Primul Razboi Mondial. O scurta istorie

Norman Stone (8 martie 1941 – 19 iunie 2019) a fost istoric și scriitor scoțian. A ocupat postul de profesor de istorie europeană la Departamentul de Relații Internaționale al Universității Bilkent, fiind înainte de aceasta profesor la Universitatea Oxford, lector la Universitatea Cambridge și consultant al prim-ministrului britanic Margaret Thatcher.

World War One: A Short History

Norman Stone

Copyright © 2007 Norman Stone

Toate drepturile rezervate

Copyright traducere © 2021 Grup Media Litera

Fotografie copertă © CORBIS/Corbis via Getty Images

carte Pentru Toți este parte a Grupului Editorial Litera

tel.: 0374 82 66 35; 021 319 63 90; 031 425 16 19

e-mail: [email protected]

www.litera.ro

Primul Război Mondial

O scurtă istorie

Norman Stone

Copyright © 2021 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Aloma Cimâzgă-Mărgărit

Corectori: Raluca Chiriac, Rodica Crețu

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare și prepress: Liviu Rusu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Stone, Norman

Primul Război Mondial : o scurtă poveste / Norman Stone;

trad. din lb. engleză de Cora Radulian. –

Bucureşti: Litera, 2021

ISBN 978-606-33-7760-0

ISBN EPUB 978-606-33-8070-9

I. Radulian, Cora (trad.)

94

UNU • DECLANŞARE

Primul tratat diplomatic a cărui parafare a fost imortalizată pe peliculă a fost semnat în oraşul Brest-Litovsk, stăpânit de ruşii albi, la primele ore ale zilei de 9 februarie 1918. Negocierile care au dus la acesta fuseseră suprarealiste. În holul unei case impresionante care fusese odinioară club al ofiţerilor ruşi, erau aşezaţi pe de o parte reprezentanţii Germaniei şi ai aliaţilor ei – prinţul Leopold al Bavariei, ginerele împăratului austriac, în uniformă militară de mareşal, aristocraţi din Europa Centrală, tolăniți în fotolii și cu aer condescendent, purtând smoking, un paşă turc și un colonel bulgar. De cealaltă parte, erau reprezentanţii unui nou stat, care avea să se numească în scurt timp Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă: câţiva intelectuali evrei şi, în afară de ei, mai erau o madam Bitsenko eliberată recent dintr-o închisoare din Siberia după uciderea unui guvernator-general, un „delegat al ţărănimii" (bineînţeles, beat), luat în ultimul moment de pe stradă din capitala rusă, util pe post de ficus, şi diverşi ruşi din vechiul regim, un amiral şi câţiva ofiţeri de stat-major, aduşi acolo pentru că se pricepeau la aspectele tehnice ale încheierii unui război şi la evacuarea liniei frontului (unul era expert în umor negru şi ţinea un jurnal). Iată-i, pozând cu toţii pentru aparatele foto. În sfârșit era pace. Primul Război Mondial durase aproape patru ani, făcând milioane de victime şi distrugând o civilizaţie europeană care fusese, până la izbucnirea războiului în 1914, cea mai însemnată creaţie a lumii. Războiul distrusese Rusia țaristă; bolşevicii reuşiseră preluarea puterii printr-o revoluţie în noiembrie 1917; promiseseră pace poporului;, iar acum, la Brest-Litovsk, o primiseră – la ordinul germanilor.

Termenii tratatului de la Brest-Litovsk erau foarte inteligenți. Germanii nu luaseră multe teritorii. Ceea ce se afirma în tratat a fost că oamenii din vestul Rusiei şi din Caucaz erau acum liberi să-şi declare independenţa. Urmarea a fost stabilirea unor graniţe izbitor de asemănătoare cu cele actuale. Statele baltice (inclusiv Finlanda) existau în umbră şi la fel s-a întâmplat şi cu statele din Caucaz. Cel mai mare stat aflat în această situaţie, care se întindea din Europa Centrală aproape până la Volga, era Ucraina, cu o populaţie de 40 de milioane şi trei sferturi din producţia de cărbune şi fier a Imperiului Rus. Reprezentanţii ei (absolvenţi de facultate în costume amorfe şi unul sau doi bancheri oportunişti care nu vorbeau ucraineana şi care, după cum observa Flaubert, ar fi plătit ca să fie cumpăraţi) au semnat cu germanii tratatul filmat pe 9 februarie (tratatul cu bolşevicii a urmat pe 3 martie). Împreună cu Ucraina, Rusia este un fel de SUA; fără ea, este un fel de Canada – majoritar înzăpezită. Aceste state diverse prezente la Brest-Litovsk aveau să reapară la prăbuşirea Uniunii Sovietice. În 1918, ele erau sateliţi germani – un duce de Urach devenind „Marele Prinţ Mindaugas al II-lea" al Lituaniei, un prinţ de Hessa fiind pregătit să conducă Finlanda. Actualmente Germania are cel mai important rol în toate aceste state, dar cu o diferenţă uriaşă: pe atunci avea ca scop să construiască un imperiu mondial, dar acum, în alianţă cu Vestul, ea nu mai are asemenea ţeluri, ci dimpotrivă: problema era să o faci să-şi joace încrezătoare rolul în treburile mondiale. Limba universală este actualmente engleza, nu germana, pe care, în 1918, trebuiau să o vorbească toţi în mod curent. Europa modernă înseamnă Brest-Litovsk cu faţă umană, deşi a fost nevoie de un al Doilea Război Mondial şi de o ocupaţie anglo-americană a Germaniei ca să ajungem aici.

Sunt multe de spus despre o Europă germană. Germania s-a afirmat ca puterea cea mai importantă în 1871 când, sub cancelarul Bismarck, a învins Franţa şi a ajuns foarte departe. În 1914, Berlinul era Atena lumii, un loc unde mergeai să înveţi tot ce era important – fizică, filosofie, muzică, inginerie (termenii „hertz, „roentgen, „mach, „diesel amintesc toţi despre acea eră şi despre descoperirile pe baza cărora e construită lumea modernă). Trei dintre membrii cabinetului britanic care au hotărât intrarea în război în 1914 studiaseră la universităţi din Germania – ministrul de război îl tradusese pe Schopenhauer – şi la fel făcuseră mulţi dintre evreii ruşi bolşevici pe care i-au întâlnit la şi după Brest-Litovsk. Ingeniozitatea chimiştilor şi a inginerilor germani nu avea limite, iar când Puterile Centrale s-au apropiat de victorie, pe cărările montane ale frontului italian, acest fapt s-a datorat lui Ferdinand Porsche, care a inventat tracţiunea integrală pentru a le străbate (iar apoi a continuat cu Volkswagen şi cu multe altele).*

În 1914 coşurile de fum de pe Ruhr sau din Saxonia industrială erau cele mai numeroase, la fel cum se întâmplase odinioară în Marea Britanie şi Manchester. Desigur, aşa cum recunoştea şi Churchill, Germania depunea un efort de război spectaculos, încununat de victorii cum ar fi cea din bătălia de la Caporetto împotriva italienilor, în 1917, sau în ofensiva din martie 1918 împotriva britanicilor, etalări ale panaşului de care Antanta nu era capabilă.

Ideea unei Europe germane începea să capete sens şi avem încă o dată o asemănare fantomatică cu prezentul. Un spaţiu economic european, protejat de concurenţa britanică sau americană, inclusiv minereurile Suediei sau ale Franţei, industriile cărbunelui şi oţelului din Germania, cu anexe în Africa de Nord şi chiar Bagdad, unde petrolul devenise deja important: de ce nu? În 1915, unul dintre cei mai luminaţi germani, Friedrich Naumann, a scris un bestseller intitulat Mitteleuropa, în care a evocat nu atât de mult un imperiu german, cât un fel de commonwealth germanic, în care Berlinul să arate calea numeroaselor popoare mai mici din sud-est. Aceste popoare – dintre care cel mai mare era cel polonez – fuseseră înghiţite de imperiile istorice: Austria, Rusia, Turcia; în Germania trăiau milioane de polonezi. În majoritatea acestor mici state au apărut mişcări naţionaliste care ameninţau existenţa Austriei şi a Turciei. În general, în opinia celor de la Berlin, acestor popoare negermanice li se permiteau prea multe. Austriecii cheltuiau atât de mulţi bani într-un efort futil de a-i cumpăra pe naţionalişti, încât nu mai rămâneau suficienţi pentru sursa puterii – în special pentru armată, care avea un buget egal cu o zecime din cel al armatei britanice. Dacă Austria ar fi fost condusă cum trebuie, cu o doză de eficienţă prusacă, asemenea probleme ar fi dispărut. Exista concepţia că, într-o Mitteleuropa germanică, aceste popoare mai mici, ale căror culturi oricum datorau mult Germaniei, ar fi fost la picioarele germanilor. Din 1879 existase o alianţă austro-germană. Naumann voia să-i adauge o latură economică. Alţi germani se gândeau la o abordare în forţă.

Încrederea germanilor creştea pe măsură ce in­dus­tria ţării înflorea şi succesul începea să-i amețească. Bismarck fusese prudent: înțelesese că o Germanie puternică, situată în centrul Europei, ar fi putut provoca o coalizare a vecinilor împotriva ei. Se ridica însă o nouă generaţie, foarte plină de sine. Figura simbolică de la conducerea ei era un tânăr împărat, kaiserul Wilhelm al II-lea, care urcase pe tron în 1889. El avea drept model Anglia, care era enorm de bogată şi avea un imperiu uriaş, întins peste mări. Anglia era conservatoare în ceea ce priveşte instituţiile, care aveau rădăcini istorice adânci, dar era şi energică şi întreprinzătoare, iar industriile ei însumau o mare parte din comerţul mondial. Poziţia ei în lume era asigurată de o flotă enormă. De ce să nu ajungă şi Germania să aibă un imperiu mondial la fel de mare? Sub Wilhelm al II-lea, puterea germană şi expresia neîndemânatică a acesteia au devenit o problemă europeană ‒ de fapt, problema europeană.

Deja pe continent exista o rivalitate între Germania şi Franţa, urmarea pe termen scurt a marii victorii a lui Bismarck din 1871, când noua Germanie anexase provinciile estice Alsacia şi Lorena, şi pe termen mai lung, a unei istorii care data din secolul al XVII-lea, când Franţa domina Europa şi perpetuase divizarea Germaniei în state şi stătuleţe belicoase. La rivalitatea franco-germană se adăugase ulterior o relaţie tensionată. Bismarck avusese grijă să nu înstrăineze Rusia, iar între Berlin şi Sankt-Petersburg erau relaţii strânse, pe de o parte datorită solidarităţii monarhice în general, pe de altă parte deoarece fiecare îşi luase partea dintr-o Polonie care nu era uşor de integrat. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea s-a ivit un nou factor, pe fondul slăbirii poziţiei Imperiului Otoman în Europa. Austria, aliata Germaniei, avea interese mari în Balcani, dar la fel avea şi Rusia: au avut loc ciocniri între austrieci şi ruşi, iar demersurile de păstrare a unui echilibru întreprinse de Bismarck au dus la o tensionare a relaţiilor cu Rusia. Frustrată de faptul că încercase fără succes să găsească sprijin la germani, Rusia şi-a întors privirile spre Franţa, care avea oricum bani de cheltuit pentru investiţii în străinătate, în timp ce banii germani rămâneau în ţară.** Până în 1894, Franţa şi Rusia erau oficial aliate. Apoi situaţia s-a complicat şi mai mult, când Germania, care îşi dorea să fie o putere mondială, a construit o flotă uriașă.

În 1900, lumea noneuropeană părea să se dezintegreze. India şi Africa trecuseră sub control european; China şi Turcia păreau din ce în ce mai aproape de prăbuşire, iar germanii îşi voiau partea. După care au acţionat, cât se poate de greşit, iar generaţia care a ajuns la maturitate în jurul anilor 1890 a trebuit să dea socoteală pentru asta. Ultimul lucru de care avea nevoie Germania era un conflict cu Marea Britanie, iar cea mai mare greşeală a secolului XX a fost făcută când Germania a construit o flotă menită să atace Anglia. Această cauză a unit cumva tot ce era mai bun din Germania. Max Weber era unul dintre cei mai reputaţi sociologi, iar aptitudinile lui erau ieşite din comun: vorbea mai multe limbi străine, avea cunoştinţe de drept, istorie, filosofie şi era familiarizat până şi cu statisticile ţăranilor polonezi care cumpărau teren prusac. În 1895, a ţinut o cuvântare inaugurală foarte mediatizată, cu ocazia numirii lui ca titular de catedră la Universitatea din Freiburg. Era remarcabil de tânăr pentru o asemenea poziţie – neavând cu mult peste 30 de ani. Profesorul (care se retrăsese din Liga Pan-Germană pe motiv că nu era suficient de naţionalistă) a spus lucruri care acum ar fi considerate aberații, mai ilogice decât spusele lui Hitler: Anglia nu are probleme sociale pentru că e bogată; este bogată datorită imperiului pe care-l stăpâneşte; îi exportă pe indezirabili – irlandezi, proletari etc. – deoarece are Australia, unde-i poate evacua; din Australia poate primi materii prime ieftine, iar astfel a creat o piaţă captivă; deci, are alimente ieftine şi în Marea Britanie nu există şomaj; Anglia are imperiul ei deoarece are o flotă extraordinară. Germania are şi ea indezirabilii ei – polonezi, proletari etc. – prin urmare, ar trebui să-i evacueze în colonii; în acest scop, o flotă germană ar fi bine-venită; Anglia ar accepta ca Germania să aibă un imperiu dacă într-o bătălie flota germană ar fi suficient de mare pentru a provoca pagube serioase flotei britanice înainte să fie scufundată; asta ar însemna că, în cazul unei viitoare bătălii navale cu englezii, britanicii nu ar mai avea suficiente nave şi ar fi scufundate de francezi sau de ruşi. Acest discurs a fost primit de public cu entuziasm. Este unul dintre cele mai stupide documente întocmite vreodată de un om inteligent şi nu merită nici măcar parodiat. Fiecare pas din demersul logic era greşit, începând de la ipoteza că britanicii aveau puţine probleme sociale: acestea ar fi fost mai mici dacă nu ar fi existat cheltuielile implicate în deţinerea unui imperiu. La finalul imperialismului european, în anii 1970, cea mai săracă ţară de pe continent era Portugalia, care stăpânea un imperiu uriaş în Africa, şi cele mai bogate erau Suedia, care-şi abandonase propria colonie din Caraibe cu mult timp în urmă, şi Elveţia, care nu avusese niciodată un imperiu.

Weber avea însă simţ moral***, iar când şi-a văzut studenţii seceraţi de război în 1914, a refuzat să se alăture grupului de profesori care au salutat cu entuziasm cauza naţională. Dar el şi cei ca el au condus tânăra generaţie pe calea spre moarte. Germania a creat o flotă şi pentru asta a fost nevoie de o treime din bugetul de apărare. Banii luaţi de la armată au împiedicat ţara să facă faţă pe cele două fronturi pe care le prevestea alianţa franco-rusă. Erau insuficienţi pentru a recruta mai mult de jumătate din tinerii care ar fi putut beneficia de instrucţie militară: banii erau insuficienţi, iar soldaţii nu puteau fi nici hrăniţi şi nici îmbrăcaţi. Prin urmare, mulţi au fost scutiţi, iar armata terestră germană din 1914 era doar cu puţin mai mare decât cea franceză, deşi în 1914 populaţia franceză era sub 40 de milioane, faţă de cea germană, de 65 de milioane. Cuirasatele germane erau foarte bine construite, dar erau prea puţine şi, deci, extrem de vulnerabile. Au stat aproape tot Primul Război Mondial în porturi, până ce, la sfârşit, ameninţate să se sacrifice inutil, echipajele s-au revoltat, rebeliunile ducând chiar la căderea Imperiului German. Dar flota era gândită să navigheze doar în Marea Nordului şi, pentru că nu avea nevoie de cantităţile mari de cărbune de care aveau nevoie navele de război britanice care navigau în lumea întreagă, puteau fi protejate cu un blindaj mai gros. Era un şantaj atât de evident, încât i-a împins pe britanici la un efort considerabil – nu numai că au ajuns la un număr de nave aproape dublu faţă de cele germane, dar au făcut