Universitatea din Paris: Diferență între versiuni
m →Note: {{Reflist}} --> {{Listănote}} |
Fără descriere a modificării |
||
| Linia 37: | Linia 37: | ||
== Istorie == |
== Istorie == |
||
''Universitas magistrorum et scholarum Parisiensis'' (cuvânt cu cuvânt: „Mulțimea dascălilor și școlarilor din Paris”) este mai întâi o [[corporație]] de dascăli și de elevi care apare la Paris, în cursul [[Secolul al XII-lea|secolului al XII-lea]], drept complement al școlii de tehnologie de la [[Notre-Dame de Paris|Notre-Dame]]. Primul act care îi dă un statut oficial este ''o cartă'' din [[1200]] a regelui [[Filip al II-lea al Franței|Filip August]] care le acordă tuturor membrilor săi „forul ecleziastic”, adică privilegiul de a fi judecat de către un tribunal ecleziastic și nu civil. Membrii universității sunt cu toții considerați ca fiind ''cadre'', ceea ce nu-i împiedică să fie foarte turbulenți și să provoace incidente în tripourile pariziene. Universitatea a fost recunoscută de [[Papa Inocențiu al III-lea]] care |
''Universitas magistrorum et scholarum Parisiensis'' (cuvânt cu cuvânt: „Mulțimea dascălilor și școlarilor din Paris”) este mai întâi o [[corporație]] de dascăli și de elevi care apare la Paris, în cursul [[Secolul al XII-lea|secolului al XII-lea]], drept complement al școlii de tehnologie de la [[Notre-Dame de Paris|Notre-Dame]]. Primul act care îi dă un statut oficial este ''o cartă'' din [[1200]] a regelui [[Filip al II-lea al Franței|Filip August]] care le acordă tuturor membrilor săi „forul ecleziastic”, adică privilegiul de a fi judecat de către un tribunal ecleziastic și nu civil. Membrii universității sunt cu toții considerați ca fiind ''cadre'', ceea ce nu-i împiedică să fie foarte turbulenți și să provoace incidente în tripourile pariziene. În [[1209]], o bulă pontificală autorizează universitatea să-și aleagă un ”procurator”, care să o reprezinte legal în fața autorităților.În [[1212]], i se interzice cancelarului să pretindă magistrului căruia îi acorda ''licentia docendi'' să-i depună jurămînt de obediență. În [[1215]], se recunoaște și studenților dreptul de a se constitui într-o asociație corporatistă. Universitatea a fost recunoscută de [[Papa Inocențiu al III-lea]] care studiase acolo, prin ''bula'' din [[1215]], confirmată printr-o alta de către [[Papa Grigore al IX-lea]], în [[1231]]. Organizarea învățământului în patru facultăți - drept canonic, medicină, teologie și „arte liberale” (gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, muzica, astronomia) - provine din arbitrajul papal din [[1213]]. Cazarea studenților (''școlarilor'') și organizarea corpurilor se face în sânul fundațiilor pioase numite «colegii». ''Universitatea din Paris'' este un ''studium'' general, adică un centru de învățare a tuturor disciplinelor. |
||
În secolele [[Secolul al XII-lea|al XII-lea]] și [[Secolul al XIII-lea|al XIII-lea]], era una dintre primele universități din Europa, împreună cu universitățile din [[Bologna]], [[Oxford]], [[Cambridge]], [[Salamanca]], [[Montpellier]] și [[Toulouse]]. |
În secolele [[Secolul al XII-lea|al XII-lea]] și [[Secolul al XIII-lea|al XIII-lea]], era una dintre primele universități din Europa, împreună cu universitățile din [[Bologna]], [[Oxford]], [[Cambridge]], [[Salamanca]], [[Montpellier]] și [[Toulouse]]. |
||
| Linia 48: | Linia 48: | ||
== Vezi și == |
== Vezi și == |
||
* [[Sorbona]] |
* [[Sorbona]] |
||
== Bibliografie == |
|||
Drimba, Ovidiu. Istoria culturii și a civilizației, București, Editura Științifică,1990, pag.131 |
|||
{{Ciot-Franța}} |
{{Ciot-Franța}} |
||
Versiunea de la 7 martie 2015 14:56
| Université de Paris | |
 | |
| Motto | Hic et ubique terrarum « Ici et partout sur la terre »[1] |
|---|---|
| Succesor | Universitatea Paris 1 Panthéon-Sorbonne Universitatea Paris 2 Panthéon-Assas Université Sorbonne-Nouvelle Universitatea Paris-Sorbona Universitatea Paris-Descartes Universitatea Pierre-et-Marie-Curie Universitatea Paris-Diderot université Paris-VIII[*] Universitatea Paris-Dauphine Universitatea Paris Nanterre Universitatea Paris-Sud Universitatea Paris-Est-Créteil-Val-de-Marne université Sorbonne-Paris-Nord[*]  |
| Desființată | |
| Informații | |
| Fondată | secolul al XII-lea |
| Localizare | |
| Țara | .svg){kind=small} Franța |
| Coordonate | 48°50′55″N 2°20′37″E / 48.8486°N 2.3436°E |
| Prezență web | |
| site web oficial pagină Facebook | |
 | |
Modifică date / text  | |
Universitatea din Paris[2] era una dintre cele mai importante și mai vechi universități medievale. Apărută în secolul al XII-lea, ea a fost recunoscută de regele Filip August, în 1200 și de Papa Inocențiu al III-lea, în 1215. A dobândit rapid un mare prestigiu, îndeosebi în domeniile filosofiei și în domeniul teologiei. Constituită ca o asociație a tuturor colegiilor pariziene situate pe malul stâng al Senei, ea asigura formarea personalului (cadre și agenți administrativi) din instituțiile regale (Consiliul de Stat, parlamente, tribunale, curți de conturi, impozite, ...) și ecleziastice (personal didactic, spitale, cercetare, librari, episcopi, abați).
Universitatea din Paris, după o lungă perioadă de declin în epoca modernă, a fost suprimată în 1793, în timpul Revoluției Franceze, și înlocuită prin școli superioare specializate de drept, de medicină, de ingineri, de școli normale, etc.
Peste puțin mai mult de un secol, în 1896, Universitatea din Paris a fost reinstituită, pe baze diferite, cu patru facultăți (drept, medicină, litere, științe), iar peste aproape încă un secol, în 1971, ea a fost divizată în treisprezece universități independente.
Istorie
Universitas magistrorum et scholarum Parisiensis (cuvânt cu cuvânt: „Mulțimea dascălilor și școlarilor din Paris”) este mai întâi o corporație de dascăli și de elevi care apare la Paris, în cursul secolului al XII-lea, drept complement al școlii de tehnologie de la Notre-Dame. Primul act care îi dă un statut oficial este o cartă din 1200 a regelui Filip August care le acordă tuturor membrilor săi „forul ecleziastic”, adică privilegiul de a fi judecat de către un tribunal ecleziastic și nu civil. Membrii universității sunt cu toții considerați ca fiind cadre, ceea ce nu-i împiedică să fie foarte turbulenți și să provoace incidente în tripourile pariziene. În 1209, o bulă pontificală autorizează universitatea să-și aleagă un ”procurator”, care să o reprezinte legal în fața autorităților.În 1212, i se interzice cancelarului să pretindă magistrului căruia îi acorda licentia docendi să-i depună jurămînt de obediență. În 1215, se recunoaște și studenților dreptul de a se constitui într-o asociație corporatistă. Universitatea a fost recunoscută de Papa Inocențiu al III-lea care studiase acolo, prin bula din 1215, confirmată printr-o alta de către Papa Grigore al IX-lea, în 1231. Organizarea învățământului în patru facultăți - drept canonic, medicină, teologie și „arte liberale” (gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, muzica, astronomia) - provine din arbitrajul papal din 1213. Cazarea studenților (școlarilor) și organizarea corpurilor se face în sânul fundațiilor pioase numite «colegii». Universitatea din Paris este un studium general, adică un centru de învățare a tuturor disciplinelor.
În secolele al XII-lea și al XIII-lea, era una dintre primele universități din Europa, împreună cu universitățile din Bologna, Oxford, Cambridge, Salamanca, Montpellier și Toulouse.
Universitatea din Paris nu întârzie să devină o adevărată autoritate morală. Doctorii universității se pronunță asupra controverselor faimoase precum taxarea beneficiilor ecleziastice de către Sfântul Scaun și joacă un mare rol în momentul Marii Schsme a Occidentului (1378-1417). Cancelarul Universității din Paris, Jean de Gerson, a animat, de altfel, Conciliul de la Constanța (1414-1418), care pune capăt schismei. În timpuL Războiului de o sută de ani, Universitatea din Paris i-a susținut pe englezi și partida burgundă, și a aprobat execuția Ioanei d'Arc.
Note
- ^ În românește: Aici și pretutindeni pe pământ
- ^ Nu trebuie să se confunde cu Sorbona, o altă universitate prestigioasă de la Paris, întemeiată în secolul al XIII-lea.
Vezi și
Bibliografie
Drimba, Ovidiu. Istoria culturii și a civilizației, București, Editura Științifică,1990, pag.131
