László Rajk

László Rajk (n. 8 martie 1909, Odorheiu Secuiesc – d. 15 octombrie 1949, Budapesta) a fost un politician comunist ungar, fiu al unei familii cu rădăcini germano-secuieşti din Ţinutul Secuiesc din Transilvania, ministru de interne şi de externe al Ungariei. Alături de János Kádár, conducător al aripii din „interior” a mişcării subterane comuniste ungare în timpul celui de-al doilea război mondial. A fost executat, în urma unui proces de „spionaj” înscenat de dictatorul comunist al Ungariei postbelice, Mátyás Rákosi, după exemplul terorii lui Iosif Stalin în Uniunea Sovietică.

Tinereţea

Rajk s-a născut, ca fiu al unui cizmar din Odorheiu Secuiesc, într-o familie cu mulţi copii şi cu rădăcini germane. Şi-a început studiile la liceul reformat „Baczkamadarasi Kis Gergely” din Odorheiu Secuiesc, apoi din 1929 a urmat cursurile facultăţii de filologie - secţia maghiară-franceză a Universităţii din Budapesta. Spre deosebire de fratele său mai mare, Endre, care s-a alăturat unor grupări politice de extremă dreapta, László Rajk s-a înregimentat în 1930 în mişcarea comunistă ilegală, în 1931 devenind membru al KIMSZ şi al KMP. Din cauza activităţii în clandestinitate a fost arestat de mai multe ori, întrerupându-şi studiile. Începând cu anul 1933 a lucrat ca muncitor constructor. În calitate de conducător al grupului comunist din Uniunea Naţională a Muncitorilor Constructori din Ungaria a fost unul dintre organizatorii şi promotorii grevei generale a constructorilor din 1935. La ordinul partidului comunist, în 1936 a plecat la Praga, de unde în 1937 a plecat în Spania, unde a participat la războiul civil. A fost delegatul politic şi secretarul de partid al batalionului maghiar în Brigada Internaţională. A fost rănit grav în lupte. În 1939, după căderea Republicii Spaniole, s-a refugiat în Franţa, unde a fost internat. S-a întors în Ungaria la ordinul partidului în toamna lui 1941. În acelaşi an s-a căsătorit cu Iulia Földi. Tot în acelaşi an a fost arestat şi deţinut. Aproape doi ani şi jumătate a trăit în detenţie la Budapesta, apoi la Kistarcsa. După eliberare, în septembrie 1944, a devenit secretarul Comitetului Central al partidului, unul dintre conducătorii Frontului Maghiar şi dintre principalii organizatori ai mişcării de rezistenţă. Rajk a fost cel care, conform înţelegerii prealabile dintre comunişti şi socialişti, a pregătit programul de acţiune solidară a Frontului Maghiar, semnat de cele două partide la 10 octombrie 1944. În decembrie al aceluiaşi an, autorităţile au încercat să-l asasineze. L-au dus cu forţa la Sopronkőhida, apoi în Germania, dar prin intervenţia fratelui său, Endre Rajk, subsecretar de stat în guvernul fascist al partidului Crucilor cu săgeţi, a fost eliberat la 13 mai 1945.

Reîntors în Ungaria, Rajk a devenit membru al Comitetului Executiv al PCM şi deputat în parlament. Între mai şi noiembrie 1945 a fost secretarul PCM al capitalei ungare, apoi, între noiembrie 1945 şi martie 1946 a fost secretar general adjunct al PCM. La 20 martie 1946 a fost numit ministru de interne. În acest post, a interzis şi a desfiinţat circa 1500 de instituţii şi organizaţii care funcţionau în spirit religios, naţional sau democratic şi a organizat primele procese politice. La 5 august 1948 a fost demis din fruntea Ministerului de Interne şi numit ministru de externe până la 20 mai 1949. La presiunile lui Mátyás Rákosi (gelos pe popularitatea lui Rajk) şi ale cercului său, Rajk a fost arestat la 30 mai 1949 în baza unor acuzaţii inventate: spionaj pentru imperialişti, colaborare cu poliţia secretă din perioada horthystă, menţinerea de relaţii cu comuniştii din Iugoslavia, consideraţi din 1948 inamici. Scopul înscenării a fost, pe de o parte, accentuarea solidarităţii cu Uniunea Sovietică împotriva liderului Iugoslaviei, Tito, şi pe de altă parte teama lui Rákosi de rivalul său Rajk şi reapariţia conflictelor între comunişti maghiari „din interior” şi cei „externi” sau „moscoviţi”. La alegerea victimei, la început Rákosi a oscilat între a Nagy Imre, „autonom” în agricultură, şi popularul Rajk. Nagy avea relaţii bune în conducerea partidului comunist sovietic, deci sacrificarea lui ar fi fost greu de justificat la Moscova.

La început, Rajk a negat toate acuzaţiile, dar tovarăşii care l-au interogat, Mihály Farkas şi ministrul de interne János Kádár, l-au convins că procesul era înscenat doar pentru a-l speria, iar sentinţa de condamnare la moarte nu urma să fie pusă în aplicare. Atunci Rajk a recunoscut toate acuzaţiile imaginare aduse împotriva sa, ceea ce Gábor Péter şi ÁVH (Instituţia de Securităţii a Statului) au radiodifuzat în direct.

Rechizitoriul a fost pregătit de însuşi Mátyás Rákosi, secretarul general al partidului, şi aprobat de Stalin. La procesul din 24 septembrie, „Tribunalul Poporului” a pronunţat trei sentinţe de condamnare la moarte (dintre care una împotriva lui), acuzaţiile fiind de „crimă împotriva poporului” şi „înaltă trădare”. După proces, Uniunea Sovietică şi apoi toate „democraţiile populare” au reziliat acordurile cu „mercenarul imperialist” Iugoslavia. Atunci, liderul partidului comunist ungar Mátyás Rákosi a afirmat despre procesul Rajk: „recunosc, că am avut multe nopţi nedormite, până ce proiectul execuţiei s-a îndeplinit". László Rajk a fost executat la 15 octombrie, soţia lui a fost condamnată la 5 ani închisoare, iar fiul lor a fost internat într-un orfelinat, unde i s-a schimbat numele în „István Kovács”. Nimeni nu mai ştia identitatea reală.

În iulie 1955 Rajk a fost reabilitat, deoarece Rákosi nu reuşit să împiedice, în cadrul destalinizării iniţiate de sovietici, revizuirea unora din nelegiurile făcute de regimul comunist, inclusiv a procesului şi a condamnării la moarte a lui László Rajk. După reconcilierea iugoslavo-sovietică şi al XX-lea congres al Partidului Comunist Sovietic (care a demascat şi crimele lui Stalin), situaţia lui Rákosi a devenit foarte critică. Până la urmă a fost nevoit sa recunoască şi rolul pe care l-a jucat el însuşi în procesul Rajk.

În primăvara anului 1956, Iulia Földi, văduva lui Rajk, a început demersurile pentru a primi aprobarea înmormântării soţului ei. După lungi tratative, a primit consimţământul autorităţilor pentru înmormântarea oficială a lui László Rajk şi a tovarăşilor lui la cimitirul Kerepesi din Budapesta, la 6 octombrie 1956. Înmormântarea lui s-a transformat într-o demonstraţie în masă, care după două săptămâni a dus la revoluţia anticomunistă din Ungaria. După reprimarea revoluţiei, văduva lui Rajk s-a refugiat cu fiul ei László Rajk jr. şi împreună cu Imre Nagy, la ambasada iugoslavă. A fost arestată alături de prim-ministrul revoluţiei, iar János Kádár a dispus deportarea văduvei şi a copilului pentru doi ani în România.