La conac

 

Din Poenița vine domol la vale un călăreț tânăr, în buiestru țăcănit...

N-are de ce să gonească: soarele nu s-a ridicat nici de două sulițe; înainte de nămiez are să ajungă la conac, la Sălcuța, dincolo de jumătatea drumului... Acolo stă un ceas, să dea grăunțe calului; până la toacă, e-n oraș la boierul. Gândindu-se la boierul, se pipăie-n sân – legătura cu banii stă bine.

A trecut de cotul dealului la câmp deschis.

E a doua zi de sfântul Gheorghe. Ceru-i fără pată cât de slabă în tot largu-i de jur împrejur. La vale, în zare adâncă, sclipește undoind aerul dimineții calde, iar în păduriștea de mesteacăni de pe poala din bătaia soarelui, păsările primăverii se-ngână și care de care se-ntrec în feluri de glasuri.

— Da-ncotro, 'ncotro, flăcăule? întreabă cineva din urmă pe tânărul călăreț.

Acesta întoarce capul. Din urmă îl ajunge un alt călăreț. De unde a răsărit omul acesta? fiindcă, tot drumul, tânărul, măcar că și-a întors privirile de multe ori pe calea umblată, nu a luat seama să mai vină cineva după el; chiar a gândit: câtă singurătate de dimineață pe un drum așa de căutat întotdeauna!

— La vale... răspunde tânărul. Da' dumneata?

— Tot la vale...

Și cu vorba aceasta, strângându-și calul în pulpe, trece alăturea înaintașului.

— Drum bun, flăcăule!

— Și dumitale!

— Bine că te-ntâlnii!... Mi-e urât să fiu singur, mai ales la drum.

Călătorul după chip și port e un negustor, vreun orzar ori cirezar, de cari umblă pân sate după daraveri; un roșcodan grăsuliu, cu fața vioaie; cârn și pistrui; dar om plăcut la înfâțișare și tovarăș glumeț; numai atâta că e șașiu, și când se uită drept în ochii tânărului, îi face așa, ca o amețeală, cu un fel de durere la apropietura sprincenelor.

Merg ei astfel domol alături în buiestru țăcănit, vorbind mai de una mai de alta, și rămâne lucru hotărât că se opresc împreună la conac pentru o gustare; și din vorbă-n vorbă, nici nu prind de veste când ajung aci aproape să intre-n Sălcuța. Cotind la stânga, de după tufișul movilei pe care stă biserica, li se arată, ca la o bătaie de glonț, coperișul nou de tinichea al turnului strălucind în soare.

Tânărul îndeamnă calul ținând scurt zăbala. Tot așa și negustorul. Calul ia vânt. Trecând prin fața bisericii, flăcăul își face cruce. Atunci aude pe tovarășul, rămas câțiva pași înapoi, râzând grozav. Întoarce capul: tovarășul, nicăieri... Mare minune!... Unde a putut pieri? A intrat în pământ?

Nu... E la han... Îl așteaptă sub umbrar...

Flăcăul nu a luat seama că negustorul i-a fost trecut înainte. Firește că așa a trebuit să fie: în pământ n-ar putea intra un călăreț cu cal cu tot...

La conac, tingirile și căldările clocotesc, grătarele sfârâie, cântă lăutarii, forfoteală și larmă mare, și clopote și clopoței, pe care le sună vite și cai mișcându-și capetele.

Tovarășii de drum, după ce atârnă de gâtul cailor trăistile cu grăunțe, se așează la o masă. Negustorul scoate din geanta lui un șip cu rachiu și cinstește pe tânărul... Bun rachiu!... O căldură plăcută cuprinde măruntaiele, și ce poftă de mâncare!... Mâncarea e bună și vinul și mai bun... Negustorul bea și-mbie pe tânăr, și tânărul voinic, se ține bine: pahar la pahar și dușcă la dușcă...

Încet-încet, tovarășii s-au înfierbântat bine... Dar le trebuie vin, și degeaba bat în masă și strigă: nimeni nu-i aude. E îmbulzeală mare înăuntru în prăvălie și afară subt umbrar. Pierzându-și răbdarea, negustorul se scoală de la masă și merge-n cârciumă. Tânărul stă foarte aprins la locul lui, se șterge de sudoare și suflă din adânc.

Celălalt se-ntoarce mânând înainte o fată voinică și frumoasă, care, cu mânecile sumese până la subțiori, aduce pe o tavă uscătură și udătură. Ajungând prin îmbulzeală la masă, șașiul se uită lung la tânăr, ba-i mai face și cu ochiul către fată.

Fata lasă tava pe masă și pornește. Flăcăul vrea s-o apuce de braț; ea scapă și pleacă; el o cheamă-napoi; ea-și întoarce capul râzând, dă din umeri parc-a zice: «acu n-am vreme de jucării!» și intră-n prăvălie. Șașiul se uită la flăcău și iar îi face cu ochiul: «după ea!» Flăcăul se scoală hotărât drept în picioare și urmează calea ce i-o arată ochiul tovarășului...

A trecut de mult de nămiez și încet-încet au plecat, unii câte unii, cărăuși, negustori și drumeți alții, care la deal, care la vale, și lăutarii au tăcut și s-a liniștit de tot și s-a limpezit locul.

La conac a mai rămas prea puțină lume... Într-o odaie, ațipesc așa după masă, cei doi tovarăși, fiecare pe câte un pat... Fata le aduce cafele... Acu nu-i mai e degrabă; poate sta și de vorbă cu un drumeț. Negustorul se uită la fată, se uită șașiu la băiat și merge să vază ce mai e pe dincolo, pân odaia unde s-au pus niște orzari să-nvârtească un stosișor...

Acu, ce mai una alta? Multă vreme nu poate sta de vorbă o fata care are atâta treabă... N-apucă să plece fata și roșcovanul intră-napoi. Tânărul s-a culcat de-a binele... Aș! E vreme de dormit acuma? Trebuie să meargă îndată după tovarăș în odaia d-alături, unde e pont mare de câștig: orzarii sunt și mai buni de iubit – joacă și prost și gros.

— Hai, scoală!

Între orzari, cine să fie? – Neica Dincă, unchiul, frate bun cu taica flăcăului nostru.

Nu stau mult la vorbă ca să înțeleagă unchiul de unde vine și unde se duce tânărul. Vine de acasă și se duce la oraș, să plătească boierului câștigul întârziat, cinzeci de galbeni, pentru sfoara de moșie din Poenița, pe care o ține taică-său în arendă.

Și jocul pornește iar...

Tânărul se vâră și el... și joacă.

— Mă, țângăule, zice unchiul, ia-ți calul și mergi de-ți caută de treabă!... Ai auzit?...

Dar țângăul se uită în ochiul tovarășului, care-i stă în față, și se face că n-aude. Merge înainte și bine merge! are un noroc nemaipomenit.

— Mă, secule! zice unchiul. Ți-e destul... Pleacă!

Aș!... S-a-nserat de tot; nu se mai vede cartea; se aprind lumânări.

— Mă, băiete! a-nnoptat... Ce faci?

— Lasă-mă, unchiule!

— ...Bine! răspunde omul bătrân și joacă-nainte...

Dar jocul e joc și norocul noroc... Începe cartea flăcăului să se schimbe și să meargă tot 'ndărătele... Sudori peste sudori... Tânărul se oprește și stă la gânduri, uităndu-se ca-n gol; dar întâlnește ochiul tovarășului, care-i dă o povață mai tare decât cea mai tare poruncă... Pune mâna-n sân și scoate legătura... Înainte... Unchiul ridică ochii spre nepot, zâmbind cuminte, și fără să mai zică o vorbă, îi apleacă cu multă luare aminte asupra mesei.

E trei după miezul nopții... S-a dus arenda!... – și două inele și ceasul!... S-ar fi dus și calul și șaua, dacă unchiul și orzarii n-ar fi suflat în lumânări și n-ar fi mers să se odihnească... Cine a câștigat?... Cine a știut să joace, firește: unchiul și cu unul dintre orzari, tovarășul lui; alți doi orzari au pierdut, nu tocmai cât nepotul, adică nu tot ce aveau; dar au pierdut și ei destul de frumos pe potriva unor negustori nu tocmai tari.

Acu, toți jucătorii dorm, fiecare la odaia lui. S-a-nnorat de pe la miezul nopții și e întuneric adânc.

Flăcăul nostru stă pe prispă cu fruntea-ntre mâni, pe când, în picioare, drept, în față-i, stă tovarășul său de drum. Înecat de gânduri, tânărul ridică fruntea-n sus și-i pare că vede în întunerecul nopții strălucind ochiul ciudat care l-a stăpânit toată ziua.

— Ce-i de făcut? întreabă.

— Dorm toți butuc, șoptește cald șașiul... Ușa e scoasă din țâțâna de jos... Dacă o ridici binișor, poți intra pe dedesubt; poți pe urmă s-o descui pe dinăuntru și să ieși frumos. Intră încetinel; lasă-te pe vine; mergi pe dibuite la paturi; ascultă bine unde răsuflă, și trece-le cu basmaua asta pe la nas fiecăruia... Odată să tragă-n suflet din mirosul ăsta, și nu se mai deșteaptă până la ziuă, să-i tai cu ferestrăul.

Și zicând acestea, îi dă basmaua-n mână și-l împinge pe flăcău încet-încet spre ușă. Băiatul trece basmaua în mâna stângă și, ștergându-se de sudoare:

— Doamne! doamne! suspină el și cu dreapta-și face cruce. Atunci un hohot strașnic se aude... Flăcăul se-ntoarce-n loc. E beznă-mprejuru-i, și nicăieri ochiul luminos al tovarășului. Tânărul se moleșește din toate-ncheieturile și se prăbușește pe prispă.

...Se face ziuă...

— Scoală mă! aici ai adormit, procopsitule? zice un glas cunoscut.

Flăcăul se trezește buimăcit.

Unchiul îl cheamă în odaie; nepotul ascultă d-abia târându-se pe picioare.

— Cât ai pierdut, mă?

— ...Tot.

— Cât tot?

— Ce-am avut eu... și...

— Și ce mai?

— Și... arenda.

— Cinzeci de galbeni?

Nepotul dă din cap punând ochii în pământ.

— Cine te-a pus să joci, dacă nu știi jocul?

— Dracul m-a pus!

— Nu ți-am spus de trei ori să pleci?

— Da.

— N-ai înțeles că te luam la sigur?

— Nu.

— Prostule!

Și unchiul trage din brâu un pungoci mare, scoate o mână de bani și numără pe masă.

— Numără-i și tu. Sunt cincizeci?

— ...Da.

După o tăcere, în timp ce băiatul a strâns banii, i-a legat și a vârât adânc legătura în sân:

— Cu mine să joci tu, mă! țângăule mucos?

Și-i arde părintește două palme strașnice.

— Altădată să nu te mai apuci să joci cu oameni bătrâni, dacă nu știi juca! Ia-ți acu banii și pleacă degrabă la boierul... Uite... mai ține doi lei de parale, să ai ce mânca pe drum.

— Sărut mâna!

În câteva clipe, băiatul e călare...

— Ei! ce stai? nu pleci?

— ...Unchiule, să-ți faci pomană, să nu spui taichii, că mă omoară!

— Dacă te faci băiat de treabă, nu-i spui.

— Mă fac... sărut mâna!

Și flăcăul dă călcâie buiestrașului.

— Mă! strigă după el unchiul. Ia seama, că te ia dracul dacă te mai iei după el, nătărăule!

Către seară, tânărul, flămând și-nsetat, trece pe dinaintea conacului de la Sălcuța în buiestru-mbășicat. O fată naltă și voinică cu mânecile sumese până la subțiori, stând rezemată de un stâlp al prispei, se uită lung după călăreț. El apleacă bărbia-n piept, strânge scurt zăbala și îndeamnă calul la iuțeală. Vrea și el să se uite odată înapoi, dar a apucat să cotească la dreapta pe după movila bisericii, și prispa conacului nu se mai poate vedea.

Ajungând la cotul dealului, unde apucă drumul spre Poenița, buiestrașul gâfâind își potolește puțin mersul la urcuș.

Soarele, scăpătând la apus, se uită îndărăt cu stăruință caldă la păduriștea de mesteacăni, unde atâtea pasări ale primăverii se cheamă, se-ntreabă și-și răspund, se-ngână și se-ntrec în fel de glasuri, întorcându-se fiecare pe la cuibul său.