Mercure de France
Mercure de France a fost inițial o gazetă și revistă literară franceză publicată pentru prima dată în secolul al XVII-lea, dar care, după mai multe reapariții, s-a transformat într-o editură ce face parte acum din grupul editorial Éditions Gallimard.
Gazeta a fost publicată din 1672 până în 1724 (cu o întrerupere în perioada 1674-1677) sub titlul Mercure galant (scris uneori scris Mercure gallant) (1672-1674) și Nouveau Mercure galant (1677-1724). Titlul a fost schimbat în cel de Mercure de France în 1724. Gazeta a fost pentru scurt timp desființată (în timpul lui Napoleon) din 1811 până în 1815 și și-a încetat apariția în 1825. Numele a fost reînviat în 1890, fiind folosit atât pentru o revistă literară, cât și (din 1894) pentru o editură asociată inițial cu mișcarea simbolistă. Începând din 1995 Mercure de France fost parte din grupul editorial Éditions Gallimard.
Mercure de France nu trebuie confundat cu o altă revistă literară, Mercure du XIXe siècle (1823-1830).
Revistele originale Mercure galant și Mercure de France
modificareMercure galant a fost fondat de scriitorul Jean Donneau de Visé în 1672. Numele se referă la zeul Mercur, mesagerul zeilor; titlul făcea trimitere, de asemenea, la Mercure françoys care a fost prima revistă literară a Franței, fondată în anul 1611 de către librarul parizian J. Richer.
Scopul revistei era informarea înaltei societăți cu privire la viața de la curte și la dezbaterile intelectuale și artistice; gazeta (care a apărut neregulat) conținea poezii, anecdote, știri (căsătorii, bârfe), piese de teatru și cronici artistice, cântece și comentarii de modă și a devenit un lucru la modă (și, uneori, scandalos) să fii menționat în paginile ei. Publicația și-a oprit apariția în 1674, dar a reapărut din nou ca un periodic lunar cu numele Nouveau Mercure galant în 1677.
Mercure galant a reprezentat o evoluție semnificativă în istoria jurnalismului (ea a fost prima gazetă care a prezentat știri din lumea modei)[1] și a jucat un rol esențial în difuzarea de știri despre modă, bunuri de lux, etichetă și viața la curte în epoca lui Ludovic al XIV-lea în provinciile franceze și în străinătate. În anii 1670 articolele despre moda noului sezon au fost, de asemenea, însoțite de gravuri.[2] Ediția din august 1697 conținea o descriere detaliată a unui nou puzzle popular, cunoscut acum sub numele de peg solitaire. Acest articol este cea mai veche referire cunoscută cu privire la peg solitaire.
Revista a fost frecvent denigrată de autorii vremii. Numele Mercure galant a fost folosit de către dramaturgul Edmé Boursault pentru una dintre piesele sale cu pretenții de critică socială; când Donneau de Visé s-a plâns, Boursault a schimbat titlul piesei lui în Comédie sans titre (Comedie fără titlu).
Gazeta a jucat un rol important în „Cearta dintre antici și moderni”, o dezbatere dacă arta și literatura secolului al XVII-lea aveau mai multe realizări decât iluștrii scriitori și artiști din antichitate, dezbatere care va dura până la începutul secolului al XVIII-lea. Bernard le Bovier de Fontenelle și Mercure galant s-au alăturat „modernilor”. Nicolas Boileau-Despréaux a fost împins în rolul de campion al „anticilor”, iar Jean Racine, Jean de La Fontaine și Jean de La Bruyère (care este faimos pentru o diatribă împotriva gazetei: „le Mercure... est immédiatement au dessous de rien” [„Mercure... este chiar sub nimic”]) i-au luat apărarea.
Periodicul a devenit în cele din urmă un succes financiar și i-au adus venituri ridicate lui Donneau de Visé. Mercure de France a devenit arbitrul de necontestat al științelor umaniste și artelor din Franța și a fost considerat cel mai important jurnal literar din Franța prerevoluționară.[3]
Thomas Corneille a fost un colaborator frecvent al gazetei. Mercure a continuat să fie publicat după moartea lui Donneau de Visé în 1710. În anul 1724 titlul a fost schimbat în Mercure de France și a dobândit un caracter semioficial, având un director numit de guvern (profiturile au fost investite în pensii pentru scriitori). Jean-François de la Harpe a fost redactor-șef timp de 20 de ani; el a colaborat, de asemenea, cu Jacques Mallet du Pan. Alți redactori și colaboratori importanți au fost Marmontel, Raynal, Chamfort și Voltaire.
În paginile ediției din mai 1734 a revistei Mercure de France a fost utilizat pentru prima dată termenul de „Baroc” (în mod peiorativ) într-o recenzie satirică anonimă a operei Hippolyte et Aricie a lui Jean-Philippe Rameau.
Chiar înainte de revoluție, conducerea a fost preluată de Charles-Joseph Panckoucke. În epocă revoluționară, titlul a fost schimbat pentru scurt timp în Le Mercure français. Napoleon a oprit publicarea revistei în 1811, dar revista și-a reluat apariția în 1815. Ultimul număr al revistei a apărut în 1825.
Revista actuală Mercure de France
modificareMercure de France | |
Fondată în | |
---|---|
Fondator(i) | Jean Donneau de Visé[*] |
Prezență online | |
cont Twitter | |
Modifică date / text |
Istoric
modificareLa sfârșitul secolului al XIX-lea, numele Mercure de France a fost reînviat de către Alfred Vallette. Vallette a fost strâns legat de un grup de scriitori asociat cu mișcarea simbolistă care s-au întâlnit regulat la cafeneaua la Mere Clarisse din Paris (din rue Jacob) și care i-a inclus pe Jean Moréas, Émile Reynaud, Pierre Arène, Remy de Gourmont, Alfred Jarry, Albert Samain și Charles Cros. Primul număr al revistei a apărut pe 1 ianuarie 1890.
În următorul deceniu, revista a avut parte de succes critic, iar poeți precum Stéphane Mallarmé și José-Maria de Heredia au publicat lucrări originale în paginile ei. Revista a devenit o publicație bilunară în 1905.
În 1889 Alfred Vallette s-a căsătorit cu scriitoarea Rachilde al cărei roman Monsieur Vénus a provocat scandal și a fost acuzat de imoralitate. Rachilde a fost membră a consiliului editorial al revistei până în 1924, iar personalitatea ei și lucrările ei au contribuit mult la creșterea renumelui revistei. Rachilde a găzduit un salon literar în zilele de marți, iar aceste „mardis du Mercure” au devenit faimoase datorită autorilor care au participat.
Ca și alte reviste ale epocii, Mercure a început, de asemenea, să publice cărți (începând din 1894). Alături de operele autorilor simboliști, Mercure a publicat primele traduceri franceze ale scrierilor lui Friedrich Nietzsche, primele opere ale lui André Gide, Paul Claudel, Colette și Guillaume Apollinaire și poemele lui Tristan Klingsor. Ulterior a publicat scrierile lui Henri Michaux, Pierre Reverdy, Pierre-Jean Jouve, Louis-René des Forêts, Pierre Klossowski, André du Bouchet, Georges Séféris, Eugène Ionesco și Yves Bonnefoy.
După moartea lui Vallette în 1935, conducerea a fost preluată de către Georges Duhamel (care a redactat revista începând din 1912). În 1938, din cauza poziției antirăzboinice a lui Duhamel, el a fost înlocuit de către Jacques Bernard (în 1945 Bernard a fost arestat și condamnat pentru colaborare cu germanii). După război, Duhamel (care era acționar majoritar al editurii) l-a desemnat pe Paul Hartman pentru a conduce revista (Hartman a vut un rol important în activitatea editorială clandestină în timpul războiului).
În 1958 grupul editorial Éditions Gallimard a cumpărat revista Mercure de France și Simone Gallimard a fost aleasă ca director. În 1995 Isabelle Gallimard a preluat conducerea editurii.
Premii literare
modificarePrintre autorii premiați care au publicat în Mercure de France se află următorii:
- Salvat Etchart (Prix Renaudot 1967)
- Claude Faraggi (Prix Fémina 1975)
- Michel Butel (Prix Médicis 1977)
- Jocelyne François (Prix Fémina 1980)
- François-Olivier Rousseau (Prix Médicis și Prix Marcel Proust 1981)
- Nicolas Bréhal (Prix Valery Larbaud 1992)
- Paula Jacques (Prix Fémina 1991)
- Dominique Bona (Prix Interallié 1992)
- Andreï Makine (Premiul Goncourt și Prix Médicis 1995)
- Gilles Leroy (Premiul Goncourt 2007)
- Romain Gary și-a publicat romanele sale sub pseudonimul Émile Ajar (cu complicitatea Simonei Gallimard) ceea ce i-a permis să câștige două premii Goncourt.
Referințe
modificare- ^ DeJean, page 47
- ^ DeJean, page 63
- ^ Darnton, Robert; Roche, Daniel (). Revolution in Print: The Press in France 1775–1800. Berkeley, CA: University of California Press. p. 148. ISBN 0-520-06431-3. Mai multe valori specificate pentru
|autor2=
și|nume2=
(ajutor)
Lectură suplimentară
modificare- DeJean, Joan. The Essence of Style: How the French Invented Fashion, Fine Food, Chic Cafés, Style, Sophistication, and Glamour. New York: Free Press, 2005 ISBN: 978-0-7432-6414-3
- Harvey, Paul and J.E. Heseltine, eds. The Oxford Compagnon to French Literature. London: Oxford University Press, 1959.
- Patrick Dandrey, ed. Dictionnaire des lettres françaises: Le XVIIe siècle. Collection: La Pochothèque. Paris: Fayard, 1996.
Legături externe
modificare- Official website
- Le Mercure de France online from 1672 to 1674, from 1678 to 1682 and from de 1890 à 1935 in Gallica, the digital library of the BnF.