Sari la conținut

Gheorghe G. Bezviconi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Versiunea pentru tipărire nu mai este suportată și poate avea erori de randare. Vă rugăm să vă actualizați bookmarkurile browserului și să folosiți funcția implicită de tipărire a browserului.
Gheorghe Bezviconi
Date personale
Născut14 aprilie 1910
Jitomir, Imperiul Rus
Decedat30 aprilie 1966 (56 de ani)
București, RS România
ÎnmormântatCimitirul Bellu Modificați la Wikidata
Cetățenie România Modificați la Wikidata
Ocupațieistoric, genealogist, heraldist, publicist și scriitor
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Gheorghe G. Bezviconi (n. 14 aprilie 1910, Jitomir[1], Imperiul Rus – d. 30 aprilie 1966, București, România) a fost un important istoric, genealogist și heraldist român. A fost membru corespondent al Academiei Române și al unor institute de istorie din Franța și Belgia, membru onorific al „Societății publiciștilor și scriitorilor străini” din Bulgaria. A fost membru fondator al Societății Scriitorilor și Publiciștilor Basarabeni, membru al Comitetului de Conducere și reprezentantul ei la București.

Date personale și viața

Gheorghe Bezviconi s-a născut la 14 aprilie 1910, fiul lui Gavril Bezviconi, inspector general al navigației fluviale din Basarabia și al Sofiei Pigulevski.[2]

Gheorghe Bezviconi debutează la 14 ani în presa de limbă franceză iar la 17 ani publică primul articol în presa de limbă rusă. Deși a fost un autodidact a demonstrat în nenumărate rânduri că știe istorie, cunoaște perfect amănunte care ar face onoare oricărui licențiat universitar.[3] La București audiază cursurile de istorie ale lui Nicolae Iorga.

La Chișinău duce o activitate publicistică bogată ca redactor dar și ca editor. În 1936 devine membru corespondent al Academiei Române iar în 1937 pleacă din Basarabia și se stabilește la București. În 1938 este angajat la Institutul pentru Studiul Istoriei Universale.

În 1940 Nicolae Iorga propune pentru premiere volumul I al lucrării Boierimea Moldovei dintre Prut și Nistru.

După 1944, în anii dictaturii comuniste, a fost persecutat. În urma eliberării din funcția de la Institutul pentru Studiul Istoriei Universale, după o tentativă de sinucidere cu 40 de pastile de Luminal, se angajează portar și în final paznic la Cimitirul Bellu din București. Continuă să adune materiale istorice în condițiile cele mai vitrege. Pentru el istoria era un modus vivendi, în orice postură, paznic sau cercetător știintific, era același cercetător al trecutului. Nu accepta să se discute despre istorie de pe poziții slab argumentate. De aceea avea mulți dușmani iar în plus rușii îl suspectau de românofilie iar românii de rusofilie.

S-a prăpădit în 1966 de ciroză și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Pe ultimul drum a fost îsoțit de o mulțime de oameni dar din partea Institutului de Istorie nu a venit nimeni, nici măcar o coroană nu a primit.[4]

De ce un istoric ca Bezviconi nu-și ocupă locul meritat pe marele firmament al istoriei? Soția sa, Tatiana Bezviconi spunea: „Cei ce nu-l cunosc n-au ce spune despre el, iar cei ce l-au furat preferă să tacă. Opera lui a fost prădată - și la Chișinău și la București și la Moscova.”

Gheorghe Bezviconi a primit medalii și titluri care ar onora pe orice mare istoric: Medalia de Aur a institutului francez de istorie și heraldică (1935); Medalia de Onoare Vermeil a Societății Academice Arts-Sciences-Lettres (1963); Crucea Ligii Republicane Franceze a Binelui Public cl. III. (1936); Premiul Hanul Ancuței (1938); Pemiul Năsturel al Academiei Române (1948); Academician post-mortem al Academiei Internaționale „di Pontzen” - Neapole (1974), și altele.[3][5]

După deces, păstrătoarea testamentară a moștenirii sale științifice a fost soția sa, Tatiana Bezviconi, care a avut grijă să păstreze colecția și să nu fie împărțită între fonduri și colecții noi.[6] Acum se odihnesc amândoi, alături unul de celălalt, în cimitrul Bellu.

Activitatea publicistică și editorială

  • În 1933, la 23 de ani, cu contribuția mamei sale, Sofia, începe editarea în limba română a unei reviste de istorie fără precedent în istoria publicisticii noastre: Din trecutul nostru, foarte apreciată de Nicolae Iorga. La aceasta are colaboratori extrem de valoroși cum ar fi Arthur Gorovei, Aurel George Stino și Sergiu Matei Nica.[3]
  • În Basarabia a colaborat practic cu toate publicațiile, începând cu cele mai prestigioase, Viața Basarabiei (1932-1934; 1937-1941), Cuvânt moldovenesc, și terminând cu cele mai puțin cunoscute, cum ar fi Izbînda (1932), inclusiv cu cele de limbă rusă, Deni (1929), Nașe vremea (1931), Nașa reci (1937).
  • În Regat: Adevărul literar și artistic (1937), Convorbiri literare (1939-1941), Revista Istorică (1940), Revista Fundațiilor Regale (1941), Vremea (1941), Neamul Românesc, Gazeta Femeii, Bugeacul, Însemnări literare, Analele Moldovei, Însemnări ieșene (1936, 1940), Curierul Ieșean, Preocupări literare, Cetatea Moldovei, Arhivele Naționale, Arhivele Olteniei, Ararat, Cuget clar (1937,1939) ș.a.

Materialele sale le semna Bezviconi, Gh. Bezviconîi sau cu pseudonimele Gh. Bohuș, Alexis Gurji, Gh. Moldovan, Nicolae Pândaru sau Nicolae Strajă.[7]

Lucrări

Lucrările sale cuprind o gamă mare de teme cum ar fi: istorie, genealogie, heraldistică, medievistică și istorie literară. A scris și beletristică. Dintre numeroasele sale lucrări pot fi amintite:

  • Cimitirul Râșcani din Chișinău, ziarul "Utro" 1929
  • Educație și cercetășie, tipografia "D.Puterman" 1932
  • Armenii în Basarabia, Manuc-Bei, Chișinău, 1934, ed. II -1938
  • Boierimea Moldovei dintre Prut și Nistru vol. I, București, 1940 - vol. II, București, 1943
  • Cărturari basarabeni, Chișinău, 1940
  • Din alte vremi, București, 1940
  • C. Moruzi, Vălenii de Munte, 1940
  • Cimitirul Bellu din București, București, 1941
  • Romancierul D. Moruz, Iași, 1942
  • Mănăstirea Japca, București, 1942
  • Costache Stamati, familia și contemporanii , Iași, 1942
  • Zamfir Ralli-Arbore, Iași, 1942
  • Profiluri de ieri și de azi, București, 1943
  • Pușkin în exil, (în colaborare cu S. Callimachi) București, 1947
  • Serghei Lazo, București, 1947
  • Călători ruși în Moldova și Muntenia, București, 1947
  • Necropola Capitalei, București, 1972, Chișinău, 1997
  • Ultimul om de prisos, roman scris în 1952-1956, revista Kodrî, 1990
  • Profiluri de ieri și de azi, în vol. Fapte trecute și basarabeni uitați, Chișinău, 1992.

Aprecieri critice

  • Nicolae Iorga, istoric: Gheorghe Bezviconi, merită nu numai laude dar și admirație. Îndrăgostit de trecutul Moldovei, acest basarabean, aparținând unei familii distinse și cu trecut în viața provinciei de peste Prut, scoate o excelentă revistă în Chișinăul atât de înstrăinat.[8][9]
  • Mihai Sorin Rădulescu, istoric: Gheorghe G. Bezviconi care în ultimii ani ai vieții, în vremea regimului comunist, ajunsese paznic la cimitirul Bellu, a fost istoricul și genealogistul căruia îi datorăm cel mai mult în ceea ce privește cunoașterea nobilimii basarabene din secolul al XIX-lea. A fost un entuziast și un erudit.

Note

  1. ^ Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, vol.2, editura Muzeum, Chișinău, 1997, pag. 213
  2. ^ Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, vol.2, editura Muzeum, Chișinău, 1997, pag. 215
  3. ^ a b c Iurie Colesnic, Gheorghe Bezviconi în Chișinău orașul meu, 24.02.2011
  4. ^ Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, vol.2, editura Muzeum, Chișinău, 1997, pag. 225
  5. ^ Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, vol.2, editura Muzeum, Chișinău, 1997, pag. 224
  6. ^ „Patrimoniul colecționarului de elită – Gheorghe Bezviconi - LimbaRomana”. limbaromana.md. Accesat în . 
  7. ^ Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, vol.2, editura Muzeum, Chișinău, 1997, pag. 217
  8. ^ N. Iorga se referă la revista Din trecutul nostru
  9. ^ Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, vol.2, editura Muzeum, Chișinău, 1997, pag. 212

Bibliografie

Legături externe

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Gheorghe_G._Bezviconi&oldid=15962053