Stalin

Prefață

Centrele puterii staliniste

Capitolul 1

Înainte de Revoluție

Capitolul 2

În umbra lui Lenin

Capitolul 3

Revoluția lui

Capitolul 4

Teroarea și războiul iminent

Capitolul 5

Stalin în război

Capitolul 6

Generalissimul

Mulțumiri

Note

Oleg V. Hlevniuk este istoric și cercetător principal la Arhiva de Stat a Federației Ruse. Este membru corespon­dent al Academiei Regale de Istorie. Printre lucrările sale, se numără The History of the Gulag, Master of the House: Stalin and His Inner Circle și mai multe volume de corespondență a lui Stalin.

Stalin. New Biography of a Dictator

Oleg V. Hlevniuk

Copyright © 2015 Oleg Khlevniuk

Copyright traducere engleză © 2015 Yale University

Ediție publicată pentru prima dată de Yale University Press

carte Pentru Toți este parte a Grupului Editorial Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

tel.: 021 319 63 93; 0752 101 777

e-mail: [email protected]

Ne puteți vizita pe

www.litera.ro

Stalin.

O nouă biografie a unui dictator

Oleg V. Hlevniuk

Copyright © 2019 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactori: Gabriela Mitrovici, Georgiana Harghel

Corectori: Georgiana Enache, Ionel Palade

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare și prepress: Bogdan Coscaru

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

hlevniuk, Oleg V.

Stalin. O nouă biografie a unui dictator / Oleg V. Hlevniuk; trad. din lb. engleză: Anca Simitopol – București: Litera, 2019

ISBN 978-606-33-3712-3

ISBN 978-606-33-5680-3

I. Simitopol, Anca (trad.)

821.111

Prefață

De mai bine de două decenii, îl studiez pe acest om, precum și cauzele și logica de la baza acțiunilor lui, care au dat peste cap sau au distrus complet milioane și milioane de vieți. Această lucrare a fost stresantă și epuizantă emoțional, dar a fost chemarea mea. În ultimul timp, schimbările paradoxale petrecute în istoria recentă a Rusiei, otrăvirea pe scară largă a gândirii cu mituri despre un „altfel" de Stalin – unul al cărui mod efectiv de conducere este prezentat ca un model demn de imitat – au oferit cercetării mele o relevanță mai mult decât academică.

Literatura de specialitate despre Stalin și despre epoca lui este extraordinar de vastă. Chiar și cercetătorii specializați în stalinism recunosc că abia sunt familiarizați cu o parte din ea. În acest domeniu imens, cercetarea serioasă și meticulos documentată coexistă cu lucrări improvizate, compilate la repezeală din anecdote, zvonuri și invenții. Cele două tabere – cercetarea academică istorică și istoriile rudimentare (de obicei, pro-Stalin) – rareori se intersectează și au renunțat de mult la ideea reconcilierii.

Biografiile academice ale lui Stalin au parcurs aceleași etape ca și istoriografia întregii perioade sovietice. Am un respect deosebit pentru câteva opere clasice scrise într-o perioadă când arhivele sovietice erau complet inaccesibile. Doi autori se disting: Adam Ulam și Robert Tucker.¹ În anii 1970, istoricii care se ocupau cu studiul perioadei staliniste se asemănau cu specialiștii în Antichitate: în general, cunoșteau pe dinafară puținele documente și memorii disponibile și nu prea aveau cum să facă rost de altele. Această lipsă de documente a încurajat studierea migăloasă a acestor surse, dar și o extrapolare elegantă și atentă. Situația s-a schimbat însă după ce s-au deschis ecluzele arhivelor, la începutul anilor 1990, și ne-a luat ceva timp până am reușit să ne scoatem capetele la suprafață. Apariția ulterioară a unor noi lucrări bazate pe materiale arhivistice – inclusiv biografii academice ale lui Stalin, precum și alte cercetări asupra acestui om și a sistemului politic respectiv – arată că istoricii au început să facă față acestei revărsări de surse.²

Deschiderea arhivelor a dus la apariția unui nou gen de biografii ale lui Stalin, care s-ar putea numi „expuneri arhivistice. Între pionierii acestui gen se numără Dmitri Volkogonov, un fost membru loial al partidului, care a devenit o forță motrice a perestroikăi, și dramaturgul rus Edvard Radzinski. Acest gen favorizează relatările personale în locul statisticilor „seci sau al documentelor administrative și narațiunea atractivă în locul cercetărilor minuțioase și al contextualizărilor istorice. Pentru mulți cititori, expunerea arhivistică a jucat un rol important în formarea unei imagini despre Stalin.

Unul dintre autorii cei mai de succes din Occi­dent, care a căutat să hrănească apetitul pentru noile detalii disponibile despre era lui Stalin, este scriitorul britanic Simon Sebag Montefiore. O caracteristică demnă de remarcat a metodei sale este citarea unei varietăți mari de surse, nu doar dintr-o gamă largă de memorii și interviuri, ci și din arhive. Montefiore a găsit un fel de teren de mijloc, străduindu-se să insereze puțină rigoare științifică în genul „expunerilor arhivistice", producând, în același timp, o istorie ușor de citit, capabilă să atragă o audiență mult mai mare decât cele mai multe texte științifice. ³

Pe de altă parte, în Rusia zilelor noastre, imaginea lui Stalin este modelată, în primul rând, de apologii pseudo-academice. O mulțime extrem de diversă de autori, toți având propriile motivații, contribuie la mitologia stalinistă. Majoritatea acestor autori îmbină lipsa unor cunoștințe elementare cu dorința de a face afirmații cutezătoare. Apologiile lor citează, în mod tipic, surse inventate sau le denaturează fără rușine pe cele reale. Impactul acestui asalt ideologic de proporții asupra minții cititorilor este sporit de circumstanțele vieții din Rusia, care includ un grad exagerat de corupție și inegalități sociale scandaloase. Atunci când resping prezentul, oamenii sunt mai înclinați să idealizeze trecutul.

Apologeții lui Stalin nu mai încearcă, așa cum au făcut-o cândva, să nege crimele regimului său. În schimb, recurg la moduri mai subtile de rescriere a istoriei. În versiunea lor referitoare la evenimentele istorice, niște funcționari de rang inferior, cum ar fi șefi ai poliției secrete și secretari ai comitetelor de partid regionale, care-și ascundeau, chipurile, acțiunile de Stalin, au provocat represiunea în masă. Staliniștii cei mai cinici adoptă o altă cale, afirmând că Teroarea a fost justificată și că milioanele de oameni nimiciți din ordinele lui Stalin au fost „dușmani ai poporului".

Multor staliniști ruși le este ușor să se inspire din teoriile elaborate de diverși istorici occidentali, conform cărora Teroarea s-a desfășurat spontan, Stalin nu a fost adânc implicat în ea și a fost un lider politic mult mai „obișnuit" decât se consideră de obicei. Desigur, nu este intenția mea să îmi acuz colegii din Occident de stârnirea re-stalinizării. Ei nu poartă responsabilitatea pentru luptele politice contemporane din Rusia mai mult decât a purtat-o Marx pentru revoluția bolșevică. Însă cuvintele pot avea ecouri stranii și trebuie să fim conștienți de acest lucru.

O formă de apologie cultivată foarte mult în mediile intelectuale și politice din Rusia este ideea relativ moderată a „stalinismului modernizator. Deși această ideologie recunoaște oficial nenumăratele victime ale Terorii și costul mare al strategiei „Marelui Salt, ea vede stalinismul ca pe un mijloc organic și inevitabil de abordare a necesității de modernizare și de pregătire pentru război. În aceste postulate putem identifica prejudecăți adânc înrădăcinate în conștiința socială rusă: acelea că interesele statului au prioritate absolută, că individul este lipsit de importanță, că desfășurarea istoriei este guvernată de legi superioare. Conform acestei paradigme, Stalin a fost expresia unei necesități istorice obiective. Deși regretabile, metodele lui au fost necesare și eficiente. În plus, inevitabil, roata istoriei va fi împroșcată cu sânge.

Ar fi greșit să negăm că „undele lungi ale istoriei rusești au con­tribuit la modelarea căii către bolșevism și stalinism. Un stat puternic, cu tradiții autoritare, lipsa unor instituții puternice care să protejeze proprietatea privată și societatea civilă și întinderea colosală a unei puteri colonizatoare care a facilitat, printre altele, crearea Arhipelagului Gulag, toate acestea au pregătit terenul pentru sistemul stalinist. Dar, dacă vom considera acești factori drept un soi de „destin rusesc, ajungem în fundătura teoriei „stalinismului inevitabil". Susținătorii acestei teorii nu sunt interesați de date specifice și preferă să recicleze interpretările staliniste ale istoriei sovietice, uneori cu o nuanță proaspătă, dar cel mai adesea fără. Ei resping ferm probleme referitoare la prețul plătit pentru transformări și pentru victoriile militare, la căi alternative de dezvoltare și la rolul dictatorului. Închid ochii în fața faptului că, atunci când a adus țara într-o stare de criză și de ruină, Stalin însuși a fost uneori nevoit să-și înmoaie politicile, demonstrând, astfel, că și în cadrul stalinismului existau căi multiple către industrializare. Nici măcar nu încearcă să explice cum anume au servit obiectivelor modernizării execuțiile a 700 000 de oameni, ordonate de Stalin numai între 1937 și 1938. Per ansamblu, teoria stalinismului modernizator nu face nici o încercare serioasă de a lămuri cât de eficient a fost sistemul stalinist sau de a evalua rolul lui Stalin însuși în dezvoltarea Uniunii Sovietice din anii 1920 până la începutul anilor 1950.

Reducerea istoriei la imperativul istoric este modul cel mai lipsit de creativitate de a prezenta trecutul. Istoricii sunt obligați să se ocupe nu de scheme simple și de ipoteze politice, ci de fapte concrete. Lucrând cu documentele, ei nu pot să nu observe legătura complexă dintre factorii obiectivi și personalități sau dintre tipare și întâmplări accidentale. Într-o dictatură, rolul preferințelor, al prejudecăților și al obsesiilor dictatorului este mult amplificat. Ce mijloc mai bun există de a descâlci această încâlcitură complexă a problemelor decât biografia?

Biografia este un gen unic de cercetare, care, la o extremă, poate fi redus la cele mai mici detalii ale contextului istoric sau, la cealaltă extremă, poate fi umplut cu detalii fanteziste despre comportamentul uman. Context fără suflet și suflet fără context – acestea sunt principalele capcane cu care se confruntă biograful. A fost o provocare pentru mine să navighez printre ele. În cele din urmă, am înțeles că, pur și simplu, nu era posibil să strecor în această carte nici măcar o referință scurtă la fiecare episod sau aspect important din perioada stalinistă. Am fost silit să decid ce fenomene și tendințe meritau să fie incluse, selectând faptele și evenimentele care au părut să îl caracterizeze, cu cea mai mare limpezime și însuflețire, pe Stalin, epoca lui și sistemul care-i poartă numele. Selecția a fost cu atât mai necesară dată fiind apariția, de a lungul ultimilor 20 de ani, a unor surse numeroase ce aruncă lumină asupra personajului Stalin și a perioadei sale. Aceste surse trebuie să fie menționate pe scurt.

În primul rând, datorită deschiderii arhivelor de stat, după prăbușirea Uniunii Sovietice, istoricii pot consulta acum documente originale, pe când, în trecut, erau siliți să cioplească în straturile de denaturare din publicațiile oficiale. Un bun exemplu îl reprezintă operele și discursurile lui Stalin însuși. Cele mai multe au fost publicate în timpul vieții conducătorului, dar acum avem posibilitatea să studiem originalele și să comparăm ceea ce s-a spus în realitate cu versiunile editate. De asemenea, la corpusul discursurilor publicate ale lui Stalin se pot adăuga acum acelea care nu au fost publicate. Printre cele mai importante documente sunt cele produse de organismele guvernamentale pe care Stalin însuși le prezida, precum procesele-verbale și stenogramele reuniunilor Biroului Politic și decretele Comitetului de Stat pentru Apărare, pe timp de război. Aceste documente birocratice seci sunt extraordinar de importante pentru a înțelege personalitatea și viața lui Stalin. Ele acaparau foarte mult din timpul dictatorului și reprezentau instrumentele prin care își exercita puterea. Multe decizii poartă urmele controlului său editorial.

În sine, ordinele emise în timpul lui Stalin nu zugrăvesc, desigur, decât o imagine parțială. De ce au fost adoptate? Care au fost logica și motivele din spatele acestor acțiuni? Mult mai grăitoare este corespondența sporadică a lui Stalin cu colegii lui din Biroul Politic, purtată în special când el era plecat în concediu și care impunea schimbul de scrisori ca să dirijeze acțiunile colegilor lui de la Moscova. Această corespondență a cunoscut cea mai mare abundență în anii 1920 și în prima jumătate a anilor 1930, înainte ca Rusia să aibă un serviciu de telefonie pe care să te poți baza. Acesta este un exemplu nemaipomenit al felului în care progresul tehnologic lent îi poate fi util unui istoric. După război, comunicarea telefonică a devenit mai sigură, iar Stalin, care se afla acum la apogeul puterii ce nu-i era contestată de nimeni, a considerat că nu mai avea la fel de multă nevoie de o corespondență detaliată cu subordonații. Ajungeau directivele concise. În pofida naturii lor fragmentare, scrisorile lui Stalin constituie un corpus documentar important și oferă o lectură fascinantă. Ele sunt testamentele cele mai oneste pe care le-a lăsat posterității.⁴

Istoricii au reușit să adune o mulțime de informații importante din registrele cu numele celor care treceau pe la cabinetul de lucru al lui Stalin de la Kremlin.⁵ În aceste registre erau consemnate numele vizitatorilor și orele la care intrau și părăseau cabinetul; astfel, ele aruncă o lumină asupra modului în care Stalin se ocupa de treburi. Comparația lor cu alte surse (precum memorii și procese-verbale ale reuniunilor Biroului Politic) oferă indicii importante ale circumstanțelor din jurul adoptării diverselor decizii. Însă, asemenea corespondenței sale, aceste registre reflectă numai o parte din activitatea lui Stalin. El nu lucra numai în cabinetul lui de la Kremlin, ci, ocazional, și în cabinetul din sediul Comitetului Central din Piața Staraia, și primea vizitatori în apartamentul lui de la Kremlin, precum și în numeroasele lui vile din afara Moscovei și din sud. Cu toate că știm că serviciul responsabil pentru protecția liderilor sovietici înregistra vizitele în apartamentul de la Kremlin al lui Stalin, cercetătorii nu au încă acces la această arhivă.⁶ Nu par să existe registre similare în ceea ce privește cabinetul de la Comitetul Central sau vilele.

Registrele cu numele vizitatorilor erau păstrate de secretariatul lui Stalin și de echipa lui de pază. Pare verosimil ca aceste servicii să fi păstrat, de asemenea, pentru propriile scopuri, registre cu deplasările lui Stalin, precum și relatări ale angajaților de la securitate despre ce s-a petrecut în timpul turei fiecăruia. Se înțelege de la sine că aceste materiale ar avea o importanță extraordinară pentru biografii lui Stalin. În acest moment, nu există dovezi că ar exista asemenea registre.

Corespondența lui Stalin și registrele cu numele celor care treceau pe la cabinetul lui de la Kremlin fac parte din arhiva sa personală, care a fost alcătuită sub supravegherea lui directă și, după câte se pare, cu atenția îndreptată către istorie. Multe documente din această colecție poartă nota „arhiva mea sau „arhivă personală. Un adaos important la arhiva personală îl reprezintă materialele despre Stalin adunate din diverse locuri. Acest amestec, care include cărți din biblioteca lui Stalin cu însemnările lui, a fost adunat în Arhiva Centrală a Partidului. În prezent, ambele seturi de materiale au fost reunite în Colecția Stalin din Arhiva Rusă de Stat pentru Istorie Social-Politică (RGASPI), care a succedat Arhiva Centrală a Partidului și care cuprinde cea mai mare parte din conținutul acesteia,⁷ fiind o sursă esențială de informații despre Stalin, utilizată acum intens de istorici.

Totuși, în ciuda importanței ei, Colecția Stalin are lipsuri serioase. Ea oferă numai o perspectivă limitată asupra modului de viață și de operare al lui Stalin. Principalul ei neajuns este absența unei mari părți din seria vastă de documente care ajungea pe biroul lui Stalin zilnic. Au trecut pe acolo mii și mii de scrisori, compilații statistice, corespondențe diplomatice, rapoarte și memorandumuri de la diferite ramuri care se ocupau de securitatea statului. Lipsa accesului la aceste documente împiedică efortul istoricilor de a dezvolta o înțelegere aprofundată privitoare la cât de bine informat era Stalin, ce știa despre o anumită chestiune și, astfel, o înțelegere privitoare la logica acțiunilor lui. Documentele care ar facilita o astfel de înțelegere nu s-au pierdut. Ele se află în Arhiva Prezidențială a Federației Ruse (APRF, fosta Arhivă a Biroului Politic), fiind organizate în dosare „tematice".⁸ În timp ce lucram la această carte, am avut posibilitatea să examinez câteva dintre acestea. Deocamdată, Arhiva Prezidențială nu oferă condițiile necesare studiilor academice sistematice. Însă simpla existență a acestor dosare lasă loc speranței. Istoria Rusiei su­gerează că arhiva se va deschide mai devreme sau mai târziu.

Sursele cele mai tentante pentru biografi sunt întotdeauna jurnalele și memoriile. Acestea conțin modurile tridimensionale de a trata oamenii și evenimentele, care sunt greu de extras din documentele oficiale. Astfel de relatări originale le permit biografilor să își completeze lucrările cu detalii care captează atenția, dar istoricii sunt foarte conștienți de limitările acestor surse. Memorialiștii, chiar și cei onești, sunt rareori dezinteresați și deseori amestecă evenimentele și datele sau, pur și simplu, mint. Aceste pericole sunt mai mari în memoriile din perioada sovietică. Din câte știm, nici un membru al cercului de apropiați ai lui Stalin nu a ținut un jurnal, privându-ne de acea sursă detaliată pe care au oferit-o biografilor lui Hitler faimoasele jurnale ale lui Goebbels. În ceea ce privește memoriile, lucrurile nu stau mult mai bine. Numai doi dintre apropiații lui Stalin au lăsat în urmă amintiri detaliate: Nikita Hrușciov și Anastas Mikoian.⁹ Deși aceste memorii reprezintă contribuții importante, nici unul din cei doi nu a spus nimic despre subiecte importante (precum participarea lor la represiunea în masă) și multe lucruri, pur și simplu, nu le cunoșteau. În cercul apropiaților lui Stalin exista o regulă strictă: fiecare persoană cunoștea numai informațiile de care avea nevoie pentru îndeplinirea eficientă a datoriilor sale. În cazul lui Mikoian, unele aspecte din memoriile lui au fost denaturate de fiul său, care a pregătit manuscrisul pentru publicare. El a inserat, pur și simplu, propriile adăugiri și revizuiri în textul dictat, în mod arbitrar și fără să aducă la cunoștință, așa cum se procedează, chipurile pe baza unor relatări ulterioare făcute de tatăl lui.¹⁰

Avem, de asemenea, memorii ale unor demnitari sovietici și străini și ale altor personalități care au avut interacțiuni – de obicei, extrem de limitate – cu Stalin. Aceste lucrări au o contri­buție minoră la ceea ce știm despre viața lui. De asemenea, multe memorii (de exemplu, ale mareșalilor din Armata Roșie) au fost publicate în perioada sovietică și au fost, astfel, supuse cenzurii (inclusiv autocenzurii). După căderea Uniunii Sovietice, au vorbit multe alte persoane ale căror parcursuri s-au întretăiat cu cele ale lui Stalin. Libertatea a activat un șuvoi de memorii ale copiilor și rudelor celor aflați în aparatul de conducere în timpul lui Stalin.¹¹ Această „literatură a copiilor", așa cum a etichetat atât de bine istoricul Elena Zubkova acest gen, a avut ca principală motivație vânzarea volumelor pe piață și pasiunea autojustificării, iar rezultatele sunt, într-adevăr, copilărești.¹² Multe rude ale lui Stalin și tovarășii lui au inventat povești și basme, amestecând impresiile personale cu fantezia. Declarațiile naive despre politică arată că acești copii aveau o idee extrem de vagă despre ce puneau la cale tații lor. Informațiile din surse terțe, zvonurile și bârfele abundă. Principalul factor care diminuează valoarea potențială a acestei literaturi îl constituie faptul că subordonații lui Stalin erau obsedați de păstrarea deplină a secretului. Ei trăiau sub supravegherea neobosită a poliției secrete și cu teama constantă că puteau fi ispitiți să scape o vorbă fatală din punct de vedere politic. Nu ne prea putem imagina ce i-ar fi putut convinge să fie deschiși cu familiile lor. Prețul era prea mare.

În această carte, am folosit în mod limitat memoriile, chiar dacă multe conțin descrieri și anecdote fascinante pe care cititorii le-ar socoti, cu siguranță, interesante. Ghidându-mă după regulile elementare de verificare a surselor, am depus toate eforturile ca să compar relatările memorialistice cu alte materiale, în primul rând cu materialele arhivistice. Pe de o parte, memoriilor care au rămas în picioare în urma verificării li s-a acordat o încredere mai mare. Pe de altă parte, numeroasele erori și invenții flagrante au fost tratate ca indicii clare de neseriozitate, chiar dacă falsitatea unor afirmații nu a putut fi dovedită prin alte surse. Am pus anumite memorii pe lista mea neagră. Deși nu-i condamn pe alții pentru că citează aceste lucrări, eu nu o voi face niciodată.

În definitiv însă, un istoric care încearcă să scrie o biografie a lui Stalin se află într-o poziție relativ bună. Abundența documentelor și a dovezilor arhivistice oferă prilejul unei cercetări extinse, viguroase și (putem spera) prolifice. Lacunele semnificative și inaccesibilitatea multor materiale sunt niște impedimente frustrante; totuși, acum este posibilă scrierea unei biografii cu adevărat noi a lui Stalin, în măsura în care materiale arhivistice devenite accesibile de curând au determinat niște schimbări ale modului în care îl înțelegem pe acest om și epoca lui.

Aș vrea să adaug, în final, câteva cuvinte despre dimensiunile și structura acestei biografii. Limitările din primul caz au dus la inovații în cel de-al doilea caz. A trebuit să renunț la detaliile exhaustive. A fost necesară minimalizarea referințelor și a notelor, așadar, am acordat prioritate identificării citatelor, cifrelor și datelor. Nu au fost menționate aici toate lucrările valoroase ale colegilor mei, lucru pentru care le cer scuze. Astfel de economii mă pun într-o poziție ambivalentă. Regret lipsa multor date și citate elocvente, însă mă bucur pentru cititor. Știu cum e să te uiți trist la grămada de tomuri voluminoase pe care nu vei putea niciodată să le citești din scoarță în scoarță.

Un alt aspect al cărții, care sper că va face lectura mai ușoară, pe lângă dimensiunile sale modeste, îl reprezintă structura acesteia. Prezentarea cronologică, împărțită în mod convențional pe capitole și secțiuni, nu a fost potrivită pentru expunerea celor două straturi interdependente ale biografiei lui Stalin: succesiunea evenimentelor din viața lui și trăsăturile cele mai frapante ale personalității și ale dictaturii sale. Din această dificultate s-a născut ideea a două narațiuni care alternează, un fel de matrioșka textuală, păpușa rusească formată din cinci figurine care intră una în alta. Un lanț conceptual analizează personalitatea lui Stalin și sistemul lui de conducere în contextul ultimelor lui zile. Celălalt, care păstrează narațiunea cronologică convențională, urmărește succesiunea principalelor etape ale biografiei sale. Prin urmare, cartea poate fi citită în două moduri. Cititorii pot avea încredere în organizarea mea și urmări ordinea paginilor sau pot lectura fiecare strat pe rând. Am încercat să fac ambele metode la fel de ușor de citit.

Centrele puterii staliniste

Primele ore ale dimineții de 1 martie 1953, lângă dacea din afara Moscovei. Ultima cină a „Celor Cinci"

Sâmbătă, 28 februarie 1953, Iosif Stalin i-a invitat pe patru dintre colegii lui cei mai importanți la Kremlin: Gheorghi Malenkov, Lavrenti Beria, Nikita Hrușciov și Nikolai Bulganin.¹ În ultimele șase luni din viață, Stalin și acești patru bărbați au alcătuit ceea ce a fost cunoscut drept „grupul conducător, sau doar „Cei Cinci. Ei se întâlneau regulat acasă la Stalin. Ceilalți vechi prieteni ai conducătorului – Viaceslav Molotov, Anastas Mikoian și Kliment Voroșilov – căzuseră în dizgrație, iar el nu voia să-i vadă.² Elementul-cheie al modului de operare al lui Stalin consta în adunarea unui mic grup de susținători care erau mâna lui dreaptă la conducerea țării. Îi plăcea să numească aceste grupuri în funcție de numărul membrilor: Cei Cinci (Piaterka), Cei Șase (Șesterka), Cei Șapte (Semerka), Cei Opt (Vosmerka), Cei Nouă (Deviatka). Aceste grupuri neoficiale aveau autoritatea supremă, în vreme ce structurile oficiale de partid și de stat funcționau ca birocrații obișnuite care se ocupau de dirijarea treburilor cotidiene ale țării. Împărțirea guvernului în instituții oficiale și neoficiale i-a permis dictatorului să exploateze capacitățile unui aparat birocratic vast, atotcuprinzător, menținând, în același timp, un control ferm asupra pârghiilor reale ale puterii. Stalin schimba deseori alcătuirea grupului conducător. El deținea un control practic, cotidian asupra acestui nod central al puterii, ținându-i constant pe membrii acestuia la ordinele lui pentru reuniuni și întâlniri „prietenești. Felul în care dictatorul își exercita puterea printr-o combinație de instituții birocratice și putere patrimonială l-a inspirat pe Yoram Gorlizki să inventeze expresia „stat neopatrimonial.³

Frica era forța principală din spatele puterii patrimoniale pe care dictatorul o exercita asupra principalilor lui parteneri și asupra altor înalți oficiali. Deținând un control puternic asupra sistemului securității statului, Stalin putea să aresteze pe oricine, în orice moment, și să comande împușcarea acelei persoane în urma unui proces sumar. A făcut acest lucru de nenumărate ori. Întregul eșafodaj politic patrimonial se baza pe teroare.

Cele mai importante decizii erau întotdeauna luate pe baza comunicării directe – în mod ideal, față în față – cu dictatorul. Acesta era modul cel mai rapid și mai eficient prin care un demnitar își putea atinge obiectivele personale și administrative. Însă comunicarea necesita accesul la centrele puterii, centre care, pentru nenumărați demnitari sovietici și membri ai conducerii de vârf, erau înconjurate de o aură aproape sacră. Unele erau mai sacre decât altele. Exista o ierarhie neoficială în rândul diverselor medii din care Stalin își exercita puterea, iar faptul de a fi admis în unele centre ale puterii oferea un statut mai înalt decât cel oferit de admiterea în alte centre. Stalin și-a petrecut o parte considerabilă din viață în aceste centre ale puterii. Fiecare dintre ele reflecta un aspect al personalității și al dictaturii lui.

Principalul și cel mai oficial centru al puterii era cabinetul de lucru al lui Stalin de la Kremlin. Acest birou încăpător, îmbrăcat în lemn de stejar, era împărțit în două zone: masa de scris a lui Stalin și o masă lungă pentru conferințe. Printre obiectele din cameră se numărau un ceas cu pendul (pe care Stalin îl folosea ca să urmărească promptitudinea cu care se prezentau cei chemați) și o mască mortuară din ipsos, care îl înfățișa pe Lenin, pusă în sticlă și expusă pe un raft special. Pe pereți atârnau portretele lui Lenin și Marx. În timpul războiului, li se alăturau și eroii militari din perioada țaristă Aleksandr Suvorov și Mihail Kutuzov. Altminteri, decorul nu s-a schimbat prea mult de a lungul nu­meroșilor ani pe care i-a petrecut el acolo. În timpul războiului, buncărul construit sub Kremlin includea o cameră puțin mai mică, dar, altfel, aproape identică cu aceasta: cu același mobilier, aceleași portrete, aceleași perdele (deși nu existau ferestre).⁴

În 30 de ani, aproximativ 3 000 de oameni s-au perindat prin cabinetul de la Kremlin.⁵ Desigur, partenerii cei mai apro­pi­ați ai lui Stalin erau acolo în mod frecvent, însă, printre vizitatori, se numărau miniștri și șefi de întreprinderi, universitari, per­so­nalități culturale, membri ai ierarhiei superioare a secu­rității statului și a armatei, precum și invitați străini. Biroul de la Kremlin era cel mai accesibil dintre centrele puterii staliniste.

În seara zilei de 28 februarie 1953, Bulganin, Beria, Malenkov și Hrușciov, care fuseseră chemați la Kremlin de către Stalin, nu au zăbovit mult timp în acest birou. Stalin i-a dus numaidecât la cinematograful de la Kremlin, un loc mult mai exclusivist. Cinematograful avea 7,5 pe 17 metri și 20 de locuri, fiind amenajat în 1934 pe locul unde țarii ruși se bucuraseră, odinioară, de o grădină de iarnă. Înainte să fie construit, liderii sovietici vizionau filme fie în afara Kremlinului, în clădirea direcției cinematografiei, fie într-o cameră mică din Kremlin, care fusese folosită pentru filme mute.⁶ Lui Stalin îi plăcea să se uite la filme împreună cu tovarășii lui și aceste sesiuni de vizionare au devenit treptat obligatorii. Datorită însemnărilor detaliate păstrate de Boris Șumiațki, care supraveghea industria cinematografică sovietică, știm destul de multe despre cum se desfășurau aceste seri de cinematograf, între 1934 și 1936.⁷ Șumiațki aducea filmele și asculta comentariile lui Stalin și ale colegilor lui, precum și deciziile care se luau uneori în timpul unei vizionări. Însemnările sale oferă o imagine prețioasă asupra regulilor de comportament din cadrul cercului apropiaților lui Stalin și asupra atmosferei din timpul acestor întâlniri.

Ca regulă, sesiunile de vizionare începeau seara târziu și se prelungeau până la primele ore ale dimineții. Stalin stătea în primul rând, înconjurat de membri ai conducerii de vârf. Mereu se discuta mult pe marginea filmelor și a prezentărilor de știri, atât în timpul filmului, cât și după. Stalin vorbea întotdeauna primul. Dădea instrucțiuni referitoare la conținutul anumitor filme, la industria cinematografică sovietică și la ideologie, în general. În cinematograf, lua decizii spontane cu privire la orice, de la chestiuni bugetare la publicarea în presa sovietică a unor articole despre elaborarea de politici, până la chestiuni personale. Regizorii erau invitați din când în când să-și vizioneze filmele în timpul acelor întâlniri. O asemenea invitație era o mare onoare. Stalin îi felicita pentru munca lor și le dădea „sfaturi" despre cum s-o îmbunătățească. Însemnările lui Șumiațki arată clar că aceste întâlniri în cinematograful de la Kremlin nu erau, pur și simplu, prilejuri de relaxare pentru conducerea sovietică. Erau întâlniri neoficiale la cel mai înalt nivel guvernamental, unde se decideau chestiuni de ideologie și politici culturale. Cel mai probabil, Stalin și colegii lui discutau și alte afaceri de stat înainte și după vizionări.

Însemnările lui Șumiațki se termină abrupt la începutul lui 1937. Acest fapt a fost provocat, fără îndoială, de intensificarea represiunii în țară. Șumiațki însuși a fost arestat la începutul lui 1938 și împușcat la scurt timp după aceea. Vizionările de filme ale lui Stalin au continuat, dar nu mai știm aproape nimic despre aceste sesiuni ulterioare. Se pare că, spre sfârșitul vieții sale, numai partenerii lui cei mai apropiați erau primiți în cinematograful de la Kremlin. Întâlnirea Celor Cinci din 28 februarie a fost ultima întâlnire la cinematograf la care a participat Stalin.

După terminarea filmului, Stalin i-a invitat pe ceilalți să ia cina împreună cu el la dacea lui de lângă suburbia Volînsk a Moscovei, așa cum o făcea adesea. Dacea se afla la o depărtare de numai câteva minute de Moscova, ceea ce i-a atras denumirea de „[dacea] din afara Moscovei" (blijniaia). Din când în când, centrul puterii se muta dintr-o casă în alta sau dintr-o vilă în alta din jurul Moscovei sau din sud, unde Stalin petrecea vacanțe lungi în fiecare an. Dar dacea „din afara Moscovei" avea un loc special în inima lui. Era un centru important al vieții și al conducerii sale.

Prima casă de pe terenul dacei din afara Moscovei a fost construită în 1933. Mutarea acolo a fost asociată cu transformările din viața privată și politică a lui Stalin. Foametea teribilă care a măturat țara la începutul anilor 1930, ca urmare a politicilor lui Stalin, a coincis cu o tragedie în familia lui. În noiembrie 1932, soția lui, Nadejda Allilueva, s-a sinucis.⁸ Stalin a început o viață nouă într-un loc nou.

Stalin a supravegheat personal numeroasele extinderi și renovări ale vilei din afara Moscovei. Casa uriașă care a rezultat era un amestec ciudat de instituție și stil pretențios.⁹ Toate camerele semănau una cu alta și erau, așa cum s-a exprimat fiica lui Stalin, Svetlana, „lipsite de personalitate.¹⁰ Al doilea etaj, pentru care fusese instalat un lift, era rareori folosit. Camera favorită a lui Stalin, către sfârșitul vieții sale, era așa-numita „sufragerie mică de la primul etaj. În spațiul încăpător se aflau o masă dreptunghiulară lungă de trei metri, o canapea, un bufet, un fotoliu, o mă­suță de telefon și un șemineu. Lângă șemineu se găseau un binoclu, care atârna de un cârlig, și o pușcă de vânătoare. Podeaua era acoperită de un covor mare. Camera dădea înspre o verandă înconjurată de ferestre și înspre o terasă. Potrivit Svetlanei, Stalin folosea această cameră și pentru dormit și pentru lucru. Pe masa cea lungă erau mereu grămezi de hârtii și de cărți. În afara cazului în care avea companie, mânca pe unul dintre colțurile mesei. Își ținea medicamentele în bufet. Lui Stalin îi plăcea să stea lângă foc, unde uneori comanda să se frigă șașlîc. Îi plăcea să-și primească vizitatorii aici. Tot aici a suferit atacul cerebral care i-a pus capăt vieții.

Vila era înconjurată de un parc de 50 de acri. Stalin supraveghea personal decorarea și cultivarea pământului aici. A proiectat o seră pentru citrice, a supravegheat plantarea unei vițe-de-vie, își creștea singur pepenii verzi și avea un heleșteu cu pești. Uneori, comanda să se trimită în magazinele din Moscova o parte din producția lui de pepeni. Mai avea și cai, vaci, pui, rațe și o stupină mică. Body­guarzii lui au declarat că Stalin își dedica foarte mult timp administrării activității lui agricole și ținea socoteala chiar și a celor mai mărunte detalii. S-au păstrat sute de ordine date de Stalin omului care se ocupa de administrarea proprietății, locotenent-colonelul P.V. Lozgacev:

7 aprilie 1950: a) Să începi să plantezi pepeni verzi și pepeni galbeni pe straturile înălțate în 10 mai; b) La mijlocul lui iulie, să tai vrejurile pepenilor verzi și ale celor galbeni. […]

20 aprilie: […] Să plantezi brazi de a lungul aleii dintre bucătărie și heleșteu. […] Să plantezi porumb din jumătate în jumătate de metru lângă casa principală și între merii de lângă heleșteu, înspre foișor. Să plantezi și fasole acolo. […] Să plantezi vinete, porumb și roșii pe marginea grădinii.

Lozgacev a confirmat că primea astfel de instrucțiuni aproape zilnic.¹¹ În esență, Stalin era stăpânul unei mici moșii pe care prefera s-o administreze personal, nu să lase detalii importante pe mâinile subordonaților lui. Modul patriarhal în care își administra moșia din jurul vilei este în concordanță cu modul în care își administra „moșia mult mai mare, Uniunea Sovietică. Ținea socoteala resurselor și a rezervelor statului și se ocupa de alocarea lor, notând informațiile importante într-un caiet special.¹² Se implica puternic în detaliile scenariilor de filme, în planurile arhitecturale și în proiectarea echipamentelor militare. Interesul pentru amenajarea grădinilor se întindea dincolo de domeniul personal, ajungând până la străzile Moscovei: „Am auzit că piața de pe strada Arbat… nu a fost încă pavată cu pietre (sau asfaltată). E o rușine!… Pune presiune pe ei și fă-i să termine de pavat piața.¹³

Unul dintre rezultatele dorinței lui Stalin de a aranja spațiile din jurul lui a fost crearea unei camere care servea drept spațiu de socializare în dacea: o sală de 155 de metri pătrați. În mijlocul sălii se afla o masă lungă de 7 metri, așezată pe un covor de 6 pe 12 metri. (În treacăt fie spus, dimensiunile acestui covor făceau cât valoarea medie a spațiului de locuit a 16 locuitori dintr-un oraș sovietic, în 1953: 4,5 metri pătrați de persoană.) de a lungul pereților erau fotolii și canapele. Uneori, Stalin lucra la masa din această cameră mare sau pe canapea sau pe fotolii. În general însă, sala era rezervată întâlnirilor și adunărilor festive.

Unii dintre participanții la aceste adunări, care erau organizate cu regularitate, au lăsat descrieri. Mâncarea era, pur și simplu, așezată pe masă, iar oaspeții își luau singuri orice voiau și se așezau cu farfuriile lor în orice loc liber. Cina dura ore la rând, încheindu-se mult după miezul nopții sau chiar în zorii dimineții următoare. Aceste cine erau un prilej de a discuta și de a decide diverse probleme de stat. Dar asta nu era totul. Pentru Stalin, ele reprezentau o modalitate de a-și observa partenerii și de a aduna informații. Fiind una dintre puținele forme de divertisment de care dispunea, acestea împlineau, de asemenea, o nevoie socială importantă: îi alinau sentimentul de izolare. Așa cum a scris Hrușciov, „Se simțea atât de singur, încât nu știa ce să facă".¹⁴

Se bea mult la această masă. Pe măsură ce a înaintat în vârstă, Stalin și-a moderat consumul de băuturi alcoolice, dar îi plăcea să-i îndemne pe alții să bea peste măsură și apoi să le urmărească acestora comportamentul. Avea mai multe moduri prin care își făcea invitații să bea mai mult decât și-ar fi dorit aceștia. Se propuneau toasturi unul după altul și era inacceptabil să nu bei tot. „Dacă cineva nu participa atunci când se făcea un toast, erai «taxat» dându-ți-se să bei încă un pahar plin și poate mai multe pahare."¹⁵

Politicianul și scriitorul iugoslav Milovan Djilas și-a amintit mai târziu un joc cu băutură la care a asistat la dacea lui Stalin, în timpul unei vizite în ianuarie 1948: „Toată lumea încerca să ghicească câte grade sub zero erau afară și apoi, ca pedeapsă, dădea pe gât câte un pahar pentru fiecare grad din diferența dintre presupunerea lui și temperatura reală… Îmi amintesc că Beria a greșit cu trei grade și a pretins că făcuse asta dinadins ca să primească mai multă votcă."¹⁶

Alcoolul slăbea inhibițiile. „Atmosfera de la aceste cine era fără rețineri, iar glumele, multe dintre ele obscene, provocau râsete zgomotoase.¹⁷ Pe lângă acestea, mai erau și alte amuzamente mai „culte. Uneori se cântau cântece revoluționare și populare, la care Stalin se alătura cu o voce scăzută de tenor, și-a amintit soția lui Andrei Jdanov.¹⁸ Jdanov își întreținea tovarășii cu cântece obscene.¹⁹ „Astfel de cântece puteau fi cântate numai la Stalin. Nu era cu putință să le repeți altundeva, și-a amintit Hrușciov.²⁰ O vreme, în această cameră spațioasă s-a aflat un pian. Unii își amintesc că Jdanov cânta la pian, deși nu există nici o mărturie clară privitoare la ce cânta sau la cât de bine cânta. După moartea lui Jdanov, în 1948, Stalin a ordonat ca pianul să fie mutat într-o cameră vecină. Cel mai adesea, se asculta muzică la un radio cu gramofon, unde Stalin punea discuri cu muzică, atât muzică populară rusească, cât și muzică clasică. Uneori îi plăcea să asculte, singur sau împreună cu invitații, impresionanta lui colecție de 2 700 de albume. Din când în când se dansa. Potrivit lui Hrușciov, Mikoian era socotit cel mai bun dansator. Toți dădeau ce era mai bun din ei. Chiar și Stalin „își mișca picioarele într-o parte și într-alta și își întindea mâinile.²¹

În acele ore din zorii zilei de 1 martie, probabil că nu a dansat nimeni. Aceasta a fost o întâlnire liniștită, numai cu partenerii lui Stalin cei mai de încredere. „Ne duceam acasă la Stalin destul de des, aproape în fiecare seară, și-a amintit Hrușciov despre perioada aceea. Conform lui Hrușciov, „Noi trebuia să ne facem treaba la slujbele noastre și în funcțiile în care fuseserăm aleși și, în afară de asta, trebuia să participăm la cinele lui Stalin, ca niște personaje dintr-o piesă de teatru, și să-l distrăm. A fost o perioadă dificilă și obositoare pentru noi.²² Dar camarazii lui Stalin nu aveau de gând să se plângă și își dădeau toată silința să-și îndeplinească obligațiile de la cină ca pe o condiție a includerii lor în cercul de conducere. Ca de obicei, întâlnirea s-a încheiat înspre dimineață (Hrușciov declară că s-a încheiat în jur de 5 sau 6 dimineața.) S-au despărțit în termeni prietenești. Așa cum a descris Hrușciov întâlnirea, „Stalin era puțin cherchelit și părea să fie foarte binevoitor față de toată lumea. Și-a condus oaspeții în vestibul, „a glumit mult, și-a fluturat mâinile și, după câte îmi amintesc, m-a înghiontit în stomac cu degetul și mi-a zis Mikita. Când era în toane bune, folosea mereu forma ucraineană a numelui meu – Mikita. […] Și noi eram bine dispuși când am plecat pentru că nu se întâmplase nimic neplăcut la cină și nu toate cinele se încheiau așa de bine.²³ Nu există nici un motiv să ne îndoim de relatarea lui Hrușciov. Dmitri Volkogonov a susținut că Stalin a fost irascibil și și-a amenințat invitații, dar nu menționează nici un detaliu.²⁴

Stalin era, în egală măsură, capabil să-și răsplătească subor­donații cu prietenia lui și să-i amenințe. De aproape două decenii folosea atât pedeapsa, cât și recompensa (în rusă, cnutul și prăjitura cu ghimbir, dar mult mai mult pe cel dintâi) ca să îi țină în frâu nu numai pe partenerii lui apropiați, ci și numeroasele milioane de oameni care trăiau în URSS și, mai târziu, în întregul „bloc socialist".

De-a lungul vieții sale de 74 de ani, dictatorul sovietic s-a luptat într-un decor istoric furtunos ca să devină un factor important nu doar în evenimentele din Rusia, ci și în lume. Cercetătorii cad, în general, de acord asupra antecedentelor și doctrinelor istorice care l-au format, inclusiv autoritarismul și imperialismul tradiționale rusești, tradițiile revoluționare europene și bolșevismul leninist.²⁵ Desigur, aceste influențe nu îi diminuează contribuția la formarea unui sistem totalitar și a unei ideologii sovietice unice. Doctrinele și prejudecățile ideologice au fost deseori un factor decisiv în viața și acțiunile lui Stalin, dar el nu le-a primit pasiv, ci le-a adaptat la interesele propriei dictaturi și ale superputerii lui în dezvoltare. Nici personalitatea sa nu a jucat un rol lipsit de importanță în drumul politic pe care l-a făurit. Avea un temperament crud și era lipsit de compasiune. Dintre toate metodele disponibile pentru soluționarea conflictului politic, social și economic, el a preferat teroarea și nu a văzut nici un motiv să o folosească moderat. Asemenea altor dictatori, era încăpățânat și inflexibil. Concesia și compromisul erau privite ca o amenințare la adresa inviola­bilității puterii lui. A făcut reforme limitate și fără tragere de inimă numai atunci când crizele socio-economice erau pe punctul de a izbucni și când stabilitatea sistemului era în primejdie. Dogmatismul lui teoretic a stat la baza violenței care i-a caracterizat regimul.

Viziunea lui Stalin asupra lumii era fundamentată pe un anticapitalism dus la extreme. Ostilitatea lui față de acest sistem era lipsită de orice echivoc și a respins chiar și puținele concesii pe care le făcuse Lenin când a pus bazele Noii Politici Economice (NEP). Stalin a îngăduit cu zgârcenie existența câtorva instrumente economice capitaliste în cadrul sistemului sovietic, precum banii, relațiile limitate de piață și proprietatea personală. După ce milioane de oameni muriseră în timpul foametei dintre 1932 și 1933, le-a acordat țăranilor o libertate limitată să producă și să vândă în afara sistemului agricol colectiv și de stat. Dar a crezut până la sfârșit că acele concesii care îi fuseseră smulse în contextul unor circumstanțe dificile aveau să fie anulate în curând și că economia socialistă avea să se transforme într-o uzină în care nu existau bani și oamenii lucrau așa cum le ordona statul și primeau în schimb bunurile naturale de care statul decidea că aveau nevoie.

În viziunea lui Stalin, statul pe care îl creaseră bolșevicii era absolut. Orice existență era complet și necondiționat subordonată statului, iar personificarea cea mai înaltă a acestuia erau partidul și conducătorul său. Interesele personale erau recunoscute numai în măsura în care slujeau statul, care avea dreptul incontestabil de a le cere oamenilor orice sacrificiu, inclusiv acela al vieților lor. Statul nu era limitat în acțiunile lui și nu putea să greșească niciodată, întrucât reprezenta adevărul ultim al progresului istoric. Orice acțiune a regimului putea fi justificată prin importanța misiunii sale. Greșelile și crimele statului nu existau; nu existau decât necesitate istorică și inevitabilitate sau, în unele cazuri, dificultățile tot mai mari ale construirii unei noi societăți.

Principalul instrument utilizat pentru impunerea supunerii față de stat și înăbușirea individualului și a socialului era așa-nu­mita „luptă de clasă împotriva „dușmanilor externi și interni. În această luptă, Stalin era teoreticianul de frunte și un strateg nemilos. Lupta de clasă avea, cu siguranță, să se intensifice odată cu progresul încununat de succes al socialismului, a afirmat el. Această idee a stat la baza dictaturii lui. Ca mijloc de interpretare a realității, teoria luptei de clasă era, de asemenea, un puternic instrument propagandistic. Rezultatele politice și economice neconvingătoare, greutățile îndurate de populație și eșecurile militare puteau fi explicate toate prin uneltirile ascunse ale „dușmanilor". Ca metodă de represiune de stat, lupta de clasă a conferit Terorii dimensiunile și brutalitatea unui adevărat război. Dictatorul sovietic și-a dobândit renumele de organizator și de conducător al unuia dintre cele mai puternice și mai nemiloase aparate de represiune cunoscute în istorie.

Stalin nu a întâmpinat nici o dificultate în a se armoniza dogma marxistă și bolșevic-leninistă cu imperialismul unei mari puteri. În noiembrie 1937, le-a spus tovarășilor săi următoarele: „Țarii ruși au făcut multe lucruri rele. Au prădat și au înrobit poporul. Au purtat războaie și au acaparat teritorii în interesele proprietarilor de pământ. Un lucru însă l-au făcut bine – au creat un stat imens care se întinde tocmai până la Kamceatka. Noi am moștenit statul acela. Și, pentru prima dată, noi, bolșevicii, am reunit și am consolidat acest stat într-unul unic, indivizibil… în beneficiul muncitorilor.²⁶ Aceste cuvinte sincere sunt cu atât mai elocvente cu cât au fost rostite la o cină unde se sărbătorea cea de a douăzecea aniversare a Revoluției din Octombrie, principala sărbătoare a țării. În sfera internațională, expansiunea imperiului, efectuată de Stalin, îl face un urmaș demn al țarilor ruși. Numai fațada ideologică era diferită. În ajunul Conferinței de la Potsdam din 1945, ambasadorul american în Uniunea Sovietică, Averell Harriman, l-a întrebat pe Stalin în gara din Berlin cum se simțea acum, că ajunsese în calitate de învingător în capitala unui dușman învins. Stalin a răspuns: „Țarul Alexandru a ajuns tocmai până la Paris.²⁷ Totuși, Stalin i-a depășit pe țari, fără îndoială. Imperiul sovietic și-a extins sfera de influență, incluzând zone uriașe din Europa și Asia, și s-a transformat într-una din cele două superputeri mondiale.

A privit oare Stalin înapoi, la victoriile lui, după ce s-a des­păr­țit de oaspeții săi pentru ultima dată în viața lui pe 28 fe­brua­rie? I s-au îndreptat oare gândurile către vremurile de odinioară – către copilărie, tinerețe, Revoluție? Ca și viețile cole­gilor lui revoluționari, viața lui Stalin a fost clar împărțită în două părți: înainte și după Revoluție. Din punct de vedere conceptual și cronologic, aceste două perioade au fost două jumătăți aproximativ egale din viața lui. Stalin și-a trăit primii 38 din cei 74 de ani în perioada de dinainte de Revoluție, iar 20 dintre aceștia și i-a petrecut lucrând în mod activ la realizarea ei.

Capitolul 1

Înainte de Revoluție

Potrivit biografiei sale sovietice oficiale, Stalin s-a născut în 1879. De fapt, Ioseb Djugașvili (numele lui de la naștere) se născuse cu un an mai devreme. Stalin știa, bineînțeles, când și unde se născuse: în orășelul georgian Gori, dintr-un colț îndepărtat al marelui Imperiu Rus. Un registru bisericesc din Gori (care face parte din arhiva personală a lui Stalin) oferă data exactă: 6 decembrie 1878. Această dată se poate găsi și în alte documente, cum ar fi certificatul lui de absolvire de la Seminarul Teologic din Gori. Într-un formular completat în 1920, 1878 apare din nou ca anul nașterii. Însă anul 1879 a început să apară în documentele completate de diversele lui ajutoare și acea dată a fost trecută în toate enciclopediile și materialele de referință. După ce își consolidase puterea, s-a organizat o mare festivitate în cinstea celei de a 50-a aniversări a sa în 21 decembrie 1929. Exista o confuzie nu doar în privința anului nașterii lui, ci și a zilei sale de naștere: 9 decembrie (pe stil vechi) în loc de 6 decembrie. Această inadvertență a ajuns în atenția istoricilor abia în 1990.¹ Motivul pentru acest lucru nu a fost încă determinat. Un lucru este clar: în anii 1920, Stalin a hotărât să devină cu un an mai tânăr. Și a devenit.

Descendența lui Stalin este învăluită în legendă. Căutătorii de senzații l-au declarat pe Ioseb (care a devenit, mai târziu, Iosif, după ce a început să aibă interacțiuni în special în limba rusă) fiul ilegitim al unui comerciant prosper, al unui proprietar de fabrică, al unui prinț și chiar al împăratului Alexandru al III-lea, care se spune că ar fi fost însoțit de mama lui Ioseb atunci când a vizitat Tbilisi. Documentele istorice sugerează niște origini mai prozaice. Ioseb s-a născut într-o umilă familie georgiană. Mama lui, Ekaterine sau Keke (Ekaterina, în rusă) Gheladze, fiica unor iobagi, s-a născut în 1856. În 1864, după abolirea iobăgiei, familia ei s-a mutat în Gori, unde, la vârsta de 18 ani, i-a fost dată în căsătorie cizmarului Besarionis sau Beso (Vissarion, în rusă) Djugașvili, cu șase ani mai mare decât ea. Primii lor doi copii au murit în fragedă pruncie; Ioseb (Soso) a fost al treilea.²

Există foarte puține documente din tinerețea lui Stalin. Principala sursă a informațiilor noastre o reprezintă memoriile scrise după ce el ajunsese deja pe culmile puterii. Chiar și un cititor lipsit de spirit critic va observa că acești memorialiști scriu despre copilăria și tinerețea unui viitor dictator, nu despre primii ani ai lui Ioseb Djugașvili. Această anomalie amplifică tendința, specifică, în general, biografiilor, de exagerare selectivă și de excluziune. În funcție de situația și de politica autorului, se pune accentul fie pe virtuțile și pe calitățile de conducător ale lui Ioseb, fie pe cruzimea lui înnăscută și pe anomaliile psihice. Dar, așa cum a arătat Ronald Grigor Suny, încercările de a-l găsi pe viitorul dictator în copilul Ioseb Djugașvili sunt îndoielnice, cel puțin.

În general, se crede că Ioseb a avut o copilărie grea. Se presupune că abuzul și bătăile la care a fost supus de un tată bețiv, precum și lipsurile materiale l-au înrăit pe băiat și l-au făcut nemilos și răzbunător. Însă există numeroase dovezi în sprijinul unui tablou foarte diferit. După numeroase criterii, copilăria lui Stalin a fost una obișnuită sau chiar confortabilă. Mai multe relatări atestă faptul că tatăl lui nu era numai un cizmar priceput, dar știa să și citească în georgiană și să poarte conversații în mai multe limbi, inclusiv în rusă. Mama lui primise puțină educație acasă și știa și ea să citească și să scrie în georgiană. Dată fiind rata scăzută a alfabetizării în Georgia în acea perioadă, acest lucru probabil că a avantajat această familie. În primii ani de viață ai lui Ioseb, Besarionis Djugașvili a avut destul de mult succes, după câte se pare, iar familia lui a fost bine îngrijită.³

Mai târziu, după ce Besarionis a început să bea mult și apoi și-a abandonat soția și copilul, responsabilitatea creșterii lui Ioseb a căzut pe umerii mamei sale. Ekaterina era o femeie muncitoare, cu un caracter puternic și, după ce a avut mai multe slujbe temporare, a reușit să învețe arta croitoriei de damă. Fiind singurul copil (o circumstanță care avea să se dovedească importantă), Soso, spre deosebire de mulți dintre copiii de vârsta lui, nu a fost nevoit să muncească și a putut, așadar, să se ducă la școală. Într-o scrisoare din 1950, unul dintre prietenii din copilărie ai lui Stalin, care își exprima dorința de a se întâlni cu el de dragul vremurilor de odinioară, a comentat: „În 1894, când tu ai absolvit seminarul, eu am absolvit Școala Municipală din Gori. Tu ai fost acceptat în același an la Seminarul Teologic din Tbilisi, dar eu nu am avut posibilitatea să-mi continui studiile întrucât tatăl meu avea opt copii, așa că eram săraci și noi îl ajutam."⁴ Mama lui Ioseb, care visa ca fiul ei să urce pe scara socială și să devină preot, a muncit cu tenacitate ca să transforme acest vis în realitate și a făcut tot ce i-a stat în putință ca să-i înlesnească accesul la educație. Asemenea strădanii sunt greu de împăcat cu ideea unei copilării sumbre, în sărăcie.

Sigur că au existat conflicte în familie, iar bețivul Besarionis avea pumnii slobozi. Se pare că Soso era bătut de ambii părinți. Însă, așa cum observă Suny, pe bună dreptate, dovezile pe care le avem sunt insuficiente ca să judecăm dacă violența din sânul familiei Djugașvili era un lucru neobișnuit pentru vremea și locul acelea sau ca să evaluăm impactul pe care l-a avut asupra modului în care Soso percepea lumea.⁵ Copilăria și adolescența lui Stalin par că au fost întru totul tipice pentru mediul din care provenea el – lumea meșteșugarilor și a micilor negustori săraci, dar nu mizeri, dintr-un orășel de la marginea Imperiului. Aceasta era o lume în care moravurile grosolane coexistau cu tradiția ajutorării între vecini, iar perioadele de bunăstare relativă alternau cu vremurile grele. Copiii erau tratați cu severitate și cruzime, dar și cu afecțiune și răsfăț. Soso Djugașvili a cunoscut și binele, și răul – asprimea tatălui său și afecțiunea nelimitată a mamei – într-o proporție destul de echilibrată. Dificultățile financiare ale familiei, care au apărut când Soso era la școală, au fost ușurate cu ajutorul prietenilor și al rudelor. Când era la școala teologică locală și, mai târziu, la seminarul din Tbilisi, Ioseb a primit ajutor din partea statului și a beneficiat de mijlocirea unor protectori plini de înțelegere. În ciuda mijloacelor lor modeste, mama și fiul au fost pe deplin acceptați în mica lor comunitate.

Într-un interviu luat mulți ani mai târziu, Stalin a spus: „Părinții mei nu erau educați, dar în nici un caz nu m-au tratat rău.⁶ Este posibil ca el să nu fi fost sincer sau să-și fi reprimat amintirile neplăcute din copilărie. Există puține mărturii privitoare la sentimentele lui Stalin față de tatăl lui, care a murit tânăr. După toate aparențele însă, a avut o afecțiune sinceră față de mama lui. Scrisorile către ea, în anii ei de bătrânețe, conțin rânduri precum următoarele: „Bună ziua, dragă mamă! Cum te descurci, cum te simți? Nu am primit nici o scrisoare de la tine de mult timp – probabil că ești supărată pe mine, dar ce să fac? Chiar sunt foarte ocupat și „Salutări, dragă mamă! Îți trimit un șal, o manta și medicamente. Să arăți medicamentele doctorului tău înainte să le iei, pentru că un doctor trebuie să stabilească doza.⁷ În pofida ascensiunii meteorice a fiului său, Keke a rămas în Georgia, fiind respectată și trăind confortabil. Stalin nu a participat la înmormântarea ei, în 1937. În anul acela, când Marea Teroare era la apogeu, el nu a ieșit din Moscova. Încă există dedicația pe care i-a scris-o pe o coroană comemorativă, atât în georgiană, cât și în rusă: „Dragei și iubitei mele mame, din partea fiului ei Ioseb Djugașvili (din partea lui Stalin).⁸

Stalin îi purta o recunoștință sinceră. A muncit din