László Rajk
László Rajk (*8 martie 1909, Odorheiu Secuiesc – † 15 octombrie 1949, Budapesta) a fost un politician maghiar, ministru de interne şi de externe al Ungariei.
S-a născut ca fiu al unui cizmar secui. Şi-a început studiile la Liceul Reformat „Baczkamadarasi Kis Gergely” din Odorheiu Secuiesc, apoi din 1929 a urmat cursurile secţiei de maghiară-franceză din cadrul Universităţii de Filozofie din Budapesta. În 1930 s-a încadrat în mişcarea ilegală comunistă, în 1931 a devenit membru al KIMSZ şi al KMP. Din cauza activităţii ilegale a fost arestat de mai multe ori. Nu şi-a continuat studiile, din 1933 a muncit în domeniul construcţiilor. În calitate de conducător al fracţiunii comuniste a Uniunii Naţionale a Muncitorilor Constructori din Ungaria a fost unul dintre organizatorii şi conducătorii grevei generale a constructorilor din 1935. La îndrumarea partidului în 1936 a plecat la Praga, de unde în 1937 a plecat în Spania, participând la războiul civil. A fost delegatul politic şi secretarul de partid al batalionului maghiar în Brigada Internaţională. A fost grav rănit în lupte. În 1939, după căderea Republicii Spaniole, s-a refugiat în Franţa, de unde a fost internat. S-a întors în Ungaria la îndrumările partidului în toamna anului 1941, şi în acelaşi an s-a căsătorit cu Iulia Földi. Tot în acelaşi an a fost arestat şi internat. Aproape doi ani şi jumătate a trăit în captivitate la Budapesta, apoi la Kistarcsa. După eliberarea lui din septembrie 1944, a devenit secretarul Comitetului Central al partidului, unul dintre conducătorii Frontului Maghiar, unul dintre principalii organizatori şi conducători al mişcării de rezistenţă. El a fost cel care, conform înţelegerii prealabile dintre cele două partide muncitoreşti, a pregătit programul de acţiune solidară a Frontului Maghiar, care a fost semnat de cele două partide la 10 octombrie 1944. În luna decembrie al aceluiaşi an, guvernul hortyst a încercat să-l asasineze, fapt pentru care l-au dus cu forţa la Sopronkőhida, apoi, în Germania, dar prin intervenţia fratelui său, Endre Rajk, secretarul de stat al guvernului hortyst, la 13 mai 1945, a fost eliberat.
Ajuns acasă, s-a încadrat în activitatea partidului şi al politicii interne, a devenit membrul Conducerii Executive al PCM, precum şi deputat al Parlamentului. Între mai şi noiembrie 1945 a fost secretarul Comisiei de Partid din Budapesta, apoi, între noiembrie 1945 şi martie 1946 a devenit secretar general adjunct al PCM. Din 20 martie 1946 a fost numit ministru de interne. În acest post, a interzis şi a desfiinţat numeroase instituţii şi organizaţii care funcţionau în spirit religios, naţional sau democratic (cca. 1500 de astfel de instituţii şi organizaţii), tot el a organizat şi primele procese concepute. La 5 august 1948 a fost demis din fruntea Ministerului de Interne, şi numit ministru de externe până la 20 mai 1949. La presiunile lui Mátyás Rákosi (care era gelos pe popularitatea lui) şi al cercului său, a fost arestat la 30 mai 1949 pe baza unor acuzaţii născocite: spionaj pentru imperialişti, colaborare cu poliţia secretă din perioada hortystă, păstrarea relaţiilor cu comuniştii din Iugoslavia, excomunicaţi în 1948. Ţelul procesului a fost, pe de o parte, accentuarea solidarităţii cu Uniunea Sovietică împotriva iugoslavului Tito, iar pe alta teama lui Rákosi de rivalul lui şi reapariţia conflictelor între comunişti maghiari pro şi contra moscoviţi. La alegerea victimei, la început Rákosi a oscilat între a Nagy Imre, „sinemergător” în agricultură, respectiv popularul Rajk, dar deoarece Nagy a avut relaţii bune în conducerea partidului din Moscova, ar fi fost mai greu de explicat sacrificarea acestuia.
La început Rajk a negat toate acuzaţiile, dar tovarăşii care l-au interogat, Mihály Farkas şi ministrul de interne, János Kádár l-au convins, că procesul este doar pentru a-l speria, iar sentinţa de moarte nu va fi executată. Atunci Rajk a recunoscut toate acuzaţiile imposibile aduse împotriva sa, ceea ce, Gábor Péter şi ÁVH (Institutul de Securitate a Statului) au transmis în direct la radio.
Astfel, urmând exemplul stalinist şi cel soviet, a început curăţirea şi în interiorul partidului. Rechizitoriul a fost pregătit de însăşi Mátyás Rákosi, secretarul general al partidului, şi aprobat de Stalin. La procesul din 24 septembrie, Judecătoria Poporului a pronunţat trei sentinţe de condamnare la moarte (dintre care una pentru el), acuzaţiile fiind de crimă împotriva poporului şi înaltă trădare. După acest proces Uniunea Sovietică şi apoi toate democraţiile populare au reziliat contractele cu „mercenarul imperialist”, Iugoslavia. Atunci a spus conducătorul de partid, Mátyás Rákosi, lăudându-se, despre procesul-Rajk: „recunosc, că am avut multe nopţi nedormite, până proiectul execuţiei s-a îndeplinit". László Rajk a fost executat pe 15 octombrie, soţia lui a fost condamnată la 5 ani de detenţie, iar copilul lor a ajuns la o casă de copii, unde l-au numit „István Kovács”. Nimeni nu a ştiut cine e el în realitate.
În iulie 1955 a fost reabilitat, deoarece Rákosi nu reuşit să oprească reviziunea nelegiunilor făcute în trecut de sistemul comunist şi aici s-a încadrat şi procesul şi execuţia lui László Rajk. După reconcilierea iugoslavo-sovietică şi al XX.-lea congres a Partidului Comunist Sovietic (care a cercetat şi atrocităţile lui Stalin) situaţia lui Rákosi a devenit foarte critică. La urmă el a recunoscut şi rolul lui personal în procesul-Rajk. În primăvara anului 1956 Iulia Földi, văduva lui László Rajk a început demersurile pentru a primi aprobarea înmormântării soţului ei. După lungi tratative, ea a primit aprobarea înmormântării oficiale al lui László Rajk şi a tovarăşilor lui în cimitirul Kerepesi din Budapesta, la 6 octombrie 1956. Înmormântarea lui devine o demonstraţie în masă, care după două săptămâni duce la revoluţia ungurilor împotriva regimului comunist. După reprimarea acestuia văduva se refugiează cu fiul său László Rajk jr. împreună cu Imre Nagy în ambasada iugoslavă. Este arestat împreună cu prim-ministrul revoluţiei, iar János Kádár deportează văduva şi copilul pentru 2 ani în România.