Onirism: Diferență între versiuni
Dedi (discuție | contribuții) mFără descriere a modificării |
Fără descriere a modificării |
||
| Linia 8: | Linia 8: | ||
Au rămas de la onirici volumele ''Lungul drum al prizonierului'', romanul parabolă kafkiană al lui [[Sorin Titel]], povestirile lui Dumitru Ţepeneag, precum şi primele sale romane ''Zadarnică e arta fugii'', ''Nunţile necesare'', sau ''Cartea de vise'' şi practic toate poemele lui [[Leonid Dimov]]. Nu trebuie uitată nici proza lui Vintilă Ivănceanu, Florin Gabrea şi Virgil Tànase. |
Au rămas de la onirici volumele ''Lungul drum al prizonierului'', romanul parabolă kafkiană al lui [[Sorin Titel]], povestirile lui Dumitru Ţepeneag, precum şi primele sale romane ''Zadarnică e arta fugii'', ''Nunţile necesare'', sau ''Cartea de vise'' şi practic toate poemele lui [[Leonid Dimov]]. Nu trebuie uitată nici proza lui Vintilă Ivănceanu, Florin Gabrea şi Virgil Tànase. |
||
DESPRE ONIRISM: |
|||
D. Ţepeneag, „În căutarea unei definiţii” (1968): |
|||
„În ultima vreme s-a vorbit destul de mult despre oniric folosind termenul uneori peiorativ, alteori, cu totul superficial. Ce înseamnă în definitiv literatura onirică? Fireşte, etimologic, e limpede: oneiros = vis. E limpede dar insuficient. […] Propun două categorii învecinate, în funcţie de care să fie stabilită sfera noţiunii de oniric. Şi anume: literatura fantastică şi poezia suprarealistă. În perspectiva istoriei literare, literatura onirică va putea fi considerată o încercare de sinteză între fantasticul tradiţional, de tip romantic, şi suprarealism.” |
|||
„Pentru literatura onirică, aşa cum o concep eu, visul nu este sursă şi nici obiect de studiu; visul este un criteriu. Deosebirea este fundamentală: eu nu povestesc un vis (al meu sau al altcuiva), ci încerc să construiesc o realitatea analoagă visului. […] Suprarealiştii s-au străduit şi ei să detecteze aceste elemente stranii din realitate (e suficient să ne gândim la Nadja a lui Breton ori la Ţăranul la Paris a lui Aragon); dar au procedat ca nişte reporteri în căutare de insolit, adică fără voinţa de a construi cu aceste elemente o altă lume, o lume paralelă asemănătoare visului.” |
|||
„S-a crezut multă vreme că ceea ce ar deosebi proza de poezie ar fi dreptul acesteia din urmă la o mai mare ambiguitate. […] Dar ambiguitatea, […] care garantează crearea unei opere deschise, nu este posibilă numai în poezie […] şi cu atât mai puţin numai în poezia lirică. Aş spune chiar dimpotrivă, adăugând că oniricul şi liricul se află într-o relaţie de suspiciune reciprocă. După părerea mea, poezia, mai exact atitudinea lirică în faţa obiectelor din realitate, ţine de dorinţa de cunoaştere imediată, prin exclamaţie chiar […], de tendinţa de apropriere a lumii din jur cu ajutorul aproape magic al metaforei. […] Poetul liric e robul metaforei, pentru că metafora e aceea care concentrează realitatea, „înghite” timpul şi accelerează viteza versului. Citindu-l pe Dimov, sare de la început în ochi lipsa metaforelor. Dimov descrie, enumeră, inventariază, şi de aceea are nevoie de tot mai mult spaţiu […]; el de fapt povesteşte, narează o viziune analogă celor din vis, dar făcută, construită raţional; la urma urmei, mă întreb dacă ultimele poeme şi visele lui Dimov mai pot fi numite poezii? Eu le-aş numi texte onirice pur şi simplu.” |
|||
Gabriel Dimisianu: |
|||
„Onirismul instituia, ca normă estetică intransigentă, «fuga» din real, transgresarea acestuia şi respingea, în orice caz, atingerile artei cu politicul. Atunci? |
|||
Adevărul este că nemulţumirea faţă de onirici nu a pornit de la literatura lor, ci de la manifestarea unora dintre ei în viaţa publică. La cenaclul lui Miron Radu Paraschivescu, la adunările scriitoriceşti mai largi, cum a fost acea faimoasă întâlnire a tinerilor scriitori cu Ion Iliescu, în ipostaza sa de atunci de prim secretar al C.C. al U.T.C., un D. Ţepeneag, un V. Ivănceanu puneau întrebări incomode, sfidătoare, care băteau mult dincolo de «estetic», îi atacau fără inhibare pe scriitorii oportunişti, unii dintre ei «clasici în viaţă».” (Onirismul subversiv, în „România literară”, nr. 10/ 1992, p. 4). |
|||
==Bibliografie== |
==Bibliografie== |
||
Versiunea de la 8 septembrie 2008 18:11
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
|
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
|
Umanism -
Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
|
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
Onirismul este un curent din literatură română.
Având un program estetic coerent, grupul oniric s-a constituit în 1964 în jurul nucleului format din Dumitru Ţepeneag şi Leonid Dimov, scriitori care, frecventând cenaclul Luceafărul, prezidat în acel moment de Eugen Barbu, i-au putut cunoaşte mai întâi pe Virgil Mazilescu, Vintilă Ivănceanu şi Iulian Neacşu, cărora li se vor alătura ulterior şi Daniel Turcea, Florin Gabrea, Emil Brumaru, Sorin Titel, Virgil Tănase ş.a. După ce Eugen Barbu e înlocuit la conducerea cenaclului de ex-avangardistul Miron Radu Paraschivescu, acesta obţine acceptul editării unui supliment de versuri şi proză al revistei craiovene Ramuri, (numit Povestea vorbei), pe care vrea să-l transforme într-o nouă revistă de avangardă care să-i unească pe vechii şi pe noii onirici. În 1966 vor publica aici Vintilă Ivănceanu, Dumitru Ţepeneag, Leonid Dimov şi Virgil Mazilescu. Revista este interzisă rapid. Din 1968, centrul atenţiei oniricilor se mută spre revista Luceafărul, unde, pe lângă scriitorii sus menţionaţi, vor mai publica Emil Brumaru, Florin Gabrea, Sorin Titel, Daniel Turcea ş.a., iar Dumitru Ţepeneag şi Leonid Dimov îşi vor preciza şi poziţia teoretică.
Cu vagi rădăcini în literatura onirică universală, în special în zona romantismului german, considerat de alţi critici un curent înrudit cu suprarealismul, dar şi destul de apropiat de noul roman francez, grupul a fost repede interzis de cenzură. Dumitru Ţepeneag a fost silit sà se exileze la Paris. Au rămas foarte multe texte teoretice, adunate în volum recent de Corin Braga, un continuator al esteticii onirismului, care se prelungeşte până în post-modernism prin operele lui Mircea Cărtărescu.
Au rămas de la onirici volumele Lungul drum al prizonierului, romanul parabolă kafkiană al lui Sorin Titel, povestirile lui Dumitru Ţepeneag, precum şi primele sale romane Zadarnică e arta fugii, Nunţile necesare, sau Cartea de vise şi practic toate poemele lui Leonid Dimov. Nu trebuie uitată nici proza lui Vintilă Ivănceanu, Florin Gabrea şi Virgil Tànase.
DESPRE ONIRISM:
D. Ţepeneag, „În căutarea unei definiţii” (1968):
„În ultima vreme s-a vorbit destul de mult despre oniric folosind termenul uneori peiorativ, alteori, cu totul superficial. Ce înseamnă în definitiv literatura onirică? Fireşte, etimologic, e limpede: oneiros = vis. E limpede dar insuficient. […] Propun două categorii învecinate, în funcţie de care să fie stabilită sfera noţiunii de oniric. Şi anume: literatura fantastică şi poezia suprarealistă. În perspectiva istoriei literare, literatura onirică va putea fi considerată o încercare de sinteză între fantasticul tradiţional, de tip romantic, şi suprarealism.”
„Pentru literatura onirică, aşa cum o concep eu, visul nu este sursă şi nici obiect de studiu; visul este un criteriu. Deosebirea este fundamentală: eu nu povestesc un vis (al meu sau al altcuiva), ci încerc să construiesc o realitatea analoagă visului. […] Suprarealiştii s-au străduit şi ei să detecteze aceste elemente stranii din realitate (e suficient să ne gândim la Nadja a lui Breton ori la Ţăranul la Paris a lui Aragon); dar au procedat ca nişte reporteri în căutare de insolit, adică fără voinţa de a construi cu aceste elemente o altă lume, o lume paralelă asemănătoare visului.”
„S-a crezut multă vreme că ceea ce ar deosebi proza de poezie ar fi dreptul acesteia din urmă la o mai mare ambiguitate. […] Dar ambiguitatea, […] care garantează crearea unei opere deschise, nu este posibilă numai în poezie […] şi cu atât mai puţin numai în poezia lirică. Aş spune chiar dimpotrivă, adăugând că oniricul şi liricul se află într-o relaţie de suspiciune reciprocă. După părerea mea, poezia, mai exact atitudinea lirică în faţa obiectelor din realitate, ţine de dorinţa de cunoaştere imediată, prin exclamaţie chiar […], de tendinţa de apropriere a lumii din jur cu ajutorul aproape magic al metaforei. […] Poetul liric e robul metaforei, pentru că metafora e aceea care concentrează realitatea, „înghite” timpul şi accelerează viteza versului. Citindu-l pe Dimov, sare de la început în ochi lipsa metaforelor. Dimov descrie, enumeră, inventariază, şi de aceea are nevoie de tot mai mult spaţiu […]; el de fapt povesteşte, narează o viziune analogă celor din vis, dar făcută, construită raţional; la urma urmei, mă întreb dacă ultimele poeme şi visele lui Dimov mai pot fi numite poezii? Eu le-aş numi texte onirice pur şi simplu.”
Gabriel Dimisianu:
„Onirismul instituia, ca normă estetică intransigentă, «fuga» din real, transgresarea acestuia şi respingea, în orice caz, atingerile artei cu politicul. Atunci? Adevărul este că nemulţumirea faţă de onirici nu a pornit de la literatura lor, ci de la manifestarea unora dintre ei în viaţa publică. La cenaclul lui Miron Radu Paraschivescu, la adunările scriitoriceşti mai largi, cum a fost acea faimoasă întâlnire a tinerilor scriitori cu Ion Iliescu, în ipostaza sa de atunci de prim secretar al C.C. al U.T.C., un D. Ţepeneag, un V. Ivănceanu puneau întrebări incomode, sfidătoare, care băteau mult dincolo de «estetic», îi atacau fără inhibare pe scriitorii oportunişti, unii dintre ei «clasici în viaţă».” (Onirismul subversiv, în „România literară”, nr. 10/ 1992, p. 4).
Bibliografie
- Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, Momentul oniric, antologie îngrijită de Corin Braga, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1997
- Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, Onirismul estetic, antologie de texte teoretice, interpretări critice şi prefaţă de Marian Victor Buciu, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2007