Habacuc

(Avacum)

Shrine of Habakkuk in Toyserkan, Iran.

Ţara Israel, sfârşitul sec. al VII-lea î.e.c. (probabil: Bet zoher, 630 î.e.c. – Ierusalim, 540 î.e.c.)

Habacuc este profet, personaj biblic al Vechiului Testament, activ la Ierusalim pe la anul 600 î.e.c. şi ale cărui profeţii sunt adunate în cartea care-i poartă numele. Despre el, în afară de această carte, nu este nici o altă informaţie; nici măcar numele lui nu s-a transmis uniform şi unanim. Textul ebraic îl numeşte Hăbhaqquq חבקוק, tradus în greceşte (LXX – Septuaginta) cu Άμβακούμ (de unde şi traducerea românească BOR cu: Avacum), în Vulgata, latinii l-au transcris: Habacuc (de unde l-au preluat mai toate limbile moderne). Forma ebraică Hăbhaqquq ar însemna „îmbrăţişare”, „cel care îmbrăţişează” sau – mai puţin probabil – „luptă/luptător” (cum îl vrea sf. Ieronim).

Forma grecească ar putea deriva de la asirianul ĥambaqûqu, numele unei plante: „cassia tora = menta”.

Cu privire la personajul propriu-zis istoric lipsesc informaţiile biografice, chiar Biblia numeşte doar un Habacuc şi numai în cartea profetului Daniel (Dan 14, 32-38), dificil de identificat cu acest profet; cartea lui Habacuc este absolut lipsită de date (auto-)biografice directe.

Tradiţia iudaică şi – mai apoi – legenda creştină s-au străduit să umple golul cu „date”, a căror autenticitate este imposibil de verificat. Dar... Conform unor rabini, Habacuc ar fi fiul femeii din Sunam, căreia Elizeu i-a prezis naşterea unui fiu şi pe care mai apoi l-a rezuscitat (cf. 2Regi 4,16-36).

În „Vieţile profeţilor”, atribuite unui oarecare Epifan sau lui Dorotei, Habacuc s-ar fi născut la Βηθζοχήρ, localitate la 16 km. S de Ierusalim, din tribul lui Simeon; ar fi fugit de la Ierusalim în timpul asedierii lui de către babilonieni şi s-ar fi stabilit la Straki, pe coasta egipteană, de unde s-ar fi întors doar atunci când babilonienii se retrăseseră deja; s-ar fi îndeletnicit cu agricultura şi ar fi murit 2 ani înainte ca Cirus să emane edictul de reîntoarcere a evreilor în Ierusalim, în 538 î.e.c.. Trupul său ar fi fosr găsit împreună cu cel al profetului Miheea de Sebeniu, episcopul de Eleuteropoli, căruia cei doi profeţi i-ar fi descoperit în vis unde sunt înmormântaţi.

Cum însă Habacuc, în cartea sa, nu pomeneşte niciodată numele poporului căruia îi adresa proorociile sale, este dificil (imposibil?) să se poată determina perioada vieţii sale sau/şi a acelora împotriva cărora proorocea. În faţa acestei stări de lucruri cercetătorii îl plasează fie pe timpul regelui Iezechia, fie la sfârşitul domniei lui Manase, fie sub regele Iosia, fie sub Ioachim, fie pe timpul regelui Sedechia. Nu lipsesc nici cei care coboară chiar până la exil, pe timpul persanilor şi a macedonienilor. Natural, variind aceste date se schimbă şi obiectul profeţiei: identificat în asirieni şi babilonieni, sau în pătura socială nelegiuită a chiar poporului evreu sau/şi în alţii.

În baza textului, în care profetul se plânge de nedreptăţile, silnicia şi violenţa săvârşite de cuceritori, însă fără să pomenească distrugerea Ierusalimului, dintre diferitele date propuse cea mai probabilă pentru activitatea lui Habacuc pare să fie 599/598; ultimii ani ai domniei lui Iuda, ani dominaţi de puterea babiloniană, care putere a înlocuit-o pe cea asiriană după cucerirea cetăţii Ninive (612 î.e.c.); ani caracterizaţi de o politică de nesuportare a jugului babilonian promovată de regii lui Iuda: această politică – condamnată deja şi de alţi profeţi – a provocat distrugerea totală a Ierusalimului şi a regatului lui Iuda în 586 î.e.c..

Acesta ar fi cadrul istoric în care, cartea lui Habacuc cu problemele ei, îşi găseşte pe deplin justificarea.

Mesajul lui Habacuc

Fișier:Habac.jpg

Gestul indicativ al profetului

Menirea lui Habacuc nu pare să fi fost aceea de a prezice poporului iminenta catastrofă ca urmare a nenumăratelor infidelităţi (care determinau dreapta pedeapsă a lui Dumnezeu). Această linie teologică a fost urmată de alţi profeţi: Amos, Osea, Isaia, Miheea, Sofonia, Ieremia şi, mai târziu, va fi urmată şi de Ezechiel. Acest curent, precum şi profeţii care-l reprezentau, considera că duşmanii lui Israel, nimic altceva decât actualele instrumente ale lui Dumnezeu de pedepsire a poporului infidel Alianţei. Privind viitorul ei preziceau şi sfârşitul acestor dominatori (contemporani lor) odată încheiatîă menirea lor provodenţială, care – pentru moment – îi făcea „servitori” ai Domnului, dar care mai apoi vor fi pedepsiţi pentru nelegiuirile şi cruzimile lor.

Habacuc – şi aceasta este pentru prima oară în istoria biblică – pune problema în alţi termeni: cum se împacă sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu cu răutatea, cruzimea şi nelegiuirea acelora care în prezent au avânt şi – prin aceasta – dovedesc că sunt (conform concepţiei teologice din acel timp) prieteni cu Dumnezeu şi se bucuură de prietenia Lui? Cu această optică, Habacuc este mai aproape de literatura biblică sapienţială decât de cea profetică. Soluţia pe care el o dă – unica posibilă în aşteptarea revelaţiei depline, în Isus – îl plasează pe urmele lui Abraham, strămoşul poporului evreu, care – conform apostolului Paul – datorează paternitatea sa mai mult credinţei decât cărnii, pentru că „a crezut împotriva oricărei speranţe”.

Miezul doctrinei lui Habacuc este în versetul 4 din capitolul 2, unde – repetatelor lamentări ale profetului, împotriva nedreptăţilor şi infidelităţilor – Dumnezeu îi răspunde: „iată că acela care nu are sufletul drept se va prăbuşi, cel drept însă prin credinţă va trăi” (o altă traducere a acestui verset – şi de fapt mai aproape de sensul originar –este: „datorită fidelităţii sale va trăi”).

Acestui mesaj central din 2,4, primul capitol îi constituie o premisă (un fel de punere a problemei); iar restul capitolului 2 şi capitolul 3 sunt o urmare firească a acestei afirmaţii centrale.

Termenul de „fidelitate / credinţă” folosit de Habacuc nu are sensul teologic propriu-zis de „credinţă” dezvoltat mai târziu de Paul. Însă, chiar însemnând o conduită exterioară – în conformitate cu legile statornicite de Dumnezeu prin Alianţă – presupune un act de credinţă în Dumnezeu, în sensul că El nu va uita (neglija) făgăduinţele sale (de a face deosebire atât la nivel comunitar cât şi la nivel individual a acelora care făptuiesc răul). Este deja actul de credinţă în sensul paulin şi actual, împotriva aparenţelor, că Dumnezeu va răsplăti pe acela care umblă în Legea Sa şi nu-şi abate picioarele de la căile sale. Iată de ce este evident că Paul n-a alterat mesajul lui Habacuc atunci când – scriind despre legătura dintre justificare şi credinţă – se referea la Habacuc, dând termenului „fidelitate” semnificaţia mai deplină a „credinţei” (cf. Romani 3,11).

La acest nivel, mesajul lui Habacuc apare de o permanentă actualitate, deoarece şi-n ambient creştin credinţa în cauza lui Dumnezeu şi fidelitatea faţă de Legile sale sunt condiţii esenţiale de viaţă.

Cartea lui Habacuc a fost folosită de comunitatea de la Qumran, care a făcut un comentariu descoperit în 1947 (manuscrisul poartă sigla de: 1Qp.Hab.). ei au interpretat primele două capitole în funcţie de istoria Învăţătorului Dreptăţii şi al Comunităţii Alianţei. În acest comentariu, caldeii menţionaţi în Habacuc sunt identificaţi cu romanii cotropitori. În afără de Scrisori, Paul – mai direct sau mai indirect – a folosit doctrina lui habacuc şi în predicile sale (cf. Faptele Apostolilor 13,41).

Habacuc este cinstit de creştini drept sfânt şi sărbătorit la 15 ianuarie, conform Martirologiului Roman şi a Sinaxarului.

Habacuc în iconografie

Fișier:Avacum.jpg

Reprezentarea iconografică clasică a profetului

Caracteristicele esenţiale ale iconografiei lui habacuc sunt puse în raport cu tonul său agitat şi amar, prezent în textul cărţii sale.

Accentele de temeinică încredere în Dumnezeu şi de speranţă, care încheie cartea cu atâta pasiune, nu s-a impus niciodată fanteziei artiştilor.

Aspectul profetului este în general senil, cu barbă, încovoiat. Aşa este, de exemplu, reprezentat într-un mozaic la Hosos David, Salonic, una dintre reprezentările sale cele mai vechi (se. Al V-lea), care a dat tonul mai ales iconografiei bizantine.

Uneori apare de-a dreptul deformat. Textul din „Mystère de Rouen” spune că habacuc trebuie spă fi fost „barbu et voûté ou même bossu” şi tot aşa apare în statuia lui M. Civitali (sfârşitul sec- al XV-lea) din Domul din Genova.

Chiar dacă în decursul istoriei artei curentele de exprimare au variat(în privinţa lui Habacuc alternând sau exaltând unele detalii figurative) reprezentarea lui a rămas fără variaţii marcante, iar aceasta arată că în privinţa acestui profet, cunoaşterea a rămas mereu doar generică.

Rămân constante trăsăturile morale ale lui Habacuc, chiar şi atunci când trăsăturile fizionomiei suferă variaţii sau inovaţii (de ex. Donatello – celebra statuie a lui Habacuc din turnul Domului din Firenze – imaginea morală a profetului rămâne conformă spiritului tradiţional).

Nici atributele iconografice ale lui Habacuc nu se referă la un aspect precis al activităţii sau personalităţii sale. O excepţie, totuşi, facereprezentarea lui purtat sau călăuzit de un înger la Daniel în groapa cu lei..., dar e o confuzie de personaj (cf. Dan 14,32 u.). De precizat că, unanim, cercetătorii consideră această identificare tradiţională drept arbitrară; originea ei fiind necunoscută.

Întrucât identificarea confuză a durat atâtea secole, o remarcă se impune touşi; cu atât mai mult cu cât ea are o mare relevanţi mistico-teologică. Acest episod păstrat viu în cultura şi spiritualitatea populară (prin nenumărate reprezentări), în Evul Mediu a fost considerat în trei feluri:

- o prefigurare a „cinei de la Emaus”;

- o prefigurare a maternităţii feciorelnice a Mariei;

- o prefigurare a sufragiilor pentru sufletele răposaţilor din Purgator.

Dacă prima prefigurare – sensul euharistic, adică – este uşor de intuit şi astăzi; celelalte două prefigurări necesită precizări.

În Habacuc se contempla o prefigurare a Întrupării lui Christos. Într-adevăr, aşa cum profetul – prin puterea şi lucrarea dumnezeiască – a trecut dincolo de piatra pusă peste groapa leilor şi sigilată cu sigiliul regal; tot aşa şi Christos s-a întrupat în sânul Mariei, fără a rupe virginitatea ei. Cea mai reuşită reprezentare a acestei idei se regăseşte într-un bazorelief al catedralei din Laon (sec. al XIII-lea).

Tot în ambient catolic era răspândită şi cea de-a treia prefigurare: sufragiul pentru sufletele din Purgator. Puterile spirituale ale îngerilor şi ale sfinţilor nu sunt străine – conform doctrinei catolice – de lumea noastră materială şi de viaţa noastră pământească, aşa cum nici noi nu suntem rupţi definitiv şi irevocabil de cei care au plecat din această lume. Datorită acestor legături spirituale – posibile în învierea lui Christos – cei din această viaţă pot şi trebuie să ajute pe fraţii lor răposaţi, aşa cum din porunca lui Dumnezeu Habacuc l-a ajutat pe Daniel la nevoie.

Acest episod biblic – eronat pus în legătură cu Habacuc – s-a bucurat în tot Evul Mediu şi chiar mai târziu de mare consideraţie: dovadă stau impresionantele reprezentări de-a lungul veacurilor: de la nenumăratele sarcofage paleocreştine şi bazoreliefuri prin bazilicii de prin sec. al IV-lea (ex. bazorelieful de pe uşa bazilicii sf. Sabina din Roma, cca. 430 e.c.) până la portalul bisericii sf. Fidel din Como şi la capitelul Baptisteriului din Parma (din şcoala antelamică) şi la sculptura lui Bernini din S. Maria del Popolo, Roma.

Bibliografie

Text:

BIČ M., Trois prophètes dans un temps de ténèbres: Sophonie-Nahum-Habaquq, Paris, 1968;
ELLINGER K., Studien zum Habakuk – Kommentar vom Toten Meer, Tübingen 1953;
JOECKEN P., Das Buch Habakuk, Köln-Bonn, 1977;
LAMAIRE A., Storia del popolo ebraico, Brescia 1989;
ROFÉ A., Storie di profeti, Brescia 1991;
ALONSO SCHÖKEL L., Il dinamismo della tradizione, Brescia 1970;
HUMBERT P., Problèmes du livre d’Habacuc, Neuchâtel 1944
BONORA A., Nahum, Sofonia, Abacuc, Lamentazioni: Dolore, protesta e speranza, Brescia 1989.

Iconografie: