Comuna Dumitrești, Vrancea

Dumitrești
—  Comună  —
Dumitrești Dumitrești (România) Poziția geografică
Coordonate: 45°34′0″N 26°56′0″E ({{PAGENAME}})
Țară	România
Județ	Vrancea
SIRUTA	175983
Reședință	Dumitrești
Componență	Dumitrești Biceștii de Jos Biceștii de Sus Blidari Dumitreștii de Sus Dumitreștii-Față Găloiești Lăstuni Lupoaia Motnău Poienița Roșcari Siminoc Tinoasa Trestia Valea Mică
Guvernare
- primar al comunei Dumitrești[*]​	Adrian-Viorel Banaurs[*]​ (PSD, octombrie 2020)
Suprafață
- Total	85 km²
Altitudine	425 m.d.m.
Populație (2011)
- Total	▼ 4602 locuitori
- Recensământul anterior, 2002	5.278 locuitori
Fus orar	UTC+2
Prezență online
site web oficial GeoNames
Amplasarea în cadrul județului Amplasarea în cadrul județului

Dumitrești este o comună în județul Vrancea, Muntenia, România, formată din satele Biceștii de Jos, Biceștii de Sus, Blidari, Dumitrești (reședința), Dumitreștii de Sus, Dumitreștii-Față, Găloiești, Lăstuni, Lupoaia, Motnău, Poienița, Roșcari, Siminoc, Tinoasa, Trestia și Valea Mică.

Așezare

Comuna Dumitrești este asezată pe cursul mediu al râului Râmnicul Sărat, la vărsarea râului Motnău în acesta, într-o depresiune subcarpatică care poartă același nume, situată în zona de sud a județului Vrancea la hotarul cu județul Buzău. Prin comună trece șoseaua națională DN2N, drum de importanță locală care o leagă spre vest de Chiojdeni și Jitia și spre est de Bordești, Dumbrăveni (unde se intersectează cu DN2), Sihlea și Tătăranu. Din DN2N se ramifică șoseaua județeană DJ204P prin satul Blidari care duce spre nord la Gura Caliței și apoi spre est la Dumbrăveni, unde se termină în același DN2. Tot din DN2N, la Dumitrești se ramifică spre sud șoseaua județeană DJ203H, care duce spre sud în județul Buzău (trecând râul Râmnicu Sărat pe un pod construit in anul 2016 cu stradania edilului local,Petrica Dogaru) la Buda.

Comunele învecinate sunt: Chiojdeni, la vest; Gura Caliței la nord ; la est comuna Bordești, iar la sud, sud-vest comuna Buda, Județul Buzău.

Fiind o depresiune din interiorul subcarpaților, aici este caracteristic etajul pădurilor de foioase. În Enciclopedia Geografică a României, pentru zona sud-estică a comunei nu sunt menționate decât pădurile de fag în amestec cu carpenul, culturi agricole și pajisti secundare, precum și vegetația de luncă în lunca Râmnicului Sărat. RELIEFUL

Altitudinile maxime absolute ce mărginesc depresiunea Dumitrești sunt înregistrate în Dealul Roșu ( 944 m ), Dealul Garbova (979 m) valori înregistrate în exteriorul limitei administrative a comunei, iar în partea estica , in cadrul comunei , Dealul Căpățânii (592 m)

Densitatea fragmentării ajunge la valori de 0,6 – 0,7 km/kmp. Pantele au valori ce se micșorează dinspre munte spre câmpie în general de 20 -25, pe alocuri însă la valori mult mai mari.

Văile principale sunt Râmnicul Sărat și Motnăul ce au sculptat relieful comunei, adâncindu-se cu până la 400 m față de interfluvii. La confluența cu Motnăul albia majoră are o lățime apreciabilă, de cca 250 m și o altitudine maximă de 290 m.

Cea mai mare parte a teritoriului comunei este ocupată de păduri, pășuni și fânețe. Alunecările de teren sunt la tot pasul, în diverse stadii datorită prezenței argilelor, rocice în prezența apei devin plastice și alunecă pe suprafețele în pantă. Acest fenomen a fost încurajat și de restrângerea suprafețelor forestiere precum și de pășunatul excesiv.

CLIMA

Este una specifică zonelor de deal, deschiderea depresiunii spre est face ca influențele continentale să fie predominante. Relieful influiențează prezența unui topoclimat specific prin altitudinile prezente, orientarea versanților și configurarea locală.

Valea Motnăului se constituie într-un factor canalizator al aerului vestic făcându-și simțită prezența foehnul, un vânt calduț ce bate la sfârșitul iernii și primăvara, determinând topirea rapidă a zăpezii.

Precipitațiile din timpul verii au în cea mai mare parte caracter de aversă determinând apariția procesului de pluviodenudare și favorizând apariția viiturilor pe râurile Râmnicul Sărat și Motnău cu principalii lor afluenți.

Pantele cu expunere sudică și estică sunt bine însorite, durata de strălucire a soarelui fiind de cca. 1800 ore pe an. Temperatura medie anuală este de 8° C. Cantitatea medie multianuală (1981 – 1996) este de 501,9 mm la stația RM. Sărat și de 541,77 la stația Bisoca, cele mai apropiate de Dumitrești.

Agresivitatea pluvială și eficiența maximă asupra orientării proceselor morfodinamice actuale înregistrează pentru stația Bisoca valorile maxime în lunile mai, august, octombrie, și în lunile iunie - iulie la stația Râmnicul Sărat. Maximul pluviometric înregistrat toamna, în luna octombrie, se caracterizează prin precipitații de lungă durată, favorizând declanșarea alunecărilor de teren.

HIDROGRAFIA

Localitatea Dumitrești se găsește din punct de vedere hidrografic în bazinele râurilor Râmnicul Sărat și Râmna, care aparțin la rândul lor la bazinul hidrografic al Siretului.

Principalul râu ce drenează localitatea Dumitrești este râul Râmnicul Sărat ce își are izvoarele în apropierea vârfului Furu Mare (1415m).

Debitul mediu multianual este de 3 mc/s. Al doilea râu al comunei este Motnăul cu o lungime de 18 km și o suprafață a bazinului hidrografic de 65 kmp.

Râul Râmnicul Sărat are o salinitate mare , de cca 40 % (sursa fiind Dealul Sării pe lângă care trece)

Lacurile naturale sunt puține la număr, au dimensiuni mici și se alimentează din izvoare și precipitații.

Lacurile antropice sunt reprezentate de lacurile realizate pe râul motnău, în spatele bazinelor de regularizare a debitelor.

În trecutul apropiat existau două lacuri de acumulare pe râul Motnău și Râmnic, în apropierea confluenței acestora cu scopul de utilizare a apei pentru obținere de energie electrică, însă datorită colmatării rapide cu aluviuni aduse de cele două râuri investiția a fost abandonată.

Apa freatică este situată la diverse adâncimi și prezintă oscilații ale nivelului ceea ce favorizează procesele de degradare a terenurilor din acest bazin.

VEGETAȚIA

Trăsăturile acestora sunt date de caracteristicile climei, altitudine, latitudine și longitudine. Fiind o depresiune din interiorul subcarpaților, aici este caracteristic etajul pădurilor de foioase. În Enciclopedia Geografică a României, pentru zona sud-estică a comunei nu sunt menționate decât pădurile de fag în amestec cu carpenul, culturi agricole și pajiști secundare, precum și vegetatia de luncă în lunca Râmnicului Sărat. În realitate varietatea speciilor de arbori este mult mai mare. De exemplu în zona Dealului Căpățânii si în împrejurimi nu există sectoare alcătuite numai din fag ți carpen sau numai dintr-o singură specie de arbori, ci un amestec de specii foarte variate. Alături de fag ți carpen se mai întâlnesc și alte specii ca plopul, stejarul, teiul, ulmul, arțarul, jugastrul sau frasinul. Alături de acestea au pătruns și s-au adaptat si câteva specii submediteraneene ca scumpia și mojdreanul. În partea nordică și nord-vestică a comunei, datorită reliefului mai înalt (peste 900 m. În Dealul Roșu si Gârbova ) vegetația se schimbă simțitor aici fiind prezente pădurile de fag în amestec cu rășinoase (brad, pin, molid ) alături de care se întâlnesc și alte specii de foioase. Vegetatia de luncă este prezentă, dar săracă în specii datorită faptului că apa râului Râmnicu Sărat conține o mare cantitate de sare după cum o arată și numele, exceptie făcând Motnăul , râu cu apă dulce și unde specia predominantă este arinul.

FAUNA

Elementele faunei s-au asociat în complexe care ocupă terenurile corespunzătoare din punct de vedere al condițiilor climatice, proprietăților solului și particularității învelișului vegetal. Aceste complexe ale faunei au o repartiție în altitudine corespunzătoare, în general, repartiției vegetației. Pe teritoriul comunei există numeroase specii de animale, unele dintre ele pătrunzând aici din silvostepă, printre acestea numărându-se iepurele si popândăul.

Demografie

Componența etnică a comunei Dumitrești

     Români (96,89%)

     Necunoscută (3,04%)

     Altă etnie (0,06%)

Componența confesională a comunei Dumitrești

     Ortodocși (96,08%)

     adventisti (3,04%)

     Altă religie (0,86%)

Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei Dumitrești se ridică la 4.602 locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 5.278 de locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (96,89%). Pentru 3,04% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (96,09%). Pentru 3,04% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională. Dintre ocupațiile tradiționale ale acestei zone menționăm agricultura și exploatarea/prelucrarea lemnului. Astfel cea mai mare parte din teritoriul comunei Dumitrești este ocupat de păduri. De asemenea o mare parte a teritoriului este ocupată de pășuni și fânețe pe seama cărora se cresc un număr mare de animale, în special bovine și ovine.

Datorită pășunatului excesiv și suprafețelor în pantă multe din terenuri prezintă un grad de degradare accentuat. O mare parte din suprafața comunei era acoperită în trecut cu păduri, fapt demonstrat de tipurile de soluri prezente în cadrul comunei. Ea a fost însă defrișată pe mari suprafețe, iar materialul lemnos prelucrat la fabrica de cherestea din Dumitreștii de Sus. Această fabrică a fost bombardată în timpul primului război mondial de către români pentru a nu cădea în mâinile nemților. Fabrica era deservită de o cale ferată tip mocănița, din zona de exploatare de pe valea Motnăului. După ce era prelucrat, lemnul era încărcat în vagoane și transportat pe același tip de cale ferată, pe valea râului Râmnic, până în gara din Râmnicul Sărat de unde lua diferite destinații.

Exploatarea și prelucrarea lemnului este deci o veche ocupație a oamenilor din comună. În perioada comunistă lemnul din zona Motnău era exploatat pentru a deservi Combinatul de Prelucrare a Lemnului Gugești.

Tot în perioada comunistă funcționau la Dumitrești o fabrică de confecționat mănuși din materiale textile și o alta de confecționat țesături pe bază de azbest, material rezistent la temperaturi mari și incendii.

De asemenea funcționa o Întreprindere de Legume și Fructe (ILF) unde se achiziționau de la locuitorii din zonă fructele și legumele ce erau prelucrate și conservate, după care luau diverse destinații, în mare parte peste granițele țării.

Una din vechile meserii tradiționale dumitreștene era confecționatul butoaielor din lemn folosite la stocarea vinurilor și a țuicii. Podgoriile și zonele viticole se găseau în apropierea comunei Dumitrești fapt pentru care butoaiele aveau mare căutare. Și în prezent multe familii au păstrat numele „Dogaru”.

Localnicii erau meșteri dibaci în ridicatul caselor, fiind solicitați nu numai aici, ci și în comunele din jur, până în cele din câmpie chiar. Dovadă a dibăciei acestora stau în primul rând bisericile din Dumitreștii de Jos și Biceștii de Sus ridicate între 1898 și respectiv 1933 - 1944 de dibaci meșteri locali precum Costică A. Strănilescu, „Maistru dulgher”, Stanciu Mihălcica și Ion Vulpoi la biserica veche și Stan Calotă la cea recentă.

De asemenea mărturii stau și bisericile ridicate în satele de la Biceștii de Sus în 1850 și Lăstuni în 1866.

De asemenea în comună au venit dinspre sud pietrari, mozaicari sau zidari care au adus meseria cu ei. Un așa-numit „Moș Petre” a făcut în 1935 - 1938 un trotuar din piatră de râu pe tot centrul comunei. Șanțul ce mărginea drumul era pavat și el. Înainte de asfaltarea șoselei din 1980, acest pavaj a fost primul factor ce deosebea Dumitreștiul de comunele din jur, dându-i un aspect de târg.

Erau de asemenea , în perioada interbelică trei ateliere de croitorie în centrul comunei, ateliere având vitrina la stradă. Meșterul avea întotdeauna pe lângă el ucenici care învățau și practicau meseria alături de el.

Cizmarii erau și mai mulți, existând chiar două ateliere cu câte 5-6 lucrători care făceau marfă de gata.

Cojocari, ce făceau cojoace și căciuli, argăseau pieile, au fost și încă mai sunt în comună.

Fierari, potcovari ce confecționau potcoave, topoare, securi, cuțite sau căruțe erau mai ales din rândul rromilor.

Morăritul, este o ocupație veche la Dumitrești, favorizată de apa curgătoare a râului Râmnicul Sărat. Înainte, singurul mod de a obține făina și mălaiul era moara de apă sau de vânt și râșnițele acționate de mână.

Au existat mori de-a lungul râului Râmnic și a Motnăului și pive pentru bătutul stofei țesute în casa-dimia

La acestea veneau să macine și locuitorii din zona de podgorie, deoarece acolo nu erau ape curgătoare, deci nici mori. Morile erau făcute de localnici și aveau o construcție simpla: o roată mare de lemn cu cupe în care cădea apă, greutatea cupelor plină învârtind roata .

Morile nu erau așezate chiar pe firul apei, ci era construit un iaz care aducea apă pe un teren paralel cu gârla.

Măcelăriile - erau în număr de 4-5 în perioada interbelică, în centrul comunei. Erau aprovizionate cu carne de oaie, porc și chiar curcan, mai puține cu carne de vită. În prezent această ocupație lipsește comunei. Biserica

În cadrul comunității Dumitrești funcționează patru parohii cu patru biserici având hramul Sf. Dumitru la Dumitrești - centru, Sf. Nicolae în Giurcari, Sf Vasile la Lăstuni.

Cetățenii sunt ortodocși aproape în totalitate cu excepția cultului Adventist ce numără circa 50 de membri.

Datorită utilizării lemnului la construcția bisericilor vechi și cimitirelor, acestea nu s-au păstrat până în zilele noastre și ca atare cele mai vechi documente în ce privește bisericile de pe teritoriul comunei, descoperite până în prezent datează din 1874.

În arhivă este menționat faptul că „această sfântă biserică este facută de poporenii din Dumitrești de Sus și de Jos pe terenul de pământ lăsat de moșneni din amândouă cătunele, ce pe atunci era totu o moșie devălmași Dumitrești de Susu și de Josu în leatul 1829 iunie”, după cum se găsește scris pe catapeteasma bisericii de deasupra icoanelor împărătești. “Ctitorii începători cu bani și cu stăruință sunt aceia și care se trecu și aici, iar ceilalți ajutători suntu scriși pe o tabelă la sfânta Prascomidie și am scrisu Preotul Gheorghe Tărulescu ierodim duhovnicu”

Același preot este autorul a două monografii prezente în synodicul bisericii: una din 1906 ce oferă o serie de indicii despre comunitate - cu o atitudine fermă împotriva deavolilor, viciilor și concubinajelor, inclusiv cu metode de îndreptare.

“Preotul și invatatorul sa fie alaturi la munca , cand este vorba de o misiune nationala si sfanta” scrie preotul la sfârșitul acestei lucrări.

A doua datează din 1921 în care apar date despre istoricul bisericii din Lăstuni și Dumitrești. Aduce o serie de elemente despre viața economică și socială a localității. Exemplu “ in comuna sunt 5 pravalii, 5 brutarii, 3 carciume , o cafenea, piata saptamanala (duminica) si 4 balciuri” Dintre preoții slujitori ai acestei parohii se numără: Ghe. Popescu, Danilă, Vasile, Gheorghiță si Șontica.

Biserica din satul Bicești de Sus sau Giurcari, cum se mai numeste , are hramul Sf. Nicolae și a fost construită în perioada 1933-1944 după ce vechea biserica a ars fiind lovita de un trăznet în 1931.

Vechea biserică fusese construită între 1911-1913 în perioada preotului Iordache Popescu.

În Synodicul existent la biserica preotul scrie că biserica veche era neîncăpătoare și data de pe la 1850.

În timpul primului război mondial germanii au luat clopotul bisericii astfel că enoriașii au contribuit la cumpărarea unui nou clopot.

Dintre preoții care au slujit în această parohie se remarcă Costică Negrilă, Andrei Ghiță și Vintilă Mircea (în prezent).

Biserica din Lăstuni are hramul Sf. Vasile. Până în 1925 biserica era filială a celei din Dumitrești. Toader Mohârță, bătrân de aproape o sută de ani, spunea că primul preot ctitor al lăcășului a fost Stan C. Datcu în 1866. Cel de-al doilea ctitor Dl A Damian era boier cu moșie la Lăstuni, sat de clăcăși împroprietăriți prin efectul legii Cuza din 1864. Tot prin împroprietărirea din 1864 se repartizează și locul pentru construirea bisericii precum și 17 pogoane cu care este înzestrată biserica.

Biserica de la Motnău este construită recent, în anul 2002 cu sprijinul sătenilor de la Motnău și enoriașilor din localitatea Dumitrești.

O scurtă perioadă a funcționat ca filială a celei din Dumitrești-centru după care a devenit parohie.

In comuna functioneaza in prezent –mai 2007- urmatoarele unitati scolare:

- Grup Scolar Dumitresti cu invatamant liceal si Scoala de Arte si Meserii

- O scoala cu clasele I-VIII la Lastuni

- Scoli cu clasele I- IV la Tinoasa , Valea Mica, Poienita, Trestia, Motnau, Dumitresti de Sus, Bicesti de Jos, Bicesti de Sus, Galoiesti, Dumitresti Fata.

Reteaua scolara sufera in timp unele modificari in functie de numarul de copii, unitatile care raman fara copii sau cu un numar mic, desfiintandu-se. Aceasta este situatia cu scolile care au functionat pe parcurs in satul Lupoaia intre 1957- 1973, Podul Garnetii (1965-1973), ciclul gimnazial din satul Motnau pana in anul 2001 care in present nu mai functioneaza.

La Dumitresti functioneaza si unitati prescolare gradinite de zi- la Dumitresti –centru, Bicesti de Jos, Galoiesti si Bicesti de Sus.

S-a pus problema o perioada , comasarii unor unitati scolare marginase pentru a se evita predarea simultana insa nu s-a realizar datorita varstei mici a elevilor si terenului accidentat care pe timpul iernii devine periculos pentru transportul in siguranta al elevilor.

Inceputurile invatamantului din Dumitresti se afla pierdute in negura timpului. Arhiva scolii dinainte de primul razboi mondial a fost evacuate din fata invaziei germane din 1916 in Moldova, de unde nu s-a mai intors.

Nu exista informatii in arhivele fostelor inspectorate scolare Focsani, Ramnicul Sarat, Buzau[1]. ci doar la la DGAS Bucuresti apar o serie de informatii datate din 1863.

In revista Milcovia din 1936, aparuta la Focsani, un anume Mihai Popescu, mentioneaza pentru 1861 la Dumitresti doi invatatori, Nica Radu si Rosca Anghel.

In 1870 este invatator la Dumitresti Constantin Popescu, fiul preotului de la Chiojdeni, care se transfera la centru langa tatal sau, fiind inlocuit cu Petre Bistriceanu.

In 1870, la 6 ani dupa legea lui Cuza privitoare la invatamantul primar general, obligatoriu si gratuit la Dumitresti era “Scoala Modelu” asa cum se vede dupa stampila respective si dupa hartia cu antet pentru corespondenta, pe cand celelalte scoli din comunele invecinate erau numai “scoli rurale”.

Denumirea de “Scoala Modelu” corespundea unei stari de fapt, scoala de la resedinta plasii bucurandu-se de o incadrare si un statut special. Sumele consemnate in statele de plata de la DGAS Bucuresti arata ca invatatorii porneau de la salarii de 88 lei pe luna, pe cand cei de la celelalte scoli de la comunele din jur porneau de la 55 lei[2] (Giurca Nicolae- Scoala din Dumitresti).

Prima cladire publica avand ca destinatie scoala s-a ridicat intre 1890- 1892 pe locul actualului Camin Cultural. A servit ca scoala pana la cutremurul di 1977 in urma caruia a fost demolata.

Populatia scolara fiind in crestere si spatiul devenind neincapator in perioada 1910- 1914 se construieste o noua cladire cu 4 Sali de clasa in apropierea celei existente deja .

In timpul ocupatiei germane din 1916-1918 ambele cladiri au fost folosite de armata de ocupatie, cursurile insa nu s-au inchis, ci s-au tinut in case particulare. Imediat dupa razboi scoala s-a reinstalat in propriul local.

Vechea cladire din 1892 devine din 1919 “Scoala de fete”

Scolile poarta o vreme numele eroilor cazuti in primul razboi mondial, dupa cum se vede pe stampile si hartia de corespondenta.Acestea poarta numele invatatorului erou Dumitru Dumitrescu, cazut in razboiul din 1916- 1918.

Scoala de fete functioneaza in cladirea cu doua sali de clasa construita in 1890- 1892 si a avut ca directoare pe Maria Dobrescu.

Legea scolara din 1924 recomanda prelungirea invatamantului primar la sapte clase, printr-un invatamant zis “complementar” la clasele V-VII unde se punea accent pe cunostintele practice, utile celor ce se vor ocupa la tara de cultivarea pamantului si cresterea animalelor.

Invatatorii perioadei interbelice erau foarte respectati, alaturi de preot de catre locuitorii satelor respective. Aveau lefuri destul de bune care le asigurau un trai decent. Se duceau in zilele de sarbatoare la biserica sin u intrau in carciuma. Se intalneau pea casa cand la unul cand la altul, distractia obisnuita fiind jocul de carti. Preocupari deosebite de ordin intelectual nu prea erau (Giurca Nicolae- interviu-mai 2007)

In anii urmatori primului razboi mondial s-au construit cu sprijinul statului cladiri modeste pentru scolile de la Poienita, Lastuni, Motnau si Fata.

Ele aveau una-doua Sali de clasa, o cancelarie si un mic spatiu destinat sa fie locuinta invatatorului.

N-au avut o existenta prea lunga, nefiind temeinic construite pe fundatii si invelite cu sindrila sau tabla neagra, asa ca dupa 30- 40 de ani, nemaifiind corespunzatoare au fost demolate.

In timpul celui de-al doilea razboi mondial scolile au continuat sa functioneze, desi o parte dintre invatatori, majoritatea ofiteri in rezerva, sunt mobilizati si trimisi pe front.

Au cazut pe front Dumitru Calota , Aurel Georgescu si Stoica Crintea. Dumitru Gheba a fost grav ranit si a stat multa vreme in spital, Ionel Militaru si Gica Manolescu au cazut prizonieri si au ajuns la minele din Siberia , dar dupa ani de suferinta s-au intors acasa.

Dupa 4 ani de razboi, are de indurat foametea din 1947, dupa care urmeaza dictatura comunista de peste patru decenii.

Scoala a traversat intreaga aeasta perioada cu minusurile si implinirile ei. Invatamantul a fost politizat , scoala fiind considerata un important mijloc de modelare a cunostintelor, de formare a “omului nou’ al erei socialiste.

Cadrele didactice erau considerate adevarati propagandisti ai ideologiei partidului , nu numai in scoala ci si in afara ei.

Cine nu se supunea se expunea unor grave sanctiuni asa cum au fost George Dumitrescu-mort in inchisoare, Gheorghe Militaru si Alexandru Danulescu , invatatori ce au devenit dusmani ai oranduirii comuniste si au fost condamnati la ani grei de temnita, dupa care nu li s-au mai permis reintegrarea in invatamant.

Elevii din clasele mici devin “pionieri”, poarta uniforma cu cravata rosie. Cei din clasele mari activeaza in cadrul Uniunii Tineretului Comunist, formand “pepiniere”din care partidul isi recruta viitoarele cadre.

Limba rusa se studiaza in dauna limbilor moderne traditionale in invatamantul romanesc precum franceza germana sau engleza. Cadrele didactice sunt considerate acum “bune la toate”. Sunt nelipsite din echipele de colectivizare fortata, ele ducand “munca de lamurire”in toate ocaziile in care trebuia imprimata “linia de partid”. De asemenea participa la recensamantul populatiei si animalelor iar Caminul Cultural este insufleti de activitatea profesorilor si invatatorilor.

Se considera ca un cadru didactic trebuie sa presteze 48 de ore de munca saptamanal. Cum cadrele didactice oscilau intre 18-24 ore, fiecare cadru era dator sa munceasca pentru completarea normei suplimentare intre 24 si 30 ore.

La scoala pe langa condica in care se notau orele conform orarului, alcatuit din programele de invatamant, exista o a doua condica de prezenta in care fiecare era obligat sa consemneze zi de zi cum si-a completat norma pana la 8 ore pe zi.

Un alt aspect al perioadei comuniste era ‘era presei” si “invatamantul politic”

Dupa 1950 si cam doua decenii dupa aceea, ziua de munca scolara cu “ora presei”. La ora sapte si un sfert dimineata toata lumea se prezenta la lectura colectiva a ziarului “ Scanteia” din ziua respective; se citea articolul de fond si sterile mai importante dupa care se facea o discutie “Giurca Nicolae- Scoala din Dumitresti”

De asemenea toate cadrele didactice erau cuprinse in invatamantul de partid , intalnindu-se o data pe saptamana . Se citea spre exemplu cate un capitol din “Istoria Partidului Comunist al URSS” . Participantii ascultau si notau iar la urmatoarele intalniri erau evaluati[3]

In 1963 conducerea invatamantului de la regiunea Ploiesti, luand in calcul numarul mare de scoli cu opt clase de pe cursul mijlociu al raului Ramnic si implicit numarul mare de absolventi ai scolii generale propune infiintarea unui liceu la Dumitresti.

In cladirea amenajata ca sediu al liceului erau 4 sali de clasa, 2 laboratoare, biblioteca , birouri, cancelaria plus internat, separate pentru baieti si fete in aripa de sud.

Absolventii liceului obtin rezultate bune, in anul scolar 1967-1968 din 53 de absolventi 16 urmeaza studii universitare iar in anul 1968-1969 din 30 de absolventi 21 urmeaza studiile in invatamantul superior, fapt mentionat de arhiva scolii.

In perioada 1978- 1991 scoala pierde titulatura de liceu si desfasoara cursuri doar pentru scoala generala de 10 ani.

In 1991 cand director era Lungu Petrache scoala redevine liceu cu doua clase paralele.

In prezent are titulatura de Grup Scolar in cadrul caruia functioneaza ciclul liceal si Scoala de Arte si Meserii.

Istorie

La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plaiul Râmnicul al județului Râmnicu Sărat și avea în compunere satele Dumitreștii de Jos, Dumitreștii de Sus, Blidari, Poenița, Lăstuni, Biceștii de Sus și Biceștii de Jos, având în total 2681 de locuitori. În comună funcționau o moară cu aburi, șapte mori cu apă, o pivă, trei biserici (una la Dumitreștii de Sus, zidită în 1829; alta la Biceștii de Sus, datând din 1848 și o a treia la Lăstuni, datând din 1868), o școală de băieți cu 245 de elevi și una de fete, cu 219 eleve.

Anuarul Socec din 1925 consemnează comuna în plasa Dumitrești a aceluiași județ, cu o populație de 4050 de locuitori în satele Biceștii de Jos, Blidarele, Dumitreștii de Jos, Dumitreștii de Sus, Lăstuni, Motnău și Poenița. În 1931, se consemnează apariția satului Tinoasa.

În 1950, comuna a trecut în administrarea raionului Râmnicu Sărat din regiunea Buzău și apoi (după 1952) din regiunea Ploiești. În 1968, comuna a fost transferată la județul Vrancea, în forma actuală, iar satul Dumitreștii de Jos (deja reședință a comunei) a primit numele de Dumitrești. Istoric

Harta din 1904 care cuprinde și Dumitreștiul

Localitatea Dumitresti , fostul "Plai" de altădată, își pierde începuturile în negura vremii, astăzi nemaiexistând vreun document care să-i ateste vechimea. În anul 1916, în timpul Primului Război Mondial, întreaga arhivă a comunei a fost evacuată în Moldova și s-a pierdut.Denumirea de "Plai" dată din timpuri vechi așezării de la Dumitrești pledează însă pentu vechimea acestei așezări, vechime greu de dovedit în lipsa unor documente scrise. [Monumentul Eroilor]

Referitor la vechimea așezării au circulat câteva legende. Un bătrân născut în jur de 1900, spunea prin 1950 că auzise de la înaintași, că la un proces cu cineva care vroia să acapareze niște pământ din moșia moșnenilor, ar fi declarat: "Noi avem această moșie de la Negru-Vodă, care a dat-o strămoșilor noștri cu obligația să supravegheze hotarul de răsărit al țării și să aprindă focurile pe dealul Căpățânii în caz că văd oști năvălind pe câmpia dinspre Dunăre" O variantă a acestei tradiții referitoare la vechimea stăpânirii moșnenilor asupra moșiei o dă și G. Tătulescu în lucrarea "O așezare de moșneni" apărută în revista "Milcovia" din Focsani în 1930, care aduce ca argument mărturia unor moșneni care în anul 1875 într-un proces cu mănăstirea Râmnic susțin că: "ei hârtii n-au, decât cer vechea stăpânire ce au avut-o din descăli[că]toare".

JUDECĂTORIA

Dumitreștiul a fost centrul administrativ al plăsii fapt care a condus la necesitatea existenței aici a unei judecătorii. Cele mai vechi documente despre activitatea judecătoriei datează de pe la 1895. A funcționat la început în localul moșneanului Trandafir Lungu Giurcă[1] după care se construiește un sediu nou, pe un teren donat de boierul Alexandru Zamfirescu.

În 1950, comuniștii desființează judecătoriile din mediul rural și le înlocuiesc cu niște „Comisii de împăciuire” ce funcționează pe lângă primării, lăsându-le în continuare dreptul celor nemultumiți de dreptatea făcută să se adreseze judecătoriilor sau tribunalelor de la oraș.

Membrii comisiei de împăciuire erau de obicei un învățător, un deputat comunal și un funcționar de la primărie. Munca nu era retribuită în niciun fel, deși dădea destulă bătaie de cap celor care aveau neșansa de a fi numiți în aceste comisii.

La judecătorie funcționau în preajma celui de-al doilea război mondial doi judecători, grefieri și unul - doi avocați. Printre ultimii judecători a fost și Eugenia G.M. Vlădescu , soția romancierului G.M. Vlădescu, mort și înmormântat la Dumitrești[2].

În prezent, în vechea judecătorie se află astăzi un dispensar uman și un cabinet dentar.

SPITALUL

Pe frontispiciul clădirii se afla cândva scris cu litere mari și negre: SPITALUL RURAL REGELE CAROL I. 1905.

Inscripția a fost dată jos de comuniști din motive lesne de înțeles. Spitalul a fost construit pe un teren ce făcuse parte din moșia boierului Zamfirescu, probabil tot o donație.

Corpul principal cuprindea doua saloane mari pentru bolnavi cu 20 paturi – cabinet medical, farmacie , iar în curte o morgă, pavilion de izolare și locuință pentru medic.

La spital erau tratați locuitorii de pe Valea Râmnicului, din zona Montana și de deal.

Pe fondul creșterii necesarului în 1949 numărul paturilor s-a ridicat la 50 pentru ca din 1955 să se ajungă la 75 de paturi.. Din 1955 a funcționat cu trei secții: interne, chirurgie, pediatrie.

Pentru secția de pediatrie s-a folosit ca locatie fostul conac al lui Alexandru Zamfirescu, confiscate de comuniști. Tot acum se înființează serviciul de stomatologie deservit de un medic specialist. Spitalul este deservit de 6 medici, 25 personal medico-sanitar, 13 personal sanitar elementar, 11 personal administrativ.

Spitalul este dotat cu două grupuri electrogene, reușindu-se iluminatul în spital cu mai bine de 10 ani înainte de electrificarea comunei (Giurcă Nicolae- 2007).

Pentru perioada cea mai activă a spitalului director a fost Dr. Georgescu Nicolae, având o intensă activitate între 1950 - 1980.

După 1975 spitalul intră în regres pe fondul politicii de centralizare realizată de comuniști și devine o secție a spitalului Dumbrăveni față de care era în trecut cel puțin egal..

În prezent a fost construită recent o clădire nouă, înca neintrată în circuitul medical.

POLIȚIA

În perioada interbelică era la Dumitrești o “secție” ce coordona posturile din comunele ce compuneau plasa. Era însă și postul local aflat sub comanda unui subofițer ce avea în subordine 1-2 jandarmi.

După desființarea plăsii în 1949 - 1950, la comună a rămas doar postul de miliție, cum se numea pe atunci. A fost construit un local nou de miliție în care își avea locuință și șeful de post. După revoluția din 1989, miliția a devenit poliție.

CONSIDERAȚII ASUPRA UNOR EVENIMENTE ISTORICE RĂZBOIUL DE INDEPENDENȚĂ

A avut cu siguranță mai mulți participanți de pe plaiurile Dumitreștiului. Nu avem însă niște date exacte. Cu certitudine însă doi soldați din Dumitrești, Roșu Anghelache din regimental 9 Dorobanți și Bârsan Toader din regimental 2 Linie s-au jertfit în acest război. În cinstea lor este ridicat un monument, simbolizând un vultur de către “locuitorii Plasii Dumitrești” în octombrie 1909.

RĂSCOALA ȚĂRANILOR DE LA 1907

Pricipala cauză a constituit-o lipsa de pământ a țăranilor, efectele împroprietăririi de la 1864-1865 diminuându-se prin fărămițarea în loturi din ce în ce mai mici.

Pământul din această zonă este fără mare productivitate, în special pentru creșterea animalelor. Vechii clăcași în 1864 populau mai ales satele Biceștii de Jos și Lăstuni dar li se alăturau o pătură numeroasă de moșneni săraci.

Aceștia lucrau la propietarii Damieni și Petrescu în Lăstuni și Poenita sau la Iancu Niculescu.

Din 1905 se făcuse însă o fabrică de cherestea la Dumitreștii de Sus, se facuse cale ferată până la Rm. Sărat precum și pe Valea Motnăului și începuse exploatarea forestieră.. Mulți lucrau acum la tăierea, transportul și prelucrarea lemnului.

Astfel “tapinarii” de la Motnău încep răscoala pornind dinspre Lăstuni, devastează conacele Damienilor și pe cele ale lui G. Mateescu, dupa care își continuă drumul spre centrul comunei Dumitrești.

Când au ajuns în centru au apărut și călărașii chemați probabil de la Rm. Sărat.

Oamenii au fugit neînregistrându-se morți sau răniți.

Armata ramane în Dumitreștii de Sus la Fabrica de cherestea.

Au fost arestați inițial 21 de răsculați din care 6 sunt puși sub acuzare și trimiși în judecată prin ordonanța nr. 48 din 2 iulie 1907 către Curtea de Apel Galați. Cei 6 răsculați de la Dumitrești sunt acuzați de devastarea conacurilor moșierilor Damian de la Lăstuni și G, Mateescu de la Poenița, paguba fiind evaluată la 13000 lei pentru mașini, vin, casa mobile[3]

Aurel Bizadea afirmă în lucrarea sa că în zona fabricii Grimm-Dorfel erau doi oameni din localitatea Jitia care au fost împușcați de armată deși nu au participat la răscoală. În sprijinul acestei afirmații este citată o “Jalba o locuitorilor comunei Jitia, Plasa Dumitresti”

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Ocupația germană la Dumitrești a durat doi ani până în toamna anului 1918, spun vârstnicii comunei.

Germanii au lăsat aici o grupă mica de oameni sub comanda unu subofițer cu sarcini polițienești și administrative. Au luat clopotele de la ambele biserici pentru a le transforma în gloanțe și obuze precum și cazanele de țuică din aramă. Spitalul a fost transformat într-unul militar. În zona curții boierești au făcut un lagăr de prizonieri unde au murit foarte mulți în foamete și mizerie..

Când s-au săpat fundațiile pentru clădirile ocolului silvic din apropiere s-au găsit gropi comune cu oseminte ale foștilor prizonieri.

Nefiind departe de spatele frontului de la Mărășești erau aici cantonate trupe de refacere sau în trecere spre front.

Pentru a-și feri soldații de contaminarea cu tifos exantematic prin păduchii de la gazdele pe unde erau aceștia cazați, au strâns din sat căzile de răcire de la cazanele de țuica și au improvizat niște căzi de baie în care obligau sătenii să se spele. Baia era improvizată în zona bisericii din Biceștii de Sus.

După ce evacuaseră școala din clădirile ei, obligând-o să funcționeze în camere improvizate în sat, germanii se interesau totuți de frecvența copiilor[4].

Tabelele întocmite după război consemnează un număr de 168 de dumitreșteni căzuți pe front printre care învățătorul ofițer de rezervă Dumitru Dumitrescu, decorat post–mortem cu ordinul “Coroana României cu spade și gradul de cavaler și un alt Dumitrescu Jean , sublocotenent”.

În amintirea lor școloile din comuna le-au purtat o vreme numele; cea de băieți “Dumitru Dumitrescu” și cea de fete “Jean Dumitrescu”

După un timp însă numele lor au fost uitate și școlile și-au schimbat antetele și ștampilele[5].

Primului război mondial i-au căzut victime un număr de 168 de suflete. În amintirea lor a fost ridicată la Poenița o cruce gigantică spre amintirea veșnică.

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Dumitreștiul nu a fost câmp de bătălie în al doilea război mondial, atat românii cat și germanii deplasându-se în afara zonei deluroase a Subcarpaților, fie pe șoseaua națională Buzău-Rm.Sărat-Focșani, fie pe calea ferată.

Începând din 1939 au început să sosească ordine pentru mobilizare, lacrimi, plânsete și plecarea la razboi.

După “întoarcerea armelor” de la 23 august 1944 o parte din nemți, răzleți au trecut prin Dumitrești îndreptandu-se spre munți în intenția lor de a trece Carpații.

La cateva zile de la trecerea germanilor au venit și rușii mult mai prost îmbrăcați, murdari și mai dezordonați decât germanii.

Rușii au luat în drumul lor autoturismul "Ford” al boierului Zamfirescu cât li autobuzul lui Gică Roșculet care făcea curse pe ruta Dumitrești - Rm Sărat, precum și foarte multe cărute. Nu s-a mai întors nimic înapoi.

Nu se știe exact numprul celor care au murit în al doilea război mondial cu toate ca s-au întocmit tabele la primărie și pomelnice la biserici fiind consemnați atât morții de la Campania din răsărit cât și cei din a doua parte a războiului căzuți în apus până la capitularea Germaniei în 1945. După un timp de la instalarea la putere a comuniștilor cei căzuti pe frontul de răsărit au fost scoși de pe liste.

La biserica Sf. Dumitru se află un tabel nominal pe care sunt consemnați 90 de eroi din parohia resespectivă. Din parohia Lăstuni s-au consemnat un număr de 67 de eroi, din parohia Sf.Nicolae 59. Rezultă ca peste 200 de persoane cu aproximație au căzut victime din Dumitrești celui de-al doilea război mondial.

REZISTENȚA FAȚĂ DE REGIMUL COMUNIST

După 1950 au fost lichidate ultimile proprietăți boierești prin confiscarea și transformarea lor în ferme de stat I.A.S.

Așa s-a întâmplat cu restul moșiei lui Alexandru Zamfirescu din Bicești de Jos, cu proprietățile familiei Butu de la Dumitrești de Sus și Chiojdeni.

Oameni ca George Dumitrescu-învățător, Costică Capritopol- funcționar la primărie, Alexandru Dănulescu- învățător, devin dușmani ai regimului, sunt arestați și duși nimeni nu știe unde și mor în închisorile comuniste.

Colonelul Strâmbei acuzat de complot împotriva statului a fost executat iar alții, chiar dacă nu au realizat nici o acțiune , sunt condamnați la ani grei de temniță.

Printre aceștia se numără Gheorghe Militaru- învățător, Ionel Militaru, Nelu Bucureșteanu, Răduță Cucu.

Dintre numele ce terorizau Dumitreștiul în acea vreme poate fi amintit Ichimescu, ofițer de miliție din Râmnicul Sărat. Printre alte nedreptăți comuniste, salbele și monedele de aur deținute de cetățeni trebuiau predate. Din această pricină unii au ajuns la închisoare precum Preotul Gheorghe Popescu sau Manolache Strâmbei.

Monumente istorice

Două obiective din comuna Dumitrești sunt incluse în lista monumentelor istorice din județul Vrancea ca monumente de interes local, ambele clasificate ca monumente memoriale sau funerare — monumentul eroilor din Războiul de Independență din satul Dumitrești, monument construit în 1909; și troița eroilor din Primul Război Mondial din satul Poenița, ridicată în 1936.

Personalități

• 

Victor Frunză (8 iunie 1935 – 27 iulie 2007)

Victor Frunză s-a născut la 8 iunie 1935, în comuna Dumitrești, pe atunci jud. Râmnicu-Sărat. A urmat facultatea de ziaristică din București (1952-1953) și facultatea de ziaristică a Universității „Lomonosov” din Moscova (1958). A lucrat ca redactor și realizator de emisiuni culturale la Radiodifuziunea Română (1958-1978), apoi la Televiziunea Română (1968-1971). A fost profesor de jurnalism audio-vizual la facultatea de ziaristică în cadrul Academiei „Ștefan Gheorghiu”, București.În 1978 publică prin intermediul agenției de știri Reuters Paris o scrisoare critică la adresa regimului de dictatură din R.S.R.. Anchetat și expulzat din țară în 1980, se stabilește, împreună cu soția și fiul său, la Århus, Danemarca. Înființează editura „Nord”, care din 1989 va avea denumirea „Editura Victor Frunză - EVF”. Editează revista de studii asupra fenomenului politic românesc : „Alergătorul de la Marathon”. Publică o seamă de lucrări politice și istorice, între care eseurile consacrate drepturilor și libertăților omului, „Pentru drepturile omului în România”, Danemarca, 1982, și ampla lucrare istorică consacrată comunismului românesc „Istoria P.C.R.”, Danemarca, 1984.După 1989, revine în țară, unde tipărește o ediție jubiliară a poeziilor lui Mihai Eminescu. Pe lângă publicațiile editoriale amintite mai sus, este autorul unor volume de versuri (cum ar fi „Globul din stânga”, 1968), proză („Privegheați lângă privighetori”, 1971), teatru („Marea gară nouă”, 1974), istorie („Istoria stalinismului în România”, 1990, „Istoria comunismului în România”, 2000). Cea mai recentă apariție editorială: „Destinul unui condamnat la moarte: Pamfil Șeicaru” (EVF, 2001). În "Alergătorul de la Marathon" mai publicase texte referitoare la Pamfil Șeicaru.A fost membru fondator al Alianței Civice (1990), membru în Consiliul Național (din 1995), membru al Senatului AC (2000).În ultimii ani ai vieții Victor Frunză a participat la numeroase colocvii, conferințe și simpozioane literare sau istorice, printre care „Școala de vară” a Memorialul victimelor comunismului de la Sighet. Lucra la traducerea poveștilor ale lui H.C. Andersen volumul 7 din 12 când s-a stins din viață la 27 iulie 2007 în Danemarca.

• Grigore Gheba, matematician

Gheba, omul care a scos la tablă o țara întreagă

Sa născut în satul Poienița - Dumitrești..Vrancea Este autorul unui impresionant număr de culegeri, tipărite în milioane de exemplare, matematicianul a fost al șaselea din cei șapte copii ai lui Ștefan și Măriuța Gheba. Casa în care s-a născut profesorul s-a năruit de mult din cauza vremii, dar mărturii despre viața lui există înca pe acele meleaguri.

Elev fiind, Grigore Gheba a facut cele 4 clase primare la Școala din Poenița, fiind nevoit să bată zilnic pe jos 6 kilometri. Nepoții acestuia, Nicolae și Alexandrina Panait, care locuiesc acum în satul Poenița, bătrâni și ei, povestesc că unchiul lor era un copil aparte față de ceilalți din sat și făcea multe năzbâtii. „Mi-a spus buna (mama lui Grigore Gheba - n.r.) ca unchiul meu îi era cel mai drag dintre copii si îl iubea nespus de mult. Era un neastâmpărat, un zburdalnic“, ne-a declarat Alexandrina Panait, nepoata lui Grigore Gheba, învățătoare pensionară. Pe când era în primele clase primare, unchiul său, inspectorul școlar teritorial Ioan Lungu a descoperit că are abilități temeinice în domeniul matematicii. Pus să rezolve niște probleme de matematică, Grigoraș, așa cum era alintat, i-a dat răspunsul în câteva clipe inspectorului, fără să stea prea mult pe gânduri. Uimit de rapiditatea cu care a primit răspunsul, acesta l-a felicitat spunându-le învățătorilor că va ajunge un mare matematician. „S-a dus acasă și i-a spus mamei sale că a venit un nene, care l-a pus să facă niște exerciții. Recunoscut fiind pentru rapiditatea cu care răspundea la orele de matematică, a reușit să-l impresioneze pe inspectorul de matematică, despre care nu știa că este unchiul său“, ne-a mai spus Alexandrina Panait.

Terminând clasele primare la Poenița, Grigore Gheba a plecat din sat să-și continuie studiile la Bârlad, la Școala Normală. Acolo a stat 3 ani după care s-a bătut cu un profesor, cel care l-a și botezat „Cap Pătrat“, deoarece îl contrazicea mereu în problemele de matematică. De la Bârlad a mers la Buzău, unde a continuat școala încă doi ani. „Poate situația din familie l-a ambiționat și mai mult. La 23 de ani a plecat în armata, unde a făcut școala de ofițeri, iar la liberare a ieșit cu gradul de căpitan. După armată a revenit în comună ca învățător în satul Alexandru Odobescu, apoi în Chiojdeni“, povestește Alexandrina Panait. Grigore Gheba s-a însurat cu Lilica Popescu, o tânară învățătoare. Fetița lor, Liliana a murit pe Valea Prahovei, într-un accident de mașină. În 1941, tânărul învățător Gheba a fost chemat la război. A luptat pe tot frontul, la Cotul Donului, la Stalingrad, Sfântul Gheorghe, Oradea, iar la Debretin a fost rănit. A căzut prizionier la Cotul Donului, de unde a fost dus împreună cu alți o sută de camarazi într-un vagon alături de vite în Siberia. Au calatorit 7 zile în continuu, fără ca ușa vagonului să fie deschisă, mulți dintre ei murind pe drum. Ajuns în lagărul de la Vorkuta din Siberia a fost supus la torturi de neimaginat. „Ne-a povestit cum a fost torturat în lagăr, după ce a fost prins și deportat. De la o vreme nu mai aveau ce sa mănânce. A fost nevoit să-și scoată încălțările și să le frigă pe jar să aibă ce mânca. Din această cauză, dar și mai ales a epidemiilor ce bântuiau în lagăr s-a îmbolnăvit foarte tare“, își amintește nepoata matematicianului. Atunci când boala aproape că l-a omorât a fost aruncat la groapa comună pentru a fi îngropat. Norocul a făcut să fie descoperit de Ana Pauker, venită să inspecteze lagărul, și medicul rus Marusia Anka. „Rusii văzându-l leșinat de boală, l-au aruncat la groapa comună. Nu era mort, mișca puțin, dar ei nu au ținut cont de acest lucru. Norocul lui a fost Ana Pauker și medicul rus Marusia Anka, care l-au văzut în groapă și l-au scos afară. Marusia Anka, impresionată de starea unchiului meu, l-a îngrijit cum nu s-a putut mai bine, astfel încât în câteva luni și-a revenit complet“, ne-a mai spus Alexandrina Panait. Frumusețea Marusiei Anka l-a scos din minți pe Grigore Gheba, cum el însuși mărturisește în romanul „Între viață și moarte“ în care povestește că aceasta era „un înger cu păr blond și ochi albaștri“. Între cei doi s-a înfiripat cea mai trainică poveste de dragoste pe care nimeni nu a reușit să o zguduie. Din relația lor a venit pe lume Grig, pe care matematicianul l-a vazut în anul 1993 când a mers în Rusia să-și caute iubita. Relația dintre Marusia și Grigore Gheba a fost aflată de ruși, care s-au razbunat pe acesta, exterminând-o tocmai în lagarul din care își salvase iubitul. După ce a venit în țară, a fost ridicat la rangul de general, iar în 1947 a fost numit timp de un an prefectul judetului Râmnicu Sărat, dar nu a stat prea mult în funcție deoarece, nevrând să confiște averile unor medici din oraș la indicațiile comuniștilor, a fost pentru a doua oară condamnat la moarte.A fugit de la orânduirea județului și a mers în capitală unde s-a înscris la Facultatea de Matematică. Nefiind membru de partid nu a fost primit să predea la liceu, dar a intrat totuși la Școala generală Nr. 146, unde a predat până a ieșit la pensie. Cu ajutorul unui prieten rus, ajuns om de bază în regimul de atunci, a scăpat de condamnarea la moarte, dar a rămas sub atenta supraveghere a securității deoarece a făcut politică anticomunistă. În 1954 soția i-a murit, iar doi ani mai târziu s-a căsătorit cu Lucretia Cîrnu o profesoară originară din comuna Străoane, dar stabilită de mai mult timp în București. Din 1948 a început să scrie culegeri de matematică, numărul acestora ajungând în final la 36, tipărite în peste 6 milioane de exemplare. Le-a avut eleve pe Daniela Bartos, fost ministru al sănătății și Ecaterina Andronescu, fost ministru al educației. Pentru activitatea depusă în slujba învățământului a fost decorat de președintele Ion Iliescu cu Ordinul „Steaua României în grad de cavaler“. La cei 92 de ani ai săi, profesorul Grigore Gheba lucra la „Teme fundamentale în studiul matematicii“ și la „Jocuri și anecdote didactice“. Ce-l preocupa și mai mult era „Concursul Gheba“ care se desfășura de două ori pe an. Profesorul spunea ca în 2001, când s-a înființat concursul, a trăit cea mai placută surpriză din viața lui, destul de chinuită. La acest concurs care poartă numele celui mai mare creator de culegeri de matematică din țară, pot participa cei mai talentați elevi din clasele IV-IX. Niciodata nu și-a uitat rudele pe care le-a lăsat la Poenița și în alte locuri din țară. An de an venea la nepoții lui unde își petrecea o parte din timpul liber. „Cu noi coresponda aproape în fiecare săptămâna. Mai vorbeam și la telefon, dar venea la noi unde stătea aproape în fiecare vară. Săptămâna trecută ne-a trimis o scrisoare prin care își lua adio de la noi. L-am sunat și l-am întrebat ce este cu această scrisoare și de ce a facut acest lucru: ne-a raspuns că nu mai poate și sfârșitul îi este aproape“, a încheiat nepoata acestuia.Profesorul de matematică Grigore Gheba s-a stins din viața dar viața și opera lui rămân în memoria a generații de dascăli și elevi. "Pasiunea mea pentru matematici m-a subjugat de copil , marcându-mi întreaga existență. Ca elev, apoi ca student, iar mai târziu ca profesor, nu m-am împăcat defel cu însușirea superficială a noțiunilor de matematică, dar mai ales cu modul de prezentare de către profesori, care sigur respectau manualele, neclare și confuze, pline de erori".-Grigore Gheba

• Mircea Dumitrescu (nascut la 3 septembrie 1926 in comuna Dumitrești, județul Vrancea,decedat la 11 martie 2005 (București)),eseist si critic de film.

Mircea Dumitrescu s-a născut la Dumitrești într-o frumoasă zi de toamnă a anului 1926 (3 septembrie 1926). Mama sa, Elena Șisman, se trăgea dintr-o familie moldovenească nobilă, iar tatăl, Victor Dumitrescu, era medic, director la spitalul „Carol I” din Dumitrești[1]. Își petrece primii ani din viață aici, ca între anii 1934–1938 să urmeze școala elementară la Școala nr. 1 și la Școala de aplicație din orașul Buzău.

În timpul liceului are probleme datorită orientărilor politice ale părinților și se află în imposibilitatea să-și termine studiile. Își completează studiile liceale destul de târziu între anii 1965 - 1969 la Liceul „B.P. Hașdeu” din Buzău. Urmează apoi studiile universitare la Facultatea de Limba și Literatura Română, secundar – Limba și Literatura Franceză, la Universitatea din București. Din 1970 și până la dispariția sa în 2005 a ocupat funcția de profesor referent la Casa de Cultură a Studenților din București[2]. În aceeași perioadă, susține un curs de limbaj cinematografic (axat pe istoria, teoria și estetica artei cinematografice) însoțit de proiecții de filme, în principalele centre universitare ale țării: București, Iași, Tg. Mureș, Cluj, Timișoara, Craiova, Brașov. Cursul itinerant, o adevărată „caravană cinematografică”, inițiat de prof. Mircea Dumitrescu în 1970, a fost singurul de acest fel în țară și a constituit pentru mulți tineri, îndeosebi elevi și studenți, unicul prilej de inițiere în valorile cinematografiei universale. Din 1992, colaborează cu articole, recenzii și eseuri cinematografice la „Tribuna” (Cluj), „Timpul” (Iași), „Tribuna Ardealului” (Cluj), „Alternativa” (Brașov), „Monitorul” (Iași), „Util Expres” (Brașov), „Transilvania Expres” (Brașov), „Argument” (Cluj), „Cuvântul libertății” (Craiova), „Jurnal de Mureș” (Tg. Mureș), „Monitorul de Suceava” (Suceava), „Jurnal de Vrancea” (Focșani), „Biserica și problemele vremi” (Iași), „Tex–Caleidoscop” (Brasov), „Transilvania Jurnal” (Brasov), „Ideea creștină” (Iași), „Adevărul de Cluj” (Cluj), „Gazeta de Transilvania” (Brașov), „Cotidianul – Week-end” (București), Revista Respiro. Colaborează la posturile de televiziune TVS Holding (Brașov) și Europa Nova (Iași)

Din 1993, a fost președintele Federației Române a Cinecluburilor Cinemateca, pe care el însuși a înființat-o.Din 1994, este membru al Asociației Ziaristilor Români. Mircea Dumitrescu este și autorul cărților „O privire critică asupra filmului românesc”, Editura Arania, 2005 și „Istorie a cinematografiei universale".

„Domnul Cinema”, cum a fost numit de către studenții săi, s-a stins din viață la data de 11 martie 2005 la București. Corpul său se odihnește în cimitirul bisericii Sf. Nicolae din Biceștii de Sus. Întrebat până când va fi pasionat de film, a spus „pâna în marea trecere“ și așa a și fost[3].

• George Mihail Vlădescu (născut la 2 martie 1885 în comuna Cotești, județul Râmnicu Sărat și s-a stins din viață la 29 martie 1952, la Dumitrești, mormântul scriitorului aflându-se la cimitirul Bisericii Sf. Dumitru),scriitor .Scriitor de o remarcabilă sensibilitate afectivă, G.M. Vlădescu reprezintă pentru generațiile actuale doar exemplul unui prozator modest și sârguincios, norocos în destinul său literar[2].

G.M. Vlădescu a debutat în 1910 la Convorbiri Critice, revista condusă de Mihail Dragomirescu, și a devenit apoi colaborator apropiat al mai tuturor revistelor literare de prestigiu între care Convorbiri Literare, Ramuri, Căminul Nostru, Gândul Nostru. G. M. Vlădescu a donat o operă inegală ca valoare literară, dar neîndoios apropiată de marele public al păturilor de jos care se regăsea aici, cu aspirațiile, cu frământările, cu propria viață. În opera literară a lui GM Vladescu provincia își trăia molcom și searbăd zilele pline de dezamăgiri sau revolte înăbușite. Scriitorul era un antimilitarist convins[3]. Putea fi caracterizat ca fiind o fire retrasă, sceptică și indiferentă la tot ce se petrecea în jur. Evita cafenelele literare și întâlnirile cu confrații, dar totuși se arăta dornic de prieteni, pe care îi cucerea prin sinceritatea cu care îi întâmpina. Înalt și slab, cu umerii lați, totuși, cu o figură suferindă și inexpresivă, deschis întotdeauna la o confesiune, devenea simpatic și interesant. Publica rar și numai atunci când harul scrisului dobora stăvilarele îndoielii. Dintre operele scrise de G. M. Vlădescu se pot enumera urmatoarele: - Lacrimi adevărate – 1915 - Tăcere – 1922 - Plecarea Magdalenei – 1936 - Rango, prietenul oamenilor – 1942 - Menuetul – 1933 – opera încununată de Societatea Scriitorilor Români cu cea mai înaltă distincție a sa. - Moartea fratelui meu – 1934 – Operă ce obține sufragiile juriului parizian „FEMINA”. În Vitralii - Oaspeți de altădată, Octavian Moșescu descrie o întâlnire cu G. M. Vlădescu, întâlnire petrecută chiar pe plaiuri Dumitreștene și despre care foarte puțini au cunoștință. « Când am sosit la Dumitrești , ne-am înțeles să ne întâlnim după-amiază la hanul cu cerdacul adumbrit de un frunziș verde-roșcat, din centrul satului. Acolo, la o masă, având în fața noastră desfășurate, în seninul zilei, culmile de brădet, G. M. Vlădescu, atras de priveliștile plaiului, nu se putu reține să nu-mi istorisească subiectul unei nuvele pe care vroia s-o scrie, situând acțiunea dramatică într-un sat din apropiere. După cum îmi amintesc, era vorba de un mutilat de război, întors în sat, unde își găsise logodnica așteptându-l credincioasă și dornică să infiripe cu el un cămin fericit. El însă - o epavă a frontului- renunță la acest vis, la frumoasa Măriuca, și după ce omoară pe jandarmul care vroia s-o ia în căsătorie, părăsește pentru totdeauna satul. După câteva zile este găsit înecat în lacul de la Necule. Spre seară am coborât pe drumul care ducea de-a lungul satului. În asfințitul acela de soare, risipit în pulbere aurie pe Valea Râmnicului am pătruns în țintirimul de sub pâlcurile de brazi. O tăcere stranie ne învăluia pe amândoi. Scriitorul de lângă mine – parcă îngândurat de negre presimțiri- se așeză pe o bancă lăturalnică, ascultând înfiorat fâlfâirea zborului de păsări, care își căutau odihnă prin ramurile copacilor. Târziu, când ne-am ridicat de pe bancă, G. M. Vlădescu părea absent la tot ce se întâmpa în jurul nostru. Ne-am despărțit fără să ne mai dăm întâlnire , deși știa că rămân câteva zile oaspetele poetului Matei Elian. După un an - în cimitirul de lângă vadul apei - mai mulți prieteni din oraș au condus pe drumul fără întoarcere pe autorul Cântecului lebedei. »meu – 1934 – Operă ce obține sufragiile juriului parizian „FEMINA”.

• Dicu Alexandru Dobrescu, folclorist.

Unul din fiii Dumitreștiului care a făcut cinste locului unde s-a născut, a copilărit și a crescut este folcloristul Dicu Alexandru Dobrescu. Dintre toți frații Dobrescu, Alexandru era cel mai talentat, care, pe lângă talentul muzical, avea deosebita plăcere să picteze. A urmat școala normală de învățători de la Iași și în 1919, vine învățător la Motnău - Dumitrești, dar nu stă decât un an, demisionează și pleacă la București unde urmează inițial Conservatorul, apoi Școala de Arte Frumoase (pictură). Talentul muzical, instrucția de specialitate, îi înlesneau transpunerea pe note a melodiilor, talentul de desenator și înlesnea deasemeni înregistrarea grafică a mișcărilor, în sfârșit pasiunea pentru dansul popular întregește calitățile deosebite care fac din Dicu Dobrescu un cercetător și cunoscător de frunte al dansului național românesc. Printre realizările sale se numără tipărirea primului manual de dansuri naționale românești sau muzică la poezia: "Bătrânii" de O. Goga .

• Alexandru Zamfirescu ,om politic , deputat și senator,poet.

Printre oamenii care au lăsat o urmă în istoria Dumitreștiului trebuie menționat la loc de cinste Al. I Zamfirescu, boierul stăpân al moșiei din Bicesti de Jos până la naționalizarea ei de către comuniști în 1948. Multe din construcțiile care mai dăinuie și astăzi precum spitalul, clădirea unde a funcționat judecătoria, precum și actualul Centru Comunitar au fost construite pe terenuri donate de el. În calitate de important om politic al vremii, deputat și senator de Râmnic în mai multe rânduri, și-a folosit influența pentru facerea podului de fier de peste apa Râmnicului la Dumitrești, deși inițial podul urma să fie montat în altă parte. Iubitor de artă și cultură Al. Zamfirescu avea la vremea respectiva o impunătoare bibliotecă care adăpostea cărți deosebite , rare și scumpe, documente vechi, icoane pe lemn și sticlă. Prin această biobliotecă au trecut Alexandru Vlahuță și Barbu Ștefănescu Delavrancea și tot aici și-a scris Gala Galaction romanul "Papucii lui Mahmud" La rândul său, Alexandru Zamfirescu scria poezii și le publica sub pseudonim. Alexandru I. Zamfirescu sau conu’ Alecu, cum îi ziceau țăranii de pe moșie, a fost un om cu multe calități, cu gust pentru literatură, muzică și arte plastice. Ion Gane îl numea – în anii ’30 – „cel mai mare colecționar din județul Râmnicu Sărat”. Multe dintre documentele sale au fost reproduse în „Analele Râmnicului”, revista condusă de profesorul Gane. Împreună cu Menelas Chircu și Ghiță Niculescu, Alexandru I. Zamfirescu l-a sprijinit pe Octavian Moșescu la întocmirea „Călăuzei” județului, punându-i acestuia la dispoziție însemnări, date statistice, fotografii ș.a. Conu’ Alecu călătorea într-un Ford vișiniu pe care, atunci când drumurile nu-i mai permiteau accesul, îl înlocuia cu un cal de Râmnic, mult încercat pe potecile rătăcitoare ale munților. I se alăturau prieteni ca Al. Vlahuță, Barbu Șt. Delavrancea, Gala Galaction, Menelas Chircu. În tinerețe a fost avocat la Dumitrești. Pleda fără onorariu când apăra țărani nevoiași. A fost stăpânul moșiei Biceștii de Jos, până la naționalizarea din 1948. Fotograf pasionat, boierul Zamfirescu ne-a lăsat imagini cu biserici, case, drumuri și oameni de odinioară, imagini surprinse în drumețiile sale de-a lungul și de-a latul județului Râmnicu Sărat. A fotografiat apa Râmnicului la Dumitrești, la Chiojdeni și la Jitia. Peisajele sale sunt însuflețite de turme de oi, grupuri de excursioniști călare, țărani aflați la muncă sau învârtind hora. Îl atrăgeau în mod deosebit ornamentele religioase, detaliile de arhitectură veche românească.La Râmnic, locuia pe strada Mihai Eminescu nr. 6, nu departe de Mitti Zamfirescu și Constantin Zamfirescu. De la Octavian Moșescu aflăm că printre oaspeții acestei case s-a numărat și George Bacovia, venit la Râmnic cu prilejul reapariției volumului „Plumb”, în 1924: „La insistențele lui Matei Elian (pseudonimul literar al lui Al. I. Zamfirescu, n.n.), primi cu greu să fie oaspete în casa din strada M. Eminescu, unde soția amfitrionului – suflet deschis și primitor – a destrămat norii de tristețe care pătrunseseră o dată cu Bacovia. La o cană de vin fiert în mirodenii orientale și în fața cărților rare, cu autografe de Victor Hugo, Emile Zola, Balzac, Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Rodenbach, Anatole France, oaspetele a ieșit din izolarea maladivă. Cercetă rafturile, înalte până la tavan, după care se așeză la birou, să cerceteze șpalturile sosite de la editură.” (O. Moșescu – Vitralii, Ed. Litera, București, 1971). Alături de cărți, vizitatorii casei puteau admira icoane bizantine și românești, sculpturi în lemn, uși și tronuri mănăstirești. În anii interbelici, Alexandru I. Zamfirescu a fost președinte al organizației locale a PNL, deputat și senator, prefect al județului.Vara, conu’ Alecu stătea la Dumitrești, unde la începutul anilor ’30 își ridicase o frumoasă casă în stil neoromânesc. Avea o bibliotecă bogată, cu cărți rare și scumpe, distruse de comuniști atunci când casa a fost confiscată și transformată în spital de copii. Profesorul Nicolae Giurcă, autorul unei monografii a comunei Dumitrești, a trăit vremurile în care cărțile au fost luate, duse la ferma din Dumitreștii de Sus și transformate în hârtie de împachetat mere. Am schițat doar portretul unui râmnicean din alte vremuri, un boier luminat și patriot, care – se zice – „iubea în egală măsură arta și cărțile, cât și țigăncile”. (N. Giurcă). A fost un liberal în adevăratul sens al cuvântului, deschis spre nou, dar, în aceeași măsură, întors spre trecut. Un trecut pe care-l vedea ca un punct de plecare în aflarea identității sale de român, de râmnicean.

• 

Aristide Demetriade ,actor.

A copilărit în casa de peste șosea de actualul cămin cultural, unde a locuit familia sa , tatăl sau-Arhile Demetriad-fiind arendașul unei moșii. A fost un mare actor, reputat interpret al lui Hamlet. Victor Eftimiu scria despre talentatul tragedian: "Demetriad l-a smuls pe Hamlet din fundul sufletului și al conștiinței; din nervii, din sângele, din toate lacrimile sale neplânse " alăturându-l lui Nottara, Iancu Petrescu și Ion Brezeanu. Din principalele roluri interpretate: Romeo(1899), Ovidiu(1901), Despot Vodă(1905), Vlaicu Vodă(1907). Astăzi, o străduță din Bucuresti din zona Cismigiului îi poartă numele. RĂZBOIUL PENTRU INDEPENDENȚĂ, 1912, România, Regia Grigore Brezeanu Cu: Aristide Demetriad, Constantin Nottara, Aristizza Romanescu, Elvira Popescu, Maria Filotti, Aurel Athanesescu. Apariția "Independenței României", cu minuțiozitatea riguroasă a reconstituirilor și cu repetarea sobră a autenticității evenimentelor prezentate, demonstra dorința realizatorilor de a se integra pe linia spirituală a lui Lumière, eliminând orice digresiune dăunătoare adevărului istoric. (…) înscriind prima filă din epopeea națională, "Independența României" stabilea în același timp în trăsătura ei fundamentală - realismul - trăsătură ce va rămâne caracteristică tuturor filmelor noastre istorice. (Manuela Gheorghiu Cernat - 1971 - în Contribuții la istoria cinematografiei în România, 1896-1948) Prima mentiune despre "Independenta Romaniei" s-a facut pe data de 5 mai 1912, cand in paginile revistei "Flacara" se scria cum "o seama de artisti au alcatuit o societate al carei scop este sa fabrice filmul razboiului de independenta... Asemenea intreprindere merita sa fie aplaudata". Initiatorii era un grup de actori, C. Nottara, Ar.Demetriad, V.Toneanu, I.Brezeanu, N. Soreanu, P. Liciu, in frunte cu tanarul Grigore Brezeanu, producator asociat si animatorul intregii actiuni. La fel ca si filmul de azi, productia "Independentei" cerea o suma colosala de bani. Il gasesc ca sponsor pe un om bogat al vremurilor, Leon Popescu, care era si proprietarul "Teatrului Liric". Primesc ajutor si din partea armatei, care le-a pus la dispozitie soldati, echipament militar si tot ce aveau nevoie si era in legatura cu armata, plus consilieri militari. S-au adus aparate, operatori straini, prelucrarea peliculei s-a facut in laboratoare parisiene. In anul 1985, criticul de cinema Tudor Caranfil descopera printre actele lui Aristide Demetriade si caietele de regie ale acestuia pentru "Independenta Romaniei", ceea ce il plaseaza fara echivoc in postura de regizor al filmului. Asadar, producatorii peliculei au fost Leon Popescu, Aristide Demetriade, Grigore Brezeanu, Constantin Nottara, Pascal Vidrascu. Scenaristi: Petre Liciu, C-tin Nottara, Aristide Demetriade, Corneliu Moldoveanu. Regia: Aristide Demetriade. Imaginea: Franck Daniau. Machiaj și coafuri: Pepi Machauer. Premiera filmului are loc pe 2 septembrie 1912, la cinema "Eforie", cea mai mare sala din Bucuresti la acea vreme. Filmul a fost bine primit de spectatori, fiind prezentat mai multe saptamani, cu toate ca avea mici scapari cum ar fi jocul prea teatral al actorilor, erorile unei figuratii nestapanita de regie care dadea loc unor scene umoristice si alte stagacii, care erau normale in cazul primelor filme romanesti. Prin proportiile temei, prin distributia aleasa, prin reale intentii artistice, prin montajul sau profesionist pentru epoca, acest film nu este primul film romanesc, insa poate fi considerat cel mai important si profesionist din cinematografia romaneasca. Oțelul răzbună-este un film românesc realizat în 1913 de către regizorul Aristide Demetriade. În epocă a fost cunoscut și sub titlurile Răzbunarea oțelului sau Oțelul se răzbună. Premiera peliculei a avut loc pe 9 decembrie 1913 la cinema „Clasic” din București. Din cele 40 de minute (4 bobine) cât avea inițial filmul, astăzi la ANF se mai păstrează circa un minut (24 de metri). Producția În vara anului 1913, actrița Marioara Voiculescu i-a prezentat profesorului Gheorghe Iorgu Arion doi tehnicieni francezi de cinematograf, operatorul Frank Daniau-Johnston și monteuza Paula Cambon, care lucraseră un număr de filme pentru Leon M. Popescu. În urma unui conflict de muncă, francezii se găseau fără angajament și în imposibilitate de a părăsi țara, întrucât începuse cel de-al doilea război balcanic și frontierele erau închise. Profesorul a fost convins să participe cu un capital de 8000 lei pentru realizarea unui film. Filmările s-au desfășurat la începutul toamnei anului 1913 în diferite locații din București și Băneasa, sub conducerea lui Aristide Demetriade. Paternitatea scenariului este pusă sub semnul întrebării. Din echipa de realizatori a mai făcut parte și Jack Bill, în calitate de asistent de regie. Aristide Demetriade a folosit din nou tehnica realizării de spații imaginare prin combinarea la montaj a unor locuri reale, aflate la distanță apreciabilă unele de celelalte, pornind de la experiența dobândită cu doi ani mai înainte în filmul Înșir'te mărgărite. De asemenea, se pare că a utilizat din plin procedeul montajului alternat, pentru a mări dinamica scenelor de urmărire. Devizul redus al filmului a impus soluții originale pentru scenele mai spectaculoase. Secvența opririi trenului a fost realizată cu ajutorul unei petarde plasată pe calea ferată București-Ploiești, care a explodat la trecerea locomotivei. Frânarea și panica pasagerilor coborâți din vagoane au fost filmate pe ascuns, din tufișuri. În cuprinsul filmului au mai fost introduse și fragmente dintr-un documentar american care prezenta o exploatare forestieră. Distribuția rolurilor Rolurile filmului au fost interpretate de către actori de teatru și amatori, care au acceptat să joace fără a fi remunerați: Romald Bulfinski — în rolul industriașului Matei Daiu, Marioara Cinski — fiica acestuia, Marietta Daiu, Aristide Demetriade — inginerul Radu Corbea, Mihail Țancovici-Cosmin — inginerul Mihai Grozea, Nae Grigorescu — moș Ion, Petre Bulandra — George, Vasile Romano — un valet, Andrei Popovici — pilotul și Jack Bill într-un rol neidentificat. Premiera și reacțiile criticilor de film "De rândul acesta, orgoliul meu n-a mai suferit nici o dezamăgire [...] Am simțit marea mulțumire că se pot face filme bune românești și se pot face chiar cu puține sforțări. «Oțelul răzbună» e o dovadă frumoasă. Artiștii, cât se poate de expresivi, îndeplinesc cu succes cerințele acțiunii cinematografice. Filmul acesta, cel mai reușit film românesc, e un imbold serios și, mai ales, e reînvierea multor nădejdi aproape pierdute..." Mihail Sorbul, „Rampa”.

• Nicolae Giurcă,profesor,deputat raional si deputat judetean,scriitor,primar,cetatean de onoare a comunei.

Nicolae Giurcă s-a născut în data de 5 decembrie 1927 în Dumitrești.Urmează școala primară în comună -5 clase- după care merge la Școala Normală de băieți din Focșani (1939-1941), după care continuă la Bârlad (1942-1945), ultimile trei clase făcându-le la Școala Normală de băieți din Buzău unde termină printre fruntașii promoției cu media 9,17.Susține examenele de diferență pentru liceul teoretic și în 1948 susține bacalaureatul la Focșani în vederea urmării cursurilor universitare. Urmează cursurile Facultății de Litere din București, obținând diploma de profesor de limba și literatura română în 1955. Între timp lucrează ca profesor suplinitor la Gimnaziul Unic -1948- apoi ca învățător la școala Biceștii de Jos în 1949-1951. Începând din 1951 este profesor la Școala din Dumitrești-Centru- titular după obținerea diplomei în 1955, școala devenită între timp gimnaziu, apoi liceu, unitate pe care n-a parasit-o până la pensie în 1990, și la care continuă să lucreze și ca pensionar încă 10 ani. Începând din 1953 este promovat director al școlii. În 1965 obține în urma unui examen la IPCD Brașov gradul didactic II, urmat în 1976 de gradul I, obținut la IPCD Iași. În 1974 îi se acordă "Gradația de merit" în urma căreia este scutit de impozitul pe salariu. Dupa pensionare i se acordă pentru a doua oară "Gradatia de merit" de către NEN. Este primul director al liceului înființat în 1963, funcție pe care o deține până în 1978 când trece la cerere la catedră. Se căsătorește în 1951 cu Dogărescu Maria, funcționară, și are doi copii: Monica, născută în 1952 profesoară de franceză și Doina, născută în 1954, jurist, notar public. A fost în tinerețe și director al Căminului Cultural din Dumitrești, începând din 1965 deputat raional la Rm. Sărat și după 1967 deputat județean la Vrancea. La revoluție în 1989, obștea comunei îl propune primar, devenind astfel primul conducator al comunei în cadrul democrației postrevoluționare. Nu-și părăsește catedra, de altfel se reîntoarce prin demisie de la primărie după câteva luni, la școala al cărui slujitor a fost toată viața.A scris Monografia comunei Dumitresti.

• Gala Galaction. Scriitorul poposea deseori la conacul boierului Alexandru Zamfirescu din Dumitresti.Despre vizitele la Dumitrești ale lui Gala Galaction ne amintește și Octavian Moșescu în volumul doi al Vitraliilor, apărut în anul 1970.

„În zilele călduroase de vară, eram invitați în modestul său conac de la Dumitrești, așezat în mijlocul unei livezi de pruni, cu priveliște spre munții și colinele cu văi de la Buda și Băbeni. Odată i-am întâlnit acolo pe scriitorii Gala Galaction și Adrian Maniu, mari cunoscători de artă, care se desfătau admirând colecția de icoane.

Îmi amintesc mai cu seamă o noapte cu lună , înălbind drumurile și valea Râmnicului când, în revărsarea de vervă și voie bună, rugat de distinșii musafiri, printre care se afla și Ion Marin Sadoveanu, Alexandru Zamfirescu ne-a recitat, pentru prima oară, „Cântările sfioase”.

Dimineața, la plecare, sihastrul de la Dumitrești (așa îl numeam cu toții) ne-a închinat următorul catren:

„Mi-ați dat o noapte de lumină

Într-o suavă poezie

Dar voi plecați acum deodată

Iar eu rămân în sihăstrie”

La care Gala Galaction a ținut să adauge: „Oricine dintre noi ar vrea Să stea în sihăstrie așa”. Cât de mult își dorea scriitorul Gala Galaction câteva zile de odihnă în brădetul răcoros de pe plai se poate observa în Răvașul către un prieten, publicat într-un volum memorialistic: „... Iubite Alexandre!... Chilia de la Dumitrești o fi gata, proviziile – destinate mie – multe ca pentru trei inși!... Credeam că voi lăsa totul pe-o săptămână, să pun ceva pe hârtie, din noile mele proiecte literare”. Era vorba de romanul Doctorul Taifun, pe care vroia să-l termine la Dumitrești și pe care l-a și terminat.

Alt roman conceput aici la Dumitresti este Papucii lui Mahmud, manuscrisul acestuia rămânând în biblioteca lui Alexandru Zamfirescu până la distrugerea lui de către comuniști după naționalizarea casei.

Cu prilejul altei întâlniri acasă la conu Alecu îl găsim pe Gala Galaction dând sfaturi unor tineri studenți despre editarea publicațiilor provinciale.

„ Dar, dragii mei, ne spunea povătuitorul nostru, pe lângă pagini de literatură și articole sociale și culturale din viața orașului, îndreptați-vă privirea spre drumurile necunoscute ale satelor. Dar să nu idealizați nimic, să scrieți aievea despre oameni și locuri. Reportaje. Reportaje adevărate... De câteva zile de când am poposit aici, am pus în cuvinte meșteșugite culoarea , cântecul și pitorescul din această mirifică vale a Râmnicului. Caietul cu aceste însemnări zilnice- culegeri de reportaje fără horbotă literară și mistificări- îl dăruiesc amfitrionului meu în semn de prețuire pentru zilele senine petrecute în casa lui”.

Între timp, caietul în care curgea ca într-o albie de râu, când tumultoasă, când linistită, viața acestui ținut, cu bucuriile și suferințele lui, s-a pierdut iar despre manuscrisul cu coperți albastre nu s-a mai aflat nimic.

• Alexandru Vlahuta, Barbu Stefanescu Delavrancea,Ion Marin Sadoveanu si Nicolae Grigorescu Poposeau la Dumitresti la conacul boierului Zamfirescu care le oferea gazduire si liniste sufleteasca.

In Romania pitoreasca a lui Vlahuta,scriitorul a imortalizat-o literar mirifica zona a Dumitrestiului. In anul 1904,Alexandru Vlahuta si Barbu Stefanescu Delavrancea s-au fotografiat in fata conacului boierului Zamfirescu,o fotografie cu valoare mare pentru locuitori zonei care se pot mandri cu oaspetii de odinioara care le vizita comuna.

Note

www.dumitresti.ro