László Rajk

László Rajk (n. 8 martie 1909, Odorheiu Secuiesc – d. 15 octombrie 1949, Budapesta) a fost un politician comunist ungar , fiul unei familii cu rădăcini germane din Ţinutul Secuiesc din Transilvania, ministru de interne şi de externe al Ungariei. Alături de János Kádár conducător al aripii din "interior" a mişcării subterane comuniste ungare în timpul celui de-al doilea război mondial; A fost executat, în urma unui proces de "spionaj" înscenat de dictatorul comunist al Ungariei de după război, Mátyás Rákosi, după exemplul terorii lui Iosif Stalin în Uniunea Sovietică

Tinereţea

S-a născut ca fiu al unui cizmar din Odorheiu Secuiesc, intr-o familie cu mulţi copii, şi cu rădăcini germane . Şi-a început studiile la Liceul Reformat „Baczkamadarasi Kis Gergely” din Odorheiu Secuiesc, apoi din 1929 a urmat cursurile facultăţii de filologie - secţia maghiară-franceză din cadrul Universităţii din Budapesta. Spre deosebire de fratele sau mai mare Endre care s-a alăturat unor grupări politice de extremă dreapta, în 1930 László Rajk s-a înregimentat în mişcarea comunistă ilegală, în 1931 a devenit membru al KIMSZ şi al KMP. Din cauza activităţii în clandestinitate a fost arestat de mai multe ori,îtrrupându-şi studiile. Începând cu anul 1933 lucrează ca muncitor constructor . În calitatea sa de conducător al grupului comunist din Uniunea Naţională a Muncitorilor Constructori din Ungaria a fost unul dintre organizatorii şi promotorii grevei generale a constructorilor din 1935. La ordinul partidului, în 1936 a plecat la Praga, de unde în 1937 a plecat în Spania, luând parte la războiul civil .A fost delegatul politic şi secretarul de partid al batalionului maghiar în Brigada Internaţională. A fost rănit grav în lupte. În 1939, după căderea Republicii Spaniole, s-a refugiat în Franţa, unde a fost internat. S-a întors în Ungaria la ordinul partidului în toamna lui 1941. În acelaşi an s-a căsătorit cu Iulia Földi. Tot în acelaşi an a fost arestat şi deţinut. Aproape doi ani şi jumătate a trăit în detenţie la Budapesta, apoi la Kistarcsa. După eliberarea sa, în septembrie 1944, a devenit secretarul Comitetului Central al partidului, unul dintre conducătorii Frontului Maghiar, unul dintre principalii organizatori şi conducători al mişcării de rezistenţă. El a fost cel care, conform înţelegerii prealabile dintre cele două partide muncitoreşti, a pregătit programul de acţiune solidară a Frontului Maghiar, care a fost semnat de cele două partide la 10 octombrie 1944. În luna decembrie a aceluiaşi an, autorităţile au încercat să-l asasineze. L-au dus cu forţa la Sopronkőhida, apoi, în Germania, dar prin intervenţia fratelui său, Endre Rajk, subsecretar de stat în guvernul fascist al Crucilor cu sageti la 13 mai 1945, a fost eliberat.

Ajuns acasă, s-a încadrat în activitatea partidului şi a politicii interne, a devenit membru al Comitetului Executiv al PCM şi deputat în Parlament. Între mai şi noiembrie 1945 a fost secretarul PCM pe Budapesta, apoi, între noiembrie 1945 şi martie 1946 a devenit secretar general adjunct al PCM. La 20 martie 1946 a fost numit ministru de interne. În acest post, a interzis şi a desfiinţat numeroase instituţii şi organizaţii care funcţionau în spirit religios, naţional sau democratic (cca. 1500 de astfel de instituţii şi organizaţii), tot el a organizat şi primele procese politice. La 5 august 1948 a fost demis din fruntea Ministerului de Interne, şi numit ministru de externe până la 20 mai 1949. La presiunile lui Mátyás Rákosi (care era gelos pe popularitatea lui) şi ale cercului său, a fost arestat la 30 mai 1949 pe baza unor acuzaţii inventate: spionaj pentru imperialişti, colaborare cu poliţia secretă din perioada horthystă, menţinerea de relaţii cu comuniştii din Iugoslavia, consideraţi din 1948 inamici. Scopul procesului a fost, pe de o parte, accentuarea solidarităţii cu Uniunea Sovietică împotriva liderului iugoslav Tito, iar pe alta teama lui Rákosi de rivalul lui şi reapariţia conflictelor între comunişti maghiari autohtonişti şi cei moscoviţi. La alegerea victimei, la început Rákosi a oscilat între a Nagy Imre, „autonom” în agricultură, şi popularul Rajk. Nagy avea relaţii bune în conducerea partidului comunist sovietic, deci sacrificarea lui ar fi fost greu de justificat la Moscova.

La început, Rajk a negat toate acuzaţiile, dar tovarăşii care l-au interogat, Mihály Farkas şi ministrul de interne, János Kádár, l-au convins că procesul era înscenat doar pentru a-l speria, iar sentinţa de condamnare la moarte nu urma să fie pusă în aplicare. Atunci Rajk a recunoscut toate acuzaţiile imaginare aduse împotriva sa, ceea ce, Gábor Péter şi ÁVH (Instituţia de Securităţii a Statului), au radiodifuzat în direct.

Astfel, urmând exemplul sovietic stalinist, s-au lărgit epurările în interiorul partidului. Rechizitoriul a fost pregătit de însuşi Mátyás Rákosi, secretarul general al partidului, şi aprobat de Stalin. La procesul din 24 septembrie, Tribunalul Poporului a pronunţat trei sentinţe de condamnare la moarte (dintre care una împotriva lui), acuzaţiile fiind de crimă împotriva poporului şi înaltă trădare. După acest proces Uniunea Sovietică şi apoi toate „democraţiile populare” au reziliat acordurile cu „mercenarul imperialist”, Iugoslavia. Atunci conducătorul de partid Mátyás Rákosi, a afirmat, lăudându-se, despre procesul Rajk: „recunosc, că am avut multe nopţi nedormite, până ce proiectul execuţiei s-a îndeplinit". László Rajk a fost executat la 15 octombrie, soţia lui a fost condamnată la 5 ani de detenţie, iar copilul lor a ajuns la un orfelinat, unde i s-a pus un nume nou, „István Kovács”. Nimeni nu a mai ştiut cine era în realitate.

În iulie 1955 Rajk a fost reabilitat, deoarece Rákosi nu reuşit să impiedice, în cadrul destalinizării iniţiate de tovarăşii sovietici, revizuirea unora din nelegiurile făcute de regimul comunist, inclusiv a procesului şi a condamnării la moarte a lui László Rajk. După reconcilierea iugoslavo-sovietică şi al XX.-lea congres a Partidului Comunist Sovietic (care a demascat şi crimele lui Stalin), situaţia lui Rákosi a devenit foarte critică. Până la urmă a fost nevoit sa recunoască şi rolul pe care l-a jucat el însuşi în procesul Rajk.

În primăvara anului 1956 Iulia Földi, văduva lui László Rajk, a început demersurile pentru a primi aprobarea înmormântării soţului ei. După lungi tratative, ea a primit consimţământul autorităţilor pentru înmormântarea oficială a lui László Rajk şi a tovarăşilor lui la cimitirul Kerepesi din Budapesta, la 6 octombrie 1956. Înmormântarea lui s-a transformat într-o demonstraţie în masă, care după două săptămâni a dus la revoluţia anticomunistă din Ungaria. După reprimarea revoluţiei, văduva lui Rajk se refugiează cu fiul ei László Rajk jr. şi împreună cu Imre Nagy, în ambasada iugoslavă. Este arestată împreună cu prim-ministrul revoluţiei, iar János Kádár dispune deportarea văduvei şi a copilului pentru 2 ani în România.