Alphonse de LAMARTINE

1790 - 1869
Le lac

Ainsi, toujours poussés vers de nouveaux rivages, " Aimons donc, aimons donc ! de l'heure fugitive,
Dans la nuit éternelle emportés sans retour, Hâtons-nous, jouissons !
Ne pourrons-nous jamais sur l'océan des âges L'homme n'a point de port, le temps n'a point de rive ;
Jeter l'ancre un seul jour ? Il coule, et nous passons ! "

Ô lac ! l'année à peine a fini sa carrière, Temps jaloux, se peut-il que ces moments d'ivresse,
Et près des flots chéris qu'elle devait revoir, Où l'amour à longs flots nous verse le bonheur,
Regarde ! je viens seul m'asseoir sur cette pierre S'envolent loin de nous de la même vitesse
Où tu la vis s'asseoir ! Que les jours de malheur ?

Tu mugissais ainsi sous ces roches profondes, Eh quoi ! n'en pourrons-nous fixer au moins la trace ?
Ainsi tu te brisais sur leurs flancs déchirés, Quoi ! passés pour jamais ! quoi ! tout entiers perdus !
Ainsi le vent jetait l'écume de tes ondes Ce temps qui les donna, ce temps qui les efface,
Sur ses pieds adorés. Ne nous les rendra plus !

Un soir, t'en souvient-il ? nous voguions en silence ; Éternité, néant, passé, sombres abîmes,
On n'entendait au loin, sur l'onde et sous les cieux, Que faites-vous des jours que vous engloutissez ?
Que le bruit des rameurs qui frappaient en cadence Parlez : nous rendrez-vous ces extases sublimes
Tes flots harmonieux. Que vous nous ravissez ?

Tout à coup des accents inconnus à la terre Ô lac ! rochers muets ! grottes ! forêt obscure !
Du rivage charmé frappèrent les échos ; Vous, que le temps épargne ou qu'il peut rajeunir,
Le flot fut attentif, et la voix qui m'est chère Gardez de cette nuit, gardez, belle nature,
Laissa tomber ces mots : Au moins le souvenir !

" Ô temps ! suspends ton vol, et vous, heures propices ! Qu'il soit dans ton repos, qu'il soit dans tes orages,
Suspendez votre cours : Beau lac, et dans l'aspect de tes riants coteaux,
Laissez-nous savourer les rapides délices Et dans ces noirs sapins, et dans ces rocs sauvages
Des plus beaux de nos jours ! Qui pendent sur tes eaux.

" Assez de malheureux ici-bas vous implorent, Qu'il soit dans le zéphyr qui frémit et qui passe,
Coulez, coulez pour eux ; Dans les bruits de tes bords par tes bords répétés,
Prenez avec leurs jours les soins qui les dévorent ; Dans l'astre au front d'argent qui blanchit ta surface
Oubliez les heureux. De ses molles clartés.

" Mais je demande en vain quelques moments encore, Que le vent qui gémit, le roseau qui soupire,
Le temps m'échappe et fuit ; Que les parfums légers de ton air embaumé,
Je dis à cette nuit : Sois plus lente ; et l'aurore Que tout ce qu'on entend, l'on voit ou l'on respire,
Va dissiper la nuit. Tout dise : Ils ont aimé !
 Lacul

Împinși spre noi limanuri din pragul tinereții, O, să iubim ! Ne-o spune și-a orelor chemare
În noaptea nesfârșită duși fără a reveni, Și tot ce e sub cer;
Cândva ancora nu vom putea pe-oceanul vieții Căci omul liman n-are, iar timpul margini n-are;
S-o mai zvârlim o zi ? El trece - cei vii pier !

O, lac sfânt ! Abia anul în scurgerea-i înceată O, timp pizmaș ! Cum oare, mânia ta nu-ntreabă
Trecu, și lângă unda cea liniștită-a ta Nicicând soarta de care nădejdile mi-anin,
M-așez ca și altădată pe-aceeași piatră, iată, Și-n zilele de vrajă tu fugi cu-aceeași grabă
Pe care și ea sta ! Ca-n zilele de chin ?

Tu vâjâiai și-atuncea voind a te ascunde Cum ! Amândoi alături deloc nu vom mai merge ?
Sub stâncile-acestea roase, iar eu stam fără grai Cum ! Tu ființă scumpă într-alte lumi să pleci ?
Când pe-ale ei picioare tu spuma de pe unde Și clipele ce timpul le face și le șterge
Tăcut o aruncai. Pierdute-s pentru veci ?

Ții minte, într-o seară ? Vâsleam noi în tăcere: Trecut, eternitate, neant, totul ne minte !
Nu se-auzea departe pe netedu-ți cuprins Grăbiți: unde e vremea ce altădată fu ?
Decât zgomot de vâsle ce-ncet simțeam cum piere Răspundeți: doar o clipă din clipele prea sfinte
Când luciul ți-a atins. Ne veți mai sta sau nu ?

Și-un glas cum nu fu-n lume vreodată, în clipita O, lac, stânci mute, peșteri, păduri de farmec pline,
Aceea răsunat-a, iar țărmul a rămas O, voi pe cari vă cruță al anilor convoi,
Înmărmurit de farmec și vrajă când rostit-a Măcar doar amintirea acestei nopți senine
În șoaptă-i scumpul glas. Să o păstrați cu voi !

- "O, timpule, te-oprește ! Și voi, grăbite ore. Să-ți fie și-n odihnă precum și pe furtună,
Lăsați al vostru zbor; O lac frumos și pașnic, tot chinul ce-l îndur,
Cruțați pe-aceia ce voiesc să se adore Și-n brazii-nalți, și-n aste stânci mari care se-adună
Tot timpul vieții lor ! Pe țărm de jur în jur.

Pe mulți nu poate-n viață nimica să-l atragă: Să-ți fie în zefirul ce freamătă și-adie,
Cu dânșii vă grăbiți; În zgomotul din undă în undă repetat,
Luați-le lor viața ce nu le este dragă; În steaua cea mai albă ce-ți dă lumină ție,
Uitați pe fericiți ". Din cerul înstelat.

Dar vai ! Eu cer zadarnic mai multe clipe-n șoapte Și vântul care geme, și trestia subțire,
Să stăm pe unde-aici; Miresmele ușoare din aeru-ți sfințit
Căci aurora, iată, ajută ca pe noapte Și tot ceea ce poate să vadă, să respire
S-o-nfrângă dalba zi. Să zică: S-au iubit !"