /* c este alfabetic? */
• int iscntrl(int c); /* c este car. de control? */
• int isdigit(int c); /* c este cifra? */
• int isgraph(int c); /* c este car. grafic? */
• int islower(int c); /* c este litera mica? */
• int isprint(int c); /* c este tiparibil? */
• int ispunct(int c); /* c este car. punctuatie? */
• int isspace(int c); /* c este spatiu? */
• int isupper(int c); /* c este litera mare? */
• int isxdigit(int c); /* c este cifra hexa? */

Mai con]ine:
int tolower (int c) [i int toupper ( int c)

funcii ce permit transformarea literelor din mari ]n mici sau invers.

3. Fi[ierul <errno.h> con]ine macrouri folosite pentru raportarea erorilor.

 48627669.doc

4. Fi[irerul <float.h> con]ine defini]iile unor constante pentru limitele unor

valori flotante: DBL_MAX, FLT_MAX, DBL_MIN, DBL_EPSILON etc.
5. Fi[ierul <limits.h> con]ine defini]iile unor constante ce caracterizeaz\
`ntregii: CHAR_BIT, CHAR_MAX, INT_MAX etc.
6. Fi[ierul <locale.h> con]ine construc]ii (structuri, func]ii) ce permit setarea
unor propriet\]i “locale”: forma punctului zecimal, informa]ii monetare etc.
7. Fi[ierul <math.h> con]ine prototipuri pentru func]iile matematice:

• double cos ( double x); double acos ( double x);

• double sin ( double x); double asin ( double x);
• double tan ( double x); double atan ( double x);
• double cosh ( double x); double exp ( double x);
• double sinh ( double x); double log ( double x);
• double tanh ( double x); double log10 ( double x);
• double ceil ( double x); double flor ( double x);
• double fabs ( double x); double sqrt ( double x);
• double atan2 ( double y, double x);
• double fmod ( double x, double y);
• double pow ( double x, double y);

8. Fi[ierul <setjmp> con]ine declara]ii [i prototipuri ce permite

programatorului s\ utilizeze salturi nelocale.
9. Fi[ierul < signal.h> con]ine construc]ii ce permit programatorului s\
m=nuiasc\ condi]ii sau semnale excep]ionale.
10. Fi[ierul <stdarg.h> con]ine o redefinire (typedef) de tip [i trei m macrouri
ce permit scrierea de func]ii cu un num\r variabil de argument ( ca [i printf ).
11. Fi[ierul <stddef.h> con]ine defini]ii de tip [i macrouri ce se folosesc `n alte
defini]ii:

• typedef char wchar_t; /* tipul wide character*/

• typedef int ptrdiff_t; /*tipul diferen]\ de pointeri */
• typedef unsigned size_t; /*tipul ob]inut din sizeof() */
• #define NULL;

12. Fi[ierul <stdio.h> con]ine macrourile, defini]iile de tip [i prototipurile

func]iilor utilizate de programator pentru a accesa fi[iere.
Sunt definite aici constantele BUFSIZ, EOF, FILENAME_MAX, FOPEN_MAX, NULL,
TMP_MAX. De asemenea sunt defini]i pointerii stdin, stdout, stderr [i pentru
structura FILE. Func]ii pentru accesul la fi[iere:

• FILE *fopen (const char *filename, const char *mode);

• int fclose (FILE *fp);
• int fflush (FILE *fp);
• FILE *tmpfile (void);
• int fseek (FILE *fp, long offset, int place); /* Pozi]ioneaz\ indicatorul
pentru urm\toarea opera]ie `n fi[ier la “place” + “offset” */
• long ftell (FILE *fp); /* Returneaz\ valoarea indicatorului de pozi]ie a
fi[ierului pointat de fp*/
• void rewind (FILE *fp); /* Seteaz\ indicatorul la `nceputul fi[ierului */

91
Gheorghe GRIGORAŞ

• int fsetpos (FILE *fp, const fpos_t *pos); /* Seteaz\ indicatorul la

valoarea pos */
• int rename (const char *from, const char *to);

De asemnea fi[ierul mai con]ine prototipurile func]iilor de intrare/ie[ire (vezi

cap.4).

13. Fi[ierul <stdlib.h> con]ine prototipurile func]iilor de uz general : alocarea

dinamic\ a memoriei, c\utare binar\, sortare, generare de numere aleatoare,
comunicarea cu sistemul, conversie de stringuri,etc. Iat\ unele dintre ele:

• void *calloc(size_t n, size_t el_size);

• void *malloc(size_t size);
• void *realloc(void *ptr, size_t size);
• void free(void *ptr);
• void *bsearch(const void *key_ptr, const void *a_ptr, size_t n_els, size_t
el_size, int compare(const void *, const void *));
• void qsort(void *a_ptr, size_t n_els, size_t el_size,
int compare(const void *, const void *));
• int rand(void);
• void srand(unsigned seed);
• int abs(int i);
• long labs(long i);
• div_t div(int numer, int denom);
• ldiv_t ldiv(long numer, long denumer);
• double atof(const char *s);
• int atoi(const char *s);
• long atol(const char *s);
• double strtod(const char *s);
• long strtol(const char *s, char **end_ptr, int base);
• void abort(void);
• void exit(int status);

14. Fi[ierul <string.h> con]ine prototipuri de func]ii pentru manipularea

blocurilor de memorie sau a [irurilor:

• void memcmp(const void *p, const void *q, size_t n);

• void *memcpy(void *to, void *from, size_t n);
• void *memmove(void *to, void *from, size_t n);
• void *memset(void *p, int c, size_t n);
• char *strcat(char *s1, const char *s2); /*concatenare*/
• char *strchr(const char *s, int c); /*cauta c `n [irul s*/
• int strcmp(const char *s1, const char *s2); /* comparare [iruri*/
• char *strcpy(char *s1, const char *s2) /* copie s2 `n s1 */
• size_strlen(const char *s); /*lungimea [irului s */
• char *strncat(char *s1, const char *s2, size_t n); /*concatenarea a cel
mult n caractere din s1 la s2*/
• int strncmp(const char *s1, const char *s2, size_t n); /* comparare a cel
mult n caractere din [irurile s1 [i s2*/
• char *strncpy(char *s1, const char *s2, size_t n) /* copie cel mult n
caractere din s2 `n s1 */

92
 48627669.doc

• char *strstr(const char *s1, const char *s2); /* caut\ `n s1 prima apari]ie
a lui s2 */
• char *strtok(char *s1, const char *s2); /* caut\ tokenuri `n s1 folosind
caracterele din s2 ca separatori */

15. Fi[ierul <time.h> con]ine prototipuri ale func]iilor pentru ob]inerea datei,
orei ]i cele privind ceasul intern al calculatorului. Se folose[te structura tm care
este definit\ astfel:

struct tm {
int tm_sec; /*secunde 0..60*/
int tm_min; /*minutr 0..59 */
int tm_hour; /*ore 0..23 */
int tm_mday; /*ziua lunii 1..31 */
int tm_mon; /*luna anului 0..11 */
int tm_year; /*anul de la 1900 */
int tm_wday; /* zilele de la 0 la 6 */
int tm_yday; /*zilele din an 0..365 */
int tm_isdst; /* Indicator de timp */
};

Func]ii:
• typedef long clock_t;
• typedef long time_t;
• clock_t clock(void); /*returneaz\ num\rul de tacturi CPU utilizate de
program p=n\ aici*/
• time_t time(time_t *tp); /*returneaz\ nr. de secunde trecute de la 1 Inuarie
1970 */
• char *asctime(const struct tm *tp); /*converte[te timpul inregistrat [i
pointat de tp `ntr-un string ce reprezint\ data*/
• char *ctime (const time_t *t_ptr); ?8 converte[te timpul pointat de t_ptr la
string - data*/
• struct tm *localtime(const time_t *t_ptr);

De exemplu:
…
time_t acum;
acum = time(NULL);
printf("%s\n%s ", ctime(&acum),
asctime(localtime(acum)));
..

are ca efect scrierea datei calenderistice.

Codul ASCII

American Standard Code for Information

Interchange
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9

93
Gheorghe GRIGORAŞ

0 nul soh stx etx eot enq ack bel bs ht

1 nl vt np cr so si dle dc1 dc2 dc3
2 dc4 nak syn etb can em sub esc fs gs
3 rs us sp ! “ # $ % & ’
4 ( ) * + , - . / 0 1
5 2 3 4 5 6 7 8 9 : ;
6 < = > ? @ A B C D E
7 F G H I J K L M N O
8 P Q R S T U V W X Y
9 Z [ \ ] ^ _ ‘ a b c
10 d e f g h i j k l m
11 n o p q r s t u v w
12 x y z { | } ~ del

Observa]ii:
• Caracterul G este `n linia 7 [i coloana 1 deci are codul ASCII 71;
• Caracterele cu codurile 0-31 [i 127 nu sunt tip\ribile;
• Caracterul cu codul 32 este spa]iu (gol) [i se tip\re[te ca [i un spa]iu
gol;
• Codurile caracterelor 0-9, A - Z [i a - z sunt contigue;
• Diferen]a `ntre codurile literelor mari [i cele mici corespunz\toare este
32;
~n tabela urm\toare se da “semantica” unora din caracterele de pe liniile 0-2.
~n]elesul unor abrevieri
be audible ht tab orizontal
l bell
bs backspase nl linie nou\
cr retur car nul null
es escape vt tab vertical
c

~n sistemele UNIX, comanda man ascii produce afi[area tabelei codurilor

ASCII pe ecran.

94