Ghetoul interior

Santiago H. Amigorena scrie, de peste douăzeci și cinci de ani, un proiect literar pe care l-a numit, pentru el însuși, Le Dernier Livre. Acest proiect cuprinde șase părți, care acoperă fiecare șase ani din viața naratorului, părți care, la rândul lor, sunt compuse din mai multe capitole: Une enfance laconique (1998), Une jeunesse aphone (2000), Une adolescence taciturne (2002), Le Premier Amour (2004), 1978 (2009), La Première Défaite (2012), Des jours que je n’ai pas oubliés (2014), Mes derniers mots (2015), Les Premières Fois (2016), Le Ghetto intérieur (2019).

Ghetoul interior a fost distins cu câteva premii literare importante: Premiul Goncourt – alegerea României, Premiul Goncourt – alegerea Belgiei, Prix des libraires de Nancy și Prix de la Renaissance Française.

Le Ghetto intérieur

Santiago H. Amigorena

Copyright © P.O.L. éditeur, 2019

Această carte a apărut cu sprijinul

Programelor de susținere a publicării ale Institutului Francez.

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România

tel.: 021 319 6390; 031 425 1619; 0752 548 372

e-mail: [email protected]

Ne puteți vizita pe

www.litera.ro

Ghetoul interior

Santiago H. Amigorena

Copyright © 2020 Grup Media Litera

pentru ediția în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Ovidiu Șerban

Corector: Ionel Palade

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare și prepress: Ofelia Coșman

Seria de ficțiune a Editurii Litera este coordonată

de Cristina Vidrașcu Sturza.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Amigorena, Santiago H.

Ghetoul interior / Santiago H. Amigorena;

trad. din lb. franceză și note de Andreea Năstase. –

București: Litera, 2020

ISBN 978-606-33-5638-4

ISBN EPUB 978-606-33-5421-2

I. Năstase, Andreea (trad.; note)

821.133.1

Acum douăzeci și cinci de ani am început să scriu o carte pentru a lupta împotriva tăcerii care mă sufocă încă de când m-am născut. Din această carte, formată din șase părți, până acum au apărut: prima, O copilărie laconică; al doilea capitol din a doua, O tinerețe afonă; a treia, O adolescență taciturnă, compusă din două capitole, apărute separat, Al doilea exil și Primele dăți; a patra, O maturitate tăcută, publicată și ea în două volume, Prima iubire și Prima înfrângere; alături de trei anexe (1978; 2003, apărută sub titlul Zile pe care nu le-am uitat, și 2086, apărută sub titlul Ultimele mele cuvinte). Paginile de față stau la originea acestui proiect literar.

Era imposibil să reacționezi adecvat în fața incomensurabilului. Iar cel care le cere asta victimelor ar trebui să-i ceară peștelui aruncat pe mal să evolueze mai repede, ca să se întoarcă pe propriile picioare în elementul lui acvatic.

Günther Anders

Noi, fiii lui Eichmann

Pentru Mopi, care a scris această carte

înaintea mea

Pentru Marion, care o scrie

împreună cu mine

Ghetoul interior

Ziua de 13 septembrie 1940 era ploioasă la Buenos Aires, iar războiul din Europa era atât de departe, încât te-ai fi putut crede în timpuri de pace. Avenida de Mayo, această mare arteră străjuită de clădiri Art Nouveau, care separă Președinția de Congres, era aproape pustie; nu se vedeau decât câțiva bărbați grăbiți, părăsindu-și birourile cu un ziar deschis deasupra capului ca să se apere de picături, alergând prin ploaie după un taxi sau un autobuz cu care să ajungă acasă. Printre aceștia, un bărbat de treizeci și opt de ani, Vicente Rosenberg, protejat de pălăria pe care o purta, înainta cu pași fermi, dar mașinali, către ușa localului Tortoni, o cafenea la modă, unde, pe vremea aceea, te puteai întâlni la fel de bine cu Jorge Luis Borges, cu glorii ale tangoului sau cu refugiați europeni precum Ortega y Gasset, Roger Caillois ori Arthur Rubinstein. Vicente era un tânăr evreu. Sau un tânăr polonez. Sau un tânăr argentinian. De fapt, în acea zi de 13 sep­tembrie 1940, Vicente Rosenberg nu știa încă precis ce era. Când intrase în cafenea zărise imediat, la unul dintre gheridoanele dispuse de-a lungul peretelui de vizavi de bar, silueta masivă a lui Ariel Edelsohn, prietenul lui cel mai bun. Cu coatele pe masă și o cafea în față, îl aștepta pe Vicente citind ziarul, nu departe de mesele de biliard din salonul din spate. Lângă el, întors ca să poată urmări carambolurile, nervos ca de obicei, stătea Sammy Grunfeld, un tânăr care li se alătura adesea. Vicente le strânsese mâinile, își scuturase pardesiul ca să alunge ultimele picături pe cale să-i îmbibe lâna groasă, apoi se așezase lângă prietenii lui, înclinând capul ca să deslușească titlurile de pe prima pagină a ziarului: în Europa, Bătălia Angliei era în toi, iar naziștii începuseră să închidă evreii în ghetouri. Ariel, poreclit de prieteni Ursul, împăturise ziarul și lăsase să-i scape un suspin greu.

– Evreii mă calcă pe nervi. M-au enervat întotdeauna. Când am înțeles că mama avea să devină la fel de evreică și de enervantă ca maică-sa, m-am hotărât să plec.

– În comparație cu a mea, mama ta nu e atât de enervantă, îi răspunsese Sammy, continuând să supravegheze cu un ochi mesele de biliard.

Puțin jenat, Ariel îi aruncase o privire lui Vicente, dar, cum acesta părea să se gândească la altceva, continuase dialogul cu Sammy, care era întors pe jumătate.

– Cel mai rău a fost când avea douăzeci de ani și nu visa decât să plece din ștetl ca să trăiască la oraș. Maică-sa o enerva din aceleași motive pentru care ea mă enervează pe mine acum…

– Cu toate astea, enervantă sau nu, ai adus-o peste ocean ca s-o ai lângă tine.

– Da… în viață ajunge să ni se facă dor și de cele mai rele lucruri.

Amuzat de tonul solemn al lui Ariel, Sammy pufnise într-un hohot scurt și zgomotos ca un pocnit din degete. În colțul lui, puțin încruntat, Vicente rămăsese tăcut. Deja de câteva luni nu mai avea nici un chef să discute despre ce se petrecea în Europa.

– Ce e cu tine, Wincenty? Vremea frumoasă îți strică dispoziția?

Vicente se întorsese către Ariel cu un surâs în colțul buzelor: dintre toți oamenii pe care-i cunoștea la Buenos Aires, Ariel, cu care se știa de la Varșovia, de pe vremea când aveau optsprezece ani și tocmai se înrolaseră în armată, era singurul care-l numea în continuare Wincenty.

– Când eram mic, maică-mea a insistat să plecăm din Chełm tocmai pentru că nici ea nu-și suporta părinții.

Vicente rostise aceste cuvinte din vârful buze­lor, iar Sammy, pe care-l cunoscuseră în timpul traversării oceanului, de la Bordeaux la Buenos Aires, în 1928, și care, în acest oraș de neînțeles pe atunci, se agățase de ei ca de un colac de sal­vare, încercase să tragă concluzia acestei discu­ții relaxate:

– Așa se întâmplă din timpuri imemoriale, nu? Ne iubim părinții, apoi ni se par enervanți, apoi plecăm… poate că asta înseamnă să fii evreu…

– Da… sau ființă umană.

După o tăcere mai lungă decât ar fi cerut aceste vorbe mari, azvârlite pe masă ca niște păsări moarte, Ariel se întorsese iarăși spre Vicente.

– Ai aflat ceva nou?

– Nu. Au trecut trei luni de la ultima scrisoare. Nici măcar nu știu dacă a primit ăia zece dolari pe care i i-am trimis în iunie.

– Am vorbit cu Jacob, care a primit o telegramă de la vărul lui, care a reușit să plece în Statele Unite – se pare că la Varșovia nu se mai găsesc nici timbre…

Ca să nu-și îngrijoreze prietenii, Vicente se străduise să schițeze un surâs minuscul, apoi se ridicase ca să se ducă la toaletă. Nu atât nevoia să urineze îl făcuse să plece, cât greutatea de a mai participa la aceste discuții fără sfârșit, pe care o resimțea de ceva vreme. Conversațiile porneau de la familii sau de la trecutul lor și îi antrenau întotdeauna prietenii pe terenul politic, alunecos, al evoluției situației din Europa.

În timp ce Sammy și Ariel continuaseră să schimbe opinii despre război, în vastele toalete ale cafenelei Tortoni Vicente se spălase pe mâini fără grabă, după care ridicase ochii pentru a-și contempla scurt imaginea din oglindă. Avea trăsături delicate, aproape diafane. Buzele, sprâncenele, nasul mic, mustața fină (pe care o tundea, indiferent cum stătea cu banii, de două ori pe săptămână la cel mai bun bărbier din Buenos Aires) păreau să fi fost trasate de un caligraf chinez cu un poanson atât de subtil, încât stăteau să se evapore. De altfel, când îți aminteai de chipul lui, primul lucru ce-ți venea în minte nu era fruntea înaltă, nici pomeții ascuțiți, nici verdele ochilor sau culoarea roșcată a părului, ci o senzație difuză, ca o brumă ușoară, unde umorul șfichiuitor alterna cu melancolia caldă.

Vicent se ștersese pe mâini și părăsise universul înghețat de marmură și de faianță albă ca să revină în universul ocru catifelat al salonului principal al cafenelei. Se așezase la loc lângă prietenii lui și-i privise cu afecțiune, dar și cu un strop de invidie: spre deosebire de Vicente, care-și avea încă mama și fratele în Polonia, Sammy fugise de pe vechiul continent cu toată familia, pe când Ariel reușise cu trei ani în urmă, în 1937, să-și convingă părinții și sora să i se alăture la Buenos Aires.

– … cu tot cu faimoasa lor Linie Maginot, francezii au stabilit noul record mondial al înfrângerii celei mai rapide.

– După noi, totuși!

– Cu voi e altceva, toată lumea știe că polonezii n-au vrut niciodată cu adevărat să se bată.

– Da, ce să zic… vouă, rușilor, vă place la nebunie să vă bateți, mai ales între voi!

Sammy oftase agasat. Ariel îi pusese însă mâna pe umăr, ca un frate mai mare, iar disputa se oprise acolo.

– În orice caz, guvernul nostru ar fi făcut mai bine să se instaleze în altă parte decât la Londra. Am auzit că acolo plouă cu bombe. Tu ce părere ai, Wincenty?

Cum Vicente nu se grăbea să răspundă, Sammy o făcuse în locul lui:

– Londra… Paris… Varșovia… Avem noroc că suntem aici, nu?

Pentru a-și ascunde tulburarea, Vicente aruncase o privire afară, chipurile ca să verifice dacă mai ploua. Ariel profitase ca să-i semnaleze printr-o grimasă lui Sammy că mama lui Vicente era încă în Polonia, iar Sammy își mușcase buza ca să arate că și-a înțeles gafa. În jurul mesei mici se lăsase o tăcere jenantă. Apoi,