Mai mult timp pentru suflet: Calea spre vitalitate

Cuvânt-înainte

Când vorbim despre suflet, vorbim despre sentimentul de a fi vii. Acest sentiment este de o importanță vitală pentru noi, oamenii: el ne conferă nu doar bucuria de a trăi, ci înseamnă și că ne percepem nevoile lumii noastre interioare. În principiu, putem evalua evenimentele ce se petrec în lume prin prisma întrebării dacă ele contribuie sau nu la sporirea vitalității noastre¹ — o întrebare ce măsoară dintr-o perspectivă nouă relațiile dintre noi, dar și felul în care ne raportăm la natură sau la economie. A trăi ar trebui să însemne a ne simți vii.

Pentru aceasta, avem nevoie de timp pentru suflet și de atenție îndreptată asupra lui. Există multe situații care ne pot face să ne simțim însuflețiți: o privire prietenoasă, observarea unui copil mic și curajos care încearcă să cucerească lumea, o priveliște frumoasă, o poezie de care ne amintim, un film ce ne emoționează, un gest plin de dragoste, venit pe neașteptate. Însă avem nevoie să percepem aceste situații în întreaga lor dimensiune afectivă, să le savurăm, să le dilatăm în imaginația noastră.

Dar de unde să ne luăm acest timp, dacă nu-l avem?

Atenția este o resursă prețioasă și rară. De aceea, „toți și toate își doresc să aibă atenția noastră. Știm că atenția este elementul care „unge relațiile, de ea au nevoie și copiii pentru a se putea dezvolta armonios. Ea ne cam lipsește în viața adultă, dar ne-ar plăcea s-o primim mai mult. Goana după atenție reprezintă totodată un aspect economic, specific mai ales unei economii aflate în creștere: Nu există nimeni și nimic care să nu-și dorească toată atenția noastră! Trebuie să privim totul cu entuziasm, să luăm în considerare, să cumpărăm, să participăm, să citim... Suprastimularea pare să fi devenit o stare normală în viața noastră! Expresia FOMO, „fear of missing out (frica de a rata ceva), ar trebui înlocuită cu NOMO, „necessity of missing out (necesitatea de a rata un lucru). Este teama care ne ține prinși în această economie a atenției; poate nu atât aviditatea după tot mai multe, cât frica de tot mai puține. Însă efortul pe care-l facem de a nu pierde nimic nu reușește să liniștească anxietatea din noi. Pentru a ne putea sustrage acestei economii a atenției², cu retorica ei bazată pe creștere, ar trebui să ne îndreptăm atenția spre ceea ce este cu adevărat important pentru noi, spre ceea ce se află în jurul nostru și în interiorul nostru: spre sufletul nostru, în special spre prezent, spre corpul nostru, spre spațiul nostru spiritual și spre semenii noștri cei mai apropiați. Aceasta ar fi cu adevărat o formă de contemplare și de participare. Întrebarea care se pune este următoarea: De unde ne luăm înapoi atenția și spre ce dorim s-o îndreptăm? De unde ne-o retragem, pentru a o putea investi în altă parte? A ne hotărî din nou asupra lucrurilor pe care vrem să ne concentrăm creează, în același timp, o nouă realitate, ne permite să descoperim lumi noi, ne deschide drumuri neumblate și o cale nouă spre această singură viață pe care o avem. Timp pentru suflet, pentru gânduri pline de fantezie și de imaginație, pentru o diversitate de emoții!

Pentru toate acestea, avem nevoie de timp și de atenție, iar răsplata va însemna un sentiment mai mare de vitalitate.

Pentru reeditarea sub un titlu nou a acestei cărți deosebit de importante pentru mine, doresc să mulțumesc din inimă Editurii Patmos și în special Christianei Neuen, pentru sprijinul oferit, mereu profesionist.

St. Gallen, februarie 2022

Verena Kast

1 Vezi Andreas Weber, Enlivenment. Eine Kultur des Lebens. Versuch einer Poetik für das Anthropozän, Matthes & Seitz, Berlin: 2016.

2 Vezi Jenny Odell, Nichts tun. Die Kunst, sich der Aufmerksamkeitsökonomie zu entziehen, C. H. Beck, München: 2021.

Introducere

„Sufletul este viul din om, ceea ce trăiește din sine însuși și produce viață"³, afirmă Jung. Acesta este sensul în care înțeleg eu sufletul. Din cauza accelerării în prezent a anumitor procese de viață, în cartea de față doresc să pledez pentru a ne face din nou timp pentru ceea ce este cu adevărat viu și demn de a fi trăit, precum și pentru ceea ce am putea numi a fi viu în sensul deplin al cuvântului.

Când vorbim despre suflet, vorbim despre sentimentul de a fi vii. Iar pentru a avea acest sentiment, trebuie să întreprindem în permanență ceva, avem nevoie de hrană, de pildă, atunci când apare amenințarea de a deveni mai puțin vii. Când un lucru ne hrănește sufletul, spunem că ceva ne-a însuflețit, ne-a animat, ne-a împlinit — uneori, fără ca noi să fi făcut aproape nimic. De pildă, în întâlnirile cotidiene: ne trăim viața obișnuită și apoi, dintr-odată, întâlnim un alt om, o privire, o discuție, nimic ieșit din comun și, cu toate acestea, percepem că sentimentul de a fi vii crește între noi și celălalt. Mergem mai departe și ne dăm seama că ni s-a schimbat dispoziția, suntem însuflețiți: mai vii, mai afectuoși, mai plini de avânt, mai curajoși, suntem atinși de acea persoană, de altceva. Dar și o carte, o poezie, o operă de artă, o muzică sau natura ne pot anima.

Însuflețirea poate proveni și din interior. Dacă am avut un vis, unul foarte frumos sau, dimpotrivă, unul de-a dreptul terifiant, ce a lăsat o impresie durabilă asupra noastră și care, poate, ne-a dezorientat, atunci ne simțim stimulați. Poate fi neplăcut, dar se întâmplă ceva. Ne gândim iar și iar la vis, la imaginile care apar în el. Aceste imagini ne acaparează interesul, se leagă cu alte secvențe care erau deja importante pentru noi, cu evenimente din viața noastră cotidiană, cu sentimente, poate chiar și cu unele dureroase. În orice caz, suntem animați — și astfel ne înțelegem viața dintr-o nouă perspectivă. Conferim unei situații un sens pe care înainte nu-l cunoșteam. Visul ne-a înviorat, ne-a însuflețit viața.

Pentru a preveni orice neînțelegere: îmi place când ritmul este unul rapid. Multe dintre lucrurile vieții noastre febrile mi se par confortabile. Când îmi imaginez scenariul contrar, în care totul s-ar petrece foarte lent și abia dacă ar avea loc vreo schimbare, încep să mă simt constrânsă. Îmi place totodată și ceea ce este trainic. Prefer ceea ce este durabil și care, concomitent, se schimbă, ca de exemplu, marea, care este tot timpul aceeași și totuși de fiecare dată alta. Aceleași valuri, aceeași apă. Însă în asociere cu lumina și cu vremea, primește iar și iar o altă față, din nou și din nou, un alt caracter. Îmi plac ritmurile. Ale muzicii, ale vieții. Chiar dacă ele se tot repetă. Atât schimbarea, cât și trăinicia sunt pentru mine importante. Însă tocmai această durabilitate pare să fie în pericol: noi, oamenii, suferim și ne plângem din cauza faptului că totul pare să se petreacă din ce în ce mai repede. Avem senzația că lucrurile se întâmplă prea rapid. Iar de această accelerare se leagă și cerința de mai multă eficiență, atât în lumea exterioară, cât și în cea interioară. Trebuie să rezolvăm tot mai multe în același interval de timp, să respectăm tot mai multe termene sau ne simțim vinovați când nu reușim să facem aceste lucruri. Din punct de vedere psihic, trebuie să gestionăm cât mai rapid perturbările. Iar odată cu tihna, și sufletul nostru este amenințat cu marginalizarea. Dacă acest lucru s-ar întâmpla, viața ar deveni mai rece, iar relațiile, întrucâtva mecanice — o stare de care mulți oameni se tem sau pe care au experimentat-o deja.

Echilibrul dintre nevoile propriei lumi interne și cerințele lumii externe trebuie reglat tot timpul, aceasta este o caracteristică a omului. Iar lumea exterioară înseamnă astăzi accelerare, experiența schimbării foarte rapide a situațiilor sociale, uneori chiar și în decursul unei singure generații; suferința dată de presiunea timpului, dar și faptul că trebuie să gestio­năm iar și iar schimbările tehnologice, precum și faptul că nu putem ține pasul cu ele. În prima fază, sunt preocupată de intensificarea ritmului vieții.

Pierderea tihnei

Faptul că acest lucru nu reprezintă o problemă nouă, chiar dacă ni se pare astăzi mai pronunțată ca niciodată e demonstrat de poezia lui Heinrich Heine, care a trăit între anii 1797 și 1856.

Mi-e inima grea

Mi-e inima grea; cu durere

Eu cuget la vremuri bătrâne —

Avea înțeles atunci lumea

Și rost avea ziua de mâine.

Dar astăzi sucit pare totul,

Prin jale și chinuri mă port —

E mort Dumnezeul în ceruri

Și-n iaduri. Satana e mort.

Posac pare totul acuma

Și jalnic și putred și rece;

De n-ar fi puțină iubire,

Prin viață zadarnic ai trece.⁴

Deja în acele vremuri, Heine suferea pentru faptul că omul nu mai trăia, ca în perioada premodernă, după ritmul naturii, în care soarele era cel care indica timpul, în care omul se afla în armonie cu natura, iar ritmul acesteia stabilea și ritmurile vieții. Heine pătimea din cauza faptului că în perioada modernă ceasul mecanic a devenit cel care semnalează ora, apărând, astfel, timpul măsurat. Heine nu ne spune mai multe, dar se plânge de acest timp cadențat și, odată cu el, de „zorirea" și agitația care apar. Întreaga orânduială a lumii se năruie, Dumnezeu și Satana sunt morți, oamenii sunt posaci, năuciți și reci, doar dragostea mai oferă puțin sprijin. Deja de la Heine, se simte o stare de restriște.

În societatea noastră contemporană, nu avem de-a face doar cu timpul măsurat, ci facem mai multe lucruri simultan: are loc o accelerare din cauza comprimării timpului.⁵ Bineînțeles că în acest fel câștigăm multe alte lucruri. Pentru a numi doar câteva dintre ele, avem la dispoziție nenumărate posibilități și nu există limite; putem să ne reorganizăm din scurt, să ne reorientăm, am atins un anumit nivel de prosperitate. Însă toate acestea aduc cu sine și unele probleme: din cauza multitudinii de opțiuni, pierdem privirea de ansamblu, nu mai știm care sunt lucrurile pe care ne putem baza, scade puterea de concentrare și ne pierdem ușor răbdarea.

La suprafață se întâmplă multe. Însă cum rămâne cu perspectivele pe termen lung? Unde ne luăm angajamente pe perioade mai mari?

Sub presiunea timpului, legătura dintre natura interioară și cea exterioară se pierde foarte ușor. Gestionarea emoțiilor ce ne aduc în contact cu noi înșine, cu corpul nostru, cu psihicul nostru, cu semenii noștri, dar și cu lumea, în general, necesită timp. „De fapt, m-aș fi bucurat de florile primăverii, dar apoi mi-am adus aminte că am ratat din nou un deadline — într-adevăr, un cuvânt straniu. Așa că am plecat rapid la muncă. Bucuria a dispărut, fără să fi apucat măcar să se înfiripeze. Așa stau lucrurile, a spus un bărbat în vârstă de 46 de ani, foarte ocupat, care suferea din cauza „sentimentului de vid.

Perioadele în care nu suntem activi, în care ne regenerăm, reflectăm — perioadele de răgaz — trebuie căutate în mod susținut, dar și ele sunt năpădite rapid de dictatura „urgenței". Vrem să ne odihnim repede.

Bineînțeles că timpul nu poate fi dat înapoi și, chiar dacă privim cu dor spre Alpi, într-o notă romantică, spre lumea fără ceas, lucrurile nu sunt chiar atât de grave: nu rezolvăm nimic prin idealizarea trecutului. Ca atare, este vorba despre ceea ce se întâmplă deja de foarte multă vreme, și anume că, pe lângă timpul măsurat, suprapus, trebuie să-i oferim satisfacție și timpului ritmic, și, odată cu el, nevoii umane de ritmuri. Iar acest lucru presupune, în primul rând, să ne luăm răgaz pentru anumite aspecte ale vieții, pentru a putea trăi ceva care să ne încălzească inima, pentru a ne simți din nou acasă în propria