Economie utila pentru vremuri dificile. Solutii optime pentru probleme greu de rezolvat

Prefață

În urmă cu zece ani am scris o carte despre activitatea noastră. Surprinzător, a fost citită. Ne-am simțit măguliți, dar ne era clar că spusesem tot ce aveam de spus. Economiștii nu prea scriu cărți, volumele lor fiind ultimele pe care le-ar citi cineva. Noi am făcut asta și am reușit să scăpăm basma curată; după care ne-am întors la activitatea noastră obișnuită, care constă în redactarea și publicarea lucrărilor de cercetare.

Și asta și făceam pe când zorii primilor ani ai administrației Obama au lăsat locul nebuniei psihedelice a Brexitului, a Vestelor galbene și a Zidului – și dictatori țanțoși (sau omologii lor aleși) au luat locul optimismului confuz al Primăverii arabe. Inegalitatea crește exploziv, se întrevăd catastrofe naturale și dezastre ale politicii mondiale, însă nu avem la îndemână decât puțin mai mult decât niște platitudini ca să facem față la toate acestea.

Am scris cartea de față ca să nu ne pierdem speranța. Ca să ne spunem o poveste despre ceea ce nu a mers bine și de ce, dar și ca să ne amintim de ceea ce a mers bine. O carte care se referă în egală măsură la probleme și la modul în care lumea noastră își poate reveni dacă suntem corecți în privința diagnosticului. O carte despre eșecurile politicii economice, despre aspectele în care am fost orbiți de ideologie, despre lucrurile evidente pe care nu le-am văzut, dar și o carte despre cazurile și motivele pentru care este utilă o bună economie politică, mai ales în lumea de astăzi.

Faptul că este necesar să se scrie o asemenea carte nu înseamnă că noi suntem persoanele potrivite să o scriem. Multe dintre problemele care afectează lumea în momentul de față sunt deosebit de accentuate în bogatul Nord, în timp ce noi ne-am petrecut întreaga viață studiind situația săracilor din țările sărace. Ni s-a părut necesar să aprofundăm multe scrieri noi și a existat tot timpul riscul că o să ne scape ceva din vedere. Ne-a luat ceva timp ca să ne convingem că cel puțin a meritat efortul.

În cele din urmă ne-am hotărât să riscăm, în parte pentru că am obosit să urmărim de la distanță cum discuțiile publice legate de problemele economice de bază – imigrația, comerțul, inegalitatea sau mediul înconjurător – o iau tot mai mult razna. Dar și pentru că, după părerea noastră, ne-am dat seama că problemele cu care se confruntă țările bogate sunt în mod ciudat asemănătoare cu cele pe care le analizăm frecvent în țările în curs de dezvoltare – oameni lăsați în urmă de dezvoltare, inegalitate tot mai pronunțată, lipsă de încredere în guvern, societăți și sisteme fracturate și așa mai departe. Am aflat multe lucruri cu această ocazie și asta ne-a dat încredere în ceea ce noi, ca economiști, am învățat să facem mai bine, adică să fim inflexibili în privința faptelor, sceptici cu privire la răspunsurile lunecoase și cu pretenția de a fi gloanțe magice, modești și cinstiți cu privire la ceea ce știm și înțelegem, și – poate lucrul cel mai important – dornici să testăm idei și soluții și să dăm greș, atât timp cât acest lucru ne ajută să ne îndreptăm spre țelul final de a crea o lume mai umană.

Capitolul 1. FACEȚI DIN NOU ECONOMIA POLITICĂ MĂREAȚĂ

O femeie află de la doctor că mai are de trăit doar jumătate de an. Doctorul o sfătuiește să se mărite cu un economist și să se mute în Dakota de Sud.

Femeia:

„Și așa am să mă vindec?"

Doctorul:

„Nu, dar jumătatea aia de an o să ți se pară foarte lungă".

Trăim într-o epocă de polarizare crescândă. Din Ungaria până în India, din Filipine până în Statele Unite, din Marea Britanie până în Brazilia, din Indonezia până în Italia, discuțiile publice dintre cei de orientare de stânga și cei de dreapta se transformă tot mai mult într-un schimb de injurii cu mulți decibeli, în cadrul căruia vorbele dure, folosite din abundență, nu lasă prea mult loc de dat înapoi. În Statele Unite, unde locuim și lucrăm, votarea de către aceeași persoană a unor candidați de la mai multe partide se află la un nivel mai scăzut decât oricând. 81% dintre cei care se identifică cu un anumit partid au o părere negativă despre celălalt partid. 61% dintre democrați spun că îi consideră pe republicani rasiști, sexiști sau bigoți. 44% dintre republicani îi numesc pe democrați răzbunători. O treime dintre toți americanii ar fi dezamăgiți dacă o rudă apropiată s-ar căsători cu cineva din tabăra adversă.

În Franța și India, două țări în care ne petrecem mult timp, se discută despre creșterea influenței dreptei politice în cadrul mediului elitist liberal și „iluminat" pe care îl populăm, în termeni tot mai milenariști. Lumea are senzația că civilizația, așa cum o știm, bazată pe democrație și dezbatere, este în pericol.

Fiind specialiști în științe sociale, munca noastră constă în prezentarea și interpretarea datelor care sperăm să pună umărul la rezolvarea divergențelor, să ajute fiecare tabără să înțeleagă ceea ce susține cealaltă și să ajungem astfel la un fel de dezacord argumentat, dacă nu chiar la un consens. Democrația poate să existe în condiții de dezacord, atât timp cât există respect de ambele părți. Însă respectul presupune un anumit grad de înțelegere.

Ceea ce face situația de astăzi deosebit de îngrijorătoare este faptul că există tot mai puțin loc pentru astfel de discuții. Pare să existe o „tribalizare" a opiniilor, nu numai în politică, dar și în privința identificării principalelor probleme sociale și a modului de rezolvare a acestora. Un studiu pe scară largă a demonstrat faptul că opiniile americanilor cu privire la o întreagă serie de probleme converg precum ciorchinii de struguri. Persoanele care au aceleași convingeri, despre rolurile celor două sexe sau dacă munca susținută conduce la succes, par să aibă aceleași opinii cu privire la numeroase tipuri de probleme, de la imigrație la comerț, de la inegalitate la impozitare și până la rolul guvernului. Convingerile reprezintă factori mai buni de predicție a opiniilor lor politice decât venitul acestora, grupurile demografice cărora le aparțin sau locul în care trăiesc.

Aceste probleme reprezintă într-un fel fațada și miezul discursului politic, și asta nu numai în Statele Unite. Imigrația, comerțul, impozitele și rolul guvernului sunt la fel de contestate în Europa, India, Africa de Sud și în Vietnam. Însă opiniile legate de aceste probleme se bazează prea des exclusiv pe afirmarea anumitor valori personale („Sunt în favoarea imigrării pentru că sunt o persoană generoasă, „Sunt împotriva imigrării pentru că imigranții ne amenință identitatea națională). Iar când sunt întărite, sunt întărite prin cifre inventate și prin interpretări simpliste ale datelor. Nimeni nu se gândește prea mult la problemele în sine.

Și este dezastruos, pentru că se pare că am dat de greu. Poate că au trecut anii heirupiști de dezvoltare mondială, susținută de extinderea comerțului și de uluitorul succes economic al Chinei, ținând cont de scăderea dezvoltării Chinei și de izbucnirea războaielor comerciale peste tot în lume. Țările care au prosperat ca urmare a valului de dezvoltare – din Asia, Africa și America Latină – încep să se întrebe ce le așteaptă. Desigur, în majoritatea țărilor din Occidentul prosper, dezvoltarea treptată nu reprezintă acum ceva nou, însă ceea ce este deosebit de îngrijorător este șubrezirea rapidă a contractului social la care asistăm în statele respective. Se pare că ne întoarcem la lumea dickensiană din Timpuri grele, în care cei înstăriți se confruntă cu săracii care sunt tot mai izolați, fără să se întrevadă vreo soluție.

Sunt extrem de importante pentru criza actuală întrebări ce țin de economie politică și de politică economică. Se poate face ceva pentru stimularea dezvoltării? Are rost ca dezvoltarea să fie o prioritate pentru prosperul Occident? Și ce altceva? Cum rămâne cu răspândirea inegalității? Comerțul internațional este problema sau soluția? Ce efecte are acesta asupra inegalității? Care este viitorul comerțului – sunt în stare țările în care forța de muncă este mai ieftină să atragă producția mondială concentrată în China? Și cum rămâne cu migrația? Migrația forței de muncă necalificate este, într-adevăr, prea mare? Iar noile tehnologii? Ar trebui, de exemplu, să ne facem probleme din cauza dezvoltării inteligenței artificiale (IA) sau să ne bucurăm de ea? Și, aspectul poate cel mai stringent, cum poate să îi ajute societatea pe toți cei pe care piețele i-au defavorizat?

Răspunsurile la toate chestiunile acestea nu pot fi scrise într-un simplu tweet. Așa că există tendința de a le evita. Și, în parte ca o consecință a acestui fapt, națiunile nu fac cine știe ce ca să rezolve cele mai urgente probleme din zilele noastre; continuă să întrețină furia și neîncrederea care ne dezbină, ceea ce ne face și mai incapabili să discutăm, să gândim împreună, să facem ceva legat de acestea. Adesea parcă ne învârtim într-un cerc vicios.

Economiștii au multe de spus cu privire la aceste aspecte importante. Ei studiază imigrația ca să vadă efectele acesteia asupra salariilor, impozitele, ca să stabilească dacă acestea descurajează inițiativa, redistribuția, ca să afle dacă aceasta stimulează trândăvia. Se gândesc la ceea ce se întâmplă când națiunile fac comerț și fac predicții utile cu privire la posibilii învingători și perdanți. Muncesc din greu ca să înțeleagă de ce se dezvoltă anumite țări, iar altele nu și ce pot face guvernele, dacă pot face ceva, ca să ajute. Adună informații legate de lucrurile care îi fac pe oameni generoși sau prudenți, care îi fac pe oameni să își părăsească locuințele ca să plece în locuri ciudate, despre modul în care rețelele de socializare ne speculează prejudecățile.

Ceea ce au de spus ultimele cercetări, se pare, este adesea surprinzător, mai ales pentru cei obișnuiți cu răspunsurile stereotipice ale „economiștilor" de la TV și din manualele de liceu. Pot aduce elemente noi în dezbaterile respective.

Din păcate, foarte puțini oameni au suficientă încredere în economiști încât să asculte cu atenție ce au de spus. Chiar înainte de votul legat de Brexit, colegii noștri din Marea Britanie au încercat cu disperare să avertizeze lumea că Brexitul avea să fie costisitor, însă au avut senzația că nu s-au făcut înțeleși. Aveau dreptate. Nu îi prea asculta nimeni. La începutul lui 2017 YouGov a realizat un sondaj de opinie în Marea Britanie în cursul căruia s-a adresat următoarea întrebare: „În a cui părere aveți mai multă încredere când se referă la domeniul lor de activitate?" Pe primul loc au ieșit asistentele medicale. 84% dintre cei intervievați aveau încredere în ele. Politicienii au ieșit pe ultimul loc, cu 5% (deși aleșii din parlament se bucurau de o mai mare încredere, obținând 20%). Economiștii s-au aflat imediat înaintea politicienilor, cu 25%. Încrederea în meteorologi era dublă. În toamna lui 2018 am pus aceeași întrebare (precum și altele legate de opinii cu privire la probleme economice, la care ne referim în diverse puncte din carte) pentru 10 000 de oameni din Statele Unite. Și de această dată doar 25% dintre oameni au avut încredere în economiști cu privire la domeniul de specialitatea al acestora. Numai politicienii au obținut un procent mai mic.

Această lipsă de încredere se reflectă în faptul că punctul de vedere comun al economiștilor (dacă acesta există) adesea diferă sistematic de opiniile cetățenilor de rând. Facultatea de Afaceri Booth de la Universitatea din Chicago întreabă adesea un grup de circa 40 de profesori de economie, cu toții specialiști de marcă, cu privire la părerile pe care le au despre subiecte economice importante. În cartea de față ne referim deseori generic la părerile respective, numindu-le răspunsurile grupului de la IGM Booth. Am ales zece dintre întrebările adresate respondenților de la IGM Booth și le-am pus și participanților la sondajul nostru de opinie. Cu privire la majoritatea problemelor, economiștii și respondenții noștri au avut opinii diferite. De exemplu, nici unul dintre cei din grupul de la IGM Booth nu a fost de acord cu afirmația că „impunerea de către SUA de noi tarife pentru oțel și aluminiu va spori bunăstarea americanilor". Doar puțin peste o treime dintre respondenții noștri au avut aceeași opinie.

În general, respondenții noștri au avut tendința de a fi mai pe­simiști decât economiștii: 40% dintre economiști au fost de acord cu afirmația că „afluxul de refugiați în Germania de la în­ceputul verii lui 2015 va aduce avantaje economice Germaniei în deceniul următor", iar majoritatea celorlalți nu erau siguri sau nu și-au exprimat părerea (numai unul nu a fost de acord cu afirmația). Din contră, doar un sfert dintre respondenții noș­tri au fost de acord, iar 35% nu au fost de acord. Respondenții noș­tri au părut mai înclinați să creadă că înmulțirea roboților și dezvoltarea inteligenței artificiale vor conduce la răspândirea șomajului și mult mai puțin înclinați să creadă că aceștia vor genera suficienți bani în plus pentru a-i despăgubi pe cei care ies în pierdere.

Acest lucru nu se datorează faptului că economiștii sunt mereu mai mult în favoarea rezultatelor comerțului liber decât restul lumii. Într-un studiu mai vechi s-au comparat răspunsurile unor economiști cu cele date de 1 000 de americani de rând la aceleași 20 de întrebări. Concluziile studiului respectiv demonstrează faptul că economiștii sunt (cu mult) mai în favoarea creșterii impozitelor federale (97,4% dintre economiști au fost pentru, față de 66% dintre americanii de rând). Aceștia aveau, de asemenea, mai multă încredere în strategiile urmate de guvern după criza din 2008 (sprijinul băncilor, stimulentele etc.) decât publicul larg. Pe de altă parte, 67% dintre americanii de rând și numai 39% dintre economiștii de profesie au fost de acord cu ideea că directorii generali ai marilor companii au salarii prea mari. Concluzia principală este că, în general, specialiștii în economie gândesc diferit față de americanii de rând. În cele 20 de întrebări există o diferență de cel puțin 35% între numărul economiștilor și cel al americanilor obișnuiți care sunt de acord cu o anumită afirmație.

În plus, dacă li se spune respondenților ce gândesc economiștii de marcă cu privire la problemele respective aceștia nu își schimbă opinia. La trei întrebări în privința cărora opinia experților a fost complet diferită față de cea a publicului, cercetătorii au formulat întrebarea în mod diferit. Pentru unii respondenții au afirmat mai întâi: „Aproape toți specialiștii sunt de acord că..." înainte de a pune întrebarea; pentru alții au adresat direct întrebarea. Această diferență nu a atras răspunsuri diferite. De exemplu, la întrebarea dacă Acordul Nord-American de Comerț Liber a sporit bunăstarea omului de rând (la care 95% dintre economiști au răspuns da), 51% dintre respondenți au răspuns da dacă li s-a indicat opinia specialiștilor și 46% – când nu li s-a indicat. O mică diferență, în cel mai bun caz. De aici rezultă faptul că o mare parte din publicul larg nu îi mai ascultă deloc pe economiști în chestiunile de economie.

În nici un caz nu credem că în cazul în care economiștii și publicul au opinii diferite atunci economiștii au întotdeauna dreptate. Noi, economiștii, suntem deseori prea absorbiți de propriile modele și metode și uităm uneori până unde se întinde știința și de unde începe ideologia. Răspundem la întrebări de politică pornind de la prezumții care ne-au devenit a doua natură, pentru că reprezintă elementele de bază ale modelelor noastre, însă asta nu înseamnă că sunt întotdeauna valabile. Dar deținem și cunoștințe utile, pe care nu le are nimeni altcineva. Țelul (modest) al cărții de față este acela de a împărtăși unele dintre aceste cunoștințe de specialitate și de a redeschide un dialog cu privire la cele mai urgente și dezbinătoare teme din zilele noastre.

Pentru asta trebuie să înțelegem ce anume subminează încrederea în economiști. O parte din răspuns constă în faptul că există mulți economiști slabi. Cei care îi reprezintă pe „economiști" în discursul public nu sunt de obicei aceleași persoane care fac parte din grupul de la IGM Booth. Autoproclamații economiști de la TV și din presă – economist-șef la Banca X sau la Firma Y – reprezintă, cu anumite excepții, în primul rând interesele firmelor respective, care adesea nu se feresc să ignore numeroasele dovezi existente. În plus, aceștia au o tendință relativ previzibilă către un optimism de piață cu orice preț, fapt pe care publicul îl asociază cu economiștii în general.

Din păcate, din punctul de vedere al aspectului (costum și cravată) sau al modului în care vorbesc (mult jargon), capetele vorbitoare se deosebesc cu greu de profesorii de economie. Poate că cea mai mare diferență este dorința lor de a se pronunța și de a prezice, fapt care, din păcate, îi face și mai plini de autoritate. Însă, în realitate, nu prea se pricep la predicții, în parte pentru că predicțiile sunt adesea aproape imposibile, motiv pentru care majoritatea profesorilor de economie se feresc de futurologie. Unul dintre rolurile Fondului Monetar Internațional (FMI) este acela de a preconiza ritmul de dezvoltare a economiei mondiale în viitorul apropiat. Fără prea mult succes, am putea adăuga, în ciuda echipei sale formate din mulți economiști bine pregătiți. Revista Economist a calculat la un moment dat cât de departe de realitate au fost, în medie, predicțiile FMI în perioada 2000–2014. Într-o perioadă de doi ani de la data predicției (să spunem, ritmul de creștere din 2014 preconizat în 2012), eroarea medie de predicție a fost de 2,8%. Este oarecum mai bine decât dacă ar fi ales la întâmplare un număr între -2% și 10% în fiecare an, însă la fel de prost ca în cazul în care ar fi presupus că va exista o rată de creștere constantă de 4%. Bănuim că lucrurile de genul acesta contribuie destul de mult la scepticismul tuturor față de economia politică.

Un alt factor important care contribuie la lipsa de încredere este faptul că profesorii de economie aproape niciodată nu își explică pe îndelete argumentele adesea complicate care stau la baza concluziilor lor mai nuanțate. Cum au ales dintre numeroasele posibile interpretări ale dovezilor? Care au fost elementele, adesea din diferite domenii, pe care au trebuit să le pună cap la cap ca să ajungă la răspunsul cel mai plauzibil? Cât de plauzibil este acesta? Merită să acționăm pe baza lui sau ar fi mai bine să așteptăm și să vedem? Cultura mediatică din ziua de azi nu alocă ușor un spațiu pentru explicațiile subtile și extinse. Amândoi am fost nevoiți să ne certăm cu prezentatori de televiziune ca să putem să spunem tot ce aveam de spus (adesea ștergând din ceea ce se prezintă), deci înțelegem de ce profesorii de economie evită de multe ori să își asume răspunderea de a vorbi în public. Este foarte greu să te faci auzit cum trebuie și riști întotdeauna să pară că spui ceva prost gândit sau să ți se răstălmăcească vorbele încât să reiasă că ai vrut să spui altceva.

Există, bineînțeles, și cei care chiar își exprimă părerile în mod public, însă aceștia par să fie, cu anumite excepții, cei care au opiniile cele mai puternice și mai puțină răbdare ca să se implice în cel mai bun mod în economia politică modernă. Unii, prea loiali unei anumite convingeri ca să acorde atenție faptelor care contravin acesteia, repetă idei învechite ca pe o mantră, deși acestea s-au dovedit de mult a fi greșite. Alții vorbesc cu dispreț despre economia tradiționalistă, care o și merită uneori; dar asta înseamnă adesea că este puțin probabil ca ei să vorbească despre cele mai bune studii economice din momentul de față.

Senzația noastră este că cea mai bună economie politică este de cele mai multe ori cel mai puțin stridentă. Lumea este și așa destul de complicată și nesigură încât cel mai bun lucru pe care îl pot face economiștii este nu acela de a-și împărtăși concluziile, ci modul în care au ajuns la acestea – faptele cunoscute, modul în care au interpretat faptele respective, pașii deductivi pe care i-au urmat, sursele care le creează îndoieli. Acest lucru este legat de faptul că economiștii nu sunt oameni de știință în același sens precum fizicienii și deseori au foarte puține lucruri absolut sigure de împărtășit. Cei care au urmărit serialul TV de comedie Teoria Big Bang știu că fizicienii se consideră superiori inginerilor. Fizicienii gândesc profund, în timp ce inginerii se prostesc începând să pună în practică ideile fizicienilor; sau cel puțin așa sunt prezentate lucrurile în serial. Dacă s-ar face vreodată un serial TV în care să se glumească pe seama economiștilor, bănuim că am fi cu câteva trepte mai jos decât inginerii sau cel puțin decât inginerii care construiesc rachete. Spre deosebire de ingineri (sau cel puțin de cei din Teoria Big Bang), noi nu putem să ne bazăm pe vreun fizician care să ne spună exact ce trebuie făcut ca o rachetă să scape de forța gravitațională a Pământului. Economiștii se aseamănă mai degrabă cu instalatorii; noi rezolvăm problemele cu o combinație de intuiție bazată pe știință, niște presupuneri ajutate de experiență și multă învățare din greșeli.

Asta înseamnă că deseori economiștii se înșală. Fără îndoială că și noi vom face greșeli în cartea de față. Nu numai cu privire la ritmul de creștere, care reprezintă în mare parte un exercițiu lipsit de speranță, ci și cu privire la chestiuni oarecum mai specifice, cum ar fi în ce măsură taxele pe emisiile de dioxid de carbon vor ajuta în privința schimbărilor climatice, în ce măsură salariile directorilor executivi ar putea fi afectate dacă ar crește foarte mult impozitele sau care ar fi efectele venitului de bază universal asupra structurii pieței muncii. Însă nu doar economiștii fac greșeli. Toată lumea greșește. Periculos nu este să greșești, ci să fii atât de fascinat de propria opinie încât să nu accepți lucrurile care sunt evidente. Ca să progresăm trebuie să revenim tot timpul la datele reale, să ne recunoaștem greșelile și să mergem mai departe.

Pe lângă asta, există și mulți economiști buni. Economia politică bună începe cu aspectele problematice, face unele estimări pe baza a ceea ce știm deja despre comportamentul uman și teoriile care s-au dovedit aplicabile în alte părți, folosește date pentru verificarea estimărilor respective, își cizelează (sau își schimbă radical) modul de abordare pe baza noilor informații și, în cele din urmă, cu puțin noroc, ajunge la o soluție. Astfel, munca noastră se aseamănă foarte mult cu cercetarea medicală. Minunata carte a lui Siddhartha Mukherjee despre lupta împotriva cancerului, Împăratul tuturor bolilor, ne prezintă o poveste despre cum se combină estimările inspirate cu testările minuți­oase și cu mai multe rânduri de îmbunătățiri înainte ca un medicament nou să fie lansat pe piață. O mare parte din munca economiștilor se aseamănă foarte mult cu asta. La fel ca în medicină, nu suntem niciodată siguri dacă am aflat adevărul, ci suntem doar destul de încrezători într-un răspuns încât să acționăm pe baza acestuia, conștienți fiind că s-ar putea să fim nevoiți să ne schimbăm părerea ulterior. Și, tot ca în medicină, munca noastră nu se sfârșește în momentul în care epuizăm toți pașii științifici principali și stabilim care este problema de bază; atunci începe procedura de lansare a ideii în lumea reală.

Dintr-un anumit punct de vedere, cartea de față poate fi considerată un fel de raport din tranșeele în care se desfășoară cercetarea: ce ne spun cele mai bune studii de economie din prezent despre problemele fundamentale cu care se confruntă societățile noastre? Vom descrie modul în care văd lumea cei mai buni economiști contemporani; nu doar concluziile acestora, ci și modul în care au ajuns la acestea, încercând tot timpul să facem distincție între lucrurile certe și fantezii, între supozițiile îndrăznețe și rezultatele clare, între ceea ce sperăm și ceea ce cunoaștem.

Important este faptul că în proiectul de față am privit într-un sens larg ceea ce își doresc oamenii și ceea ce reprezintă un trai bun. Economiștii au tendința să adopte un înțeles al bunăstării* care este adesea prea restrâns, o anumită formă de venit sau de consum material. Însă cu toții avem nevoie de mult mai mult ca să avem o viață împlinită: respect din partea comunității, mângâierea familiei și a prietenilor, demnitate, bună dispoziție, plăcere. Accentul pus doar pe venit nu reprezintă doar o scurtătură convenabilă. Este o lentilă care deformează și care i-a condus pe cei mai deștepți economiști pe drumul greșit, i-a făcut pe factorii de decizie să ia hotărâri greșite și pe prea mulți dintre noi să aibă obsesii greșite. Este ceea ce ne face pe prea mulți dintre noi să credem că toată lumea așteaptă la ușa noastră ca să ne fure slujbele bine plătite. Este ceea ce a condus la punerea unui accent ferm pe refacerea națiunilor occidentale la nivelul unui trecut glorios de dezvoltare economică rapidă. Este ceea ce ne face foarte suspicioși cu privire la cei care nu au bani și ne îngrozește totodată ideea că am putea să fim în locul lor. Este ceea ce face să pară atât de dur compromisul între dezvoltarea economică și supraviețuirea planetei.

Trebuie să se înceapă un dialog mai bun pornind de la înțelegerea profundei dorințe umane de demnitate și apropiere umană, iar această dorință să nu fie considerată drept o distracție, ci drept un mod mai bun de a ne înțelege unii pe alții și de a ne debarasa de neînțelegerile aparent insolubile. Readucerea demnității umane în prim-plan, susținem în cartea de față, declanșează o schimbare a priorităților și a modului în care societățile au grijă de membrii lor, în special de cei nevoiași.

Acestea fiind spuse, cu privire la oricare dintre subiectele abordate în carte, sau poate cu privire la toate, puteți să ajungeți la o cu totul altă concluzie decât noi. Sperăm să vă convingem să nu fiți de acord cu noi din reflex, ci să adoptați puțin din metodele noastre și să ne împărtășiți din speranțe și din temeri și poate că până la urmă chiar o să vorbim unii cu alții.

Autorii folosesc de mai multe ori în carte termenul well-being, care are și sensul de „bunăstare, prosperitate, dar și pe cel de „stare de bine, confort. Am ales preponderent pentru traducerea sa termenul „bunăstare, pentru că acesta este mai des asoci at noțiunii de creștere economică, însă acolo unde contextul o impune, am folosit noțiunea de „stare de bine. (n.tr.)

Capitolul 2. DIN GURA RECHINULUI

Imigrația reprezintă subiectul zilei, subiect suficient de important încât să afecteze politica din cea mai mare parte a Europei și a Statelor Unite. Între hoardele imaginare, dar foarte încărcate de semnificație, de ucigași imigranți mexicani ale președintelui Donald Trump și discursul împotriva străinilor al Alternativei pentru Germania, al partidului francez Rassemblement National și al echipei Brexit, ca să nu mai amintim de partidele de guvernământ din Italia, Ungaria și Slovacia, poate că este singura problemă cu adevărat marcantă din țările bogate ale lumii. Până și politicienii din partidele europene tradiționaliste se străduiesc să împace tradițiile liberale pe care vor să le mențină cu amenințarea pe care o văd la țărmurile lor. Această problemă este mai puțin vizibilă în țările în curs de dezvoltare, însă luptele din Africa de Sud legate de refugiații zimbabwieni, criza refugiaților rohingya din Bangladesh și proiectul de lege a cetățeniei din Assam (India) sunt la fel de înfricoșătoare pentru cei pe care acestea îi privesc.

De ce atâta panică? Ponderea imigranților internaționali din populația mondială în 2017 era cam la nivelul celei din 1960 sau din 1990: de 3%. Uniunea Europeană (UE) primește în medie între 1,5 milioane și 2,5 milioane de imigranți din afara UE în fiecare an. 2,5 milioane reprezintă mai puțin de jumătate de procent din populația UE. Majoritatea dintre aceștia sunt imigranți legali, oameni care au oferte de muncă sau care vin pentru întregirea familiei. A existat un aflux neobișnuit de refugiați în 2015 și 2016, însă în 2018 numărul solicitanților de azil era din nou de 638 000 și numai 38% dintre cereri au fost aprobate. Asta înseamnă circa unul la 2 500 de cetățeni UE. Doar atât. În nici un caz un potop.

Alarmismul rasist, provocat de teama amestecului de rase și de mitul purității, nu ține cont de realitate. Un sondaj la care au participat 22 500 de respondenți din șase țări în care imigrația reprezintă o problemă politică importantă (Franța, Germania, Italia, Suedia, Marea Britanie și Statele Unite) a demonstrat numeroase percepții greșite cu privire la numărul sau proveniența imigranților. De exemplu, în Italia, procentul real din populație pe care îl reprezintă imigranții este de 10%, însă în medie impresia este că aceștia reprezintă 26%.

Respondenții clar supraestimează procentul pe care îl reprezintă imigranții musulmani, precum și numărul de imigranți proveniți din Orientul Mijlociu și din Africa de Nord. Aceștia cred că imigranții sunt mai puțin educați, mai săraci, că mai mulți dintre aceștia ar fi șomeri și că ar trăi din ajutoarele de stat mai mult decât o fac în realitate.

Politicienii întrețin aceste temeri folosind abuziv datele reale. În perioada dinaintea alegerilor prezidențiale din Franța din 2017, Marine Le Pen a susținut frecvent faptul că 99% dintre imigranți erau bărbați adulți (erau 58%) și că 95% dintre imigranții care s-au stabilit în Franța erau „întreținuți de națiune" pentru că nu lucrau în Franța (în realitate, 55% dintre imigranții din Franța erau pe piața muncii).

Două experimente recente demonstrează faptul că aceasta este o tactică electorală câștigătoare, chiar și într-o lume în care faptele sunt verificate în mod sistematic. Într-un studiu efectuat în Statele Unite, cercetătorii au folosit două seturi de întrebări. Un set a avut drept scop aflarea opiniilor respondenților cu privire la imigrație, celălalt – aflarea cunoașterii faptice a numărului și caracteristicilor imigranților. Cei care au răspuns la întrebările bazate pe fapte, înainte de a li se solicita opinia (și de a li se aminti astfel de propriile percepții deformate cu privire la imigranți), au avut tendința de a fi mai mult împotriva imigrării. Când li s-au spus cifrele reale, li s-a schimbat percepția cu privire la fapte, însă nu și opiniile de bază cu privire la imigrație. În Franța, un experiment paralel a condus la rezultate similare. Persoanele influențate în mod deliberat de susținerile false ale lui Marine Le Pen au avut o mai mare tendință de a vota în favoarea acesteia. Din păcate, ei și-au pastrat opiniile chiar și după ce li s-a demonstrat în ce măsură declarațiile ei corespundeau sau nu realității. Adevărul nu le-a schimbat opiniile. Numai ce se gândesc la imigrație și oamenii devin mai limitați. Faptele nu sunt lăsate să le afecteze opiniile.

Există un motiv important pentru care faptele sunt ignorate și acesta pornește de la o parte a științei economice care pare atât de evidentă încât mulți consideră că nu poate fi ignorată, chiar dacă dovezile arată contrarul. Analiza economică a imigrației se rezumă adesea la un silogism seducător. Lumea este plină de oameni săraci care sigur ar câștiga mai mulți bani dacă ar ajunge aici (indiferent la ce loc ne referim), unde lucrurile merg clar mult mai bine; astfel, dacă li se va da cea mai mică șansă, aceștia chiar ar pleca de oriunde se află și ar veni în țara noastră, iar asta ar conduce la scăderea salariilor și ne-ar înrăutăți viața celor care ne aflăm deja aici.

Ceea ce este uimitor în legătură cu acest argument este loiali­tatea sa față de modul obișnuit de formulare a legii cererii și a ofertei, așa cum aceasta se predă la lecțiile de economie de la liceu. Oamenii vor mai mulți bani și de aceea se vor duce oriunde sunt salariile cele mai mari (oferta crește). Cum curba cererii de forță de muncă coboară, creșterea ofertei de forță de muncă va conduce la scăderea salariilor pentru toți. Acesta este sentimentul pe care încearcă să îl transmită președintele Trump când insistă asupra faptului că țara este „plină". Raționamentul este atât de simplu încât poate să încapă pe spatele unui șervețel foarte mic, ca în figura 2.1.

Logica este simplă, atrăgătoare și greșită. În primul rând, diferențele salariale dintre țări (sau locuri, într-un sens mai general) au, de fapt, relativ puțin de-a face cu faptul că lumea imigrează sau nu. Chiar dacă există în mod evident mulți oameni care își doresc cu disperare să plece din locul în care trăiesc, după cum o să vedem, rămâne să înțelegem de ce mulți alții nu pleacă atunci când pot.

Figura 2.1 „Economia de șervețel". De ce ne fac neapărat imigranții pe toți ceilalți mai săraci.

În al doilea rând, nu există dovezi credibile potrivit cărora chiar și afluxurile relativ mari de imigranți necalificați ar face rău populației locale, inclusiv populației locale care se aseamănă cel mai mult cu imigranții în privința calificării. În realitate, imigrația pare să îmbunătățească situația majorității oamenilor – imigranți și localnici. Asta are mult de-a face cu trăsăturile caracteristice ale pieței muncii. Puține dintre acestea se încadrează în scenariul obișnuit al cererii și al ofertei.

PLECÂND DE ACASĂ

Poeta britanică de origine somaleză Warsan Shire scria:

nimeni nu pleacă de acasă decât dacă

îi este casa o gură de rechin

fugi spre graniță

doar când vezi că tot orașul fuge într-acolo

că vecinii tăi fug mai repede ca tine

cu respirația însângerată pe gât

băiatul care ți-a fost coleg de școală

care te-a sărutat amețit în spatele vechii fabrici de conserve

ține acum în mână o pușcă mai mare decât trupul lui

pleci de acasă

când casa nu te mai lasă să stai.

Este clar că pe undeva avea dreptate. Locurile din care oamenii par disperați să plece – țări precum Irak, Siria, Guatemala și chiar și Yemen – nu sunt nici pe departe cele mai sărace din lume. Venitul pe cap de locuitor în Iran, ajustat pentru a compensa diferențele costului vieții (ceea ce numesc economiștii paritatea puterii de cumpărare sau PPC) este de circa 20 de ori mai mare decât în Liberia și de cel puțin zece ori mai mare decât în Mozambic sau în Sierra Leone. În 2016, în ciuda scăderii dramatice a veniturilor, Yemen a continuat să fie de trei ori mai bogată decât Liberia (nu avem informații referitoare la anii mai recenți). Mexic, ținta preferată a președintelui Trump, este o țară cu venituri medii spre ridicate, cu un sistem de asistență socială foarte apreciat și imitat la scară largă.

Cei care încearcă să plece din aceste locuri probabil că nu se confruntă cu sărăcia inumană cu care se confruntă locuitorul de rând din Liberia sau din Mozambic. O fac mai degrabă pentru că traiul li se pare de nesuportat din cauza dispariției unei normalități a vieții de zi cu zi: imprevizibilitatea și violența cauzate de războaiele drogurilor din Mexicul de Nord, cumplita juntă militară din Guatemala și războaiele civile din Orientul Mijlociu. Un studiu efectuat în Nepal a ajuns la concluzia că nici măcar anii proști pentru agricultură nu i-au determinat pe nepalezi să plece din țară. De fapt, în anii mai grei au plecat mai puțini oameni pentru că nu au avut bani de drum. Abia când a izbucnit în Nepal violența provocată de vechea insurgență maoistă au început oamenii să plece. Aceștia fugeau din gura rechinului. Iar când se întâmplă acest lucru, este aproape imposibil să îi oprești, pentru că în mintea lor nu mai au nici o casă la care să se întoarcă.

Desigur că există și reversul: imigranții ambițioși care trebuie să plece din țară cu orice preț. Unul dintre aceștia este Apu, protagonistul filmului Aparajito, al doilea din minunata trilogie Apu a lui Satyajit Ray, care trebuie să aleagă între a sta cu mama sa rămasă singură în casa lor de la țară și numeroasele șanse interesante pe care i le oferă orașul. Un altul este imigrantul din China care are două slujbe și face economii ca să își trimită, într-o bună zi, copiii la studii la Harvard. Știm cu toții că există astfel de oameni.

Și apoi mai sunt și oamenii aflați undeva la mijloc, marea majoritate care nu se confruntă cu nici un fel de constrângeri majore interne sau externe care să îi determine să se mute. Aceștia nu par gata să fugă după un dolar în plus. Chiar și acolo unde nu există controale la graniță și nici agenți de imigrație de care să se ferească, aceștia rămân în localitățile natale, la țară, de exemplu, în pofida uriașelor diferențe salariale care există, în aceeași țară, între zonele rurale și cele urbane. În Delhi, un sondaj efectuat în rândul locuitorilor cartierelor sărace, dintre care majoritatea au migrat recent din Bihar și Uttar Pradesh, două state uriașe aflate în estul orașului Delhi, a arătat că, după ce își plătesc chiriile, familiile obișnuite trăiesc cu puțin peste 2 dolari pe zi (la PPC). Suma reprezintă mult mai mult decât au la dispoziție 30% dintre familiile din cele două state menționate, care trăiesc cu mai puțin de 1 dolar pe zi la PPC. Însă restul de oameni foarte săraci (al căror număr este de circa 100 de milioane) nu au luat hotărârea de a se muta la Delhi și de a câștiga mai mult decât dublu.

Nu numai în țările în curs de dezvoltare oamenii nu se mută ca să profite de condiții economice mai bune. Se estimează că mai puțin de 350 000 de greci au emigrat între 2010 și 2015, când s-a aflat la apogeu criza economică care a zguduit țara. Acest număr reprezintă cel mult 3% din populația Greciei, în ciuda faptului că rata șomajului a fost de 27% în 2013 și 2014, iar grecii, ca membri ai UE, aveau dreptul să lucreze și să se deplaseze liber în Europa.

LOTERIA MIGRAȚIEI

Dar poate că nu există nici o enigmă în povestea asta; poate că exagerăm avantajele migrației. O mare problemă generală de evaluare a avantajelor imigrării este faptul că de obicei ne concentrăm atenția numai asupra salariilor celor care s-au hotărât să se mute, și nu asupra numeroaselor motive care i-au determinat să facă acest lucru și a numeroșilor factori care au contribuit la reușita acestora. Poate că cei care migrează au anumite calități deosebite sau o rezistență deosebită și de aceea poate că ar fi câștigat mai mulți bani și dacă ar fi rămas acasă. Chiar dacă imigranții fac multe lucruri care nu necesită calități specifice, slujbele lor implică adesea o muncă grea și istovitoare, care cere o mare rezistență și multă răbdare (gândiți-vă la construcții sau la culesul de fructe, munci pe care mulți imigranți din America Latină le prestează în Statele Unite). Nu oricine poate să le facă zi de zi.

Astfel, nu putem să comparăm în mod naiv câștigurile migranților cu cele ale celor rămași acasă și să tragem concluzia, după cum o fac cei care sunt în favoarea unei mai mari migrații, că avantajele unui număr mai mare de migranți ar fi enorme. Asta reprezintă ceea ce economiștii numesc o problemă de identificare. Ca să putem să susținem că diferențele salariale sunt provocate de diferența de locație și de nimic altceva, trebuie să stabilim legătura exactă dintre cauză și efect.

Un mod simplu de a face acest lucru este să analizăm loteriile vizelor. Câștigătorii și perdanții unei loterii tind să fie identici din toate punctele de vedere, cu excepția unei fărâme de noroc, și astfel diferența de venit ca urmare a câștigării la loteria vizelor nu se poate datora decât schimbării de locație pe care o facilitează loteria. Comparându-i pe câștigătorii și pe perdanții loteriei vizelor în Noua Zeelandă din rândul solicitanților din micuța insulă Tonga din Pacificul de Sud (majoritatea destul de săraci), un studiu a constatat că într-un an de când s-au mutat, câștigătorii loteriei au început să câștige mai mult decât triplu. La extrema cealaltă a gamei de câștiguri, profesioniștii indieni din domeniul software-ului care au ajuns să lucreze în Statele Unite ca urmare a câștigării la loteria vizelor au ajuns să câștige de șase ori mai mulți bani decât colegii lor care au rămas în India.

BOMBE VULCANICE

Problema cu aceste cifre este și ceea ce le face ușor de interpretat: acestea pornesc de la comparații între cei care s-au înscris la loteriile vizelor. Însă cei care nu se înscriu pot fi foarte diferiți. Poate că aceștia nu au prea mult de câștigat de pe urma migrării, să spunem, pentru că nu au calitățile necesare. Există însă unele studii foarte grăitoare cu privire la persoane care au fost nevoite să se mute din pură întâmplare.

Pe 23 ianuarie 1973 a avut loc o erupție vulcanică în Insulele Westman, un arhipelag prosper de pescari aflat în largul Islandei. Cei 5 200 de locuitori ai Insulelor Westman au fost evacuați în patru ore și a murit doar o persoană, însă erupția a durat cinci luni, iar lava a distrus aproape o treime dintre casele aflate pe insule. Casele distruse au fost cele din partea estică (aflate chiar pe direcția în care a curs lava), plus alte câteva case din alte părți care au fost lovite aleatoriu de „bombe vulcanice". Nu se pot construi case care să reziste la lavă, așa că distrugerea caselor respective a fost consecința exclusivă a amplasamentului lor și a ghinionului. Nu părea să fie nimic deosebit legat de zona estică; casele distruse aveau aceeași valoare de piață ca și cele nedistruse, iar deținătorii lor erau același gen de oameni. Este ceea ce specialiștii în științe sociale numesc experiment natural: natura a aruncat zarurile și putem să presupunem fără teama de a ne înșela că nu exista nimic diferit dinainte între cei cărora le-au fost distruse casele și cei cărora nu le-au fost distruse.

Însă ulterior a existat o deosebire semnificativă. Cei cărora le-au fost distruse casele li s-au dat sume echivalente cu valoarea caselor și a terenurilor, pe care le puteau folosi ca să își reconstruiască locuințele sau să își cumpere altele sau să se mute unde doreau. 42% dintre cei cărora le-au fost distruse casele au decis să se mute (și 27% dintre cei cărora nu le-au fost distruse casele s-au mutat oricum). Islanda este o țară mică, dar bine organizată și, folosindu-ne de evidențele fiscale sau de alt gen, putem să urmărim evoluția financiară pe termen lung a tuturor locuitorilor inițiali din Insulele Westman. În mod impresionant, informații genetice complete ne permit să îi identificăm pe toți urmașii celor care au fost afectați de erupția vulcanică.

Folosind datele respective, cercetătorii au ajuns la concluzia că pentru toți cei care aveau sub 25 de ani la momentul erupției pierderea casei a condus la mari câștiguri financiare. Până în 2014, cei ale căror case părintești fuseseră distruse au câștigat cu peste 3 000 de dolari pe an mai mult decât cei ale căror case nu fuseseră distruse, chiar dacă nu toți s-au mutat. Efectele s-au resimțit asupra celor care erau tineri când a avut loc erupția. Asta s-a datorat în parte faptului că aceștia au avut mai multe șanse să meargă la colegiu. Se pare că faptul că au fost nevoiți să se mute i-a ajutat mai mult să își găsească slujbe la care se pricepeau în loc să devină simpli pescari, singurul lucru pe care îl fac majoritatea locuitorilor Insulelor Westman. Acest lucru era mult mai ușor pentru persoanele tinere care nu investiseră încă mulți ani ca să învețe să pescuiască. Cu toate acestea, a fost nevoie ca oamenii să fie siliți să plece (din generozitatea întâmplătoare a lavei); cei care și-au păstrat casele au rămas în marea lor majoritate acolo, după cum făcuseră multe generații înaintea lor, pescuind și descurcându-se cum au putut.

Un exemplu și mai remarcabil de astfel de inerție provine din Finlanda, din anii de imediat după al Doilea Război Mondial. Ca urmare a participării la război alături de perdanta Germanie, Finlanda a fost silită să își cedeze o parte din teritoriu Uniunii Sovietice. Întreaga populație din zona respectivă, circa 430 000 de persoane, 11% din populația țării, a fost nevoită să plece și să se stabilească în cealaltă parte a țării.

Înaintea războiului, locuitorii strămutați fuseseră, la drept vorbind, mai puțin urbani și avuseseră mai puține locuri de muncă stabile decât locuitorii din restul Finlandei, însă erau foarte asemănători cu aceștia din celelalte puncte de vedere. După 25 de ani, în ciuda cicatricelor pe care trebuie să le fi lăsat această strămutare pripită și haotică, populația strămutată era mai bogată decât restul populației, în principal pentru că aceasta era mai mobilă, urbană și avea mai multe locuri de muncă stabile. Faptul că acești oameni au fost siliți să se mute se pare că le-a slăbit ancorarea și i-a făcut mai aventuroși.

Faptul că este nevoie de un dezastru sau de un război ca oamenii să fie motivați să graviteze spre un loc cu salarii mai mari demonstrează că stimulentele economice în sine nu sunt suficiente de multe ori ca să îi determine pe oameni să se mute.

EI ȘTIU?

Desigur, o posibilă explicație este că oamenii mai săraci pur și simplu nu sunt conștienți de șansa pe care o au de a-și îmbunătăți situația financiară dacă s-ar muta. Un experiment interesant pe teren efectuat în Bangladesh demonstrează clar că acesta nu este singurul motiv pentru care nu se mută.

Nu există obstacole juridice pentru cei care vor să se mute în interiorul Bangladesh-ului. Cu toate acestea, chiar și în timpul sezonului mai prost, denumit în general monga („sezonul foametei"), când există puține ocazii de a câștiga bani în zonele rurale, puțină lume migrează în orașe, care oferă oportunități de angajare în slujbe necalificate din construcții și transporturi; sau chiar în zonele rurale învecinate, care poate că au un ciclu de recoltare diferit. Ca să înțeleagă de ce se întâmplă acest lucru și ca să stimuleze migrația sezonieră, cercetătorii au hotărât să încerce diverse moduri de încurajare a migrației în perioada monga din Rangpur, din nordul Bangladesh-ului. Au fost aleși aleatoriu unii săteni de către o organizație neguvernamentală (ONG) locală ca fie să primească informații cu privire la avantajele migrării (în principal, care erau salariile la oraș) sau să primească respectivele informații plus 11,50 dolari, în numerar sau sub formă de împrumut (această sumă acoperea cheltuielile de transport până la oraș și mâncarea pe două zile), însă doar dacă se mutau. Oferta respectivă a motivat circa un sfert (22%) dintre familiile care nu ar fi făcut-o altfel ca să își trimită câte un membru. Majoritatea celor care s-au mutat au reușit să își găsească de lucru. În medie, cei din grupul celor care au plecat au câștigat circa 105 dolari pe perioada cât au fost plecați, cu mult mai mult decât ar fi câștigat dacă ar fi rămas acasă. Au trimis sau au adus acasă, la familiile pe care le-au lăsat în urmă, 66 de dolari din banii câștigați. Drept urmare, familiile care și-au trimis un membru în plus au consumat în medie mai mult cu 50% calorii; familiile respective aproape că au trecut de la înfometare la un nivel confortabil de consum alimentar.

Însă de ce au avut nevoie cei care s-au mutat de un impuls în plus din partea unei organizații neguvernamentale ca să se hotărască să plece? De ce nu le-a fost suficient de motivantă starea soră cu înfometarea?

În acest caz este foarte clar că nu informarea reprezenta constrângerea care îi ținea pe loc. Când organizația respectivă a furnizat unui grup de oameni aleși la întâmplare informații cu privire la locurile de muncă disponibile (dar fără stimulent material), simpla informare nu a avut absolut nici un efect asupra lor. În plus, dintre persoanele care au primit sprijin financiar pentru deplasare, numai circa jumătate s-au dus din nou în timpul următorului sezon monga, în ciuda propriei experiențe de a-și fi găsit o slujbă și de a fi câștigat bani. Cel puțin pe oamenii aceștia nu teama că nu existau oportunități de muncă i-a oprit să se deplaseze din nou.

Cu alte cuvinte, în ciuda faptului că cei care chiar se mută, forțați sau nu de împrejurări, câștigă bani, este greu să luăm în serios ideea că majoritatea oamenilor abia așteaptă o șansă ca să renunțe la tot și să