Wikipedia

Bolohoveni

Bolohovenii (în limba slavă veche болоховци, bolohovci, în rusă болоховцы, în ucraineană болохівці sau болоховці) au fost un grup etnic de origine slavă care s-a aflat poziționat în teritoriul Rusiei Kievene, la sud-vest de Cnezatul Kievului și învecinat cu Cnezatele Galiției și Volînia, pe cursurile superioare ale râurilor Bugul de Sud, Horyn⁠(d), Sluci⁠(d) și Teteriv, plasat alături de ruteni și alte populații slave preponderente etnic. Una dintre puținele izvoare istorice unde a fost menționat, Ipatievskaia letopis⁠(d), l-a prezentat într-un conflict continuu cu principele galițian Daniil Romanovici⁠(en)[traduceți], împotriva căruia a luptat în anii 1231, 1235, 1241 și 1257, cel din urmă fiind și ultimul an al menționării în istorie.

Hartă a teritoriilor anterioare și contemporane Rusiei Kievene, între 862 și 1054.

Origine

modificare

Originile eronate valahe

modificare

Istoricii A. Petrușevici⁠(d) (Lwów, 1877) și F. Miklosich cu E. Kaluzniacki⁠(d) (Viena, 1879) au susținut originea română a bolohovenilor, fiind urmați apoi și de istoricii români Dimitrie Onciul[1] (în Originile Principatelor Române, 1899, bolohovenii sunt valahi după faptul că etnonimul este identic cu „Voloch”[2]; în Din trecutul Bucovinei, 1915, pentru că organizarea cnezială a acestora era specifică românilor din Regatul Ungariei, fiind emigrați masiv în perioada colonizării secuilor, în secolul al XI-lea până în secolul al XIII-lea, pe fondul consolidării Imperiului Mongol până în Carpați; organizarea cnezială a produs întemeierea Moldovei, cu capitala la Câmpulung și nu Baia[3]), Radu Rosetti (1907),[4] Nicolae Drăganu,[1] Theodor I. Holban (1932,[1] 1968[5]), Alexandru Boldur.[1][6]

Despre originea valahă a fost de acord și Alexandru D. Xenopol, alături de faptul că stăpânirea Cnezatului Galiției se afla până la Principatul Bârladului, principat care se afla sub suzeranitatea Cnezatului Galiției, împreună cu cnejii bolohoveni valahi mai de la nord.[7] Despre acest principat, a cărui existență a fost documentată pe baza unei „Diplome bârlădene” publicată de către Bogdan Petriceicu Hasdeu, a fost dovedită de către slavistul Ioan Bogdan a fi un fals al lui Hasdeu sau al tatălui său Alexandru Hâjdeu, după detaliile ortografice, fonetice și istorice.[8]

Nicolae Iorga (1928) considera că în cazul bârlădenilor de la 1100, cu cnezii proprii, și a bolohovenilor din zona Galiției, nu trebuie incluși ca români, iar în cazul ultimilor numele nu are nicio legătură cu românii.[9] În 1937 a revenit cu „putem sau ba să-i admitem ca Români, cum s'a făcut în general pană acuma.”[10]

După Petre P. Panaitescu (1937), greutatea susținerii teoriei lui Onciul stă și în menționarea acestora în cronicile rutene în regiuni îndepărtate de români, dincolo de Nistru, în Cnezatul Kievului și Cnezatul Galiției. Admiterea ideii că bolohovenii au fost români duce automat și la acceptarea aceleia că românii s-ar fi întins până în respectivele zone, ceea ce nu ar fi imposibil întrucât corespunde și cu perioada de maximă expansiune, când au fost întâlniți în Polonia și Slovacia, amestecați cu slavi.[11]

Constantin C. Giurescu (1967) a reliefat că există trei teorii despre originea acestora – slavă (pe seama unor nume de localități și înconjurarea lor de la vest, nord și est de populații slave), cumană, și românească (pe seama etnonimului, continuității spre sud cu o masă românească din nordul Moldovei și Maramureș, organizării cneziale și legăturilor cu Regatul Ungariei), unde la niciuna nu se aduseseră argumente peremptorii, potrivit istoricului.[1] În schimb acesta a propus posibilitatea unui amestec dintre slavi și români, argumentată și de existența elementului etnic român în Cnezatul Galiției și Podolia, dovedită de onomastică în secolul al XIII-lea și toponimie (incluzând sate întemeiate după dreptul valah) din secolul al XIV-lea.[1] După acesta, din timpul respectivei expansiuni valahe provine și influența românească asupra huțulilor în materie de onomastică, toponimie și obiceiuri.[12]

Victor Spinei (1982) a considerat că localitatea Bolechow, pomenită foarte mult în 1150, ce a fost specificată într-un document polonez emis în 1472 de cancelaria de la Lwow ca vila... Valachorum dicta „extrem de semnificativ pentru originea românească a numelui așezării, dar și a bolohovenilor”.[13][14] Tot istoricul a considerat că numele lor derivă de la etnonimul est-slav de voloh, care îi desemna pe români,[13][15] și că sistemul de apărare și inventarul găsit în săpături arheologice, deși asemănătoare cu cele de tipul vest-ruse, „nu constituie argumente peremtorii în favoarea originii slave a bolohovenilor, împrumutarea anumitor trăsături de civilizație de către o comunitate etnică minoritară de la altă populație înscriindu-se între fenomenele absolut normale. Nu este însă exclus ca o parte a clasei dominante a bolohovenilor să fi fost supusă procesului de slavizare încă în perioada premergătoare invaziei mongole. În schimb — judecînd după datele de toponimie și antroponimie medievală evocate mai sus — se pare că acest proces a afectat într-o măsură mai redusă enclavele de populație românească stabilite de-a lungul versanților Carpaților Nordici.”[16][14]

Asocierea cu românii a continuat prin asemănarea etnonimelor.[17] Originea românească a fost reluată de Ioan-Aurel Pop,[18] Gheorghe Postică,[19] Alexandru I. Gonța[20] și de Ion Țurcanu.[21]

Instrumentalizarea bolohovenilor români în justificarea preluării Transnistriei

modificare
Prezentare
modificare
 
Alexandru Boldur a avut un rol important în atragerea bolohovenilor ca strămoși ai românilor din Moldova istorică

În lucrarea Românii și strămoșii lor în istoria Transnistriei, Institutul de istorie națională „A. D. Xenopol”⁠(d), Iași, 1943, publicată anterior în 1941 în limba rusă, în documentarea așezărilor românești de peste râul Nistru, Alexandru Boldur a conchis că în teritoriul dintre Nistru și Bug geto-dacii au dominat un secol și jumătate și au reapărut după perioada migrațiilor sub numele de „bolohoveni”, având o țară proprie și orientare politică complet independentă de principatele ruse; că în timpul stăpânirii succesive a lituanienilor, tătarilor, polonezilor și turcilor, răscoalele contra conducerilor impuse au fost aproape toate conduse de români; precum și faptul că de-a lungul vremurilor, populația autohtonă românească a fost întărită de mai multe valuri de colonizare, cu locuitori din Moldova și Țara Românească. Acesta s-a folosit și de bibliografie în limba rusă, o împărțire sistematică și a completat-o cu mai multe hărți.[22]

În chestiunea populațiilor războinice a brodnicilor, berladnicilor (sau bârldanici) și bolohovenilor (sau volohovenilor), în perioada interbelică s-a ieșit în evidență că istoriografiile străine încercau să le desprindă de chestiunea românească, iar cea românească să le apropie de români. Boldur, în Istoria Basarabiei, a susținut că unul din aporturile care au dat naștere actualelor așezări politice românești ar fi provenit din imigrarea boholovenilor. S-a prezentat și că problema care nu a convenit istoricilor slavi, cu care românii moldoveni, basarabeni și bucovineni duceau un conflict asemănător românilor transilvăneni împotriva grecilor și maghiarilor în privința Teoriei lui Roesler.[23]

Românii transnistreni, urmași ai bolohovenilor și berladnicilor, ar fi beneficiat de recunoaștere prin Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. În această chestiune, școala de istorici de la Cernăuți condusă de Ion Nistor, s-a impus cu ideea că românii din zonă sunt descendenții coloniștilor romani de pe malurile Mării Negre care au continuat să rămână în Dacia și care au trecut prin administrațiile latine bizantine și genoveze, de unde au moștenit un vocabular necunoscut limbii române din zona Carpatică.[23] În cazul brodnicilor, unde „brod” are semnificația de vad, indică că populația se afla la puncte de trecere a apei din sudul Moldovei, la Bârlad. Gheorghe Popa-Lisseanu a reluat chestiunea în colecția Izvoarele Istoriei Românilor, asimilând sau derivând „brod” sau „borod” de la cuvântul „Prut”, indicând că aceștia erau pruteni sau locuitorii Țării Prutului, după criteriul că toate țările românești dețin denumiri după râuri.[23] Boldur a încercat indexarea satelor de peste Nistru a căror nume conținea „brod” sau „brodnic”, dar nefiind suficient întrucât vaduri existau în toată lumea slavă. În schimb, în Moldova exista o zonă numită Codrul Bordea cuprinsă între Iași și Vaslui, dar în trecut ce acoperea masivul între Iași și Bârlad. Vlahii din Evul Mediu supraviețuiau în păduri, exemple fiind date în Sylva Blacorum și Codrul Vlăsiei, unde la Codrul Bordea „Bord” prin metateză ar fi „brod”, iar după modelul Bahluiul – Blahul (din germanul „black”), Vasluiul – Vlasul (din bulgărescul „vlas”), și Fălciul — Flaciul (latinesc), „Bârlad” poate fi derivat prin metateză în „Bord-deal”, cu etimologie germanică, explicată de existența goților, Cavalerilor Teutoni și ulterior husiților. După existența de câteva secole a unui țarat bulgar și a unei organizări maghiare, și Țara Brodnicilor a supraviețuit prin Codrul Bordea și cu Bârladul drept râu și oraș.[23]

Emil Diaconescu (1942) a asociat și menționările despre valahi din Cronica lui Nestor cu bolohovenii, și că aceștia, ca români, locuiau în mai multe localități cu nume românești și au fost organizați într-un fel de republică federativă cunoscută ca Țara Bolohovenilor, în mod asemănător cu alte țări din spațiul românesc. Aceasta era condusă de cnezii proprii, unde s-au luptat chiar cu slavii încă din secolul al XII-lea, prin a-i goni din părțile nordice ale Nistrului. Originea românească ar fi susținută inclusiv de istorici ruși, iar românii se remarcă ca cea mai veche populație a Transnistriei.[24]

Opinii

modificare

Potrivit lui Walter Kolarz⁠(d) (1946), în condițiile în care originile românilor nu au fost pe deplin elucidate pe cale științifică, problematica se bazează pe presupuneri și teorii. În general, în cazul cercetării, aceasta mai degrabă a fost instrumentată intereselor teritoriale și au agravat conflictele naționale din sud-estul Europei. În acest fel, maghiarii, bulgarii și rușii au încercat să demonstreze că românii nu aparțin cu adevărat unor zone revendicate de aceștia, iar pe de altă parte, românii au avansat ipoteze din care puteau deduce o pretenție teritorială în maximizare a spațiului românesc.[25] După moldovenistul Vasile Stati (2013), pe fondul pretențiilor teritoriale și al complexului de inferioritate, istoricii, politicienii, filologii și publiciștii români din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au declarat drept adevăr absolut și postulat că „olah”, „vlah”, „valah”, „voloh”, „wolosz”, „voloșin” înseamnă „român”, indiferent de momentul și locul fixării lui în documente.[26]

La Kolarz, problematica se fundamentează și pe ideologia naționalistă care urmărește misiunea românilor de a fi „bastionul Europei de Vest împotriva gigantului nordic” (după Napoleon al III-lea), „Termopilele Europei” (Helmuth Karl Bernhard von Moltke)[27] sau „baraj împotriva avansului și aspirațiilor la unirea diferitelor ramuri ale marii familii slave [...] barieră utilă împotriva dezvoltării periculoase a panslavismului” (Camillo Benso Conte de Cavour), însăși întemeierea statului român fiind un produs al antagonismului dintre Imperiul Rus și alte mari puteri, realizată împotriva voinței primei. Deși presiunea puternică exercitată de imperiu asupra frontierei române era considerabilă, unde politica privind Constantinopolul era incomodată de acest nou stat, elita politică românească nu a promovat un compromis realist prin neutralitate absolută și conlucrare spre înțelegere, ci un discurs al urii, până aproape de isterie, a tot ce înseamnă rusesc sau slavon, și uitarea legăturilor de viață dintre cele două popoare.[28]

Atitudinea s-a reflectat în special asupra chestiunii Basarabiei, unde românii au susținut că regiunea și-a luat numele de la Matei Basarab și a făcut parte din Principatul Moldovei până la anexarea ei de către Imperiul Rus la 1812. Pe de altă parte, rușii (atât imperiu cât și URSS) au susținut că este un teritoriu slav mai vechi, a cărei populație slavă a luat parte la acțiunile militare ale lui Igor al Kievului și Oleg din Novgorod împotriva Constantinopolului, iar Basarabia a fost moldovenească pentru o scurtă perioadă de vreme în secolul al XV-lea, timp în care turcii au preluat pozițiile cheie ale țării, Bender și Ismail.[29]

Antirusismul românesc s-a conturat ca unul dintre principiile rigide ale politicii est-europene în general, neafectat de Războaiele Balcanice, Primul Război Mondial sau alte evenimente. Acesta avea ca reprezentanți pe Ion C. Brătianu, responsabil de abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, aducerea unui principe străin și refuzarea unui pact defensiv, ci doar unul mixt, cu Tripla Alianță; succesorul Dimitrie A. Sturdza, cu discursul împotriva panslavismului: „Fie ca românii să aibă mereu în vedere că a fost marele împărat Traian și nu țarul de la răsărit, care și-a așezat strămoșii lângă Dunăre. Fie ca ei să nu uite niciodată că în zona în care locuiesc ei servesc lumii civilizate ca avanpost împotriva năvalniciei asiaticilor. Acesta este postul nostru de onoare. Acesta este principiul călăuzitor al politicii românești. Nu există și nu poate fi altul.”, Ion I.C. Brătianu,[30] precum și nepotului primului, Gheorghe I. Brătianu, cu o contribuție decisivă în căderea lui Nicolae Titulescu.[31] După Primul Război Mondial extrema dreaptă s-a folosit de antirusism și antibolșevism pentru conducerea politicii României către alianța cu Germania Nazistă.[30]

Instrumentalizarea bolohovenilor slavi în remodelarea identității moldovenești

modificare

Pe fondul apariției unei conștiințe etnice proprii în timpul unui secol și jumătate sub autoritatea Imperiului Rus, moldovenii au devenit o populație specială de frontieră, greu de încadrat în orice stat național centralizat sau un singur subiect federal autonom, atât în cazul celor din Basarabia cât și a celor de după Nistru. În cazul ultimilor, aceștia au fost incluși în 1924 în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), ca parte a Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. În 1940, când Basarabia a început să facă parte din URSS, RASSM a fost contopită cu regiunea Basarabiei, unde elementul etnic român moldovean predomina. Astfel, moldovenii au putut beneficia de o republică independentă, și nu doar o regiune autonomă, ca loc al existenței unei conștiințe naționale specifice. Deși diferențierea între români și moldoveni a fost încadrată de observatori ca politică sovietică de tip divide et impera, pentru Kolarz acest lucru este pe jumătate adevărat, restul fiind o generalizare a unei altfel de politici asupra naționalităților, desprinse de cea contemporană.[29]

Acest articol are nevoie de ajutorul dumneavoastră.
Puteți contribui la dezvoltarea și îmbunătățirea lui apăsând butonul Modificare.


Studii moderne (arheologie și istoriografie)

modificare

Pentru existența de nume de localități similare cu cele ale bolohovenilor, în afara spațiului cunoscut unde se aflau (Bolohovici din zona Luțk sau Bolohov, Bolehov etc. în Galiția) explicația constă în faptul că Daniil Romanovici⁠(en)[traduceți], după ce i-a înfrânt pe bolohoveni, i-a colonizat în teritoriile proprii care suferiseră de pe urma marii invazii mongole. Alte localități cu nume asemănătoare din raionul Rivne, zona Volânia, provinciile Kiev și Podolia, au apărut ca urmare a unor colonizări repetate în sudul Rusiei.[32]

Autorul N. A. Mohov (1978) a menționat că unii istorici români aseamănă etnonimele „bolohoveni” și „volohi” și îi consideră a fi strămoșii moldovenilor, însă numele în sine are legătură cu vechile cuvinte rusești „volhov” și „bolohov” (de unde provine râul Volhov), ce înseamnă mlaștină, și se găsește și în alte regiuni rusești, iar săpăturile arheologice de pe teritoriul ocupat de aceștia au furnizat material doar despre o populație rusă kieveană.[33] Grupurile de așezări de tip „Volohov” din vestul Ucrainei care au existat în secolele ulterioare și ce au fost numite „ținuturile Bolohov” sunt puțin probabil să fie legate de „țara Bolohovenilor” din secolele al XII-lea–al XIII-lea, iar formațiunile care au existat în ajunul apariției principatului moldovenesc, în întregime sau parțial pe teritoriul său sau lângă acesta, nu au putut decât să aibă o anumită influență asupra formării acestuia, fiind într-o etapă în care relațiile comunitare primitive au dispărut și au început să se formeze cele feudale.[33] Acesta a lăsat deschisă problema etniei populației bolohovenilor, deoarece considera argumentele convingătoare a fi puține pentru o concluzie.[17]

Potrivit lui Victor Spinei (2009), asocierea populației, situată în Rusia Kieveană, la nord-est de viitoarea Moldovă, cu o origine românească a fost făcută pe baza asemănării cu etnonimele de „volohi” sau „valahi” și a existenței în Evul Mediu a unor enclave de vorbitori de limbă română în Cnezatul Galiției-Volînia.[34] În urma investigațiilor arheologice întreprinse în ultimele decenii s-au depistat cu precizie așezările conducătorilor populației, menționate în cronici,[34][16][14] și s-a reușit definirea caracteristicilor culturii materiale.[35] În baza acestora, caracteristicile îi încadrează arealului Rusiei Kievene atât material, cât și etnic. Originea este dovedită și de relațiile dintre conducătorii bolohovenilor cu familii nobiliare galițiene.[35] Iar încercarea de a se atribui populației, emigrată spre sud, un rol stimulator pentru geneza Moldovei, este pentru același istoric o idee forțată și total neconvingătoare.[36]

O populație din zonă la fel de controversată în origini a fost cea a brodnicilor,[34] de origine cel mai probabil turcică, la fel ca în cazul berladnicilor.[37]

Potrivit Encyclopedia of Ukraine⁠(d), numele derivă de la orașul rus kievean Bolohovo, menționat pentru prima dată în anul 1150.[38]

Menționări

modificare
 
Inamicul Daniil Romanovici⁠(en)[traduceți], cneaz de Galiția-Volînia, portretizat în Cronica ilustrată a lui Ivan cel Groaznic⁠(d)
 
Aliatul Andrei al II-lea, rege al Ungariei, portretizat în Cronica pictată de la Viena

În cazul bolohovenilor s-au păstrat și mai puține date față de cel al brodnicilor.[33] Cnezii bolohoveni au fost menționați de mai multe ori în Ipatievskaia letopis⁠(d) (sau Letopisețul de la mănăstirea lui Ipatie[39]), în secolul al XIII-lea,[13][15] într-un conflict continuu cu principele galițian Daniil Romanovici⁠(en)[traduceți], împotriva căruia au luptat în anii 1231, 1235, 1241 și 1257.[35] Între 1232 și 1236, cnezii au fost aliați ai nobilimii Galiției, în timpul luptelor împotriva anexării la Cnezatul Galiției-Volînia.[38] Pe fondul confruntării cu forțe militare inegale, bolohovenii s-au aliat cu dușmani ai principelui, maghiarii și mongolii, ale căror așezări fortificate au permis populației să se opună galițienilor timp de mai multe decenii. Cu toate acestea, nu au mai putut face față campaniei lui Romanovici din 1257, iar astfel, șansele de emancipare politică au căzut:[35]

În același letopiseț a fost menționată localitatea Bolohovo de la 1150, mai mulți istorici încercând să dovedească o legătură între aceasta și populație.[13][15] O altă variantă de scriere, Borohov, atestată în 1172, este posibil să se refere la aceeași așezare. Cert este că mai multe localități din Cnezatul Galiției au purtat nume asemănătoare în Evul Mediu, unde una dintre ele cea mai pomenită în 1150, Bolechow, a fost specificată într-un document polonez emis în 1472 de cancelaria de la Lwow ca vila... Valachorum dicta.[13][14] O altă localitate, Bolohovca, se afla lângă Hotin în 1557.[1]

În 1146, bunicul lui Mihail Vsevolodovici⁠(d), Sviatoslav Vsevolodovici⁠(d), a primit cinci orașe din teritoriile bolohovenilor.[41]

În contextul venirii informației că mongolii au invadat Bulgaria de pe Volga, conducerile ruse, împreună cu Mihail Vsevolodovici⁠(d), erau preocupate de rivalitățile proprii în loc de o acțiune militară unitară. Începând cu 1228, Mihail a fost aliat cu Andrei al II-lea, din acțiunile sale reieșind că dorea să-i lase pe maghiari să conducă Galiția. A existat o promisiune de a-l ține pe Daniil departe de tronul Galiției și de a nu-l ocupa Mihail însuși, însă Mihail a preferat să îl atace în 1231 pe Vladimir Rurikovici⁠(d) pentru a accede la tronul Kievului. O pace între cei doi a avut loc prin intermedierea lui Daniil.[42] Ulterior, în 1233, Daniil i-a chemat pe hanul Köten⁠(d) și Iziaslav Vladimirovici⁠(d) pentru a merge la Kiev, unde Vladimir Rurikovici împreună cu Iziaslav să depună un jurământ de loialitate. Însă înainte de a-i întâlni pe maghiari, Iziaslav a jefuit și părăsit orașul Tikoml al lui Daniil, motiv pentru care a reînceput conflictul dintre Vladimirovici și cei doi membrii ai familiei Monomah. Tot în 1233 (conform unei surse), galițienii și toți cnezii bolohoveni au invadat teritoriul lui Daniil, au asediat Kamenețul și s-au retras. După acest atac, trupele trimise de Vladimir i-au urmărit și capturat pe cnezii bolohoveni și i-au predat lui Daniil. Mihail și Iziaslav l-au amenințat că îl vor ataca pe Daniil dacă refuză să le elibereze frații. După moartea neașteptată a regelui maghiar Andrei din iarna anului 1233 (după o sursă), maghiarii au trebuit să părăsească Galiția, ce a fost preluată de Daniil.[41]

În 1235, Vladimir Rurikovici a trimis o unitate de uzi în ajutorul confratelui său, Daniil Romanovici, aflat în relații foarte proaste cu cumanii, ce era amenințat de o răscoală a galițienilor aliați cu cnezii bolohoveni. Aceasta este și ultima atestare a uzilor în nordul Mării Negre, în serviciul principilor din Rusia.[43]

Anumiți autori încadrează teritoriile bolohovenilor în timpul bătăliei de la râul Kalka ca fiind sub stăpânirea Rusiei Kievene.[35] Populația se afla probabil la hotarele de nord ale (viitorului) Principat al Moldovei, unde se afla așa-numita „câmpie Bolehov” menționată într-un document din 1433[16][14] (din extremitatea nordică a Bucovinei, între Nistru și pârâul Colacin[1]), și limitați fiind la nord de cursul râului Sluci⁠(d) și de bazinul superior al Bugului de Sud,[16][14] poziționându-se la sud-vest de Cnezatul Kievului și învecinați cu Cnezatele Galiției și Volînia.[41] Bolohovenii trăiau alături de ruteni și de alte populații slave, din punct de vedere numeric preponderente.[16] După Encyclopedia of Ukraine⁠(d), bolohovenii se aflau în cursurile superioare ale râurilor Bugul de Sud, Horyn⁠(d), Sluc și Teteriv și că se învecinau la acel moment cu Cnezatul Galiției-Volînia și Cnezatul Kievului.[38] O altă sursă indică terenul acestora pe malul stâng al Nistrului superior, la nord de Kameneț-Podolsk, spre Kiev.[33]

Potrivit lui Victor Spinei (1982), din puținele informații păstrate se poate deduce că nucleul teritorial al bolohovenilor era desprins temporar de sub autoritatea Rusiei Kievene, unde cu organizarea cnezială și lupta permanentă de menținere a autonomiei față de Cnezatul Galiției, au fost determinați să se alieze cu alte populații.[16]

Moștenire lingvistică

modificare

Note

modificare
  1. ^ a b c d e f g h i j k l m Tîrguri ..., Giurescu, 1967, p. 38
  2. ^ Dimitrie Onciul, Originile Principatelor Române, Stab. de Arte Grafice «ELZEVIR», București, 1899, p. 86
  3. ^ Nicolae Iorga, „Dări de seamă”, în Revista istorică: dări de seamă, documente și notițe, anul 1, nr. 9-10, Septembrie-Octombrie 1915, Editura Casei Școalelor, București, 1915, pp. 180-181
  4. ^ Radu Rosetti, „Despre originea și transformările clasei stăpânitoare din Moldova”, în Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice, Seria II. – Tomul XXIX, 1906-1907, Inst. de Arte Grafice «Carol Göbl», București, 1907, p. 148
  5. ^ Th. Holban, „Contribuții la problema originii și localizării bolohovenilor”, în Studii: revistă de istorie, tomul 21, 1, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1968, pp. 21-27
  6. ^ Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, Ediția a II-a, Editura Victor Frunză, București, 1992, p. 109
  7. ^ A. D. Xenopol, Curs de istoria Românilor pentru școalele secundare, Ediția a III-a, Editura Librăriei Frații Șaraga și Tipografiei H. Goldner, Iași, 1897, p. 62
  8. ^ P. P. Panaitescu, „Din nou despre diploma bârlădeană din 1134”, în Romanoslavica, XIII, Asociația Slaviștilor din Republica Socialistă România, București, 1966, pp. 85-90
  9. ^ Nicolae Iorga, Brodnicii și Românii. O problemă din vechea istorie a Românilor, Cultura Națională, București, 1928, p. 150
  10. ^ Nicolae Iorga, Istoria Românilor. Vol. III Ctitorii, București, 1937, p. 81
  11. ^ P. P. Panaitescu, Curs de istoria Rusiei. 1937-38, N. Zamfirescu, Gh. Ionescu (editori), Universitatea din București, Facultatea de Filosofie și Litere, 1938, p. 165
  12. ^ Tîrguri ..., Giurescu, 1967, p. 39
  13. ^ a b c d e f g h i j k Moldova în ..., Spinei, 1982, p. 79
  14. ^ a b c d e f en Moldavia ..., Spinei, 1986, p. 58
  15. ^ a b c d e f g h i en Moldavia ..., Spinei, 1986, p. 57
  16. ^ a b c d e f Moldova în ..., Spinei, 1982, p. 80
  17. ^ a b ru „О работе научного совета по проблеме «славяно-волошские связи и формирование молдавской народности»”, în Советская этнография, 2, 1978, p. 129
  18. ^ Ioan-Aurel Pop, „Statutul social-economic al cnezilor din Țările Române în secolele XIV-XV (I)”, în Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, Vol. 25, nr. 1, 1988, p. 19
  19. ^ Gheorghe Postică, Civilizația medievală timpurie din spațiul pruto-nistrean (secolele V-XIII), Editura Academiei Române, București, 2007, p. 77 ISBN: 978-973-27-1592-5
  20. ^ Alexandru Gonța, Românii și Hoarda de Aur: 1241-1502, Casa Editorială „Demiurg”, Iași, 2010, p. 92 ISBN: 978-973-152-204-3
  21. ^ Ion Țurcanu, Descrierea Basarabiei: teritoriul dintre Prut și Nistru în evoluție istorică (din primele secole ale mileniului II până la sfîrșitul secolului al XX-lea), Editura Cartier, Chișinău, 2011, p. 244
  22. ^ V. Mihordea, „Dări de samă”, în Revista Istorică, anul 29, vol. XXIX, nr. 1-6, Ianuarie-Iunie 1943, p. 305
  23. ^ a b c d Em. C. Grigoreș, „Brodncii”, în Patria, anul 3, nr. 486, 23 februarie 1938, pp. 1-3
  24. ^ Emil Diaconescu, Românii din Răsărit – Transnistria, Institutul de Arte Grafice și Editură Ath. Gheorghiu, Iași, 1942, pp. 17-26
  25. ^ en Myths ..., Kolarz, 1946, p. 171
  26. ^ ru Stati, Vasile (), Moldavane–ne rumyny: sravnitelʹnoe istoricheskoe i ėtnoi︠a︡zykovoe issledovanie, Izd-vo KP OGT, p. 18, ISBN 978-617-637-062-8 
  27. ^ en Myths ..., Kolarz, 1946, p. 177
  28. ^ en Myths ..., Kolarz, 1946, p. 178
  29. ^ a b en Myths ..., Kolarz, 1946, p. 182
  30. ^ a b en Myths ..., Kolarz, 1946, p. 181
  31. ^ en Myths ..., Kolarz, 1946, p. 180
  32. ^ Н. Дашкевича, Болоховская земля и ея значение в русской истории: эпизод из истории Южной Руси в XIII и XIV столѣтиях, Въ  Университетской Типограф1и., Кiевъ, 1876, pp. 20-21
  33. ^ a b c d ru Н. А. Мохов, Очерки истории формирования молдавского народа, Издательство Картя Молдовеняскэ, Кишинев, 1978, pp. 51-52
  34. ^ a b c en The Romanians ..., Spinei, 2009, p. 161
  35. ^ a b c d e en The Romanians ..., Spinei, 2009, p. 162
  36. ^ Victor Spinei, Universa Valahica. Românii în contextul politic internațional de la începutul mileniului al II-lea, Editura Cartdidact, Chișinău, 2006, p. 124 ISBN: 978-9975-900-01-6
  37. ^ Moldova în ..., Spinei, 1982, p. 146
  38. ^ a b c d e en Kubiĭovych, Volodymyr; Struk, Danylo Husar, ed. (), Encyclopedia of Ukraine, University of Toronto Press, p. 264, ISBN 978-0-8020-3362-8 
  39. ^ a b c Tîrguri ..., Giurescu, 1967, p. 43
  40. ^ Victor Spinei, Ultimele valuri migratoare la nordul Mării Negre și al Dunării de Jos, în seria Bibliotheca Archaeologica Iassiensis, Academia Română, Filiala Iași, Institutul de Arheologie Iași, Editura Helios, Iași, 1996, p. 113
  41. ^ a b c en The Dynasty ..., Dimnik, 2009, p. 327
  42. ^ en The Dynasty ..., Dimnik, 2009, p. 326
  43. ^ Victor Spinei, Ultimele valuri migratoare la nordul Mării Negre și al Dunării de Jos, în seria Bibliotheca Archaeologica Iassiensis, Academia Română, Filiala Iași, Institutul de Arheologie Iași, Editura Helios, Iași, 1996, p. 113
  44. ^ ru В. И. Колесов. „БО́ЛОХОВО”. Marea Enciclopedie Rusă, 2005, p. 737 ISBN: 5-85270-331-1. Accesat în . 
  45. ^ Iorgu Iordan, Dicționar al numelor de familie românești, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p. 71

Bibliografie

modificare
  • ro Constantin C. Giurescu, Tîrguri sau orașe și cetăți moldovene, din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, Colecția Bibliotheca Historica Romaniae II, Secția de Științe Istorice a Academiei Republicii Socialiste România, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1967
  • Victor Spinei;
    • ro Moldova în secolele XI-XIV, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982
    • en Moldavia in the 11th-14th Centuries, Editura Academiei Române, București, 1986
  • en Walter Kolarz⁠(d), Myths and Realities in Eastern Europe, Lindsay Drummond Ltd., London, 1946

Vezi și

modificare

Legături externe

modificare
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Bolohoveni&oldid=16698728