Mitologia occidentală: Măștile Zeului - vol. III

Prefața editorului la

Operele Complete

ale lui Joseph Campbell

Suntem încântați să vă putem oferi, după mai mult de cincizeci de ani, prima nouă ediție a celei de-a treia părți din seria Măștile Zeului a lui Joseph Campbell, care alături de Eroul cu o mie de chipuri¹ și opera, din păcate neterminată, Historical Atlas of World Mythology rămân cele mai importante și mai durabile scrieri ale sale.

Campbell a definit foarte bine mitul drept „religia altora" (Pathways to Bliss, p. 21). În cea mai mare parte a operei sale de dinaintea acestui volum, el se concentrase fie pe vasta imagine de ansamblu asupra impulsului mitic uman (așa cum a procedat în Eroul cu o mie de chipuri), fie pe tradițiile unor culturi din afara moștenirii sale europene. În Mitologia occidentală și, mai târziu, în ultima lucrare a seriei, Mitologia creativă, Campbell și-a concentrat analiza comparativă a mitologiei mai întâi asupra tradițiilor care au dat naștere propriei culturi — asupra zoroastrismului — și a marilor religii monoteiste abrahamice, iudaismul, creștinismul și islamul.

Era foarte conștient de această schimbare. Făcuse parte din scopul său inițial în scrierea seriei — de a discuta cât mai obiectiv și mai echilibrat posibil diversele „dialecte" ale mitului umanității.

Lucrarea Măștile Zeului a apărut în urma experiențelor lui Campbell din timpul anului său sabatic petrecut în India și în Asia de Est (consemnate în jurnalele sale, Asian Journals). Pe măsură ce călătorea în regiunile despre care le vorbise altora, a fost frapat de cât de diferit era să experimenteze tărâmurile mitice în persoană și mai ales de cât de puțin înțelegeau oaspeții sosiți din Occident — inclusiv experți bine pregătiți și diplomați — culturile țărilor vizitate.

În timp ce se afla în Japonia, meditând la propria carieră, Campbell și-a dat seama că, deși munca lui se concentra asupra modului cum miturile umanității se nasc din surse universale, era esențial să analizeze maniera în care mitologiile și culturile variau de-a lungul timpului și continentelor. A început să planifice o operă într-un singur volum, căruia i-a dat titlul provizoriu The Basic Mythologies of Mankind. Iată manifestul pe care singur și l-a fixat:

Încă de la început, trebuie să urmăresc motivele în mod obiectiv și istoric. De asemenea, trebuie să înregistrez interpretările în mod obiectiv și istoric, în baza textelor contemporane.

Ca un occidental contemporan care se confruntă cu probleme psihologice occidentale și contemporane, trebuie să recunosc și chiar să celebrez (în maniera lui Oswald Spengler) relativitatea perspectivei mele istorice față de propria nevroză (formula Rorschach).

Recunoașterea unității reale a culturii umane (răspândirea și paralelismul miturilor) și relativitatea moravurilor oricărei regiuni față de circumstanțele geografice și istorice (Bastian, Sumner, Childe) sunt o adevărată piatră de hotar istorică. A sosit vremea pentru o istorie globală, mai degrabă decât provincială, a imaginilor gândirii.

Obiectivul moral al cărții este să găsească pentru Omul Occidental (mai exact, occidentalul postcreștin) sugestii pentru promovarea conținutului său psihologic prin transformarea simbolurilor inconștiente în simboluri conștiente, confruntarea acestora cu termenii acceptați în mod conștient din prezent și dialogul criticii reciproce. Însă acesta este scopul minor, subordonat strict punctului 3.

Să nu faci salturi transculturale mari și, nici măcar în cadrul aceleiași culturi, nu încerca să armonizezi ceea ce nici înșiși filosofii culturii respective nu au reușit să armonizeze. Rămâi la perspectiva istorică și totul va ieși la suprafață.²

Această operă, care i-a ocupat timpul lui Campbell de la întoarcerea sa acasă, în 1955, până în 1969, a fost intitulată Măștile Zeului și a crescut de la unu la patru volume: Mitologia primitivă, Mitologia orientală, Mitologia occidentală și Mitologia creativă.

Când am început pregătirea actualei ediții a Măștilor Zeului, în 2014, ne-am gândit care dintre părțile acestei minunate serii trebuie să fie actualizate pentru secolul XXI, ceea ce presupunea adăugarea de imagini și note acolo unde puteau fi utile, standardizarea ortografierii cuvintelor din alte limbi decât cea engleză și actualizarea anumitor citate, dar mai ales a unor informații științifice depășite. Astfel că ne-a luat foarte mult timp să pregătim primul titlu al seriei, Mitologia primitivă, ce includea multe informații perimate, prin consens general științific, de când reușise Campbell ultima dată să le actualizeze, în 1969. Apoi, deși este al doilea titlu al seriei, Mitologia orientală a fost primul apărut în format electronic, urmat de ultimele două volume.

Din fericire, ediția nouă, tipărită, a seriei avansează lin și în ordinea adecvată. Am dori să le mulțumim partenerilor noștri editoriali de la New World Library, în special lui Kristen Cashman și Jason Gardner, pentru că au luat versiunea noastră electronică și au prelucrat-o astfel încât să apară această ediție frumoasă, pe hârtie; precum și lui Arthur Morey și oamenilor minunați de la Brilliance Audio, care au creat audiobookul. Există multe moduri de a citi o carte; sperăm și credem că aceasta vă va aduce informații interesante și vă va captiva.

Pentru informații despre Joseph Campbell, Fundația Joseph Campbell și proiectele noastre, vă rugăm să accesați website-ul JFC (www.jcf.org). Avem o colecție în continuă creștere de resurse pentru studenții de la Mitologie comparată, inclusiv liste de cărți scrise de Campbell și alții, forumuri de dezbatere și eseuri ale unor artiști, gânditori și specialiști din mediul academic care se ocupă de orice subiect legat de mitologie.

David Kudler

Mill Valley, California

19 iunie 2021

1 Joseph Campbell, Eroul cu o mie de chipuri, traducere de Gabriela Deniz și Mihai Mănescu, Herald, București, 2021 (N.t.).

2 Joseph Campbell, Asian Journals: India and Japan, New World Library, f.l, p. 471.

La încheierea seriei

Măștile Zeului

Analizând retrospectiv cei doisprezece ani minunați dedicați acestui proiect nespus de satisfăcător, constat că, pentru mine, principalul rezultat a fost că mi-a confirmat o ipoteză pe care de multă vreme o întrețineam conștiincios — și anume a unității rasei umane, nu doar în biologia sa, ci și în istoria ei spirituală, care s-a desfășurat pretutindeni ca o unică simfonie, cu teme anunțate, dezvoltate, amplificate, apoi inversate, distorsionate, reafirmate și care astăzi, într-un maiestuos fortissimo al tuturor secțiunilor răsunând laolaltă, avansează irezistibil către un adevărat apogeu, din care va apărea următoarea mișcare importantă. Și nu văd niciun motiv pentru care ar putea cineva să presupună că, în viitor, aceleași fraze melodice care deja s-au auzit nu vor mai suna cu aceeași forță — în noi relații, e adevărat, totuși aceleași. Toate sunt consemnate aici, în aceste volume, cu multe chei de interpretare, în plus, sugerând moduri în care ar putea fi folosite de oameni raționali în scopuri raționale — sau de poeți în scopuri poetice — ori de nebuni, întru absurd și dezastru. Pentru că, așa cum scria James Joyce în Finnegans Wake, „absolut imposibile cum sunt toate aceste evenimente, ele sunt la fel de probabile ca acelea care se poate să fi avut loc, precum oricare altele care nu s-au materializat niciodată sunt susceptibile să fie".

Joseph Campbell

New York City

Ziua de Crăciun, 1968

Partea întâi

Epoca zeiței

Introducere

Mit și ritual

Orient și Occident

Zona geografică de separație dintre miturile și ritualurile orientale și occidentale este platoul Iranului. Spre est se găsesc cele două provincii bogate în spiritualitate, India și Orientul Îndepărtat; spre vest, Europa și Levantul.

Peste tot în Orient predomină ideea că temeiul suprem al ființei transcende gândirea, imaginea și definirea. Și că nu poate fi caracterizat. Prin urmare problema nu poate fi rezolvată susținând că Dumnezeu, Omul sau Natura sunt buni, drepți, milostivi sau benigni. La fel de bine — sau poate nu —, s-ar putea afirma că sunt nefaști, nedrepți, nemiloși sau răi. Toate aceste predicații antropomorfe ecranează sau maschează adevărata enigmă, care depășește orice abordare rațională; și totuși, conform acestui punct de vedere, tocmai acea enigmă este fundamentul suprem al existenței fiecăruia dintre noi — și al tuturor lucrurilor.

Prin urmare scopul suprem al mitologiei orientale nu este acela de a stabili concretețea vreuneia dintre divinitățile sale sau a riturilor asociate, ci de a reda prin intermediul acestora o experiență transcendentală: identitatea cu acea Ființă a ființelor, deopotrivă imanentă și transcendentă; cu toate acestea nu se poate spune nici că este, nici că nu este. Rugăciunile și cântările, statuile, templele, zeii, înțelepții, definițiile și cosmologiile nu sunt decât luntri către un țărm al experienței ce depășește categoriile de gândire, care trebuie abandonat, odată atins; căci, după cum afirmă Kena Upaniṣad indiană: „A ști nu înseamnă a ști, a nu ști înseamnă a ști"³; și Tao Te Ching chineză: „Cel care știe nu vorbește"⁴.

„Tu ești acesta", declară înțeleptul vedic;⁵ iar cel japonez: „Este adevăratul tău sine"⁶.

„O, tu, afirmă un text budist fundamental, „care ai plecat, care ai plecat, care ai plecat pe malul celălalt, care ai debarcat pe malul celălalt: Ce iluminare! Bucură-te!⁷

În schimb, în sferele occidentale ale gândirii și metaforei mitologice, fie în Europa, fie în Levant, temeiul ființei este, în general, întruchipat într-un Creator, a cărui creație este Omul, iar cei doi nu sunt la fel; astfel încât aici funcția mitului și a ritualului nu poate fi aceea de a cataliza o experiență de identitate inefabilă. Conform acestei interpretări, numai omul, întors spre el însuși, este capabil să experimenteze doar propriul suflet de creatură, care poate fi sau nu înrudit în mod corespunzător cu Creatorul său. Prin urmare funcția superioară a mitului și ritualului occidental este aceea de a stabili mijloace de legătură — între Dumnezeu și Om și între Om și Dumnezeu. În plus, astfel de mijloace sunt furnizate de instituții ale căror reguli nu pot fi învățate prin cercetarea naturii, fie ea internă sau externă. Dezvăluite supranatural, acestea au venit de la însuși Dumnezeu, după cum spune mitul fiecărei instituții; și sunt administrate de clerul ei, în spiritul mitului.

Totuși anumite situații complicate exclusiv occidentale apar din faptul că, acolo unde se confruntă doi termeni decisivi atât de contradictorii precum Dumnezeu și Omul, individul nu-și poate declara deplina loialitate față de amândoi. Pe de o parte, ca și în Cartea lui Iov, el poate renunța la judecata sa omenească în fața a ceea ce el consideră a fi măreția lui Dumnezeu: „Iată, sunt un nemernic; ce să-ți răspund?"⁸ Sau, pe de altă parte, la fel ca grecii, poate să rămână de partea valorilor sale umane și să judece, potrivit acestora, caracterul zeilor săi. Primul tip de evlavie îl numim „religios și îl recunoaștem în toate tradițiile Levantului: zoroastrism, iudaism, creștinism și islam. Pe celălalt îl numim, în sensul cel mai larg, „umanist și îl recunoaștem în mitologiile native ale Europei: greacă, romană, celtică și germanică.

În general, istoria recentă a mitologiei occidentale poate fi descrisă în termenii interacțiunii grandioase a celor două pietăți contrare; mai precis, un val violent de schimbări, de la est la vest, de la vest la est, de la est la vest și din nou de la vest la est, începând cu prima ofensivă serioasă a Persiei împotriva Greciei în 490 î.Hr. Cucerirea Levantului de către Alexandru cel Mare a stăvilit „valul" levantin și a fost urmată de victoriile Romei. Cu toate acestea chiar și în cea mai timpurie perioadă romană, un contracurent al mitologiilor levantine începuse să se facă simțit, îndreptându-se spre vest. În timpul războaielor punice, în 204 î.Hr., cultul frigienei Magna Mater a fost introdus în oraș cu toată solemnitatea. Stoicismul avea și o nuanță oriental-levantină, iar la apogeul puterii Romei, în perioada Antoninilor, cultul sincretic persan al lui Mithra a devenit principala religie a Imperiului. A urmat creștinismul, după care s-a prăbușit partea europeană a Imperiului, iar Bizanțul levantin și-a asumat atât numele, cât și rolul de Noua sau A Doua Romă. Apoi revelația lui Mahomed s-a revărsat asupra lumii în 622 d.Hr., iar pe tot parcursul mileniului următor a promis să devină religia supremă a umanității — până când, din nou, cursul istoriei s-a schimbat. Căci, așa cum Persia fusese oprită la Maraton (490 î.Hr.), la fel s-a întâmplat și cu islamul la Poitiers (732 d.Hr.); iar de atunci, chemarea tulburătoare a muezinului la rugăciunea venită din pustii s-a auzit tot mai slab an de an. Mai mult, chiar în interiorul Europei creștinate, autoritatea absolută a Bisericii unice a fost dizolvată prin revenirea irezistibilă a principiilor europene originale ale judecății individuale și importanței omului rațional. Au urmat Reforma, Renașterea, Iluminismul și Epoca actuală a Științei, culminând, de acum încolo, cu izbânda spirituală a Europei asupra lumii — deși următorul val levantin deja se înalță la orizont.

O mare parte din complexitatea și vitalitatea moștenirii occidentale trebuie atribuită pretențiilor contradictorii — ambele acceptate — ale susținătorilor a ceea ce este oferit drept Cuvânt al lui Dumnezeu, pe de o parte, și ale individului rațional, pe de altă parte. Nicio astfel de contradicție nu a tulburat vreodată în mod serios mentalitatea orientală la est de Iran, unde vechea cosmologie hieratică, din Epoca Bronzului, a eonilor ce se întorc mereu — statici și totuși veșnic în rotație, în cicluri de o impersonalitate matematică, din eternitate în eternitate — există până în ziua de azi ca ultimul cuvânt despre univers și locul omului în el. Conform acestei viziuni, totul, deși în aparentă frământare, este armonie la bază, ca manifestare a misterului ființei ce susține totul și impregnează totul, care transcende gândirea, imaginația și definiția; adică transcende cercetarea științifică. Asemenea unei bijuterii care își îndreaptă mereu fațetele spre lumină, aparent schimbătoare, dar, de fapt, aceeași, această viziune a cosmosului din Epoca Bronzului, încă prezentă în Orient, redă o lume fixă cu îndatoriri, roluri și posibilități fixe: nu un proces, ci o stare; iar individul, fie el om sau zeu, nu este decât străfulgerare între fațete. Voința și mintea nu sunt concepute, nici măcar intuite, ca o forță creatoare. Iar când occidentalul le expune, înțeleptul răsăritean se uită pur și simplu confuz, dar cu sentimentul reconfortant că vede doar lucrările unui demon a cărui viață va fi cu siguranță scurtă, percepându-se între timp pe sine ca fiind înrădăcinat ferm în tot ceea ce este etern adevărat în om, în societate, în univers și în secretul suprem al ființei. Toate acestea le știe, sau cel puțin crede că le știe, din străvechiul tezaur de înțelepciune pe care și el, și noi l-am moștenit din Epoca Bronzului.

Căci la un nivel al trecutului mai profund decât cel al mișcării de du-te-vino a Persiei, Greciei, Romei, Bizanțului, Islamului și, mai târziu, a Europei, moștenirea Epocii Bronzului a furnizat multe dintre motivele esențiale ale gândirii mitologice, atât occidentale, cât și răsăritene. Mai mult, originea acestei moșteniri nu se află nici în India, așa cum încă mai cred mulți, nici în China, ci în Orientul Apropiat, în Levant, unde recentele săpături arheologice au descoperit un fond preliminar datând din jurul anului 7500 î.Hr. În vremea aceea, în văile montane înalte și protejate din Asia Mică, Siria, nordul Irakului și Iranului s-au perfecționat tehnicile agricole și de creștere a vitelor, ceea ce a produs o mutație decisivă atât în caracterul existenței umane, cât și în privința potențialului ei de dezvoltare. Dacă înainte omenirea dusese doar o existență precară prin adunarea hranei (obținută din vânătoare și culegerea produselor vegetale), acum oamenii au devenit adevărați cultivatori ai pământului. Au apărut sate capabile să se întrețină singure, iar numărul lor, în continuă creștere, s-a răspândit pe suprafețe întinse spre est și spre vest, ajungând simultan la ambele oceane, în jurul anului 2500 î.Hr. Între timp, în zona de origine dezvoltată, Orientul Apropiat nuclear, s-a produs cea de-a doua mutație decisivă, pe la 3500 î.Hr., când în zona riverană a Mesopotamiei s-au inventat artele fundamentale ale tuturor marilor civilizații: scrierea, matematica, arhitectura monumentală, observarea științifică sistematică (a cerului), închinarea în temple și, mai presus de orice, arta regală a guvernării. Cunoașterea și aplicarea tuturor acestor lucruri au ajuns în Egipt odată cu primii faraoni ai dinastiei I, cca 2850 î.Hr.; în Creta și Valea Indului, cca 2500 î.Hr.; în China, cca 1500 î.Hr., iar în cca 1000–500 î.Hr. a trecut în Mexic și Peru.

Acum, în etapa satului neolitic a acestei dezvoltări și răspândiri, figura centrală a întregii mitologii și a cultului a fost generoasa zeiță Pământ, ca mamă și susținătoare a vieții și primitoare a morților în vederea renașterii ulterioare. În cea mai timpurie perioadă a cultului ei (probabil cca 7500–3500 î.Hr. în Levant), o astfel de zeiță-mamă ar fi putut fi considerată doar patroana locală a fertilității, așa cum presupun numeroși antropologi. Cu toate acestea, chiar și în templele celei mai vechi dintre marile civilizații (Sumer, cca 3500–2350 î.Hr.), Marea Zeiță a cultului suprem a fost cu siguranță mult mai mult decât atât. Ea era deja, așa cum este și acum în Orient, un simbol metafizic: personificarea supremă a puterii Spațiului, Timpului și Materiei, în cadrul căreia toate ființele se nasc și mor: substanța trupurilor lor, făuritoarea vieții și gândurilor lor și primitoarea morților lor. Și tot ce avea formă sau nume — inclusiv Dumnezeu personificat ca fiind bun sau rău, milostiv sau mânios — era copilul ei, în pântecul ei. (Vezi infra, pp. 497 și 498, Figurile 31 și 32.)

Spre sfârșitul Epocii Bronzului și, mai intens, în zorii Epocii Fierului (cca 1250 î.Hr. în Levant), cosmologiile și mitologiile antice ale zeiței-mamă au fost radical transformate, reinterpretate și în mare măsură chiar suprimate de războinicii triburilor patriarhale invadatoare, apăruți pe neașteptate, ale căror tradiții s-au păstrat până la noi în principal în Vechiul și Noul Testament și în miturile Greciei. Locurile de origine ale valurilor de războinici insurgenți au fost două vaste matrice geografice: pentru semiți, deșerturile siro-arabe, unde, ca nomazi, au păstorit oi și capre, iar mai târziu au domesticit cămila; iar pentru ramurile eleno-ariene, câmpiile întinse ale Europei și cele din sudul Rusiei, unde își mânaseră turmele de vite, iar la începuturi domesticiseră calul.

În următoarele capitole vom fi încântați să scoatem în evidență, mai întâi, omniprezența zeiței, chiar și în miturile în care se presupune că ea nu joacă niciun rol sau chiar că nu există (Capitolul 1); apoi vom arunca o privire asupra perioadei în care a fost dominantă (Capitolul 2); după care (Capitolele 3–9) parcurgem sistematic valea împânzită de numeroasele temple ale viziunilor evlavioase ale celor mai creative popoare ale lumii occidentale.

3 Kena Upaniṣad 2.3.

4 Tao Te Ching, 56 [trad. rom.: Lao Zi, Cartea despre Dao și Putere (Dao De Jing), completată cu pasaje ilustrative din Zhuang Zi, introducere, traducere din chineza veche și note de Dinu Luca, Humanitas, București, 1993, p. 249].

5 Chāndogya-Upanṣad 6.8.7.

6 Mumon, The Gateless Gate, traducere de Nyogen Senzaki și Paul Reps, Zen Flesh, Zen Bones, A Doubleday Anchor Book, New York, 1961, p. 109.

7 Prajñāpāramiā-hṛdāya Sūtra.

8 Iov 40.4 [traducerea în românește a textelor biblice a fost preluată, uneori cu mici modificări, din Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată, adnotată și tipărită de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului, Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, Renașterea, Cluj-Napoca, 2009].

Capitolul 1

Mireasa șarpelui

I. Zeița-mamă Eva

Oricine e familiarizat cu mitologiile zeiței din lumile primitive, antice și orientale va recunoaște omologii pe fiecare pagină a Bibliei, deși transformate pentru a oferi un raționament contrar credințelor mai vechi. De exemplu, în scena cu Eva aflată lângă copac nu se spune nimic care să indice că șarpele care i-a apărut și i-a vorbit era o zeitate în sine, venerată în Levant cu cel puțin șapte mii de ani înainte de compunerea Cărții Genezei. La Luvru există o vază din steatit verde — inscripționată în jurul anului 2025 î.Hr. de regele Gudea din Lagaș — dedicată unei manifestări sumeriene târzii a consortului zeiței, denumit Ningišzida, „Stăpânul Arborelui Adevărului". Două vipere care se împerechează, încolăcite de-a lungul unui toiag asemenea caduceului zeului grec al cunoașterii mistice și al renașterii, Hermes, sunt înfățișate prin două uși ce se deschid, trase de doi dragoni înaripați cunoscuți sub numele de grifoni (Figura 1).⁹

Minunata abilitate a șarpelui de a-și lepăda pielea și de a întineri în felul acesta i-a atras peste tot în lume faima de stăpân al misterului renașterii — în care luna, în creștere și în scădere, lepădându-și astfel umbra, care-i crește apoi la loc, este semnul ceresc. Luna e stăpâna și măsura ritmului creator al vieții pântecului și, prin urmare, al timpului, prin care ființele vin și trec: stăpâna misterului nașterii și al morții — care nu sunt decât aspecte ale unei stări existențiale. Luna guvernează mareele și roua care cade noaptea pentru a împrospăta iarba pe care pasc vitele. Dar și șarpele e un stăpân al apelor. Sălășluiește în pământ, printre rădăcinile copacilor, frecventează izvoarele, mlaștinile și cursurile de apă, se deplasează cu o mișcare unduitoare, ca a valurilor; sau urcă printre ramuri ca o liană, atârnând de ele ca un fel de fruct al morții. Instantaneu se produce și sugestia falică și, ca animal devorator, duce cu gândul și la organul feminin; astfel încât e exprimată o imagine duală, care acționează implicit și asupra sentimentelor. De asemenea, asocierea dublă a focului și a apei este legată de fulgerul mușcăturii sale, de săgeata bifurcată a limbii lui active și de arderea letală a veninului său. Când este imaginat mușcându-și coada, ca uroborosul mitologic, sugerează apele care în toate cosmologiile arhaice înconjoară — dar și se întind pe dedesubt, impregnând — insula circulară plutitoare a Pământului.

Figura 1. Stăpânul șarpe

Figura 2, de pe un vas pictat elamit din perioada sasanidă târzie (226–641 d.Hr.), îl înfățișează din nou pe străvechiul paznic al Arborelui Lumii, pe al cărui trunchi e înfășurat.¹⁰ Sub această formă, aspectul periculos, amenințător al prezenței sale este evident. Totuși, la fel ca șarpele din Grădina Edenului, Ningišzida este în general binevoitor față de cei care, cu respectul cuvenit, se apropie de binecuvântarea altarului său. Figura 3, de pe un vechi sigiliu akkadian din cca 2350–2150 î.Hr., înfățișează zeitatea sub formă umană, așezată pe tron, cu însemnul caduceului în spate, iar în față având un altar de foc.¹¹ Un devot este condus la el de o divinitate încoronată, purtătorul sigiliului, urmat de un personaj care ține în mână o căldare și are atârnat de cap un șarpe, un slujitor al zeului întronat corespunzător paznicilor grifoni de pe vasul lui Gudea. Luna, izvorul apelor vieții, este suspendată deasupra cupei ridicate de mâna zeului, din care trebuie să bea acum inițiatul adus dinaintea sa.

Figura 2. Arborele Lumii

Figura 3. Stăpânul șarpe așezat pe tron

Aici este evidentă asocierea dintre stăpânul șarpe, cupa nemuririi și lună; de asemenea, un motiv comun tuturor mitologiilor antice, și anume apariția multiplă a unui zeu simultan în ipostaze superioare și în ipostaze inferioare. Deoarece paznicul porții, care îi acceptă sau îi exclude pe aspiranți, este manifestarea diminuată a puterii divinității înseși. Este ipostaza experimentată mai întâi de oricine se apropie de zeu; sau, altfel spus, ipostaza de punere la încercare a zeului. Mai mult decât atât, zeul — și, de asemenea, ipostaza lui de punere la încercare — poate apărea sub oricare dintre forme sau sub mai multe forme simultan: antropomorfe, teriomorfe, vegetale, cerești sau elementare; ca și în acest caz: omul, șarpele, copacul, luna și apa vieții — care trebuie recunoscute ca ipostaze ale unui singur principiu polimorf, simbolizat în toate, dar dincolo de ele.

Figura 4. Axis mundi

O serie de alte trei sigilii va fi suficientă pentru a lega aceste simboluri de Biblie. Primul este elegantul exemplu siro-hitit din Figura 4¹², care îl înfățișează pe eroul mesopotamian Ghilgameș în dublă manifestare, slujind ca paznic al unui sanctuar, asemenea grifonilor de pe cupa lui Gudea. Dar ceea ce găsim în acest sanctuar nu este nici formă umană, nici animală, nici vegetală; este o coloană formată din inele de șarpe având deasupra simbolul soarelui. Un astfel de stâlp (sau prăjină) simbolizează axa în jurul căreia se învârt toate lucrurile (axis mundi) și, prin urmare, este echivalentul Arborelui budist al Iluminării din „Locul Neclintirii" din centrul lumii.¹³ În jurul simbolului soarelui, în partea de sus a coloanei, se pot vedea patru cerculețe. Acestea, ni se spune, simbolizează cele patru râuri care se varsă în cele patru părți ale lumii.¹⁴ (Vezi și Geneza, 2.10–14.) Din stânga se apropie purtătorul sigiliului, condus de un grifon (sau heruvim, după cum sunt numite aceste apariții în Biblie) care poartă în mâna stângă o găleată, iar cu dreapta ține ridicată o creangă. Urmează o zeiță în rolul mamei mistice a renașterii, iar dedesubt este un ghioș — un model labirintic care în această artă corespunde caduceului. Așadar, din nou, recunoaștem simbolurile obișnuite ale grădinii mitice a vieții, unde șarpele, copacul, axa lumii, soarele etern și apele veșnic vii radiază har în toate direcțiile — și spre care este îndrumat individul muritor, de către o manifestare divină sau alta, întru cunoașterea propriei nemuriri.

Figura 5. Grădina nemuririi

În următorul sigiliu, Figura 5, unde este înfățișată abundența grădinii mitice, toate personajele sunt de sex feminin. Cele două personaje care au grijă de copac sunt identificate ca o dublă apariție a divinității Gula-Bau din lumea subpământeană, ale cărei echivalente clasice sunt Demeter și Persefona.¹⁵ Luna se află chiar deasupra fructului oferit, așa cum în Figura 3 apare deasupra cupei. Iar beneficiara darului, ținând deja o ramură cu fruct în mâna dreaptă, este o muritoare.

Astfel, înțelegem că în acest sistem mitic timpuriu din Orientul Apropiat nuclear — spre deosebire de sistemul biblic strict patriarhal de mai târziu — divinitatea ar putea fi reprezentată atât sub formă masculină, cât și feminină, forma calificativă însăși fiind pur și simplu masca unui principiu, în cele din urmă, absolut, mai presus de (însă prezent în) orice nume sau forme.

Nici pe aceste sigilii nu se observă vreun semn de mânie sau de amenințare divină. Nu există nicio temă a vinovăției legată de grădină. Darul cunoașterii vieții se află acolo, în sanctuarul lumii, pentru a fi luat. Și este oferit de bunăvoie oricărui muritor, bărbat sau femeie, care ajunge la el cu voința și disponibilitatea adecvate primirii lui.

Figura 6. Zeița arborelui

Prin urmare vechiul sigiliu sumerian din Figura 6¹⁶ nu poate fi, așa cum au presupus unii savanți, reprezentarea versiunii sumeriene pierdute a căderii lui Adam și a Evei.¹⁷ Sensul său, dintr-o perioadă mult mai timpurie, din Epoca Bronzului, este acela al unei idilice grădini a inocenței, de unde urmează să fie culese cele două fructe dorite ale miticului curmal: fructul iluminării și fructul vieții nemuritoare. Figura feminină din stânga, din fața șarpelui, este aproape sigur zeița Gula-Bau (echivalentă, după cum am spus, cu Demeter și Persefona), în timp ce bărbatul din dreapta, care nu este muritor, ci zeu, după cum ne dă de înțeles coroana lui lunară cu coarne, este — nu mai puțin sigur — iubitul ei fiu-soț Dumuzi, „Fiul abisului: Stăpânul Arborelui Vieții", zeul sumerian care moare și învie la nesfârșit, arhetipul ființei întrupate.

Ar putea fi comparat cu basorelieful greco-roman din Figura 7¹⁸, unde zeița Misterelor Eleusine, Demeter, este înfățișată împreună cu divinul ei copil Plutos sau Plutus (altul decât Pluton sau Pluto, zeul lumii subterane), despre care poetul Hesiod a scris:

Dacă vreun om întâlnește, ori omul vreun dar dacă-i cere

Grabnic îi dă bogăție, făcându-l părtaș fericirii.¹⁹

Figura 7. Demeter

Pe un plan de referință, Plutos personifică bogăția pământului, dar într-un sens mai larg este echivalentul zeului misterelor, Dionysos. În Mitologia primitivă și în Mitologia orientală m-am ocupat de o serie de asemenea zeități care sunt atât consorți, cât și fii ai Marii Zeițe a Universului. Întorcându-se la sânul ei prin moarte (sau, potrivit unei alte imagini, prin căsătorie), zeul renaște — așa cum luna își leapădă umbra sau șarpele pielea. Prin urmare în acele rituri de inițiere cu care erau asociate asemenea simboluri (ca în Misterele Eleusine), inițiatul, întorcându-se în contemplare la zeița mamă a misterelor, se detașa prin meditație de carapacea lui muritoare (simbolic, fiul, care moare) și se confunda cu principiul care renaște mereu, Ființa tuturor ființelor (tatăl șarpe): după care, în lumea în care nu se văzuse decât durere și moarte, extazul era recunoscut ca o transformare eternă.

Să facem comparație cu legenda lui Buddha. Când s-a plasat în Locul Neclintirii de sub Arborele Iluminării, Creatorul Iluziei Lumii, Kāma-Māra, „Dorința de viață și frica de moarte, s-a apropiat pentru a-i amenința poziția. Dar a atins pământul cu degetele mâinii drepte și, după cum spune legenda, „puternica Zeiță Pământ a tunat cu o sută, o mie, o sută de mii de hohote, zicând: «Te chem să aduci mărturie!», iar demonul a fugit²⁰. În noaptea aceea, Cel Binecuvântat a atins Iluminarea și a rămas absorbit de extaz timp de șapte ori câte șapte zile, în cursul cărora s-a stârnit o furtună cumplită. „Și un rege șarpe puternic pe nume Mucalinda", citim apoi,

ieșind din locuința lui subterană, a înfășurat de șapte ori cu inelele sale trupul Celui Binecuvântat și, trăgându-și gluga cea mare deasupra capului său, a spus: „Nici frig, nici căldură, nici țânțari, nici muște, nici vânt, nici soare, nici făpturi târâtoare să nu se apropie de Cel Binecuvântat!" Iar după aceea, când au trecut șapte zile și Mucalinda a știut că a trecut furtuna, că norii s-au împrăștiat, și-a desfăcut inelele din jurul trupului Celui Binecuvântat și, luând formă omenească, cu mâinile împreunate pe frunte, s-a închinat dinaintea Celui Binecuvântat.²¹

În învățătura și legenda lui Buddha, ideea eliberării din moarte a primit o nouă interpretare, psihologică, fără să încalce totuși spiritul reprezentării sale mitice anterioare. Vechile motive au fost ridicate la un nivel superior și au primit un caracter direct, nou prin asocierea lor cu un personaj istoric real, care le ilustrase sensul cu viața sa; totuși simțul armoniei a continuat între eroul curios și puterile lumii vii care, ca și el, nu erau, în cele din urmă, altceva decât transformări ale misterului ființei. Astfel, în legenda lui Buddha, ca și în vechile sigilii din Orientul Apropiat, predomină o atmosferă de acord substanțial în arborele cosmic, unde zeița și soțul ei șarpe își ajută vrednicul lor fiu în încercarea de a se elibera din legăturile nașterii, bolii, bătrâneții și morții.

În schimb, în Grădina Edenului domnește o altă stare de spirit. Pentru că Domnul Dumnezeu (numele ebraic este Iahve — Yahweh) a blestemat șarpele când a aflat că Adam a mâncat din rodul pomului cunoașterii binelui și a răului și le-a spus îngerilor săi: „«Iată, omul a devenit ca unul dintre noi, să cunoască binele și răul. Și acum, ca nu cumva să își întindă mâna și să ia de asemenea din pomul vieții și să mănânce și să trăiască pentru totdeauna» — de aceea Iahve l-a trimis din grădina Edenului, ca să are pământul din care fusese luat. L-a alungat afară pe om; și a așezat la est de grădina Edenului niște heruvimi [i.e. grifoni] și o sabie arzând care se întorcea în fiecare parte, pentru a păzi calea spre pomul vieții"²². Primul punct care reiese din acest contrast și care va fi demonstrat mai detaliat în numeroase scene mitice analizate în cele ce urmează este acela că, în contextul patriarhatului ebraic din Epoca Fierului, din mileniul I î.Hr., mitologia adoptată de la civilizațiile anterioare din neolitic și Epoca Bronzului din ținuturile pe care le-au ocupat și stăpânit pentru o vreme a fost inversată, pentru a reda un raționament exact opus celui avut inițial. Iar un al doilea punct, corolar al primului, este că în multe dintre simbolurile fundamentale ale Bibliei există o ambivalență inerentă pe care niciun accent retoric pe interpretarea patriarhală nu o poate înlătura. Ele adresează inimii un mesaj ilustrat care este tocmai opusul mesajului verbal ce se adresează creierului; iar acest dezacord puternic se află atât în creștinism și islamism, cât și în iudaism, pentru că și ele împărtășesc moștenirea Vechiului Testament.

Cu toate acestea Biblia nu este singura sursă occidentală a unei astfel de învățături ambivalente. O inversare similară a sensului există și în moștenirea Greciei.

II. Sângele Gorgonei

În urmă cu mai bine de jumătate de secol, Jane Ellen Harrison a demonstrat că în sărbătorile agrare și în cultele misterelor din Grecia au supraviețuit numeroase vestigii ale unei mitologii prehomerice în care locul de cinste nu era ocupat de zeii masculini ai însoritului panteon olimpic, ci de o zeiță, amenințătoare și de rău augur, care putea avea una, două sau mai multe înfățișări și era mama atât a celor vii, cât și a morților. Consortul ei avea de obicei forma unui șarpe; iar riturile sale nu erau caracterizate de spiritul vesel al jocurilor atletice bărbătești, al artei umaniste, al distracțiilor sociale, al banchetelor și al teatrului pe care mintea modernă le asociază cu Grecia clasică, ci erau întunecate în spirit și înfiorătoare. Ca ofrande nu i se aduceau vite, elegant împodobite, ci porci și ființe umane; îndreptate în jos, nu în sus, către lumină; și nu erau oferite în temple din marmură lustruită, strălucind la ceasul aurorei cu degete trandafirii, ci în amurg, în crânguri și pe câmpii, peste șanțuri prin care sângele proaspăt se revărsa în abisul fără fund. „Ființele venerate", scria Jane Harrison, „nu erau zei umani raționali, care se supun legii, ci δαίμονες (daímōnes), spirite, fantome, arătări și altele asemenea, vagi, iraționale, mai cu seamă răuvoitoare, încă nedefinite și neîncadrate ca divinitate"²³. În plus, atmosfera ritualurilor nu era aceea a unei sărbători comune, în spiritul simplu al formulei do ut des, „Îți dau ca să-mi dai", ci una de eliberare: do ut abeas, „Îți dau ca să pleci"; de care totuși a fost mereu atașată ideea că, dacă aspectul negativ al demonului ar fi risipit, sănătatea și bunăstarea, fertilitatea și roadele ar izvorî de la sine din sursa lor naturală.

Figura 8 este reprezentată pe o tăbliță votivă descoperită în Pireu, dedicată unei forme a lui Zeus Olimpianul cunoscută sub numele de Zeus Meilichios.²⁴ Însă faptul că cerescul Zeus — dintre toți zeii! — a luat forma unui șarpe este surprinzător; pentru că, așa cum subliniază Jane Harrison: „Zeus este unul dintre puținii zei greci care nu apare niciodată însoțit de un șarpe²⁵. Explicația pe care ea o dă acestei anomalii este că inițial atât numele, cât și figura au aparținut unui demon local, fiul-soțul zeiței-mamă Pământ, al cărui loc de cult din Pireu a fost luat de zeul suprem cuceritor al panteonului arian din nord. La numele lui Zeus s-a adăugat apoi ca epitet numele spiritului local al pământului. Au fost asimilate și ritualurile anuale de primăvară ale cultului demonului, împreună cu tipul lor de sacrificiu mai puțin olimpian — arderea în masă a porcilor —, săvârșit, după cum a observat un autor grec, „cu oarecare posomorâre amestecată cu răceală²⁶.

Figura 8. Zeus Meilichios

Totuși nu aceasta este atmosfera pe care o asociem cu civilizațiile din Epoca Bronzului din Creta minoică prehomerică și din Insulele Ciclade de astăzi, de unde par să-și aibă originea majoritatea cultelor neelenice. Dimpotrivă, starea de spirit sugerată în minunatele lor opere de artă indică armonia cu măreția procesului cosmic. Și nici nu se poate spune că, fie și în epoca clasică târzie, vechea zeiță-mamă, cu alaiul ei de șerpi, lei, iazuri cu pești, porumbei, broaște-țestoase, calamari, capre și tauri, a fost dintotdeauna un personaj de temut și detestat. Într-adevăr, în Creanga de aur, Sir James G. Frazer a arătat caracterul destul de întunecat și de sinistru al cultului ei, practicat în deja faimoasa dumbravă de pe malurile lacului Nemi, situată lângă Roma.

„În această dumbravă sacră", descrie el locul în primele pagini ale monumentalei sale lucrări,

creștea un arbore în jurul căruia putea fi văzut furișându-se în tot ceasul zilei, și poate și târziu în noapte, un personaj cu înfățișare amenințătoare. În mână ținea o sabie scoasă din teacă și scruta bănuitor împrejurimile ca și cum în fiecare clipă s-ar fi așteptat să fie atacat de vreun dușman. Era preot și ucigaș; și omul pe care se străduia să-l zărească urma să-l ucidă, mai curând sau mai târziu, și să dețină sacerdoțiul în locul său. Aceasta era legea sanctuarului. Un candidat la sacerdoțiu nu putea urma în funcție decât asasinându-l pe preot și, după ce îl asasina, își păstra funcția până când era asasinat la rându-i de un nou candidat, mai puternic sau mai îndemânatic. Postul ocupat prin acest precar mod de înstăpânire aducea după sine titlul de rege; dar fără îndoială nici un cap încoronat nu s-a simțit vreodată mai neliniștit și nici nu a fost mai chinuit de vise mai rele decât acesta. An de an, fie iarnă, fie vară, pe vreme frumoasă ori pe furtună, trebuia să-și continue pânda singuratică, și de câte ori cădea într-un somn scurt și agitat își periclita viața.²⁷

O scenă sumbră, într-adevăr! Și mai avem și altele în analele Greciei și ale Romei care prezintă aceeași atmosferă de teroare: de exemplu, legenda des povestită a reginei Pasifae a Cretei, dragostea ei pentru un taur ieșit din mare; și fiul ei, cumplitul Minotaur, umblând dintr-o parte în alta a labirintului construit pentru a-l întemnița. Cu toate acestea alte scene rituale preelenice sugerează mai degrabă o idilă, armonie și pace, înțelepciune și putere profetică pentru cei care nu se tem de fantome. În tratatul De natura animalium, autorul roman Aelianus (m. 222 d.Hr.) descrie un sanctuar al șerpilor din Epir, despre care se spunea în vremea lui că ar fi fost dedicat zeului Apollo, dar care, de fapt, la fel ca sanctuarul șarpelui închinat lui Zeus Meilichios, era vestigiul unei mitologii egeene preelenice.

Locuitorii din Epir îi aduc jertfe în general lui Apollo, iar într-o zi a anului îi consacră cea mai mare sărbătoare a lor, cu mare fast, o sărbătoare foarte renumită. Este acolo un crâng închinat zeului, cu o incintă circulară în interiorul căreia se află șerpi — jucării, firește, pentru zeu. Și doar preoteasa fecioară se apropie de ei. Despuiată, ea le duce șerpilor de mâncare. Oamenii din Epir spun că șerpii sunt descendenți ai balaurului Python de la Delfi. Iar astăzi, dacă preoteasa se apropie de ei, iar șerpii sunt blânzi și-și mănâncă hrana cu bunăvoință, se spune că anul va fi îmbelșugat și fără boli; în schimb, dacă o sperie și nu mănâncă turtele cu miere care le sunt oferite, prevestesc contrariul.²⁸

Sau să analizăm pictura de pe un vas redată în Figura 9, care — în același spirit, în esență — înfățișează arborele mitic al merelor de aur din ținutul însorit al Hesperidelor.²⁹ Un șarpe uriaș cu coarne e înfășurat în jurul copacului, iar dintr-o grotă deschisă în pământ la rădăcinile sale țâșnește apă dintr-un izvor cu două guri, în timp ce minunatele Hesperide — o familie de nimfe cunoscute în Antichitate drept fiicele născute fără tată ale Nopții, zeița cosmică³⁰ — dau roată copacului, având grijă de șarpe. Și totul este exact așa cum ar fi rămas lucrurile și în Eden, dacă patriarhul recent instalat al moșiei (care își manifesta pretenția aparent justificată de a avea întâietate nu numai ca stăpân, ci și în existență) nu s-ar fi fost deranjat când a aflat ce se petrecea acolo.

Deoarece acum este cât se poate de clar că, înainte ca arienii nomazi crescători de vite din nord și păstorii semiți de oi și capre din sud să pătrundă violent, la sfârșitul Epocii Bronzului și începutul Epocii Fierului, în vechile locuri de cult ale lumii antice, predominase în acest spațiu o viziune în esență organică, vegetală și noneroică asupra naturii și necesităților vieții, absolut respingătoare pentru acei neînfricați pentru care nu truda răbdătoare a pământului, ci luptele cu sulițe și jaful constituiau sursa bogăției și a desfătării. În miturile și riturile mai vechi ale mamei, atât aspectele luminoase, cât și cele întunecate ale acelui amestec eterogen care este viața fuseseră onorate în egală măsură, în vreme ce în miturile de mai târziu, orientate spre bărbat, patriarhale, tot ceea ce este bun și nobil a fost atribuit noilor și eroicilor zei dominanți, lăsând puterilor naturale locale doar caracterul întunericului — la care se adăuga acum și o judecată morală negativă. Căci, după cum arată numeroase dovezi, ordinele sociale, precum și cele mitice ale celor două moduri de viață contrastante erau divergente. Acolo unde zeița fusese venerată ca dătătoare de viață și susținătoare a vieții, precum și consumatoare de morți, femeilor, ca reprezentante ale ei, li se acordase o poziție dominantă atât în societate, cât și în cult. O asemenea rânduială a obiceiurilor sociale și cultice dominate de femei este numită, într-un mod amplu și general, ordinea matriarhală. Iar opusă acesteia, cu înflăcărarea unei retorici virtuoase și furia focului și a sabiei, este rânduiala patriarhală.

Figura 9. Copacul Hesperidelor

Prin urmare literaturile timpurii ale Epocii Fierului, atât din Grecia ariană, cât și din Roma și Levantul semitic învecinat, abundă de variante ale înfrângerii de către un erou strălucitor a monstrului întunecat și — dintr-un motiv sau altul — discreditat al ordinului divin anterior, dintre ale cărui inele smulge, în cele din urmă, o comoară: un pământ frumos, o fecioară, o cantitate de aur sau pur și simplu eliberarea de tirania monstrului contestat.

Principalul exemplu biblic a fost victoria lui Iahve asupra șarpelui mării cosmice, Leviatanul, ispravă cu care s-a lăudat în fața lui Iov. „Poți trage afară Leviatanul cu un cârlig sau limba lui cu o frânghie ce o lași jos? Poți să-i pui belciug în nară sau să găurești falca lui cu o țeapă? Își va înmulți el multe cereri către tine, rugându-te cu grai de umilință? Va face el un legământ cu tine și-l vei lua la tine ca să-ți robească-n veci? Te vei juca cu el precum cu o pasăre, legându-l pentru servitoarele tale? Vor face însoțitorii un banchet din el? Îl vor împărți printre negustori? Îi poți umple pielea cu țepușe de fier sau capul lui cu harpoane? Ridică-ți numai mâna împotriva lui și vei pomeni de o asemenea luptă și nu o vei mai începe niciodată!"³¹

Figura 10. Zeus în luptă cu Typhon

Echivalentul în cazul grecilor a fost victoria lui Zeus împotriva lui Typhon (Figura 10), cel mai mic dintre fiii Gaiei (Geei), zeița Pământ — faptă prin care s-a asigurat stăpânirea zeilor patriarhali ai Muntelui Olimp asupra Titanilor, progeniturile marii zeițe-mamă. Se spune că Titanul, jumătate om, jumătate șarpe, era enorm. Era atât de înalt, încât de multe ori se izbea cu capul de stele, iar brațele lui se puteau întinde de la apus la răsărit. Din umerii lui, spune Hesiod, se ridicau o sută de capete de șarpe, toate zvârlind limbi de foc, iar numeroșii lui ochi aruncau văpăi. Dinăuntru se auzeau voci, strigăte pe care zeii le puteau înțelege; dar și mugete ca de taur, răcnete de leu, lătrat de câine sau șuierături, atât de tare încât răsunau munții. Iar această creatură îngrozitoare ar fi devenit stăpâna creației dacă Zeus nu i s-ar fi împotrivit, luptând împotriva ei.

Olimpul se cutremura sub picioarele părintelui zeilor în timp ce acesta se deplasa, pământul gemea; și, din scăpărarea fulgerului său, precum și din ochii și respirația potrivnicului lui, focul se revărsa peste marea întunecată. Oceanul fierbea; valuri înalte se umflau, spărgându-se de toate promontoriile coastei; pământul se cutremura. Hades, stăpânul morților, se înfiora; la un moment dat, până și Zeus a fost zdruncinat. Dar când și-a recăpătat puterile, marele erou, apucând arma lui îngrozitoare, a sărit din muntele lui și, aruncându-și fulgerul, a dat foc tuturor acelor capete scânteietoare ce urlau, răcneau, lătrau și șuierau. Monstrul s-a prăbușit pe pământ, iar Gaia, zeița-pământ, a gemut sub fiul ei. Flăcări au izbucnit din el, răspândindu-se prin pădurile munților prăpăstioși, trosnind atât de fierbinți, încât mare parte din pământ s-a topit, ca fierul în forja învăpăiată a meșterului șchiop al zeilor, Hefaistos, din adâncul pământului. Apoi puternicul rege al zeilor, Zeus, clocotind de mânie, și-a aruncat victima arzând în hăul Tartarului, de unde și în ziua de azi forma lui titanică revarsă toate acele vânturi înfricoșătoare care suflă peste mări și provoacă suferință muritorilor, împrăștie corăbii, îneacă marinari și distrug construcțiile îndrăgite ale locuitorilor de pe uscat, umplându-le de praf și biciuindu-le cu furtuni.³²

Asemănarea acestei victorii cu cea a lui Indra, regele panteonului vedic, asupra șarpelui cosmic Vītra este incontestabilă.³³ Cele două mituri sunt variante ale aceluiași arhetip. Mai mult, în fiecare dintre ele, rolul antizeului a fost atribuit unei figuri dintr-o mitologie anterioară — în Grecia, a pelasgilor; în India, a dravidienilor —, demoni care anterior simbolizaseră forța ordinii cosmice însăși, misterul întunecat al timpului care șterge faptele eroilor de parcă ar fi praf în vânt: forța șarpelui nemuritor ce-și leapădă viețile ca pielea, care, înaintând și întorcându-se mereu în cercul său al eternei reîntoarceri, va continua așa pentru totdeauna, după cum s-a întors deja de-o veșnicie, fără să ajungă nicăieri.

Împotriva simbolului acestei puteri nepieritoare, principiul războinic al faptei mărețe a individului care contează și-a aruncat fulgerul și, pentru o vreme, vechiul sistem de credință — precum și civilizația — s-a prăbușit. Imperiul Cretei minoice s-a dezintegrat, la fel ca și civilizația orașelor gemene dravidiene Harappa și Mohenjo-daro, din India. Cu toate acestea, în India, mitologia antică a puterii șarpelui și-a recăpătat forța după scurt timp, până când, pe la jumătatea mileniului I î.Hr., a absorbit întregul panteon și spiritul zeilor vedici — Indra, Mitra, Vayu și ceilalți —, transformându-i în simpli agenți ai proceselor propriilor zei, gravitând în continuare în jurul eternei reîntoarceri.³⁴ În schimb, în Occident, principiul indeterminării reprezentat de eroul care acționează asupra istoriei, înzestrat cu liber-arbitru, nu numai că a câștigat teren, dar l-a și ocupat, păstrându-l până în prezent. În plus, victoria principiului liberului-arbitru, împreună cu corolarul său moral al răspunderii individuale, stabilește prima trăsătură distinctivă a mitului specific occidental: și aici vreau să includ nu numai miturile Europei ariene (ale grecilor, romanilor, celților și germanilor), dar și miturile popoarelor semitice și ariene din Levant (semiți, akkadieni, babilonieni, fenicieni, evrei și arabi; perși arieni, armeni, frigieni, traco-iliri și slavi). Căci, indiferent dacă ne gândim la victoriile lui Zeus și Apollo, Teseu, Perseu, Iason și toți ceilalți asupra monștrilor din Epoca de Aur sau ale lui Iahve asupra Leviatanului, lecția desprinsă de aici se referă și la o putere autonomă mai mare decât forța oricărui destin legat de pământ, ca acela al șarpelui. Toate sunt prezentate (susține Jane Harrison) „în primul rând ca un protest față de venerarea Pământului și a daimonilor fertilității Pământului".

„Un cult al puterilor fertilității care include toată viața vegetală și animală este suficient de amplu pentru a fi util și sănătos, adaugă ea, „dar, pe măsură ce atenția omului se îndreaptă tot mai mult către propria umanitate, un astfel de cult constituie o sursă evidentă de pericol și boală³⁵.

Ei bine, așa este! Și totuși nu se poate să nu simți că există ceva forțat și, în cele din urmă, neconvingător în toate atitudinile morale bărbătești ale binefăcătorilor strălucitori și drepți, atât din viziunea biblică, cât și din cea greco-romană; pentru că, în ultimă instanță, viața — și, astfel, profunzimea spirituală și interesul — miturilor în care apar acești eroi continuă să se bazeze pe prezențele întunecate ale pământului blestemat, dar fertil, care, deși învinse și subjugate, nu au fost niciodată pe deplin asimilate împreună cu puterile lor. Păstrează o urmă de mister — care, de-a lungul istoriei Occidentului, a pândit mereu din interior, emanând din simbolurile arhaice ale sistemelor „superioare de mai târziu, de parcă ar spune, fără cuvinte: „Dar nu auziți cântecul mai profund?

De exemplu, în legenda Meduzei, deși este povestită din punctul de vedere al sistemului patriarhal olimpian clasic, poate fi auzit mesajul mai vechi. În loc de păr, Meduza, regina Gorgonelor, avea șerpi șuierători, iar privirea sa îi transforma pe oameni în stane de piatră. Perseu a omorât-o apelând la un șire­tlic, după care i-a tăiat capul și l-a luat cu el într-o tolbă; Atena a pironit capul Meduzei pe scutul ei. Dar din gâtul tăiat al Gorgonei a ieșit Pegas, calul înaripat care fusese născut de zeul Poseidon și care acum este înhămat la carul lui Zeus. Și cu ajutorul Atenei, Asclepios, zeul medicinei, a colectat sângele din venele Meduzei, atât din partea stângă, cât și din dreapta — cu primul ucide, dar cu al doilea vindecă și readuce la viață.

Astfel, în cazul Meduzei au coexistat aceleași două puteri ale zeiței negre Kālī din India, care cu mâna dreaptă acordă binefaceri, iar în stânga ține o sabie ridicată. Kālī dă naștere tuturor ființelor din univers, dar, cu toate acestea, limba îi atârnă lungă și roșie pentru a le linge sângele. La gât poartă un colier din cranii, iar la brâu, un kilt din brațe și picioare amputate. Ea este Timpul Negru, atât viața, cât și moartea tuturor ființelor, pântecul și mormântul lumii: realitatea primordială, unica, realitatea supremă a naturii, pentru care zeii înșiși nu sunt decât niște mijlocitori.

Sau să luăm, de pildă, legenda curioasă a înțeleptului orb Tiresias, la care până și Zeus și Hera au apelat odată pentru judecarea unei dispute. „Negreșit, îi spusese vesel regele zeilor soției sale, „că femeia plăcerea [de a face dragoste] / Mult mai mult decât bărbatul o simte. Ea a negat. Așa că l-au chemat pe Tiresias; căci, în urma unei aventuri ciudate, el experimentase ambele părți ale iubirii.

„Fiindcă", spune Ovidiu,

...lovise o dată cu bățul doi șerpi mari, în clipa

Împerecherii, —ntr-o verde pădure; și iată minune!

A fost schimbat din bărbat în femeie și-așa petrecut-a

Chiar șapte toamne; —ntr-a opta, din nou vede șerpii și zice:

„Dacă în voi lovitura are atâta putere,

Ca să prefacă și felul aceluia care vă bate,

Vă voi lovi și acuma". Pe șerpii aceia lovindu-i

Forma dintâi și chipu-i firesc îi revine îndată.³⁶

Prin urmare când i s-a cerut să rezolve disputa dintre părintele zeilor și regina sa, Tiresias știa răspunsul — și i-a dat dreptate lui Zeus. Zeița, într-un acces de furie, l-a lovit, orbindu-l; dar zeul, în compensație, i-a dat darul profeției.

În această poveste, șerpii care se împerechează, ca și cei ai caduceului, sunt simbolul forței generatoare a lumii care acționează prin toate perechile de contrarii, masculin și feminin, naștere și moarte. Tiresias s-a confruntat cu misterul lor pe când rătăcea prin pădurea înverzită a secretelor eternei zeițe Pământ. Lovitura lui impulsivă cu bastonul l-a plasat între cei doi, asemenea toiagului central (axis mundi) din Figura 1; și, drept urmare, a fost proiectat în „cealaltă parte vreme de șapte ani — o săptămână în ani, o viață scurtă —, latură pe care înainte nu o cunoștea. După care, intenționat, a atins din nou simbolul viu al celor doi care prin natura lor constituie un întreg și, revenind la forma lui normală, din acel moment a devenit cel care avea cunoștințe despre ambele „părți: mai înțelept și decât Zeus, care era pur și simplu bărbat, și decât zeița lui, care era pur și simplu femeie.

Concepția patriarhală diferă de viziunea arhaică anterioară, deoarece separă toate perechile de contrarii — masculin și feminin, viață și moarte, adevărat și fals, bun și rău — ca și cum ar fi absolute în sine și nu simple aspecte ale unei realități mai ample. O putem compara cu o viziune mitologică solară, spre deosebire de una lunară, deoarece întunericul este opus luminii soarelui, dar pe lună, întunericul și lumina interacționează într-o singură sferă. Prin urmare orbirea lui Tiresias a fost pentru el o comunicare a înțelepciunii lunare. A fost orbire doar pentru lumea solară, unde toate perechile de contrarii par a fi distincte, iar darul profeției era viziunea corelativă a ochiului interior, care pătrunde întunericul existenței. Așadar Tiresias provine din cel mai profund nivel subliminal al moștenirii grecești, apărând ca o prezență misterioasă printre personajele sferei superioare, secundare, a acelor zei și mituri ale Olimpului care le mascaseră pe cele anterioare, dar fără a le suprima întru totul.

Căci nu am văzut deja șarpele Zeus Meilichios? Și oare nu sub această formă s-a împerecheat el cu fiica sa, Persefona, când zeița pământului, Demeter, din care se născuse, a lăsat-o într-o peșteră din Creta, păzită de doi șerpi care în mod normal erau înhămați la carul ei?

Cititorul își amintește, probabil, de legenda orfică amintită în Mitologia primitivă³⁷ despre cum, în timp ce zeița fecioară stătea acolo și țesea o robă din lână pe care urma să apară imaginea universului, mama ei a făcut în așa fel încât Zeus să afle de prezența ei; iar el s-a apropiat luând forma unui șarpe uriaș. Și fecioara l-a zămislit pe Dionysos, zeul pâinii și al vinului, care moare și trăiește veșnic, care s-a născut și a crescut în peștera aceea, care a fost sfâșiat pe când era prunc, dar apoi a înviat.

Figura 11. Afrodita înconjurată de amorași

În mod similar, în legenda creștină derivată din aceeași tradiție arhaică, Dumnezeu-Duhul Sfânt s-a apropiat de Fecioara Maria sub forma unui porumbel, iar ea — prin ureche — l-a zămislit pe Dumnezeu-Fiul, care a fost născut într-o peșteră, a murit și a înviat, și este prezent în pâinea și vinul liturghiei. Căci porumbelul, nu mai puțin decât șarpele, era atributul și însoțitorul Marii Zeițe din Orientul prehomeric și premozaic. În Figura 11, ea apare ca Afrodita, înconjurată de mai mulți amorași care o adoră, cu un porumbel în mâna stângă.³⁸ Astfel, în panorama universală a mitologiei, Dumnezeu-Tatăl din Treimea creștină, tatăl creator al Mariei, Dumnezeu-Duhul Sfânt, soțul ei, și Dumnezeu-Fiul, copilul ei ucis și înviat, reproduc pentru o epocă ulterioară misterul orfic al lui Zeus care, sub forma unui șarpe, zămislește pe fiul său întrupat, Dionysos, în propria fiică, Persefona.

Victoria divinităților patriarhale asupra celor matriarhale anterioare nu a fost la fel de decisivă în concepția greco-romană ca în miturile Vechiului Testament; căci, după cum a arătat Jane Harrison, zeii anteriori au supraviețuit nu numai periferic în forme aberante precum Zeus Meilichios, ci și în riturile populare agrare și cultele femeilor, în special în misterele lui Demeter și în cele orfice, de unde numeroase elemente ale moștenirii au trecut în creștinism — mai evident în miturile și riturile Fecioarei și ale liturghiei. În Grecia, zeii patriarhali nu au exterminat zeițele pământului, ci s-au căsătorit cu ele, acestea reușind, în cele din urmă, să-și recâștige influența, în timp ce în mitologia biblică toate zeițele au fost exterminate — sau cel puțin așa se credea.

Totuși, așa cum citim în fiecare capitol din Cartea lui Samuel și din Cărțile Regilor, vechile culte ale fertilității încă erau venerate în tot Israelul, atât de popor, cât și de majoritatea conducătorilor lui. Și chiar în Pentateuh subzistă semne, strecurate în tăcere în simboluri, ale înțelepciunii vechii mame pământ și ale soțului ei șarpe.

Domnul Yahweh a zis femeii: „Ce este aceasta ce ai făcut? Femeia a spus: „Șarpele m-a înșelat și eu am mâncat. Yahweh a spus șarpelui: „Pentru că ai făcut aceasta, ești blestemat mai mult decât toate vitele și mai mult decât toate fiarele câmpului. Pe pântecele tău te vei târî și țărână vei mânca toate zilele vieții tale. Voi pune vrăjmășie între tine și femeie și între sămânța ta și sămânța ei; el îți va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul".

Astfel, Iahve a blestemat-o pe femeie să nască în dureri și să fie supusă soțului ei — ceea ce a pus pecetea patriarhatului pe noua eră. Și l-a blestemat și pe bărbatul care s-a dus la pom și a mâncat din fructul oferit de ea. „Întru sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea, a spus el, „până te vei întoarce în pământ, pentru că din el ai fost luat; căci țărână ești și în țărână te vei întoarce (Geneza, 3.13–19).

Însă pământul, țărâna din care fusese luat cuplul pedepsit, era, desigur, zeița Pământ, lipsită de trăsăturile antropomorfe, dar păstrându-și în aspectul ei elementar funcția de a furniza substanța peste care noul ei soț, Iahve, a suflat suflarea de viață a copiilor săi. Iar aceștia aveau să se întoarcă la ea, nu la tată, în momentul morții. Din ea fuseseră luați și la ea aveau să se întoarcă.

La fel ca Titanii din credința mai veche, Adam și Eva erau copiii zeiței-mamă Pământ. La început fuseseră una, sub forma lui Adam; apoi s-au împărțit în două, Adam și Eva. Iar bărbatul, mustrat fiind, a răspuns provocării lui Iahve într-un mod absolut potrivit caracterului său de Titan. „Bărbatul, spune textul, „i-a dat soției sale numele Eva, pentru că ea a fost mama tuturor celor vii. Și atunci, ca mamă a tuturor celor vii, Eva însăși trebuie să fie recunoscută ca aspectul antropomorf pierdut al zeiței-mamă. Iar Adam trebuie să fi fost astfel fiul ei, precum și soțul ei: pentru că legenda coastei este în mod clar o inversare patriarhală (dând prioritate bărbatului) a mitului anterior al eroului născut din zeița Pământ, care se întoarce la ea pentru a renaște. Vezi, din nou, Figurile 6 și