Linia Frumusetii

Acordurile iubirii (1983)

1

2

3

4

5

6

Al cui ești, în splendoarea ta? (1986)

7

8

9

10

11

12

Capăt DE DRUM (1987)

13

14

15

16

17

18

clasici contemporani

Clasici contemporani Litera

pune laolaltă scriitori contemporani laureaţi

sau nominalizaţi ai unor prestigioase premii literare

care le prefigurează statutul de „clasici".

Operele de ficţiune cele mai noi, cele mai vândute,

cele mai iubite din zilele noastre –

cărţi pe care abia aştepţi să le citeşti.

Alan Hollinghurst s-a născut în Stroud, Gloucestershire, Anglia în 1954 și a studiat la Magdalen College, Oxford.

A făcut parte din redacția revistei Times Literary Supple­ment din 1982 până în 1995 și a fost redactor-șef adjunct în perioada 1985–1990. Primul său roman, The Swimming Pool Library (1988), a fost foarte bine primit de critică și a câști­gat Premiul Somerset Maugham. A doua carte, The Folding Star (1994), s-a aflat printre finalistele Premiului Man Booker pentru ficțiune și a obținut Premiul James Tait Black Memorial, fiind comparată de mulți critici cu nuvela Moarte la Veneția de Thomas Mann. I-au urmat romanele Spell (1998) și Linia frumuseții (The Line of Beauty, 2004), ultimul dintre ele câștigător al Premiului Man Booker și adaptat pentru BBC de Andrew Davies în 2006. Cele mai noi romane ale sale sunt The Stranger’s Child (2011), nominalizat la Premiul Man Booker, și The Sparsholt Affair (2017).

Alan Hollinghurst a tradus două piese de Racine: Bajazet, în 1991, și Bérénice, în 2012.

Trăiește la Londra.

Traducere din limba engleză și note

mariana piroteală

The Line of Beauty

Alan Hollinghurst

Copyright © 2004 Alan Hollinghurst

Toate drepturile rezervate

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

tel.: 021 319 6390; 031 425 1619; 0752 548 372

e-mail: [email protected]

Ne puteți vizita pe

www.litera.ro

Linia frumuseții

Alan Hollinghurst

Copyright © 2018 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Florentina Nica

Corector: Cătălina Călinescu

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare şi prepress: Ofelia Coșman

Seria de ficțiune a Editurii Litera este coordonată

de Cristina Vidrașcu Sturza.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Hollinghurst, Alan

Linia frumuseții / Alan Hollinghurst; trad.: Mariana Piroteală. – Bucureşti: Litera, 2018

ISBN 978-606-33-2370-6

ISBN EPUB 978-606-33-4907-2

I. Piroteală, Mariana (trad.)

821.111-31=135.1

Lui Francis Wyndham

Vreau să-mi exprim recunoștința pentru ospita­litatea de care am avut parte în Yaddo, unde a fost scrisă o parte din acest roman.

A.H.

– Ce știi despre problema în cauză? a întrebat-o Regele pe Alice.

– Nimic.

– Absolut nimic?

– Absolut nimic.

– Acest lucru e foarte important, a declarat Regele, adresându-se juriului.

Jurații tocmai începuseră să-i noteze spusele pe tăbli­țele lor, când au fost întrerupți de Iepurașul Alb.

– Desigur, Majestatea Voastră vrea să spună neimpor­tant, a atras el atenția pe un ton plin de respect.

– Da, desigur, am vrut să spun neimportant, a răspuns Regele în grabă, apoi a murmurat pentru sine: important, neimportant, neimportant, important… de parcă încerca să vadă care dintre cele două cuvinte sună mai bine.¹

Alice în Țara Minunilor, capitolul 12

Acordurile iubirii (1983)

1

Cartea lui Peter Crowther despre alegeri era deja în librării. Se numea Majoritate zdrobitoare!, și spiritualul vânzător de la Dillon’s sugerase acest lucru prin aranjarea vitrinei. Imaginea aurie și palidă a triumfătorului prim-mi­nistru se repezea spre client ca un val scânteietor. Nick se opri pe stradă și apoi intră să studieze un exem­plar. Îl întâlnise o dată pe Peter Crowther și auzise că fusese descris drept un scârța-scârța, dar și drept un „analist caustic: zâmbetul în colțul gurii, pe care îl afișa în timp ce întorcea paginile, îi ascundea nedumerirea, căci nu știa care descriere era mai aproape de adevăr. Era ceva nepro­fesionist în viteza cu care fusese publicată, la numai două luni după eveniment, dar, desigur, și în scriitura în sine. Tonul caustic al cărții părea rezervat eforturilor opoziției. Nick privi cu atenție fotografiile, dar Gerald apărea nu­mai în una: o fotografie de grup cu „Cei 101 noi membri con­servatori ai Parlamentului, în care fusese destul de isteț, sau de iute, ca să se așeze în primul rând. Stătea zâm­bitor și privea de parcă în mintea lui aceea era deja banca din față². Zâmbetul, gulerul alb purtat la cămașa închisă la culoare, batista nescrobită din buzunarul de la piept aveau să fie, cu siguranță, celebre când băieții din rân­du­rile din spate nu aveau să mai fie decât rânjete și încruntă­turi date uitării. Cu toate acestea, era menționat doar de două ori în text – ca fiind un „bon viveur³ și unul din „restrânsa minoritate de parlamentari conservatori care trecuseră, „asemenea lui Gerald Fedden, noul membru al Parlamentului din partea circumscripției Barwick", prin școli private și pe la Oxbridge⁴. Nick ridică din umeri și ieși din librărie; însă, ajuns pe stradă, simți o undă întâr­ziată de mândrie, deoarece văzuse într-o carte publicată un om pe care îl cunoștea.

Avea o întâlnire „pe nevăzute în seara aceea la opt, iar torida zi de august era o licărire de emoții, cu mici in­terludii răcoroase de visare lascivă. Întâlnirea nu era complet „pe nevăzute, ci doar „pe întrevăzute", după cum spusese Catherine Fedden când Nick îi arătase fotografia și scrisoarea. Lui Catherine părea să-i placă as­pec­tul bărbatului, pe nume Leo, despre care spusese că este exact genul ei; dar scrisul lui îi dădea o stare de agi­tație. Era deopotrivă elaborat și năvalnic. Catherine avea un volum broșat, intitulat Grafologia: Cum ne influențează mintea scrisul, care îi lansa tot felul de avertismente în legătură cu tendințele și refulările oamenilor („Artist sau Nebun?, „Drăguț sau Brută?)

– Toate liniile astea prelungite, dragă…, spunea ea. Sesizez multă mândrie de sine.

Stătuseră din nou cu buzele țuguiate deasupra pătră­țelului de hârtie de scris ieftină, albastră.

– Ești sigură că asta nu înseamnă doar un libido săl­ba­tic? întrebase Nick.

Dar ea părea să creadă că nu era asta. Nick fusese entu­ziasmat, chiar emoționat, că primise această scrisoare de la un străin; dar era drept că textul în sine nu-i crease prea multe așteptări. „Nick – OK! Referitor la scrisoarea ta, lucrez la Personal (Londra, cartierul Brent). Putem să ne întâlnim, să discutăm despre Pasiuni și Ambiții. Când? Unde?" – și apoi enormul și excesivul L de la Leo, care ajungea până la jumătatea paginii.

Nick se mutase în casa mare și albă din Notting Hill a familiei Fedden cu câteva săptămâni în urmă. Camera lui era la mansardă, încă vizibil zona copiilor, în care dom­nea în continuare atmosfera de secrete și revolte adolescen­tine. Cuibușorul ordonat al lui Toby era în capătul scărilor, camera lui Nick dădea pe palierul luminat de o lucarnă, iar a lui Catherine era la capătul celălalt; Nick nu avea frați și surori, dar se putea considera rătăcitul frate mijlo­ciu. Toby îl adusese aici pe Nick, cu prilejul vacanțelor anterioare, în timpul „escapadelor" sale londoneze, lun­gile și palpitantele evadări din sânul mult mai puțin fasci­nantei sale familii, și Toby era cel a cărui prezență sumar îmbrăcată încă bântuia culoarul de la mansardă. Poate că Toby însuși nu știuse niciodată de ce el și Nick erau prie­teni, dar acceptase de bunăvoie evidența acestui fapt. În lunile de după Oxford, rareori îl găseai acolo pe Toby, dar li-l lăsase moștenire pe Nick surorii lui mai mici și primitorilor lor părinți. Era un prieten de familie; și ceva le inspira încredere, o seriozitate, un anume rafinament timid, ceea ce lui Nick nu-i era așa de evident, dar care aju­tase familia în luarea deciziei de a-l accepta drept chiriaș. Când Gerald câștigase alegerile în circumscripția Barwick, de unde era Nick, aranjamentul fusese primit cu veselie, căci părea să aibă logica poeziei, a destinului.

Gerald și Rachel erau încă în Franța, iar Nick constată că aproape îl irita întoarcerea lor la sfârșitul lunii. Mena­jera venea devreme în fiecare dimineață ca să pregăteas­că mâncarea pentru ziua aceea, iar secretara lui Gerald, cu oche­larii de soare pe cap, trecea ca să se ocupe de impresio­nantul volum de corespondență. Grădinarul își anunța venirea prin mugetul mașinii de tuns iarba, care pătrun­dea pe fereastra deschisă. Domnul Duke⁵, omul bun la toate (Alteța Sa, cum îl striga familia), meșterea câte ceva. Iar Nick locuia acolo și aproape că se simțea stăpân. Îi plăcea să vină în Kensington Park Gardens pe înserat, când strada lată, fără copaci, era inundată de soare, iar cele două terase albe se scrutau cu îngăduința plictisită a unor vecini bogați. Îi plăcea la nebunie să intre nestin­gherit pe ușa verde cu trei zăvoare de la intrare și s-o încuie iar în urma lui, să simtă siguranța tăcută a casei, în timp ce se uita în sufrageria cu pereți roșii sau când urca scările spre salonul dublu și-și continua urcarea pe lângă ușile întredeschise ale dormitoarelor albe. Primul rând de scări, care dădea spre hol, era din piatră; etajele supe­rioare aveau scârțâitul misterios al stejarului. Se vedea conducând pe cineva pe ele, arătându-i casa unui nou prie­ten, poate lui Leo, de parcă aceasta i-ar fi aparținut în realitate, sau avea să-i aparțină într-o bună zi: tablourile, porțelanurile, mobilierul franțuzesc cu forme arcuite, așa de diferite de cele cu care crescuse el. Îl însoțeau reflexiile lemnului lustruit și închis la culoare, stinse ca ale umbre­lor. Profitase de ocazie și explorase întreaga casă, de la dulapurile în formă de trapez din mansardă și până la debaraua de la subsol, el însuși un muzeu imprecis, pe care Gerald îl botezase le trou de gloire. Deasupra șemi­neu­lui din salon era un tablou de Guardi, un capriccio care înfățișa Veneția, cu o ramă rococo aurită; pe peretele opus, erau două oglinzi mari tot cu rame aurite. Ase­menea eroului său, Henry James, Nick simțea că poate „îndura mult auriu".

Uneori se întorcea Toby, și atunci salonul era invadat de o muzică asurzitoare; sau era în biroul tatălui său din partea din spate a casei, dădea telefoane în străinătate și bea un gin cu apă tonică – toate acestea nu din dorința de a-și sfida părinții, ci din cuvenita imitare a libertăți­lor pe care chiar aceștia și le luau în casă. Ieșea în grădină, își scotea nerăbdător cămașa, se tolănea pe șezlong și citea paginile de sport din The Telegraph. Nick îl vedea de la bal­con și cobora la el, gâfâind ușor, pentru că știa că lui Toby îi plăcea să-și expună trupul de canotor. Era necomplicata binefacere a frumuseții. Beau o bere, și Toby întreba:

– Soră-mea e bine? Sper că nu e prea nebună.

Iar Nick răspundea:

– E bine, e bine, ferindu-și ochii de soarele la asfințit al lunii august și transmițându-i liniște prin zâmbetul său, pe lângă alte sentimente nebănuite.

Dispoziția schimbătoare a lui Catherine era pentru Nick o parte semnificativă din mitologia casei. Toby îi vorbise despre ea într-o seară la facultate, un gest de în­credere, în timp ce stăteau pe o bancă pe malul lacului.

– E destul de volatilă, înțelegi? spusese el, impresionat în sinea lui de cuvântul pe care îl alesese. Mda, are toane­le ei. Lui Nick i se părea că toată casa, așa cum și-o ima­gina deocamdată, căpăta lumina și penumbra toanelor, iar traiul acolo era dominat de emoție, cum era aerul de la Oxford de mirosul apei lacului. Știi, mai demult își cresta pielea de pe mâini cu o lamă. Toby tresări și încu­viință din cap. Slavă Domnului că a depășit faza asta.

Părea ceva mai grav decât o simplă toană, iar când o cunoscuse, Nick se trezise că se uită încordat la mâinile ei. Pe un braț avea niște linii paralele, lungi de câțiva cen­timetri, iar pe celălalt, un model din cicatrici în unghi drept, pe care nu puteai evita să le privești ca pe niște li­tere; poate încercase să scrie „Elle". Dar erau de mult vindecate, mărturia unui lucru care altfel ar fi fost dat uitării; uneori își trecea absentă degetul peste ele.

– Trebuie să avem grijă de pisicuța Cat, așa se expri­mase Gerald înainte de plecarea lor, sugerând astfel că sarcina era simplă, dar că în același timp era nevoie de responsabilitate.

Era casa lui Catherine, dar Nick era stăpânul. Se instalase emoționată acolo, de parcă ea, nu Nick, ar fi fost chiriașul. O uimea dragostea lui față de spațiile pompoase și lua în zeflemea atașamentul cunoscătorului pe care îl arăta față de picturi și mobilier.

– Ești un snob, spunea ea cu un râs provocator.

Ve­nind din partea familiei pe care era bănuit că o pri­vește cu snobism, aceste cuvinte îi puneau o problemă.

– Nu chiar, răspunsese Nick, de parcă o mică încu­viin­țare era cea mai bună negare. Pur și simplu îmi plac lu­crurile frumoase.

Catherine se uitase amuzată împrejur, de parcă ar fi privit un morman de vechituri. În absența părinților, pornirile ei erau de o transgresivitate timidă și, mai cu sea­mă, o manifesta fumând și invitând necunoscuți acasă. Într-o seară, Nick se întoarse și o găsi bând în bucătărie cu un șofer de taxi bătrân, de culoare, și spunându-i aces­tuia pen­tru ce sume erau asigurate lucrurile din casă.

La nouăsprezece ani avea deja o panoplie de iubiți cărora le dăduse papucii, fiecare dintre ei posesor al unui epitet denigrator, uneori singurul nume pe care li-l cu­noștea Nick: „Lăței, „Rufe necălcate sau „Controlorul de cantitate. Mulți dintre ei aproape că păreau aleși spe­cial pentru că erau inacceptabili în Kensington Park Gardens: un galez de vreo patruzeci de ani cu aspect de vagabond, pe care îl cunoscuse la Notting Hill Record Exchange; un punker frumos cu „Fut tatuat pe ceafă; un rastafarian de prin apropiere care mormăia profetic despre Babilon și pieirea lui Thatcher. Alții erau studenți de la școli private și tineri profesioniști spilcuiți, aflați în plin avânt în marasmul thatcherian. Catherine era fragilă, dar iresponsabilă cu corpul ei; ceea ce le-o făcea atrăgă­toare băieților deseori îi și punea pe fugă. În naivitatea lui nemărturisită, Nick încerca un anume respect față de experiența ei în materie de bărbați: atâtea eșecuri presu­puneau că înainte trebuie să fi avut un număr mare de succese. Nu putea judeca niciodată cât de atrăgătoare era. În cazul ei, combinația genetică dintre doi părinți arătoși avusese drept rezultat altceva decât frumusețea apatică a lui Toby: gura mare a lui Gerald, care inspira încredere, fusese înghesuită cu stângăcie în ovalul fin al feței lui Rachel. Gura era întotdeauna cea care îi trăda sentimen­tele lui Catherine.

Adora satira și se pricepea să imite voci. Când se îm­băta cu Nick, își imita familia stârnindu-i hohote, așa că, în mod straniu, aceștia păreau să nu fi plecat de acasă. Gerald, cu vocea lui bubuitoare și glumeață, cu înclinația lui spre tot ce e splendid, cu aforismele lui preferate din seria de cărți cu Alice. „Zău așa, Catherine", protesta Catherine, „tu poți să scoți din balamale și o stridie.⁶ Sau: „Mai ții minte ramurile aritmeticii, Nick? Ambiția, Abaterea Atenției, Urâțificarea și Zeflemisirea…⁷? Nick se prindea și el în joc, dar avea sentimentul că este lipsit de maniere și perfid. Stilul lui Rachel, deopotrivă aris­tocratic și de o stranietate distantă, îl atrăgea mai mult. Pronunța cuvântul „grup aproape nemțește, sugerând că ea nu avea să facă niciodată parte din așa ceva; iar „filistin, pronunțat franțuzește, părea să-i desemneze pe toți aceia care îl pronunțau diferit. Nick încercă cu Catherine, care râse, dar poate nu era prea impresionată. Pe Toby nu se deranja să-l imite; ce-i drept, era greu de „redat". Însă o imita cu succes pe nașa ei, ducesa de Flintshire, care, asemenea modestei Sharon Feingold, fusese cea mai bună prietenă a lui Rachel la școala Cranborne Chase și a cărei prezență în viața lor dădea și mai multă malițiozitate zeflemelei la adresa domnului Duke, omul bun la toate. Ducele cu care se căsătorise Sharon avea scolioză și un castel în ruină, iar averea câș­tigată din afacerea cu oțet a familiei Feingold picase toc­mai bine. Nick nu o întâlnise încă pe ducesă, dar, după cum o înfățișase Catherine ca pe o sfârlează socială ză­natică, simțea că deja o cunoscuse, fiind însă scutit de anxietatea aferentă.

Nick nu-i spusese niciodată lui Catherine că era în­drăgostit de fratele ei. Îi era teamă să n-o umfle râsul. Dar vorbeau mult despre Leo, în săptămâna de așteptare, o săptămână care acum se târa, acum o lua la galop. Nu aveau prea multe date, dar suficiente pentru ca două imaginații zglobii să poată alcătui un personaj din ele: scrisoarea albastru-pal, cu liniile ambigue; vocea, pe care numai Nick i-o auzise cu prilejul veselei pălăvrăgeli pom­poase, în cursul căreia își puseseră la punct planurile și care era neutră, londoneză, nu în mod evident de bărbat de culoare, deși sesizase în ea o ironie și o resemnare apar­te; și fotografia color, ce arăta că, deși Leo nu era așa de arătos cum pretindea el, totuși merita privit. Stătea pe o bancă din parc, vizibil de la talie în sus, lăsat pe spate – era greu de spus ce înălțime avea. Purta o geacă de aviator închisă la culoare și privea în depărtare cu o grimasă, care părea să-i aștearnă o umbră peste trăsături sau dădea impresia că o umbră se ridică dintre ele. În spatele lui se vedea cadrul gri-argintiu al unei biciclete de curse spri­jinite de bancă.

Conținutul anunțului inițial („Bărbat negru, peste 25 de ani, foarte arătos, interesat de cinema, muzică, poli­tică, caută tip inteligent, cu preocupări similare 18–40 de ani") fusese șters într-o oarecare măsură de visarea de mai târziu a lui Nick și de premonițiile lui Catherine, care îl afundaseră și mai mult pe Leo în lumea sexului stânjenitor și a duplicității, mult mai familiară lui Catherine. Uneori, Nick trebuia să-și amintească sieși că el, nu Catherine, avea întâlnire cu Leo. În timp ce se grăbea spre casă în seara aceea, studie din nou cerințele. Nu-și putea alunga sentimentul că nu se va ridica la standardele noului său iubit. Era inteligent, tocmai își terminase cu brio studiile la Universitatea Oxford, dar oamenii se refereau la lucruri așa de diferite când vorbeau de muzică și politică. Faptul că îi cunoștea pe cei din familia Fedden îi oferea un avantaj. Intervalul generos de vârstă îl liniștea. El avea doar douăzeci de ani, dar chiar și dacă ar fi avut dublu, Leo tot l-ar fi dorit. De fapt, poate avea să stea cu Leo douăzeci de ani: aceasta părea promisiunea cifrată a anunțului.

A doua serie de corespondență era încă împrăștiată în hol, iar de sus nu venea nici un zgomot; dar, după schimbarea care plutea prin aer, simțea că nu este singur. Strânse scrisorile și descoperi că Gerald îi trimisese o ve­dere. Era imaginea alb-negru a unui portal în stil ro­manic, mărginit de sfinți și cu un timpan ce ilustra o Judecată de Apoi însuflețită. „Église de Podier, XII siècle." Gerald avea un scris mare, nervos, mânca majoritatea literelor, care poate erau inutile din cauza peniței groase. Autorul Grafologiei i-ar fi diagnosticat, poate, un ego la fel de mare ca al lui Leo, dar impresia principală era cea de grabă aproape evazivă. Formula de încheiere putea fi „Cu drag, dar în același timp și „Cu respect, sau chiar, un absurd „Salut" – așa că nu prea știai cum stăteau lucrurile cu el. Din câte își dădea seama Nick, se distrau. Era încântat că primise vederea, dar aceasta îl și întrista puțin, amintindu-i că idila de august avea să se sfârșească în curând.

Se duse în bucătărie, unde Catherine, cel mai pro­ba­bil, făcuse dezastru după vizita matinală a Elenei. Ser­ta­rele cu tacâmuri atârnau deschise. Aveai vagul sentiment că cineva dăduse o spargere acolo. Țâșni în sufragerie, dar ceasornicul Boulle ticăia la locul său pe poliță, iar seiful argintiu era încuiat. Portretele cafenii ale lui Lenbach, care îi înfățișau pe strămoșii lui Rachel, priveau cu as­prime, ca Leo. La etaj, în salon, ferestrele erau deschise spre balconul din spate cu forme arcuite, dar laguna albastră a lui Guardi încă strălucea deasupra poliței. Partea din mijloc mai joasă a unei biblioteci cu mai multe corpuri era deschisă. E ciudat cum simplul fapt de a locui într-o asemenea casă putea crea impresia unui jaf. Se uită în jos de la balcon, dar în grădină nu era nimeni. Urcă mai liniștit următoarele trei șiruri de trepte, iar când gân­dul la Leo îi dădu iar emoții, acestea erau aproape o joacă de copii pe lângă cele pe care i le trezea matura misiune de păzire a casei. O văzu pe Catherine umblând prin camera ei şi o strigă. O adiere de vânt îi trântise ușa, iar în came­ra lui atmosfera era înăbușitoare, cărţile și hârtiile de pe masa de lângă fereastră erau îndoite la colțuri și fierbinți.

– O clipă, m-am gândit că ne jefuiește cineva, spuse Nick, dar deja nu-i mai era frică.

Alese două posibile cămăși de pe umerașe și se uita în oglindă când Catherine intră și se opri în spatele lui. Sesiză imediat dorința ei de a-l atinge și neputința de a o face. Nu îi căută privirea în oglindă, pur și simplu se uită la el, la umărul lui, de parcă el ar fi știut ce are de făcut. Arbora zâmbetul slab, uluit al cuiva care cu greu face față durerii. Îi zâmbi și Nick mai larg, pentru a mai prinde câteva clipe de răgaz, de parcă ar fi fost una din glumele lor obișnuite.

– Albastră sau albă? întrebă el, acoperindu-se din nou cu cămășile, ca două aripi. Apoi lăsă mâinile în jos, iar cămășile atinseră podeaua. Vedea deja cum se lasă noap­tea și pe Leo pe bicicleta lui de curse, grăbindu-se spre casă în Willesden. Nu e prea bine? întrebă el.

Catherine se îndepărtă și se așeză pe pat, se aplecă în față și ridică ochii spre el, cu umbra unui surâs care nu prevestea nimic bun. O văzuse cu rochița aceasta înflorată zi de zi, cu ea umbla pe stradă, o rochie de pe Portobello Road care părea perfectă pentru cartierul acela sau așa cum și-l închipuia ea, dar acum, fără mâneci, spate și poale, abia dacă putea fi considerată îmbrăcăminte. Nick se așeză lângă ea, o strânse în brațe și o frecă pe spate, de parcă ar fi vrut s-o încălzească, deși ardea ca un copil bolnav. Se lăsă în voia lui, apoi se îndepărtă puțin de el.

– Și atunci, ce pot să fac? întrebă Nick și-și dădu seama că spera și el să fie alinat.

În spațiul adânc și scânteietor al oglinzii, observă doi tineri în plină criză nedezvăluită.

– Poți să iei prostiile alea din camera mea, spuse ea. Da, du-le jos pe toate.

– Bine.

Nick traversă palierul și intră în camera ei, unde, ca de obicei, perdelele erau trase și aerul, acru de la mirosul de fum. Pânza deasă roșie din jurul abajurului răspândea un miros periculos și filtra lumina printr-un haos de așternuturi de pat, lenjerie intimă și discuri. Cineva scotocise prin sertare și dulapuri – jaful imaginar trebuie să-și fi atins aici climaxul ratat. Nick privi împrejur și, deși era singur, își luă un aer binevoitor, pregătindu-se să preia controlul. Mintea îi lucra rapid și responsabil, dar se mai agăță puțin de ultimele momente de ignoranță. Scoase un sunet slab de concentrare și-și aruncă ochii la masă, la pat și la mormanul de vechituri de pe cufărul frumos și vechi de nuc. În dulapul din colț era un lavoar, iar Catherine pusese o mulțime de lucruri pe faianța din jurul lui, ca pe instrumentarul necesar pentru o operație: un cuțit de feliat greu, un satâr curbat cu două mânere, câteva cuțite de filetat tocite și doi clești micuți cu care Nick îl văzuse pe Gerald apucând și întorcând o halcă de carne, aproape de parcă ar mai fi putut să fugă. Le strânse cum se pricepu și coborî grijuliu cu ele la parter, cu un respect nou, îndurerat.

Catherine era convinsă că nu ar trebui să sune pe nimeni și sugeră că urmau lucruri și mai grave dacă suna. Nick se plimba de colo colo, nu foarte convins de acest lucru. Faptul că nu știa ce să facă avea legătură cu ne­cunoașterea lumii în care pășise de curând. Își imagină șocul pe care îl vor avea părinții ei când vor afla și văzu pata de pe obrazul noii lui vieți alături de familia Fedden. În definitiv, nu puteai avea încredere în el, după cum el bănuise, dar ei, nu. Se temea să nu greșească, dar se temea și să acționeze. Poate ar fi bine să încerce să-l caute pe Toby? Dar Toby era un nimeni pentru Catherine și îl trata, în cel mai bun caz, cu o politețe indiferentă. Nick își plăsmuia povestea în minte. Se convinse pe sine că nenorocirea fusese analizată, privită și apoi respinsă. Avusese loc un ritual al confruntării, care durase o oră, un minut, toată după-amiaza – și poate că nu ar fi fost niciodată mai mult de un ritual. Acum, Catherine era aproape tăcută, pasivă, căsca mult, iar Nick se întreba dacă nu cumva episodul fusese deja uitat, ascuns și izolat de un mecanism eficient. Poate că întoarcerea lui jucase întotdeauna un rol în planul lui Catherine. Cu siguranță de aceea nu putu să o refuze când ea îi spuse:

– Pentru numele lui Dumnezeu, nu mă lăsa singură.

Iar el îi răspunse:

– Bineînțeles că n-o să te las, și simți cum ocazia se apropie, sufocant, de la mare distanță.

Era un alt lucru de care pomenise Toby, pe malul la­cului: sunt momente în care nu suportă singurătatea și trebuie să aibă pe cineva lângă ea. Atunci Nick tânjise să împartă cu Toby această datorie, să se afunde în dificila idilă a familiei. Și iată-l acum, propria lui idilă era pe cale să se deruleze în barul din spate de la Chepstow Castle, și el era persoana pe care Catherine trebuia s-o aibă ală­turi. Catherine nu putea explica acest lucru, și nimeni altcineva nu avea s-o facă.

Nick o conduse jos în salon, iar ea merse la dulapul cu discuri să aleagă muzică, trase un disc fără să se uite și-l puse. Părea să spună că poate să acționeze, dar că delibe­rarea de orice fel o depășea. Începu strident. Brațul nu coborâse unde trebuia, ci ca și când ar fi căutat o anu­mită piesă.

– Ah, da…! spuse Nick.

Era jumătatea scherzoului din Simfonia nr. 4 de Schumann. Nick o fixă cu privirea și simți că înțelege felul în care Catherine lăsa muzica să se ocupe de ea; o văzu cum plutește printre acorduri, neștiind unde anu­me era, dar recunoscătoare și oarecum interesată. Lui Nick indecizia îi dădea o stare de agitație, dar o clipă se lăsă și el purtat. Trioul reveni, dar numai după un scurt moment de răgaz, înainte de magica trecere spre final… bazat, în mod foarte evident, pe cel al Simfoniei a 5-a de Beethoven: putea să-i spună și el acest lucru și că, de fapt, era a doua simfonie, și că totul creștea de la motivul din uvertură, mai puțin al doilea motiv de la final… Se ridică și decise, în lumina mohorâtă dar cuviincioasă a responsabilității, că se va duce jos imediat și le va telefona părinților lui Catherine. Dar, când ieși din cameră, se gândi brusc la Leo și avu certitudinea că pierde singura șansă pe care o avea cu el: așa că, în schimb, îl sună pe Leo și lăsă pe mai târziu telefonul în Franța. Nu știa cum să-i explice lui Leo: faptele fără ocolișuri păreau prea intime să i le îm­părtășească unui străin, iar versiunea îndulcită ar fi părut o scuză grosolană. Nick se considera din nou vinovat. Își tot dregea glasul, în timp ce forma numărul.

Leo răspunse foarte repede, dar asta doar din cauză că lua cina și trebuia să se pregătească – lucruri care lui Nick i se părură edificatoare. Vocea lui, cu o nuanță batjoco­ritoare, era exact cum o auzise și înainte, dar apoi uitase. Nick abia începuse să-și ceară scuze, când Leo trecu la subiect și spuse, pe un ton prietenesc, că se simțea ușurat, pentru că și el era foarte ocupat.

– Ah, bine, spuse Nick și apoi, aproape imediat, simți că Leo putea să fie și mai dezamăgit. Dacă ești sigur că nu te deranjează…, adăugă el.

– Nu-i nimic, prietene, spuse Leo ușor, așa că Nick avu impresia că mai era cineva cu el.

– Totuși, chiar vreau să ne întâlnim.

După un moment de pauză, Leo răspunse:

– Categoric.

– În weekend?

– Nu. În weekend nu se poate.

Nick voia să întrebe: „De ce nu?", dar știa că răspunsul trebuie să fi fost că atunci Leo se întâlnea cu alți candidați; probabil organiza un fel de casting.

– Săptămâna viitoare? sugeră el, ridicând din umeri.

Voia să se întâlnească înainte de întoarcerea lui Gerald și a lui Rachel, pentru că intenționa să-l invite acasă.

– Mda, și mergem la Carnaval? întrebă Leo.

– Poate sâmbătă – plecăm de sărbători. Hai să ne în­tâlnim mai înainte.

Nick și-ar fi dorit să meargă la Carnaval, dar se simțea stingher, deoarece credea că acolo Leo era în elementul lui. Se vedea pierzându-l de la prima întâlnire, ca atunci când o stradă întreagă se deplasează ca un șuvoi compact și tu nu te poți întoarce.

– Cel mai bine ar fi să-mi dai un telefon săptămâna viitoare, spuse Leo.

– O să te sun negreșit, spuse Nick, prefăcându-se că totul i se pare îmbucurător, dar brusc se simțea nefericit și crispat. Serios, îmi pare rău că am anulat în seara asta, o să mă revanșez.

Urmă o altă pauză, în care știu că-și primește sen­tința – poate i se decidea tot viitorul. Dar apoi Leo spuse, cu o șoaptă guturală:

– O să am grijă să te revanșezi! – și în timp ce Nick începea să chicotească, închise telefonul.

Deci, acea mică pauză fusese conspirativă, o conjurație a străinilor. Nu era rău. Era chiar frumos. Nick închise și el și se duse să se privească în oglinda aurită în formă de arcadă din hol. Amuzat brusc de ușurare, se gândi ce bine arată, scund, dar solid, cu pielea frumoasă și creț. Îl și vedea pe Leo îndrăgostindu-se de el. Apoi culoarea i se șterse din obraji și urcă scările.

Când se mai răcori, Nick și Catherine coborâră în grădină, ieșiră pe poartă și merseră în grădinile comune private de dincolo. Grădinile comune erau și ele o parte din idila lui Nick cu Londra, la fel cum era și casa: mari cât parcul central dintr-un vechi oraș european, dar in­time și mărginite pe trei laturi de tufe dese de ilex în spa­tele unor garduri metalice înalte, victoriene. Erau câteva locuri, pe străzile din împrejurimi, unde, dacă nu erai proprietar, vedeai o poiană – printre platani și castani sălbatici înalți – pe care se plimba poate un cuplu sau o doamnă în vârstă își aștepta câinele și mai lent. Și uneori, în aceste seri de vară, în cântecele sturzilor și ale mierlelor prin frunziș, Nick zărea un băiat care trecea prin exterior și îl cuprindea o poftă uimitoare, deși era greu de anti­cipat cum avea să fie primit un zâmbet, venit dinăuntru. Erau locuri ascunse, chiar și înăuntru, poteca șerpuită, parcă anume, spre baraca grădinarilor în spatele unui gard din scânduri; zona împrejmuită cu groapa de nisip și toboganul copiilor, unde bone autentice, în uniformă, încă se întâlneau și bârfeau, amintind vag de niște șco­lărițe care chiuleau de la ore; iar la capătul îndepărtat, terenurile de tenis, a căror suprapunere sonoră de servicii, reprize și încurajări aveau efectul calmant al strădaniilor altor oameni în acest amurg din luna august.

De la un capăt la altul, chiar în spatele caselor, se în­tindea poteca lată cu pietriș, cu curbura ei accentuată și cu rigolele cu margini metalice, unde ateriza mingea unui copil, iar primele câteva frunze de platan, prăfoase, dar încă verzi, cădeau deja, căci toată vara fusese așa de toridă și de secetoasă. Nick și Catherine se plimbară de-a lungul ei, ținându-se de braț, agale, ca un cuplu vârstnic; Nick simți că formează împreună cu Catherine o pereche nouă, aproape ceremonioasă. La intervale regulate, erau bănci victoriene din fontă, create fără a ține seama de confort, iar între ele câțiva oameni stăteau pe iarbă sau ieșiseră la picnic în crepusculul cald, timpuriu.

După un minut, Nick spuse:

– Te simți un pic mai bine?

Catherine încuviință din cap și se lipi de el în mers. Simțul responsabilității îl invadă din nou, o povară cenușie în piept, și se văzu pe el și pe Catherine prin ochii celor ieșiți la picnic sau ai unui alergător care se apropia: nu un cuplu vârstnic și drag, ci doi copii, o fată slăbă­noagă cu o gură mare și fără astâmpăr și un băiețel blond și serios, care se prefăcea că nu îl depășește complet situa­ția. Desigur, trebuie să sune în Franța și să spere că o prin­de pe Rachel, fiindcă Gerald nu făcea întotdeauna bine față acestor situații. Își dorea să știe mai multe despre cele întâmplate și despre cauze, dar în același timp se și sfia.

– O să fie bine, spuse el. Se gândi că, dacă o întreba, ar fi făcut-o să retrăiască groaza, și adăugă: Mă întreb cum au stat lucrurile, de parcă ar fi vorbit despre vreun mis­ter din vechime. Catherine îl privi cu un aer de o dure­roa­să incertitudine, dar nu răspunse. Nu-ți dai seama? zise Nick și auzi, cum i se întâmpla uneori, tonul vag compă­timitor al tatălui său. Așa ocolea familia lui diferitele crize; nimic nu era numit și nu știai niciodată cu siguranță dacă tonul dovedea o înțelegere subtilă sau era doar o formă de lașitate.

– Nu, nu prea.

– Știi că mie poți să-mi spui oricând, zise el.

La capătul potecii, era baraca grădinarului, înghesuită caraghios și servil sub costișa crem a terasei. Dincolo de ea, o poartă dădea în stradă și se opriră ca să se uite afară, printre volutele ei de fier, la mașinile răzlețe ale serii. Nick așteptă și se gândi cu disperare la Leo care își derula exis­tența pe undeva în această seară de vară.

– Atunci totul devine negru și scânteietor, spuse Catherine.

– Hm.

– Nu e ca atunci când ești nefericit, atunci e maro.

– Îhî…

– Tu n-ai putea să înțelegi.

– Nu, te rog să continui.

– E ca mașina aia, spuse ea dând din cap spre Daimlerul negru care se oprise pe partea cealaltă a șoselei ca să lase un domn în vârstă cu un aer distins.

Lumina galbenă a primelor felinare de pe stradă se reflecta în acoperișul lui, iar când plecă, reflexia se scurse și străluci pe marginile negre, arcuite și în ferestre.

– Sună aproape frumos.

– Chiar este frumos, într-un fel. Dar nu asta e ideea.

Nick avu sentimentul că primise o explicație, dar era prea prost sau lipsit de imaginație s-o înțeleagă.

– În același timp, evident, probabil că e oribil, spuse el.

– E toxic. E strălucitor, dar în același timp ucigător. Nu vrea să scapi cu viață din asta. Asta te face să-ți dai seama. Se îndepărtă de Nick, ca să poată gesticula. Toată lumea e așa cum e, spuse ea, întinzând mâinile s-o încadreze sau s-o țină la distanță: totul este exact la fel. Și este complet nimicitoare. Nu poți să-i supraviețuiești. E ca și când ai fi pe Marte, sau ceva de genul ăsta. Catherine avea privirea fixă, dar încețoșată. Asta e, mai bine de atât nu mă pricep să explic, spuse ea și se întoarse cu spatele.

Nick o urmă.

– Dar apoi se schimbă iar…, spuse el.

– Da, Nick, așa e, spuse ea, pe tonul ofensat care, de obicei, urmează unei dezvăluiri.

– Încerc doar să înțeleg.

Nick se gândi că poate lacrimile ei erau un semn al vindecării și o cuprinse cu brațul pe după umeri – deși, după câteva secunde, ea mai făcu un gest, care însemna că vrea să se elibereze. Nick o simți ca pe o respingere sexuală, ca și când Catherine ar fi crezut că profită de ea.

Mai târziu, în salon, Catherine spuse:

– Doamne, în seara asta trebuia să te întâlnești cu Leo!

Lui Nick nu-i venea să creadă că abia acum își dăduse seama. Dar spuse:

– Nu-i nimic. Am amânat pe săptămâna viitoare.

Catherine zâmbi mâhnită.

– De fapt, nu prea era genul tău, spuse ea.

După Schumann începuseră The Clash, care, la rân­dul lor, cedaseră în fața unei tăceri obosite, dar încărcate. Nick se rugă să nu mai pună muzică – mare parte din ce-i plăcea ei îi trezea un sentiment de rezistență. Se uită la ceas. În Franța era cu o oră mai mult; acum era prea târziu să-i mai sune și primi această amânare rațională și cumpănită cu o ușurare incertă. Se duse la pianul aban­donat, al cărui capac negru era podium pentru diferite cărți vechi de artă și un mic bust din bronz al lui Liszt – care părea să-i arunce o privire îndurerată lui Nick în timp ce acesta citea o partitură de Mozart de pe pupitru. Pentru Nick, notele ezitante erau ca niște picături de ploaie pe o potecă cu nisip și realiză cum ar fi putut să fie seara aceea. Nevinovatul andante deveni un dialog însu­flețit în mintea lui, între optimism și durerea recu­rentă; de fapt, amplifica amândouă sentimentele până la un nivel deloc necesar. Nu dură mult până când Catherine se ridică și spuse:

– Dragule, dă-o-n pizda mă-sii de treabă, nu suntem la înmormântare!

– Scuze, draga mea, spuse Nick și improviză timp de câteva secunde acorduri din așa-numita muzică Waldorf, după care se ridică și ieși în balcon.

De curând începuseră să-și spună „dragă" unul altuia, și părea o parte agreabilă dintr-o conspirație mai mare a vieții din Kensington Park Gardens; dar afară, în răcoarea nopții, Nick simți că joacă teatru și că fata i se părea groaz­nic de stranie. Mirajul frumosului univers toxic îi licări iarăși înaintea ochilor pentru o clipă, dar nu putu să-l în­hațe, și acesta se risipi repede.

Într-o grădină din spate, din apropiere, se desfășura o cină festivă, iar flecăreala și zgomotele slabe pluteau prin aerul împietrit. Un bărbat pe nume Geoffrey le stârnea tuturor hohote de râs, și femeile îl strigau mereu pe nume, protestând entuziasmate printre frazele lui pe care Nick mai mult le intuia. În grădinile comune, cineva plimba un cățel alb, care părea aproape luminat, în timp ce umbla de colo colo și fugea în amurgul târziu. Peste linia copacilor și a acoperișurilor, strălucirea prăfuită a cerului londonez se topea deasupra în înălțimi violet-pal. Vara, când ferestrele de pretutindeni erau deschise, noap­tea părea alcătuită în proporții egale din sunete și umbre, șoapta frunzelor, vuietul neobosit al traficului, claxoanele din depărtare și scârțâitul de frâne; voci, strigăte înăbu­șite, schimbarea frecvențelor la un radio, însoțită de o muzică haotică. Nick tânjea după Leo, aflat departe în nord, la cinci kilometri depărtare pe șoselele lungi și drepte, dar poate oriunde altundeva, care gonea cu o vite­ză aiuritoare pe bicicleta lui argintie. Se întrebă din nou în ce parc fusese făcută fotografia cu el; și, desigur, ce apro­piat al lui Leo i-o făcuse. Descurajarea și așteptarea îi săpau un gol în suflet. Fata cu câinele alb se întoarse pe poteca cu pietriș, și Nick se gândi cum i s-ar părea ei, dacă ridica privirea, o siluetă de invidiat, proiectată pe fundalul stră­lucitor, reușit al camerei luminate. Între timp, pe când se uita afară, aplecat peste balustrada de fier, Nick simți că fusese purtat la granița unei noi promisiuni, o panoramă înmiresmată sau o perspectivă a nopții, și ținut acolo.

2

– Câte ceva pentru fiecare! spuse Gerald Fedden, intrând cu pași mari în bucătărie, cu o pungă maro, foșnitoare de hârtie. Toată lumea trebuie să primească câte un premiu!

Era bronzat și neobosit și, odată cu veni­rea lui, casa recăpătă o energie pierdută, strălucirea vani­tății și a în­cre­derii – era aproape ca și când cuvintele celui care anunță rezultatul votului îi erau încă proaspete în urechi, și el răspundea la aplauze cu aceste promisiuni entuziaste. Pe marginea pungii era simbolul unui maga­zin celebru de delicatese din Périgueux, o gâscă albastră cu capul trecut prin ceva ce semăna cu un colac de salvare, cu ciocul arcuit în stilul Disney într-un zâmbet amabil.

– Îh, nu vreau foie gras, spuse Catherine.

– De fapt, dulceața asta de gutui e pentru Torcătoare, spuse Gerald, scoțând un borcan cu capacul acoperit cu o bucățică de material cadrilat cu fundiță și împingându-l pe masa din bucătărie.

– Mersi, spuse Catherine, dar îl lăsă acolo și se duse spre fereastră.

– Și pentru Tobias ce era?

– Ăă… Rachel făcu un gest. Le carnet.

– Exact.

Gerald scotoci discret, apoi îi dădu fiului său un caiet mic de însemnări, legat într-o bucată de piele întoarsă verde, cu un miros ciudat.

– Mersi, tată, spuse Toby, care stătea tolănit, în panta­loni scurți, pe bancheta lungă și citea în diagonală ziarul, în timp ce asculta ce vești avea mama lui.

Peretele din spatele lui era o pagină comică din istoria familiei, cu numeroase fotografii înrămate din vacanțe și strângeri de mâini cu celebrități, alături de două caricaturi dizgrațioase ale lui Gerald, pe care ținuse neapărat să le cumpere de la caricaturiști. Când Gerald era în bucătărie, oaspeții se trezeau mereu că îl compară cu caricatura lui zâmbitoare, cu nasul coroiat; comparația era, evident, în avantajul lui, deși nu putea să nu trezească bănuiala că, sub masca atrăgătoare de zi cu zi, putea, într-adevăr, sta la pândă acest bătăuș carnasier.

Acum, în pantaloni scurți de in și espadrile, în timp ce tot făcea drumuri până la mașină și înapoi, avea o mulțime de anecdote despre viața la manoir⁸ și vorbi despre anumite personaje locale, pentru a le stârni amuza­ment și regret copiilor lui.

– Ce păcat că n-am putut fi cu toții împreună acolo! Știi, într-un an ar trebui să vii și tu, Nick.

– Mi-ar plăcea mult, răspunse Nick, care stătuse prin apropiere cu un aer încurajator, dar modest.

Desigur, ar fi fost extraordinar să-și petreacă vara cu familia Fedden la manoir, dar, nu-și putea înăbuși acest sentiment, mai puțin extraordinar decât să stea la Londra fără ei. Ce diferit arăta camera acum că se întorseseră cu toții, zgomotoși și indiferenți. Întoarcerea lor însemna sfârșitul misiunii lui de supraveghetor, iar plăcerea auten­tică de a-i revedea era pătată de o anume tristețe pe care o asocia cu adolescența, cu tristețea timpului care trece și a ocaziilor ratate. Își dorea un cuvânt de mulțumire care să-i aline misterioasa suferință. Desigur, principala lui realizare în criza cu Catherine trecu neobservată. Părea o omisiune care încă putea fi îndreptată dacă făcea un gest rapid și ferm ca să-și curețe conștiința, iar Catherine pă­rea că se gândește și ea, neliniștită, la acest subiect trecut sub tăcere; dar Nick văzu, în prezența părinților ei, care nu bănuiau nimic, că, într-un fel, el trecuse de partea ei și că incidentul nu avea să fie niciodată mărturisit.

– Totuși, spuse Gerald, a fost pur și simplu minunat pentru noi că ai putut sta aici să ai grijă de Cat ce merge singură⁹. Sper că nu ți-a dat de furcă.

– Ce să zic…, spuse Nick zâmbind larg și coborând privirea.

Nefiind din familie, nu avea un nume de alint și era scutit de comicul apăsător al jargonului familiei. Singurul lui cadou fu o sticluță noduroasă de parfum numit „Je promets". Îl mirosi apreciativ și din el trase plăcuta con­cluzie că cei care i-l oferiseră îl prețuiau; cu siguranță că părinții lui nu i-ar fi dăruit niciodată ceva așa de înmires­mat și de ambiguu.

– Sper că-ți place, zise Gerald, vrând parcă să spună că-și testase generozitatea într-un domeniu care nu era de competența sa.

– E minunat, mulțumesc mult, spuse Nick.

Nefiind din familie, simți că plutește din nou în me­diul agreabil al farmecului monden și al bunei dispoziții. Toby și Catherine se puteau încrunta și bosumfla și-și puteau exercita prerogativele de a nu fi impresionați sau amuzați de părinții lor. Însă Nick conversa cu gazdele lui în limbajul acordului absolut.

– Vremea a fost superbă?

– Trebuie să recunosc că vremea a fost superbă.

– Sper că traficul n-a fost groaznic…

– Groaznic!

– Mi-ar plăcea să văd bisericuța Podier.

– Cred că ți-ar plăcea bisericuța Podier.

Așa își țeseau conversația. Chiar și dezacordurile, de exemplu cel legat de preferința lui Gerald pentru Richard Strauss, aveau o aură de armonie socială, de îngăduință savurată, și aproape că puteau trece drept acorduri trans­puse într-o notă mai palpitantă.

Era o mulțime de vin în portbagajul Range Roverului, și Nick se oferi să-l ajute pe Gerald să-l aducă. Nu putu să nu observe fermitatea aproape enervantă a feselor parla­men­tarului, tonifiate, fără îndoială, de partidele zilnice de tenis și de lungimile de bazin din Franța. Pi­cioarele bronzate erau și ele o aluzie în plus la potențialul sexual pe care Nick, în mod normal, l-ar fi considerat imposi­bil la un bărbat de patruzeci și cinci de ani – se gândea că poate perspectiva de a-l întâlni pe Leo îi tre­zea atâta entuziasm, încât devenise foarte atent la ceilalți bărbați. După ce aduseră în casă și ultima cutie, Gerald spuse:

– Am plătit o groază de taxe pentru astea.

– Sigur, dacă ați ridica restricțiile comerciale în Comu­ni­tatea Europeană, asta n-ar mai fi o problemă.

Gerald zâmbi slab ca să arate că nu înghite momeala. Erau câteva sticle pentru Elena, care se ocupa încordată cu transferul puterilor gospodărești către Rachel, și le puse deoparte în sacoșa ei neagră de cumpărături ca să le ia acasă. Elena, o văduvă de vreo șaizeci de ani, era tratată cu afecțiune și cu o studiată și pretinsă egalitate de către familie, așa că era revelatoare emoția cu care dădea socoteală pentru ceea ce făcuse în absența lor. Nick nu putea scăpa de sentimentul de jenă în prezența ei, umbra unei politeți elaborate, dar greșit canalizate. La prima sa vizită în Kensington Park Gardens, fusese întâmpinat de Toby și apoi lăsat pentru scurt timp singur în casă, după ce fusese avertizat că în curând avea să se întoarcă mama lui. Când auzise ușa de la intrare deschizându-se și închi­zându-se, Nick coborâse la parter și se prezentase femeii frumoase cu părul negru, care cerceta corespondența de pe mobila din hol. Vorbi entuziasmat despre tabloul pe care îl studiase în salon și doar treptat, văzând deferența zâmbitoare a femeii și auzindu-i murmurele cu un accent greoi, realizase că nu vorbea cu distinsa Rachel, ci cu me­najera italiancă. Sigur, nu greșea cu nimic dacă era fer­me­cător cu menajera, și probabil că părerile Elenei despre Guardi erau la fel de interesante ca ale lui Rachel, și cu mult mai interesante decât ale lui Gerald, dar lui Nick îi rămăsese în memorie momentul, pe care ea părea să și-l amintească pentru șarmul său, ca o mică gafă.

Cu toate astea, pe când se așeza pe bancă lângă Toby, îi adulmeca mirosul de săpun și cafea și se lipea pentru scurt timp de genunchiul lui gol în timp ce se întindea după zahăr, simți ce succes avusese. Asta se întâmpla acum un an, iar acum totul era bogat în asocieri. Luă carnetul de însemnări, căruia abia dacă îi fusese aruncată o privire, și mângâie pielea moale a copertei, pentru a compensa lipsa de apreciere a lui Toby și, puțin, și cu gândul că de fapt mângâie o parte caldă și păroasă de pe trupul lui Toby. Toby spunea că vrea să se facă jurnalist, așa că acest dar era puțin jignitor, o leneșă încercare de a face ce trebuie, mânată de sentimentul datoriei celor care îl oferiseră și disimulată în spatele prețului exorbitant al obiectului. Carnetul nu stătea deschis, iar câteva adrese sau „idei" ar fi fost suficiente ca să îl umple. Era, cu siguranță, greu de crezut că Toby avea să-l folosească când mergea să stea de vorbă cu vreun pichet de greviști sau când mâzgălea răs­punsul vreunui ministru asaltat de aparate de fotografiat.

– Presupun că ai auzit de Maltby, spuse Toby.

Nick simți imediat că aerul din încăpere începe să-l furnice, ca la declanșarea unei reacții alergice. Hector Maltby, secretar de stat din Ministerul Afacerilor Externe, fusese surprins cu o escortă masculină în Jaguarul său la Jack Straw’s Castle și demisionase rapid din funcție și, se părea, și din căsnicie. Știrea apăruse în toată presa săptă­mâna trecută, și era o prostie din partea lui Nick să se simtă așa de rușinat cum se simțea dintr-odată, roșind de parcă el fusese prins în Jaguar. Așa se simțea deseori când apărea în discuție subiectul homosexualității și, chiar și în toleranta bucătărie a familiei Fedden, se crispa de teama lucrurilor care puteau fi rostite din nebăgare de seamă – vreo insultă directă pe care trebuia s-o înghită, vreo glumă la care trebuia să schițeze un zâmbet. Chiar și cazul ridicolului și grăsanului de Maltby, o caricatură vie a „noului" conservator hrăpăreț, i se părea lui Nick că e o aluzie la propriul lui