Ciocnirea civilizațiilor

Cuvânt-înainte

de Zbigniew Brzeziński

Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale este o lucrare deschizătoare de drumuri, care a redefinit sensul tumultului lumii de azi și a oferit un vocabular nou pentru a interpreta complexitățile lumii noastre din ce în ce mai compacte. Nu este de mirare că analiza la început șocantă, apoi din ce în ce mai convingătoare a lui Samuel Huntington cu privire la schimbările tecto­nice din relația dintre credință, cultură și politică și-a câștigat un loc printre cele aproximativ o duzină de opere cu adevărat durabile care oferă informațiile esențiale necesare pentru o înțelegere amplă a afacerilor internaționale în epoca noastră.

De asemenea, nu este de mirare că Ciocnirea a stârnit nu numai admirație pentru sfera ei vastă de cuprindere și profunzimea ei impresionantă, ci și (mai ales la început) scepticism academic pentru că trecea peste liniile de separație tradiționale din științele sociale, ca să nu mai vorbim de câteva încercări ad hominem de a contesta valorile personale ale lui Huntington sau de a exploata concepțiile sale în numele unor cauze. Numărul enorm de oameni din toată lumea care au citit această carte atestă că ea a satisfăcut mai pertinent decât oricare altă lucrare din disciplinele sociale clasice setea generală de a înțelege în ansamblu realitatea istorică turbulentă de azi.

Dar înainte de a continua, trebuie să-i fac două mărturisiri cititorului. În primul rând, eu și Sam Huntington am fost prieteni apropiați în cea mai mare parte a vieții noastre adulte. Am fost doctoranzi la Harvard, apoi tineri universitari. Nu numai noi am fost prieteni buni, ci și soțiile noastre. După ce Sam a plecat de la Harvard la Columbia, m-a convins să-l urmez. Căile noastre s-au despărțit când el a ales să se întoarcă la Harvard, iar eu nu. Dar tot am reușit să scriem o carte împreună și mai târziu mi s-a alăturat la Casa Albă, unde a realizat o amplă evaluare strategică a rivalității pentru putere globală dintre SUA și URSS care a influențat semnificativ politicile administrațiilor Carter și Reagan.

În al doilea rând, deși am fost prieteni, am avut uneori divergențe. Trebuie să mărturisesc că am primit cu scepticism teza lui grandioasă când a fost prima dată expusă sub forma unui articol în numărul din iulie 1993 al revistei Foreign Affairs. Asemenea altora, am fost extrem de impresionat de sfera de cuprindere ambițioasă a articolului, dar și uluit pentru că mi se părea că impunea implicit un cadru cuprinzător din punct de vedere istoric și vast din punct de vedere intelectual asupra dinamicii complexe a conflictelor naționaliste, religioase și sociale contemporane, dintr-o lume care este acum extraordinar de interactivă. Dar după ce am participat la discuții ulterioare între Sam și unii dintre criticii săi și mai ales după ce am citit această carte când a apărut, rezervele mele au dispărut. Mi-am dat seama că marea lui teză și sinteza lui globală ofereau observații vitale nu numai pentru a înțelege afacerile internaționale contemporane, ci și pentru a le influența inteligent.

Trebuie să insist asupra acestui ultim punct. Cartea lui Huntington oferă, pe lângă o interpretare cu adevărat strălucită a complexităților evoluției politice, platforma intelectuală esențială de lansare pentru politici care nu implică nici o capitulare pasivă în fața determinismului istoric simplist, nici o adoptare entuziastă a conflictului între civilizații drept imperativul moral inevitabil al timpului nostru. Nu este surprinzător că unii dintre cei care susțineau asemenea concepții extremiste au fost seduși după atacurile de la 11 septembrie de chemarea puternică la acțiune care, la nivel public, a redus provocările civilizaționale subtile cu care se confruntă America la sloganul simplu: „Noi iubim libertatea, ei urăsc libertatea." Con­cluziile politice trase dintr-un asemenea contrast simplist și oarecum demagogic au avut consecințe autodistructive când au fost puse în practică.

De fapt, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale a re­prezentat prin implicațiile ei politice un mare avertisment. Cu aproape un deceniu înainte de 11 septembrie, Huntington spunea că în lumea conștientă și activă politic de azi, faptul că știm că există mai multe civilizații cu mandate proprii ne obligă – așa cum o fac deja armele nucleare și pericolul fără precedent pe care îl reprezintă – să ne bazăm pe coaliții transcivilizaționale fondate pe rațiune, respect reciproc și reținere pentru a gestiona relațiile dintre națiuni. Astfel, lucrarea lui Huntington nu este numai inovatoare intelectual, ci îndrăznește a fi și înțeleaptă politic.

Zbigniew Brzeziński

aprilie 2011

Prefață

În vara anului 1993, revista Foreign Affairs mi-a publicat un articol intitulat „Ciocnirea civilizațiilor?". Potrivit redactorilor revistei, acesta a stârnit mai multe dezbateri în trei ani decât oricare alt articol publicat de ei după anii 1940. Cert este că a stârnit mai multe dezbateri în trei ani decât oricare altă scriere a mea. Reacțiile și comentariile la acest articol au venit de pe toate continentele, din nenumărate țări. Oamenii au fost impresionați, intrigați, indignați, speriați sau șocați de teza mea care spunea că dimensiunea centrală și cea mai periculoasă a noii politici globale va fi conflictul între grupuri aparținând unor civilizații diferite. Orice alte efecte a avut acest articol, el a atins un punct sensibil pentru oameni aparținând tuturor civilizațiilor.

Date fiind interesul, denaturările produse și controversele suscitate, mi s-a părut oportun să explorez mai în profunzime problemele abordate în acest articol. Un mod constructiv de a pune o întrebare este să enunți o ipoteză. Articolul meu, al cărui titlu includea un semn de întrebare în general ignorat, era o încercare de a face acest lucru. Scopul cărții de față este să ofere un răspuns mai amplu, mai profund și mai documentat la întrebarea formulată în articol. Am încercat aici să explic, să completez și, uneori, să modific temele prezentate acolo și să abordez multe dintre subiectele pe care nu le-am tratat în articol sau pe care doar le-am atins în trecere. Acestea includ: conceptul de civilizații; problema existenței unei civilizații universale; relația dintre putere și cultură; schimbarea echilibrului de putere dintre civilizații; indigenizarea culturală în societățile nonoccidentale; structura politică a civilizațiilor; conflictele generate de universalismul occidental, militantismul musulman și afirmarea Chinei; reacțiile de compensare și de raliere provocate de creșterea puterii Chinei; cauzele și dinamica războaielor de falie dintre civilizații; viitorul Occidentului și al lumii civilizațiilor. O temă importantă pe care nu am abordat-o în articol este impactul crucial al creșterii demografice asupra instabilității și echilibrului de putere. O altă temă centrală absentă din articol este rezumată în titlul cărții și în ultima ei frază: „Ciocnirile civilizațiilor reprezintă cea mai mare amenințare pentru pacea mondială, iar o ordine internațională bazată pe civilizații este cea mai sigură pavăză împo­triva unui nou război mondial".

Această carte nu se dorește a fi o lucrare de științe sociale, ci o interpretare a evoluției politicii globale, după Războiul Rece. Țelul ei este să prezinte un cadru, o paradigmă pentru analiza politicii globale, care să fie de folos cercetătorilor și oamenilor politici. Dovada valorii și a utilității ei nu stă în explicarea a tot ceea ce se întâmplă în politica internațională. Evident că nu. Dovada o reprezintă oferirea unei lentile mai veridice și mai utile pentru a studia evenimentele internaționale decât orice paradigmă alternativă. Mai mult, nici o paradigmă nu este etern valabilă. Dacă o abordare civilizațională poate fi utilă pentru a înțelege politica globală de la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI, aceasta nu înseamnă că ea ar fi fost la fel de utilă la mijlocul secolului XX sau că va fi de folos la jumătatea secolului XXI.

Ideile care au stat la baza articolului mai sus menționat și a acestei cărți au fost prezentate în premieră la o conferință Brad­ley, organizată la American Enterprise Institute din Washington, în octombrie 1992, și apoi expuse într-o contribuție la proiectul Institutului Olin despre „Mediul de securitate în schimbare și interesele naționale ale SUA, realizat cu ajutorul Fundației Smith Richardson. După publicarea articolului am fost invitat la nenumărate seminare și colocvii despre „ciocnire, la care au participat profesori universitari, înalți funcționari de stat, oameni de afaceri și alte grupuri de pe tot cuprinsul Statelor Unite. În plus, am avut șansa de a participa la dezbateri despre articol și teza pe care o susține în multe alte țări, printre care Argentina, Belgia, China, Franța, Germania, Marea Britanie, Coreea, Japonia, Luxemburg, Rusia, Arabia Saudită, Singapore, Africa de Sud, Spania, Suedia, Elveția și Taiwan. Aceste dezbateri m-au adus în contact cu toate marile civilizații, cu excepția hinduismului, și am beneficiat enorm de pe urma cunoștințelor și a perspectivelor enunțate de participanți în cadrul lor. În 1994 și 1995, am ținut un seminar la Harvard despre lumea de după Războiul Rece, iar comentariile întotdeauna pline de patos și uneori critice ale studenților participanți m-au stimulat și mai mult. La redactarea acestei cărți am beneficiat de mediul colegial și de sprijinul Institutului de Studii Strategice John M. Olin și a Centrului pentru Afaceri Internaționale din cadrul Universității Harvard.

Manuscrisul a fost citit în întregime de Michael C. Desch, Robert O. Keohane, Fareed Zakaria și Robert Scott Zimmerman, ale căror comentarii m-au ajutat să-i îmbunătățesc semnificativ fondul și structura. În timpul realizării acestei cărți, Scott Zimmerman mi-a oferit un ajutor indispensabil în munca de cercetare; fără energia, competența și devotamentul lui, cartea nu ar fi fost terminată atât de repede. Asistenții noștri, studenții Peter Jun și Christiana Briggs, au avut, de asemenea, contribuții construc­tive. Grace de Magistris a dactilografiat unele părți de început ale manuscrisului, iar Carol Edwards l-a refăcut cu atâta grijă și eficiență, de atâtea ori, încât probabil că știe pe dinafară pasaje lungi din el. Denise Shannon și Lynn Cox, de la George Borchardt, alături de Robert Asahina, Robert Bender și Johanna Li, de la Simon & Schuster, au urmărit cu devotament și profesionalism parcursul manuscrisului până la publicare. Le sunt foarte recunoscător tuturor acestor persoane pentru contribuția lor la apariția cărții. Au făcut-o mult mai bună decât ar fi fost fără ajutorul lor, iar singurul responsabil pentru defectele rămase sunt eu.

Am putut lucra la această carte și datorită sprijinului financiar acordat de Fundația John M. Olin și de Fundația Smith Richardson. Fără ajutorul lor, ar fi durat ani de zile să o termin și apreciez mult sprijinul lor generos. Dacă alte fundații s-au concentrat, din ce în ce mai mult, asupra problemelor interne, fundațiile Olin și Smith Richardson merită elogiate pentru că și-au păstrat interesul și sprijinul pentru lucrările despre război, pace și securitatea națională și internațională.

Samuel P. Huntington

I

O lume a civilizațiilor

Capitolul 1

Noua eră în politica mondială

Introducere: drapele și identitate culturală

În ziua de 3 ianuarie 1992, mai mulți specialiști ruși și americani s-au întâlnit la Moscova, în aula unei clădiri guvernamentale. Cu două săptămâni înainte, Uniunea Sovietică se dizolvase și Federația Rusă devenise o țară independentă. Prin urmare, statuia lui Lenin, care tronase cândva pe scena aulei, dispăruse; în schimb, drapelul Federației Ruse era expus pe peretele din față. Singura problemă, a observat unul dintre americani, era că drapelul fuse­se atârnat cu susul în jos. După ce li s-a atras atenția gazdelor ruse, acestea au corectat greșeala rapid și discret, în timpul primei pauze.

După Războiul Rece, identitatea popoarelor și simbo­­­­lurile acestei identități au început să sufere schimbări dramatice. Politica globală a început să fie reconfigurată pe baze culturale. Drapelele arborate invers au fost un semn al acestei tranziții, dar din ce în ce mai multe steaguri flutură acum mândre, iar rușii și alte popoare se mobilizează în spatele acestor drapele și al altor simboluri ale noilor lor identități culturale.

Pe 18 aprilie 1994, două mii de oameni s-au adunat la Sarajevo fluturând steagurile Arabiei Saudite și Turciei, nu ale ONU, NATO sau SUA. Ei se identificau astfel cu frații lor musulmani și spuneau lumii cine erau adevărații lor prieteni.

Pe 16 octombrie 1994, la Los Angeles, 70 000 de oameni au mărșăluit sub „o mare de drapele mexicane protestând împotriva Propunerii 187, o măsură legislativă care urma să facă obiectul unui referendum și care-i priva pe imigranții ilegali și pe copiii lor de multe dintre ajutoarele primite de la stat. „De ce flutură steaguri mexicane și cer dreptul la educație gratuită în această țară? s-au întrebat unii observatori. „Ar trebui să fluture steaguri americane." După două săptămâni, mai mulți protestatari mărșăluiau pe străzi purtând drapelele americane în poziție inversă, conducând astfel la aprobarea Propunerii 187 de către 59% dintre alegătorii californieni.

În lumea de după Războiul Rece, drapelele contează, la fel ca și alte simboluri ale identității culturale, cum ar fi crucile, semilunile și chiar obiectele folosite pentru acoperirea capului, cultura fiind importantă și identitatea culturală însemnând extrem de mult pentru majoritatea oamenilor. Oamenii redescoperă identități vechi și mărșăluiesc sub steaguri noi, dar adesea vechi, care duc la războaie cu dușmani noi, dar adesea vechi și ei.

O viziune sumbră asupra lumii în această nouă eră a fost bine exprimată de către demagogul națio­nalist venețian din romanul lui Michael Dibdin, Laguna moartă: „Nu pot exista prieteni adevărați fără dușmani adevărați. Dacă nu urâm ceea ce nu suntem, nu putem iubi ceea ce suntem. Acestea sunt adevărurile vechi pe care le redescoperim dureros după un secol și ceva de sentimentalism. Cei care le neagă își reneagă familia, moștenirea, cultura, drepturile dobândite prin naștere, propria identitate! Nu vor fi iertați cu ușurință." Deși regretabil, adevărul acesta nu poate fi ignorat de oamenii de stat și de cercetători. Pentru popoarele care își caută identitatea și își reinventează etnicitatea, dușmanii sunt esențiali, iar dușmăniile cele mai periculoase apar azi de-a lungul liniilor de falie dintre marile civilizații ale lumii.

Tema centrală a acestei cărți poate fi rezumată astfel: cultura și identitățile culturale, care, la nivelul cel mai larg, sunt identități civilizaționale, determină modelele de coeziune, de dezintegrare și de conflict în lumea de după Războiul Rece. Cele cinci părți ale cărții dezvoltă corolarele acestei teze principale.

Partea I. Pentru prima dată în istorie, politica globală este atât multipolară, cât și multicivilizațională; modernizarea este diferită de occidentalizare și nu produce nici o civilizație universală, nici a occidentalizare a societăților nonoccidentale.

Partea a II-a. Echilibrul de putere între civilizații se schimbă: influența relativă a Occidentului este în declin; puterea economică, militară și politică a civi­li­­zațiilor asiatice crește; Islamul cunoaște o explo­­zie demo­grafică, cu efecte destabilizatoare asupra țărilor musulmane și a țărilor vecine; civilizațiile nonoccidentale își reafirmă valoarea propriilor culturi.

Partea a III-a. Apare o ordine mondială bazată pe civilizații: societățile cu afinități culturale cooperează între ele; eforturile de a face societățile să treacă de la o civilizație la alta eșuează; țările se grupează în jurul statelor-nucleu sau conducătoare ale civilizației lor.

Partea a IV-a. Pretențiile universaliste ale Occidentului îl aduc din ce în ce mai aproape de un conflict cu alte civilizații, mai ales cu Islamul și cu China; la nivel local, războaiele de falie, cele mai multe între musulmani și nonmusulmani, duc la „ralierea țărilor înrudite" și la escaladarea conflictelor, ceea ce determină statele-nucleu să încerce să pună capăt acestor războaie.

Partea a V-a. Supraviețuirea Occidentului depinde de reafirmarea de către americani a identității lor occidentale și de acceptarea de către occidentali a faptului că civilizația lor este unică, dar nu universală, precum și de eforturile lor comune de a-și reînnoi și de a-și apăra civilizația împotriva provocărilor venite din partea societăților nonoccidentale. Un război global al civilizațiilor va putea fi evitat dacă liderii politici vor recunoaște caracterul multicivilizațional al politicii globale și dacă vor coopera pentru a-l menține.

O lume multipolară și multicivilizațională

După Războiul Rece, pentru prima oară în istorie, politica globală a devenit multipolară și multi­ci­vi­li­zațională. În cea mai mare parte a istoriei omenirii, contactele dintre civilizații au fost intermitente sau nu au existat deloc. Apoi, la începutul erei moderne, în jurul anului 1500 d.Hr., politica globală a căpătat două dimensiuni. Timp de peste patru sute de ani, statele-națiune occidentale – Marea Britanie, Franța, Spania, Austria, Prusia, Germania, Statele Unite și altele – au format un sistem internațional multipolar, în cadrul civilizației occidentale, și au interacționat, au rivalizat și au purtat războaie unele împotriva altora. În ace­lași timp, națiunile occidentale s-au extins, au cucerit, au colonizat sau au influențat decisiv toate celelalte civilizații (vezi Harta 1.1). În timpul Războiului Rece, politica internațională a devenit bipolară și lumea a fost împărțită în trei. Un grup de societăți, în majoritate bogate și democratice, condus de Statele Unite, s-a angajat într-o competiție totală – ideologică, politică, economică și uneori militară – cu un grup de societăți comuniste, ceva mai sărace, asociate cu și conduse de Uniunea Sovietică. O mare parte din acest conflict s-a desfășurat în afara teritoriului celor două tabere, în Lumea a Treia, formată din țări adesea sărace, instabile politic, care își dobândiseră recent independența și care se declarau nealiniate (vezi Harta 1.2).

La sfârșitul anilor 1980, blocul comunist s-a prăbu­șit și sistemul internațional din perioada Războiului Rece a devenit istorie. În lumea de după Războiul Rece, cele mai importante diferențe dintre popoare nu sunt diferențe ideologice, politice ori economice, ci culturale. Popoarele și națiunile încearcă să răspundă la întrebarea fundamentală cu care se confruntă ființa umană: „Cine suntem?" și răspund așa cum au făcut-o oamenii dintotdeauna, referindu-se la ceea ce este mai important pentru ei. Oamenii se definesc în termeni de origine, religie, limbă, istorie, valori, obiceiuri și instituții. Ei se identifică cu grupuri culturale: triburi, grupuri etnice, comunități religioase, națiuni și, la nivelul cel mai general, cu civilizații. Oamenii folosesc politica nu doar pentru a-și promova interesele, ci și pentru a-și defini identitatea. Ştim cine suntem doar atunci când știm cine nu suntem și adesea doar atunci când știm împotriva cui suntem.

Statele-națiune rămân principalii actori pe scena afacerilor in­ternaționale. Comportamentul lor este determinat, ca și în trecut, de dorința de a dobândi putere și bogăție, dar și de preferințele, afinitățile și diferențele culturale. Cele mai importante grupuri de state nu mai sunt cele trei blocuri din timpul Războiului Rece, ci, mai degrabă, cele șapte sau opt mari civilizații ale lumii (vezi Harta 1.3). Societățile nonoccidentale, mai ales cele din Asia de Est, își sporesc bogăția economică și creează o bază pentru consolidarea puterii militare și a influenței lor politice. Cu cât puterea și încrederea lor în forțele proprii cresc, cu atât își afirmă mai mult valorile culturale și le resping pe cele „impuse de Occident. „Sistemul internațional din secolul al XXI-lea, scria Henry Kissinger, „va cuprinde cel puțin șase mari puteri – Statele Unite, Europa, China, Japonia, Rusia și, probabil, India – precum și numeroase alte țări medii și mici."¹ Cele șase mari puteri despre care vorbea Kissinger fac parte din cinci civilizații diferite; în plus, există state islamice importante, care au o mare influență în politica mondială datorită poziției lor geografice strategice, a populației numeroase și/sau a resurselor de petrol. În această lume nouă, politica locală este etnică, iar politica globală este civilizațională. Rivalitatea dintre superputeri este înlocuită de ciocnirea civilizațiilor.

În noua lume, conflictele cele mai vaste, mai extinse și mai periculoase nu se vor produce între clase sociale, între bogați și săraci sau între alte grupuri definite de criterii economice, ci între popoare aparținând unor entități culturale diferite. Războaiele tribale și conflictele etnice vor avea loc în interiorul civilizațiilor. Totuși, violența dintre state și grupuri care fac parte din civilizații diferite implică riscul de a escalada, căci alte state și grupuri din aceste civilizații se raliază în sprijinul „țărilor înrudite². Confruntările sângeroase dintre clanurile din Somalia nu amenință să genereze un conflict mai amplu. Ciocnirile sângeroase ale triburilor din Rwanda au consecințe în Uganda, Zair și Burundi, dar nu mai departe. Ciocnirile sângeroase ale civilizațiilor în Bosnia, Caucaz, Asia Centrală sau Cașmir ar putea deveni războaie mai extinse. În conflictele din fosta Iugoslavie, Rusia a acordat sprijin di­plomatic sârbilor, iar Arabia Saudită, Turcia, Iran și Libia i-au aju­tat pe bosniaci cu fonduri și cu arme, nu din motive ideologice sau pentru că duceau o politică de forță ori pentru că aveau vreun interes economic, ci datorită înrudirii culturale. „Conflictele culturale, observa Václav Havel, „se înmulțesc și sunt azi mai periculoase ca niciodată, iar Jacques Delors afirma că „în viitor, conflictele vor fi declanșate de factori culturali mai degrabă decât de factori economici sau ideologici³. Şi cele mai periculoase conflicte culturale sunt cele care se produc de-a lungul liniilor de falie dintre civilizații.

În lumea de după Războiul Rece cultura este o forță care, în același timp, unește și separă. Popoare despărțite de ideologie, dar legate de cultură se unesc, așa cum au făcut-o cele două Germanii și cum încep să o facă cele două Corei și chiar diferitele zone ale Chinei. Societăți unite de ideologie sau de conjuncturi istorice, dar aparținând unor civilizații diferite, fie se divizează, așa cum s-a întâmplat cu Uniunea Sovietică, Iugoslavia și Bosnia, fie sunt supuse unor tensiuni puternice, așa cum se întâmplă cu Ucraina, Nigeria, Sudan, India, Sri Lanka și multe altele. Țările cu afinități culturale cooperează economic și politic. Organizațiile internaționale formate din state cu un fond cultural comun, ca, de exemplu, Uniunea Europeană, sunt mult mai prospere decât cele care încearcă să transceandă culturile. Timp de patruzeci și cinci de ani, Cortina de Fier a fost principala linie de separare în Europa. Această linie s-a mutat cu câteva sute de kilometri mai la est. Ea separă acum popoarele creștine occidentale de cele musulmane și de cele creștin ortodoxe.

Principiile filosofice, valorile fundamentale, rela­țiile sociale, obiceiurile și viziunea generală asupra vieții diferă considerabil de la o civilizație la alta. Revitalizarea religiei, în cea mai mare parte a lumii, subliniază aceste diferențe culturale. Culturile se pot schimba și natura impactului lor asupra politicii și a economiei poate varia de la o perioadă la alta. Totuși, diferențele majore dintre civilizații, în ceea ce privește dezvoltarea politică și econo­mică, sunt înrădăcinate clar în diferențele culturale dintre ele. Succesul economic al Asiei de Est, precum și dificultățile societăților est-asiatice de a construi sisteme politice democratice stabile au la origine cultura specifică zonei. Cultura islamică explică, în mare măsură, de ce, în cea mai mare parte a lumii musulmane, nu au apărut regimuri democratice. Evoluția societăților postcomuniste din Europa de Est și din fosta Uniune Sovietică este determinată de identitatea civilizațională a fiecăreia. Cele cu tradiție creștină occidentală fac progrese în planul dezvoltării economice și al politicii democratice; perspectivele de dezvoltare economică și politică ale țărilor ortodoxe sunt incerte, iar ale republicilor musulmane sunt sumbre.

Occidentul este și va rămâne, mulți ani de acum încolo, civilizația cea mai puternică. Totuși, puterea sa în raport cu aceea a altor civilizații este în declin. În timp ce Occidentul încearcă să-și impună valorile și să-și protejeze interesele, societățile nonoccidentale se confruntă cu o alegere. Unele încearcă să imite Occidentul și să se alieze cu el. Alte societăți confucianiste sau islamice încearcă să-și consolideze puterea economică și militară, pentru a rezista și a „contrabalansa" influența Occidentului. Una dintre axele centrale ale politicii mondiale de după Războiul Rece este, așadar, interacțiunea dintre puterea și cultura occidentale și puterea și cultura civilizațiilor nonoccidentale.

În concluzie, lumea de după Războiul Rece este formată din șapte sau opt mari civilizații. Asemănările și deosebirile culturale determină interesele, antagonismele și asocierile dintre state. Cele mai importante țări ale lumii fac parte din civilizații diferite. Conflictele locale, care prezintă riscul cel mai mare de a se extinde, sunt cele iscate între grupuri și state din civilizații diferite. Modelele predominante de dezvoltare economică și politică diferă de la o civilizație la alta. Problemele internaționale cele mai importante implică diferențe între civilizații. Echilibrul de putere se schimbă în defavoarea Occidentului, mult timp aflat în poziția dominantă, și în favoarea civilizațiilor nonoccidentale. Politica globală a devenit multipolară și multicivilizațională.

Alte lumi?

Hărți și paradigme. Această imagine, potrivit căreia politica mondială de după Războiul Rece este determinată de factori culturali și implică interacțiuni între state și grupuri aparținând unor civilizații diferite, este foarte simplificată. Ea omite multe lucruri, distorsionându-le pe unele și ascunzându-le pe altele. Totuși, dacă vrem să ne gândim serios la lume și să acționăm eficient în interiorul ei, avem nevoie de o hartă simplificată a realității, de o teorie, de un concept, un model sau de o paradigmă. Fără asemenea construcții intelectuale, nu ne rămâne, după cum spunea William James, decât „o afurisită de confuzie care nu ne dă pace". Așa cum arăta Thomas Kuhn, în lucrarea sa Structura revoluțiilor științifice, devenită deja clasică, progresul intelectual și științific constă în înlocuirea unei paradigme, care a devenit din ce în ce mai puțin capabilă să explice realități noi sau nou descoperite, cu o nouă paradigmă, care le explică într-o manieră mai satisfăcătoare. „Pentru a fi acceptată ca paradigmă, scria Kuhn, „o teorie trebuie să pară mai bună decât concurentele ei, dar nu trebuie să explice toate faptele cu care poate fi confruntată și, de fapt, nici o teorie nu reușește să facă acest lucru⁴. John Lewis Gaddis observa cu înțelepciune că „pentru a găsi drumul într-un teritoriu necunoscut, avem nevoie de o hartă. Cartografia, asemenea cunoașterii înseși, este o simplificare necesară, care ne permite să vedem unde suntem și încotro ne îndreptăm. Imaginea competiției între superputeri, din timpul Războiului Rece, era, după cum arăta el, un asemenea model, formulat pentru prima oară de Harry Truman ca „un exercițiu de cartografie geopolitică, care descria scena internațională în termeni pe care toată lumea putea să-i înțeleagă și pregătea astfel calea pentru sofisticata strategie de luptă împotriva expansiunii comunismului, care a apărut la scurt timp. Viziunile asupra lumii și teoriile cauzale sunt ghiduri indispensabile pentru a înțelege politica internațională⁵.

Timp de patruzeci de ani, teoreticienii și practicienii relațiilor internaționale au gândit și au acționat în termenii extrem de simplificați, dar foarte folositori, ai paradigmei politicii mondiale din perioada Războiului Rece. Aceasta nu putea explica tot ce se întâmpla în politica mondială. Existau multe anomalii, ca să folosesc termenul lui Kuhn, și, uneori, paradigma i-a făcut pe cercetători și pe oamenii de stat să nu observe schimbări importante, ca, de exemplu, ruptura între China și Uniunea Sovietică. Totuși, ca model simplu al politicii globale, ea a explicat mai multe fenomene importante decât oricare dintre paradigmele concurente, a fost un punct de pornire esențial pentru analiza afacerilor internaționale, a ajuns să fie aproape universal acceptată și a influențat concepțiile despre politica mondială, vreme de aproape două generații.

Paradigmele simplificate sau hărțile sunt indispensabile gândirii și acțiunii umane. Pe de o parte, putem formula explicit teo­rii și modele, pe care le putem folosi, în mod conștient, pentru a ne ghida comportamentul. Pe de altă parte, putem nega necesitatea acestor ghiduri și pretinde că vom acționa numai în funcție de fapte „obiective particulare și că vom judeca fiecare caz „pe fond. Dacă ne imaginăm că suntem capabili de acest lucru, ne facem iluzii. Căci, în forul nostru interior, se ascund premise, preferințe și prejudecăți care influențează modul în care percepem realitatea, faptele cărora le acordăm atenție și modul în care judecăm importanța și natura acestora. Avem nevoie de modele explicite sau implicite pentru a putea:

1. să ordonăm și să facem generalizări referitoare la realitate;

2. să înțelegem relațiile cauzale dintre fenomene;

3. să anticipăm și, dacă avem noroc, să prezicem evenimentele viitoare;

4. să facem diferența între ceea ce este și ceea ce nu este important;

5. să înțelegem ce căi trebuie să urmăm pentru a ne atinge scopurile.

Fiecare model sau hartă este o abstracțiune mai utilă pentru anumite scopuri decât pentru altele. O hartă rutieră ne arată cum să ajungem cu mașina din punctul A în punctul B, dar nu ne va fi de folos dacă pilotăm un avion, caz în care avem nevoie de o hartă care să arate aeroporturile, radiofarurile, rutele aeriene și topografia. Totuși, fără nici o hartă ne vom rătăci. Cu cât o hartă este mai detaliată, cu atât reflectă mai exact realitatea. Cu toate acestea, o hartă extrem de detaliată nu va folosi multor scopuri. Dacă vrem să ajungem dintr-un oraș mare în altul pe o autostradă importantă, nu avem nevoie (și am putea fi derutați) de o hartă care include multe informații fără legătură cu transportul rutier și în care autostrăzile se pierd într-o masă complexă de drumuri secundare. Pe de altă parte, o hartă care ar indica o singură autostradă ar elimina o mare parte din realitate și ne-ar limita capacitatea de a găsi rute alternative, dacă autostrada ar fi blocată de un accident. Pe scurt, avem nevoie de o hartă reprezentând și simplificând realitatea într-un mod care servește cel mai bine scopurilor noastre. La sfârșitul Războiului Rece, ne-au fost propuse mai multe hărți sau paradigme ale politicii mondiale.

O singură lume: euforie și armonie. O paradigmă foarte răspândită avea la bază premisa că sfârșitul Războiului Rece însemna sfârșitul conflictelor importante în politica globală și apariția unei lumi relativ armonioase. Cea mai dezbătută formulare a acestui model a fost teza „sfârșitului istoriei, a lui Francis Fukuyama, care afirma că „am putea asista la sfârșitul istoriei în sine: adică, la sfârșitul evoluției ideologice a umanității și la universalizarea democrației liberale occidentale, ca formă definitivă de guvernare.* Bineînțeles, spunea el, pot apărea unele conflicte în Lumea a Treia, dar conflictul global s-a terminat, și nu doar în Europa. Schimbările importante s-au produs „exact în afara Europei, mai ales în China și în Uniunea Sovietică. Războiul ideilor a luat sfârșit. Partizani ai marxism-leninismului pot exista încă în „locuri precum Managua, Phenian și Cambridge, Massachusetts, însă, în general, democrația liberală a triumfat. Viitorul nu va fi marcat de lupte ideologice palpitante, ci de rezolvarea unor probleme economice și tehnice banale. Fukuyama conchidea, cu o oarecare tristețe, că totul va fi destul de plictisitor⁶.

Mulți au împărtășit această speranță de armonie. Unii lideri politici și intelectuali au elaborat viziuni similare. Zidul Berlinului căzuse, regimurile comuniste se prăbușiseră, ONU urma să dobândească o importanță sporită, foștii adversari din timpul Războiului Rece aveau să formeze un „parteneriat și un „mare pact, crearea și menținerea păcii urmau să fie la ordinea zilei. Președintele celei mai puternice țări din lume a proclamat „noua ordine mondială; președintele uneia dintre cele mai importante universități ale lumii s-a împotrivit angajării unui profesor de studii de securitate internațională pentru că nu mai era nevoie de el: „Aleluia! Nu mai studiem războiul pentru că războiul nu mai există.

Momentul de euforie de la sfârșitul Războiului Rece a generat o iluzie de armonie, care s-a dovedit curând a fi doar o iluzie. Lumea s-a schimbat la începutul anilor 1990, dar nu a devenit neapărat mai pașnică. Schimbarea era inevitabilă, progresul nu. Iluzii asemănătoare s-au propagat, pentru scurt timp, la sfârșitul fiecărui mare conflict din secolul XX. Primul Război Mondial a fost „războiul purtat pentru a pune capăt războaielor și pentru a face din lume un spațiu sigur pentru democrație. După cum spunea Franklin Roosevelt, al Doilea Război Mondial urma „să pună capăt sistemului acțiunii unilaterale, alianțelor exclusive, echilibrelor de forță și tuturor celorlalte expediente încercate timp de secole, care au dat greș întotdeauna. În schimb, urma să fie creată „o organizație universală de „națiuni pașnice și să fie instaurată o „structură de pace permanentă⁷. Totuși, Primul Război Mondial a dus la apariția comunismului, a fascismului și a inversat o tendință spre democrație, veche de un secol. Al Doilea Război Mondial a provocat Războiul Rece, un război cu adevărat global. Iluzia de armonie de la sfârșitul Războiului Rece a fost spulberată curând de înmulțirea conflictelor etnice și a „epurărilor etnice, de dezintegrarea ordinii publice, de apariția unor noi modele de alianțe și de conflict între state, de renașterea mișcărilor neocomuniste și neofasciste, de intensificarea fundamentalismului religios, de sfârșitul „diplomației zâmbetelor și al „politicii da-ului în relațiile Rusiei cu Occidentul, de incapacitatea ONU și a SUA de a stinge conflicte locale sângeroase și de ambițiile tot mai mari ale unei Chine în ascensiune. În cei cinci ani care au urmat prăbușirii Zidului Berlinului, cuvântul „genocid" a fost pronunțat mult mai des decât în oricare altă perioadă similară a Războiului Rece. Paradigma unei singure lumi armonioase este, evident, mult prea departe de realitate pentru a ne ajuta să înțelegem lumea de după Războiul Rece.

Două lumi: noi și ei. Dacă speranțele într-o lume unită apar la sfârșitul conflictelor importante, tendința de a gândi în termenii a două lumi opuse este recurentă în istoria omenirii. Oamenii sunt întotdeauna tentați să-i împartă pe semeni în noi și ei, grupul nostru și ceilalți, civilizația noastră și barbarii. Cercetătorii au analizat mereu lumea în termeni de Orient și Occident, Nord și Sud, centru și periferie. Musulmanii împart, în mod tradițional, lumea în Dar al-Islam și Dar al-Harb, sălașul păcii și sălașul războiului. Această distincție a fost reflectată și, într-un fel, inversată la sfârșitul Războiului Rece de către experții americani care au împărțit lumea în „zone de pace și „zone de conflict. Primele includeau Occidentul și Japonia, cu circa 15% din populația mondială, iar celelalte, restul lumii⁸.

În funcție de modul de definire a părților, o imagine bipartită a lumii ar putea corespunde, într-o oarecare măsură, realității. Împărțirea cea mai obișnuită, exprimată în termeni cât se poate de diverși, este între țările bogate (moderne, dezvoltate) și cele sărace (tradiționale, subdezvoltate sau în curs de dezvoltare). Cu împărțirea economică se corelează istoric diviziunea culturală între Occident și Orient, care pune accentul mai puțin pe diferențele în termeni de bunăstare și mai mult pe cele care țin de filosofia, modul de viață și valorile de bază ale societăților⁹. Fiecare dintre aceste imagini reflectă unele elemente ale realității, dar au și anumite limite. Țările bogate moderne au caracteristici comune care le diferențiază de țările sărace tradiționale, care au și ele trăsături în comun. Diferențele în ceea ce privește bogăția pot conduce la conflicte între societăți, dar dovezile sugerează că acest lucru se întâmplă mai ales când societăți bogate mai puternice încearcă să cucerească și să colonizeze societăți sărace mai tradiționale. Occi­dentul a făcut acest lucru timp de patru sute de ani și, apoi, unele dintre colonii s-au răzvrătit și au dus războaie de eliberare împotriva puterilor coloniale, care își pierduseră pro­babil dorința de a domina. În lumea actuală, decolonizarea s-a terminat și războaiele coloniale de eliberare au fost înlocuite de conflictele între popoarele eliberate.

La un nivel mai general, conflictele dintre bogați și săraci sunt improbabile, cu excepția unor situații speciale, pentru că țărilor sărace le lipsesc unitatea politică, puterea economică și capacitatea militară necesare pentru a amenința țările bogate. Dezvoltarea economică din Asia și din America Latină contrazice dihotomia simplistă între bogați și săraci. Sunt posibile războaie comerciale între statele bogate și războaie violente între statele sărace, dar un război de clasă internațional, între Sudul sărac și Nordul bogat, este aproape la fel de departe de realitate ca o lume unită, armonioasă și fericită.

Dihotomia culturală a lumii este și mai puțin folositoare. La un anumit nivel, Occidentul este o entitate. Însă ce au în comun societățile nonoccidentale în afară de faptul că nu sunt occidentale? Civilizațiile japoneză, chineză, hindusă, musulmană și africană nu au prea multe trăsături comune în ceea ce privește religia, struc­tu­­ra socială, instituțiile și valorile predominante. Unitatea lumii non­occidentale și dihotomia Orient-Occident sunt mituri create de occidentali. Aceste mituri suferă de defectele orientalismului, criticat, pe bună dreptate, de Edward Said pentru că promova „dife­rența între familiar (Europa, Occidentul, «noi») și străin (Orien­tul, Estul, «ei») și pentru că pornea de la premisa superio­rității intrinseci a primului față de cel din urmă¹⁰. În timpul Războiului Rece, lumea era, în cea mai mare parte, polarizată după un spectru ideologic. Totuși, nu există un spectru cultural unic. Polarizarea „Occidentului și a „Orientului după criterii culturale este, în parte, o altă consecință a practicii universale, dar regretabile de a numi civilizația europeană civilizație occidentală. În loc de „Orient și Occident, este mai potrivit să vorbim despre „Occi­dent și restul lumii", ceea ce sugerează, cel puțin, existența mai multor civilizații nonoccidentale. Lumea este prea complexă pentru ca împărțirile simpliste, fie economice (Nord-Sud), fie cultu­rale (Orient-Occident), să fie utile pentru majoritatea scopurilor.

184 de state, mai mult sau mai puțin. O a treia hartă a lumii de după Războiul Rece are la bază ceea ce se numește teoria „realistă" a relațiilor internaționale, potrivit căreia statele sunt actorii principali, ba chiar singurii actori importanți în afacerile mondiale, relația dintre state este anarhică și, de aceea, pentru a-și asigura supraviețuirea și securitatea, statele încearcă invariabil să-și maximizeze puterea. Dacă un stat observă că alt stat își sporește puterea și devine, astfel, o potențială amenințare, el încearcă să-și protejeze propria securitate consolidându-și puterea și/sau aliindu-se cu alte state. Interesele și acțiunile celor circa 184 de state ale lumii de după Războiul Rece pot fi anticipate pornind de la aceste premise.¹¹

Această imagine „realistă" constituie un punct de plecare foarte folositor pentru analiza afacerilor internaționale și explică multe dintre acțiunile statelor. Statele sunt și vor rămâne entitățile dominante în afacerile mondiale. Ele întrețin armate, desfășoară activități diplomatice, negociază tratate, poartă răz­boa­ie, controlează organizațiile internaționale, influen­țează și configurează, într-o măsură considerabilă, producția și comerțul. Guvernele dau prioritate asigurării securității externe a statelor pe care le conduc (deși pot acorda adesea o importanță mai mare asigurării propriei securități în fața amenințărilor interne). În ansamblu, această paradigmă etatistă oferă o imagine mai realistă și mai utilă a politicii mondiale decât paradigmele unitară și binară, dar modelul prezintă limitări importante.

Paradigma presupune că toate statele își percep interesele și acționează în același fel. Premisa ei simplă potrivit căreia „puterea este totul" este un punct de plecare pentru a înțelege comportamentul statelor, dar nu ne duce prea departe. Statele își definesc interesele în funcție de putere, dar și de multe alte lucruri. Desigur, statele încearcă adesea să păstreze echilibrul de forțe, dar, dacă aceasta ar fi singura lor preocupare, atunci țările vest-europene s-ar fi aliat cu Uniunea Sovietică împotriva Statelor Unite, la sfârșitul anilor 1940. Statele reacționează, în primul rând, la amenințările pe care le percep, iar, la acea vreme, statele vest-europene au considerat că amenințarea politică, ideologică și militară venea dinspre est. Ele și-au perceput interesele într-un mod care nu ar fi fost prevăzut de teoria realistă clasică. Valorile, cultura și instituțiile influențează considerabil modul în care statele își definesc interesele. Iar aceste interese nu sunt determinate doar de valorile și de instituțiile proprii, ci și de norme și de instituții internaționale. Dincolo și mai presus de preocuparea lor primordială pentru securitate, diferite tipuri de state își definesc interesele în moduri diferite. State cu instituții și culturi asemănătoare își vor descoperi interese similare. Statele democratice au puncte comune și, deci, nu vor intra în conflict unele cu altele. Canada nu are nevoie să se alieze cu o altă putere pentru a împiedica o invazie din partea Statelor Unite.

La un nivel elementar, premisele paradigmei etatiste s-au dovedit adevărate de-a lungul istoriei. De aceea, ele nu ne ajută să înțelegem prin ce se deosebește politica globală, de după Războiul Rece, de politica globală din timpul și de dinaintea lui. Totuși, este evident că există diferențe și că statele își urmăresc interesele în mod diferit, de la o perioadă istorică la alta. În lumea de după Războiul Rece, statele își definesc din ce în ce mai mult interesele în termeni civilizaționali. Ele cooperează și se aliază cu state cu o cultură similară sau comună și sunt mai adesea în conflict cu țări cu o cultură diferită. Statele definesc amenințările în funcție de intențiile altor state, iar aceste intenții și modul în care sunt percepute sunt puternic influențate de considerații culturale. Popoarele și oamenii de stat sunt mai puțin înclinați să considere că ar putea fi amenințați de popoare pe care cred că le înțeleg și în care cred că pot avea încredere, pentru că vorbesc aceeași limbă și au aceleași valori, instituții, religie și cultură. Este mult mai probabil să considere periculoase popoare cu o cultură diferită, pe care nu le înțeleg și în care cred că nu pot avea încredere. Acum, că lumea liberă nu mai este amenințată de o Uniune Sovietică marxist-leninistă, iar Statele Unite nu mai reprezintă o amenințare pentru lumea comunistă, țările din ambele lumi observă din ce în ce mai multe amenințări venind din partea unor societăți diferite din punct de vedere cultural.

Deși statele rămân principalii actori în afacerile internaționale, ele pierd din suveranitate, prerogative și putere. Instituțiile internaționale își afirmă dreptul de a judeca și de a reglementa acțiunile întreprinse de state pe teritoriul propriu. În unele cazuri, mai ales în Europa, instituțiile internaționale și-au asumat prerogative importante, care aparținuseră anterior statelor, și au fost create structuri birocratice internaționale puternice, care acționează direct cu efecte asupra vieții individuale a cetățenilor. La nivel global, s-a manifestat o tendință a guvernelor de a pierde putere și prin cedarea de prerogative către entități politice substatale, regionale, provinciale sau locale. În multe state, inclusiv în țări din lumea dezvoltată, există mișcări regionale care promovează autonomia lărgită sau secesiunea. Guvernele statelor și-au pierdut, în mare măsură, capacitatea de a controla circulația banilor înspre și dinspre țările lor și întâmpină dificultăți din ce în ce mai mari în a controla circulația ideilor, a tehnologiilor, a mărfurilor și a oamenilor. Pe scurt, granițele statale au devenit din ce în ce mai permeabile. Toate aceste schimbări i-au făcut pe mulți să creadă că statul „minge de biliard", considerat norma după tratatele de pace din Westfalia, din 1648¹², se apropie treptat de sfârșitul existenței și că apare o ordine internațională diversă, complexă, multistratificată, care seamănă mai mult cu cea din Evul Mediu.

Haos pur. Slăbirea statelor și apariția „statelor eșuate" contribuie la o a patra imagine, cea a unei lumi în anarhie. Această paradigmă accentuează următoarele: declinul autorității guverna­mentale; scindarea unor state; intensificarea conflictelor tribale, etnice și religioase; apariția unor rețele mafiote internaționale; creșterea numărului de refugiați la zeci de milioane; proliferarea armelor nucleare și a altor tipuri de arme de distrugere în masă; răspândirea terorismului; extinderea masacrelor și a purificărilor etnice. Această imagine a unei lumi în haos a fost prezentată convingător și rezumată în titlurile a două lucrări de cotitură publicate în 1993: Out of control (O lume scăpată de sub control), de Zbigniew Brzeziński și Pandaemonium (Pandemoniu) de Daniel Patrick Moynihan¹³.

Asemenea paradigmei etatiste, paradigma haosului se apropie mult de realitate. Ea oferă o imagine corectă și explicită a multor evenimente care au loc azi în lume și, spre deosebire de paradigma etatistă, scoate în evidență schimbările semnificative din politica mondială apărute după Războiul Rece. De exemplu, la începutul anului 1993, aveau loc, în lume, circa 48 de războaie etnice și existau 164 de „revendicări și conflicte etnic-teritoriale" în fosta Uniune Sovietică, dintre care 30 implicau diferite forme de conflict armat¹⁴. Totuși, ea este prea aproape de realitate, chiar mai aproape decât paradigma etatistă. Lumea poate fi un haos, dar nu-i lipsește o oarecare ordine. O imagine a lumii ca un spațiu dominat de anarhie universală și nediferențiată nu ne oferă prea multe indicii pentru a o înțelege, pentru a ordona evenimentele și a le evalua importanța, pentru a prevedea tendințele în anarhie, pentru a distinge între diversele tipuri de haos, între cauzele și consecințele lor posibil diferite și pentru a formula repere care să fie folosite de cei care iau decizii la nivel politic.

O comparație a lumilor: realism, reținere și predicții

Fiecare dintre aceste patru paradigme oferă o combi­nație diferită de realism și reținere. De asemenea, fiecare are defectele și limitele ei. La nivel teoretic, acestea ar putea fi contracarate combinând paradigmele și postulând, de exemplu, că lumea suferă procese de fragmentare și de integrare simultane¹⁵. Într-adevăr există ambele tendințe, iar un model mai complex se va apropia mai mult de rea­litate decât unul mai simplu. Totuși, acesta sacrifică reținerea în favoarea realismului și, dacă este dus prea departe, conduce la respingerea tuturor paradigmelor sau a teoriilor. În plus, cuprin­zând două tendințe opuse simultane, modelul fragmentare-integrare nu reușește să explice în ce circumstanțe ar prevala o tendință sau cealaltă. Provocarea constă în a elabora o paradigmă care să explice evenimentele decisive și care să permită o mai bună înțelegere a tendințelor, decât alte paradigme cu un nivel similar de abstracție intelectuală.

În plus, aceste patru paradigme sunt incompatibile una cu alta. Lumea nu poate fi, în același timp, unită și fundamental divizată între Orient și Occident sau între Nord și Sud. De asemenea, statul-națiune nu poate fi piatra de temelie a afacerilor internaționale dacă este fragmentat și sfâșiat de conflicte civile cu potențial de proliferare. Lumea este fie unitară, fie duală, fie formată din 184 de state sau dintr-un număr aproape infinit de triburi, grupuri etnice și naționalități.

Dacă vom considera că lumea este formată din șapte sau opt civilizații, vom evita multe dintre aceste dificultăți. Această re­prezentare nu sacrifică realitatea în favoarea reticenței, ca paradigmele unitară și binară, nici nu sacrifică reticența în favoarea realității, ca paradigmele etatistă și haotică. Ea oferă o schemă clară pentru a înțelege lumea, pentru a distinge ceea ce este impor­tant de ceea ce nu este, dintre conflictele tot mai numeroase care au loc, pentru a estima evoluțiile viitoare și a oferi repere politicienilor. Mai mult, ea are la bază și încorporează elemente ale celorlalte paradigme. Este mai compatibilă cu ele decât sunt acestea una cu alta. De exemplu, o abordare civilizațională afirmă că:

• Forțele de integrare din lume sunt reale și tocmai ele generează forțe opuse de afirmare culturală și de conștiință civilizațională.

• Lumea este într-un sens duală, dar distincția principală este între Occident, civilizația dominantă de până acum, și toate celelalte civilizații, care, totuși, au puține în comun una cu alta. Pe scurt, lumea este împărțită între o entitate occidentală și o multitudine de entități nonoccidentale.

• Statele-națiune sunt și vor rămâne actorii cei mai importanți în afacerile internaționale, dar interesele, asocierile și con­flictele lor sunt influențate, din ce în ce mai mult, de factori culturali și civilizaționali.

• Lumea este într-adevăr anarhică, plină de conflicte tribale și naționale, dar conflictele cele mai periculoase pentru stabilitate sunt cele dintre state sau dintre grupuri aparținând unor civilizații diferite.

Prin urmare, o paradigmă civilizațională prezintă o hartă relativ simplă, dar nu excesiv de simplă, pentru a înțelege ce se întâmplă în lume, la sfârșitul secolului XX. Cu toate acestea, nici o paradigmă nu este etern valabilă. Modelul politicii mondiale din perioada Războiului Rece a fost util și pertinent timp de patruzeci de ani, dar a devenit depășit la sfârșitul anilor 1980 și, la un moment dat, paradigma civilizațională va