Wikipedia

Ricinulei

Ricinulei reprezintă un ordin de cele mai enigmatice arahnide. Ele se deosebesc de celelalte arahnide prin prezenţa cucullus-ului – o glugă ce acoperă orificiul bucal şi chelicere, corpul blindat cu o cuticulă groasă, modificarea celei de atreia pereche de picioare şi prin mecanismul de cuplarea a prosomei cu opistosoma. În prezent ele sunt cele mai studiate arahnide. Până în 2007 au fost identificate circa 60 de specii.

Ricinulei
Cryptocellus goodnighti
Clasificare științifică
Regn: Animalia
Încrengătură: Arthropoda
Subîncrengătură: Chelicerata
Clasă: Arachnida
Ordin: Ricinulei
Thorell, 1876
Familie: Ricinoididae
Ewing, 1929
Genuri
Modifică text Consultați documentația formatului

Morfologie externă

Corpul ricinuleidelor este divizat în două regiuni: prosomă (cefalotorace) şi opistosomă (abdomen) Ricinuleidele au proximativ 3 - 5 mm în lungime, cel mai mare este Ricinoides atewa. Culoarea corpului este roşie, maro sau neagră.
Cuticula (sau exoschelet) care acoperă picioarele şi corpul este deosebit de dură, având o grosime de 0,5 mm. Surprinzător, cuticula este mai groasă pe părţi nesclerotizate, decât pe sclerite. Motivul pentru care cuticula este atât dură la ricinuleide nu este cunoscut, însă, probabil, grosimea cuticulei poate preveni pierderile nejustificate de apă. Dar există un dezavantaj în grosimea ei, ricinuleidelor le lipseşte flexibilitatea, care este necesară pentru dilatarea opistosomei, după o masă bogată sau când femela este fecundată, de exemplu. Totuşi, aceasta nu prezintă o poblemă pentru ricinuleide. Opistosoma se poate extinde în părţile laterale şi între tergite rigide.
Suprafaţa cuticulei prezintă lirifisuri, mai multe tipuri de tuberculi, granulaţii, gropiţe, sau invaginări, mai multe tipuri de perişori şi alte proeminenţe tegumentare (solenidia, coronidia). Unele specii (de exemplu, genul Ricinoides) sunt aproape în întregime acoperite cu tuberculi, în timp ce altele (de exemplu, unele din genul Pseudocellus) sunt aproape lipsite de ei. Tuberculii prezintă o mare varietate de forme: conice, sferoidale, în formă de buton, unii sunt ondulaţi. Mărimea lor poate oscila între 0,1 – 0,3 mm la Pseudocellus, şi 0,12 – 0,2 mm laRicinoides. Aparent, numărul tuberculilor scade pe parcursul vieţii, la unele specii. Dar, în realitate ele pur şi simplu migrează spre marginea carapacei, după fiecare năpârlire.
Prosoma. Partea dorsală a prosomei este acoperită de o carapace chitinoasă. La adulţi, carapacea este divizată în două părţi laterale de către un mic şanţ median. Şanţul poate fi destul de evidenţiat sau abia vizibil. La multe specii de Ricinulei, la marginea laterală a prosomei, deasupra coxei celei de a doua perechi de picioare, este câte o pată fotosensibilă, lipsită de tuberculi, din ambele părţi. În acestă zonă la ricinuleidele fosile se aflau ochii. Regiunea sternală a prosomei este redusă, locul ei fiind luat de coxele extinse ale picioarelor, doar între coxele premei perechi de picioare se pot observa sclerite mici ce prezintă două sau trei protuberanţe. Caracteristica lor cea mai notabilă este prezenţa unei excrescenţe dorsale şi anterioare ale prosomei – cucullus, ce poate fi ridicat orizontal şi coborât vertical peste chelicere şi orificiul bucal. Deşi cucullus-ul a fost observat implicat în mai multe activităţi, precum capturarea reţinerea prăzii, transportul ouălelor), funcţia originală şi principală, cu siguranţă, constă în ascunderea şi protecţia aparatului bucal. Aparatul bucal, pe lângă chelicere, constă din labrum (sau buza superioară) şi labium (buza inferioară). Labium este complet încorporate în regiunea coxisternală a pedipalpilor. Suprafaţa sa este acoperită cu dinţii. Interesant, cucullus-ul se mişcă în timpul mestecării sus şi în jos. Prosoma portă câte o pereche de chelicere şi pedipalpi, şi patru perechi de picioare.
Chelicerele sunt compuse din două articole: unul fix şi altul mobil. Articolul fixă este mult mai mică decât cel mobil. Chelicerele sunt acoperită cu perişori cu funcţie olfactivă. În stare de repaus, chelicerele sunt acoperite de cucullus.
Pedipalpii sunt alcătuiţi din următoarele segmente: coxă, trohanterul, femurul, patelă, tibiotarsus şi ghearele. Parte terminal al tibiotarsului (fix) şi ghearele (mobile) formează o chelă (cleşte). Pedipalpii folosite în manipularea hranei, dar ca şi ogane senzitive. Într-un studiu realizat în 2008, asupra speciei Pseudocellus pearsei, au fost descrise 5 diferite structuri senzoriale (găsite şi pe alte membre): perişori olfactivi, mecanoreceptori, invaginări olfactive, pori gustativi şi perişori tactili. Cu acest echipament senzorial, pedipalpii sunt foarte eficiente ca organe de exploarare a mediului, care completează cu rază lungă funcţia senzorială a celei de a două perechi picioare.
Picioarele – membrele locomotore – sunt alcătuite în general din 7 articole:coxă, trohanter, femur patela, metatars şi tars, plus gheare. Coxele primelor trei picioare sunt fixate imobile de corp, iar articulaţia coxei celei de aptra pereche este mobilă. În timpul acoperii pedicelul de prosomă şi opistosomă, coxa se încadrează în pungi excavate din sternitele abdominale anterioare. Tarsul celei de a doua perechi este format din 5 tarsomere. La a doua pereche trohanterul este dublu şi tarsul e compus din 4 tarsomere. La masculi metatarsul şi tarsul sunt modificate pentru transferul spermei. Aceasta este importantă în determinarea speciei. Trohanterul celei de patra pereche, le fel, este dublat, numai că tarsomere sunt 5. Picioare I şi II sunt folosite de ricinuleide pentru a explora împrejurimile lor cu mişcările ritmice.
Opistosoma este alcătuită din 10 segmente, primele două formează pedicelul îngust şi ultimele patru – un inel în jurul anusului. Opistosoma blindată se acordă cu prosoma printr-un pedicel îngust, sau talie. Deşi, pare că ele se unesc foarte larg. Acesta se datoreşte faptului că marginea dorsală anterioară a opistosomei alunecă sub partea posterioară a carapacei, iar coxele ultimilor picioare acoperă pedicelul ventral. Avantajele acestui sistem neobişnuite nu sunt bine înţelese. Interesant, nu există un mecanism complex de cuplare între prosomă şi opistosomă. O altă caracteristică unică printre arahnide este situarea orificiul genital pe pedicel. Opistosoma este împărţită dorsal într-o serie de plăci mari, numite tergite, fiecare dintre care este divizată median în plăci laterale mai mici. Segmentele pigidiul pot fi retrase în fiecare segment precedent, ca un telescop, iar apoi întreg pigidiu retras în opistosomă.

Anatomie

Pentru prima dată anatomia ricinuleidelor a fost descrisă de Millot în 1947.
Sistemul nervos este puternic comasat, reprezentat de o masă ganglionară unică străbătută de esofag.
Organele se simţ sunt reprezentate, în principal, de receptorii tactili. Ricinoidele nu au ochi (cu excepţia petelor fotosensibile). Însă ele posedă o gamă largă de receptori care furnizează informaţia necesară. Cercetările au demonstrat că aceste arahnide au 11 diferite structuri senzoriale pe suprafaţa tarsomerelor, printre care: perişori tactili ramificaţi, neramificaţi; perişor chemoreceptori, perişorii de pe partea ventrală au funcţia mecanoreceptoră, fante mecanoreceptoare, perişori cu lamele plate şi neregulate, termoreceptori, fisuri cuticulare olfactive etc. Aceste organe pot fi distribuite pe suprafaţa corpului solitar sau în grupuri. Tuberculii nu au nicio funcţie senzitivă. Densitatea lor creşte în regiunea anterioară a tarsomerelor.
Aparatul cardio-vascular include o inimă şi o aortă cefalic scurtă, care continuă cu o membrană vasculare perineurală. Membrana vasculară acoperă suprafaţa masei ganglionară.
Schimbul de gaze are loc prin trahei ramificate, transportând oxigenul direct la organe şi ţesuturi. Stigmele, orificiile traheilor, se află pe partea ventrală a prosomei. Cel puţin o specie brazliană pare să aibă o plastron care împiedică nimerirea apei în trahei şi ricinileida poate să continue să respire chiar dacă este inundat.
Sistemul digestiv se aseamănă cu cel al păianjenilor. Tubul digestiv cuprinde: orifciul bucal, faringe, esofag, intestin mediu şi diverticuli, intestin posterior şi anus. Epiteliul diverticulilor şi şi al sctorului anterior a intestinului mediu sunt compuse din două tipuri de celule: digestive şi secretorii. În schimb, epiteliul de sectorul posterior a intestinului mediu este alcătuit dintr-un singur tip de celulele. În unele locuri, epiteliul intestinal prezintă ţesut intermediar. Celulelor digestive sunt caracterizate printr-un sistem de tubuli, vacuole nutriţionale, iar celulelor secretorii au reticulului endoplasmatic proeminent şi dur. Celule tubului intestinului mediu, spre deosebire de diverticuli, nu par să fie implicaţi în absorbţia alimentelor.
Excreţia este executată de tuburile lui Malpighi – în opistosomă şi de glandele coxale – în prosomă. Tuburile se deschid la limita dintre intestinul mediu şi posterior, iar canlalele glandelor la baza celei de a treia perechi de picioare.
Glandele sexuale se găsesc în opistosomă. Femelele posedă un receptacul seminal pentru depozitarea spermei. Millot (1947) a interpretat receptaculul aşa-numit ca glandele, deoarece pereţii receptaculilor sunt groşi şi lumenul – îngust. Funcţiile straturilor celularea ale receptaculului sunt necunoscute. Orificiul genital masculin se caracterizează prin prezenţa un formaţiuni conice, sclerotizate.

Reproducere

Dimorfismul sexual este manifestat prin dimensiunile mai mari ale femelei şi adaptarea picioarelor III (gonopode) la masculi. Ricinuleidele sun animale unisexuate, cu fecundare internă. Împerecherea este iniţiată cu un comportament de curtare de către mascul. Masculii urcă pe spinarea femelelor, colectează un spermatofor cu gonopode şi în introduce în orificiul femel. Femele depun 1 – 2 ouă anexându-le de cucullus. Larvele eclozate din ouă se deosebesc de adulţii. Ele au doar 3 perechi de picioare, tergitele şi sternite sunt separate mei larg, regiunile genitale şi gonopodele sunt slab dezvoltate. După prima năpârlire, larvele devin nimfe cu toate picioarele dezvolate. Etapa de nimfă trece prin alte 3 stadii: protonimfă, deutonimfă şi tritonimfă. Ricinuleidele ajung la maturitate la 1- 2 ani, trăiesc în jur de 10 ani.

Ecologie

În prezent, ricinuleidele cunoscute habitează doar în litiera pădurilor tropicale, şi peşteri. Printre ricinuleidele africane (gen. Ricinoides) specii cavernicole nu s-au găsit. Ele preferă zonele umede cu o temperatură constantă. Ricinuleidele sunt animale prădătoare. Dieta lor include diverse artropode, precum termite, larve ale insectelor, păienjni tineri etc. Ele capturează victima cu ajutorul chelicerelor şi pedipalpilor. Odinioară considerate a fi extrem de rare, ricinuleidele sunt foarte frecvente în habitatele lor. Se mişcă foarte lent, la atingere ele înţepenesc. În general, aceste arahnide sunt slab studiate[1].
Multe specii sunt locuiesc doar într-o singură zonă şi având în vedere că multe din pădurea tropicală sunt tăiate, în special cele din Africa de Vest, reprezentanţi ordinului Ricinulei ar putea fi consideraţi vulnerabili

Fosile

Ricinulei sunt unici printre arahnide, deoarece primul reprezentat din acest ordin (Curculioides ansticii) a fost găsit fosilizat, descris în 1837 de geologul englez William Buckland, deşi interpretat greşit ca o insectă. Mai multe specii fosile au fost descoperite în anii următori, de Samuel Hubbard Scudder, Reginald Innes Pocock şi Alexander Petrunkevitch.
Toate cele 15 ricinuleide fosile descoperite până în prezent provin din Carboniferul târziu. Ele au fost răspândite pe teritoriul actual al Americii de Nord (Pennsylvania) şi Europei Centrale. Ei au fost revizuite în detaliu în 1992 de Paul Selden, care le-a grupat în subordinul Palaeoricinulei. Fosilele sunt împărţite în două familii: Curculioididae cu 11 specii şi 2 genuri, şi Poliocheridae cu 4 specii şi, la fel, două genuri. Ricinuleidele din familia Poliocheridae seamănă cel mai bine cu ricinuleidele moderne. Aceştia au opistosoma cu tergite divizate şi evidente, iar tergitele celor din Curculioididae sunt contopite având un singur şanţ median – o linie longitudinală. Acestea seamănă superficial cu elitrele unui gândac, prin ce şi se explică de ce Buckland iniţial a identificat greşit prima specie fosilă.

Sistematică

Au fost descrise aproximativ 60 de specii, grupate într-o singură familie Ricinoididae. Ele sunt răspândite în Africa Centrală de Vest (gen. Ricinoides) şi în America tropicală (gen. Cryptocellus şi Pseudocellus). Pe continentul America, limita de nord al arealul de răspâdire trece prin nordul Mexicului - sudul statului Texas şi la sud prin Peru - bazinul Amazonului.
În 1992 Selden a împărţit ordinul în două subordine: Neoricinulei – cu speciile actuale şi Palaeoricinulei – cu 15 specii, din Carbonifer, plasate în familiile Curculioididae şi Poliocheridae.

Referinţe

  1. ^ Adis, J., Platnick, N. I., de Morias,, J. W. & Gomes Rodrigues, J. M. 1989. On the abundance and ecology of Ricinulei (Arachnida) from Central Amazonia, Brazil. Journal of the New York Entomological Society, 97: 133-140.

Legături externe

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Ricinulei&oldid=4284830